Jertfa Vechiului Testament

Jertfa este o experienţă profundă şi universală a omului credincios. Istoria religiilor ne

dovedeşte că la toate popoarele ideea şi jertfa în sine, constituie centrul întregii vieţi
religioase. Ideea de jertfă îşi are temeiul în sentimentul religios şi s-a născut dintr-o necesitate
internă de adorare, de cerere, de mulţumire şi îndeosebi de expiere a păcatelor.
Astfel, jertfa apare ca „prima, cea mai generală, mai importantă şi mai veche expresie
a adoraţiei religioase", şi este totodată cea mai înaltă formă a cultului extern, prin care
credinciosul recunoaşte, atotputernicia lui Dumnezeu şi dependenţa sa faţă de Creator.
Ca act în sine, jertfa n-a fost impusă omului credincios de ceva din exterior, ci a
izvorât ca un simţământ de exteriorizare a sentimentului religios care a fost sădit de
Dumnezeu în fiinţa omului la creaţie. Acest sentiment, necesitat de legătura dintre om şi
Dumnezeu presupune o lucrare din partea omului, la o activitate în sensul de a se conforma
acestui sentiment şi de a-1 spori. Ideea de jertfă a fost exprimată în chip diferit. Interpretând-
o din exterior, unii au văzut în ea un simplu „dar ritual" o „masă sacră" calea cea mai înaltă de
a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-i mai întâi, şi consumând mai apoi în onoarea Lui, bunuri
necesare vieţii.
După alţii, drept expresia „ cea mai aleasă aceea a vrea să fie religia prin darul oferit,
jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om şi Dumnezeu, cu toată distanţa datorată
contingenţei şi mai ales păcatul omului, pentru a găsi la Dumnezeu ascultare, bunăvoinţă,
fericire", sau cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L provoca pe Dumnezeu să
părăsească mânia, asprimea şi voinţa dreaptă de a pedepsi, şi să se arate blând, dispus şi
împăcat.
După căderea în păcat, însă, jertfa va suferi în ea însăşi unele metamorfoze. Persoana
nu se va mai jertfi direct printr-o autodăruire ci prin înlocuitor, care va reprezenta pe om.
Jertfa va pierde prin aceasta din adâncimea şi din generalitatea ei şi se va reduce foarte adesea
la o practică rituală formală.
Căderea omului în păcat va altera şi unitatea fiinţei şi fiinţa însăşi a actului jertfei. Dar
în simbol, în rit, jertfa totuşi va păstra pe mai departe sensul întregului.
Jertfele sunt acţiunile cultice rezervate exclusiv lui Dumnezeu şi ele pornesc dintr-un
sentiment lăuntric al omului de a preamări, a cere şi a mulţumi lui Dumnezeu.
Denumirile sacrificiilor variază în funcţie de materialul de jertfă şi de scopul acestora .
Vechiul Testament nu are un cuvânt general pentru „jertfă", cu excepţia cuvântului rar
folosit „qorbăn" „ceva ce este adus aproape" (qrb), cuvânt care este practic limitat la scrierile
levitice .
Semnificaţia etimologică a cuvântului „qorbăn" (korban = dar) este „ceea ce s-a oferit
lui Dumnezeu". Toate bunurile consacrate lui Dumnezeu pentru această denumire şi ca
urmare nu mai puteau servi altor scopuri odată ce au fost consacrate.
Sinonimul cuvântului slavon jertfă este în limba română şi latinescul „sacrificiu" (de la
sacrificium) a cărui etimologie înseamnă a face ceva sfânt - sacrum şi facere, sau a închina ori
a promite ceva lui Dumnezeu din bunurile agonisite.
Termenul „isseh" poartă numele de ardere, ceea ce înseamnă distrugere totală prin
ardere a materiilor sângeroase şi nesângeroase, exceptând lichidele. Cuvântul „işşe" sau
„isseh", nu trebuie să se confunde totuşi cu „olah", care semnifică ardere de tot (holocaust).
Sacrificiile sângeroase aveau denumirea generală de „zebach".
Echivalentul în latină este „hostia" (Fac. 31,54). Jertfelnicul însuşi sau altarul
„mizbeach" (Fac. 8,20) îşi justifică denumirea derivând de la cuvântul „zebach" . Cu timpul
denumirea respectivă s-a folosit pentru jertfele de împăcare prevăzute de Legea mozaică.
Celelalte cuvinte folosite frecvent descriu diferite categorii particulare de jertfe şi sunt
derivate de la modul de jertfire : „zebach" (jertfă) „ ceea ce se ridică în sus".
 Jertfele se pot caracteriza după modul în care este consumată victima, fie că este arsă
complet, fie că este mâncată împreună de preoţi şi închinători, fie că este mâncată numai de
preoţi.
Termenul „qorban" include de asemenea toate jertfele care nu aveau sânge, „darurile,
jertfele din cereale, primele roade, scopul din 16 Nissan, aluatul de la sărbătoarea
săptămânilor, şi zeciuielile.
Rădăcina cuvântului ebraic „Korban", înseamnă şi apropiere iar jertfele erau
considerate atât ca apropiindu-1 pe om de Dumnezeu cât şi pe Dumnezeu de om.10
Termenul „mincha" înseamnă jertfă sângeroasă pentru că într-adevăr cea dintâi jertfă a
fost adusă de Cain din produsele pământului (Fac. 4,3) cu această denumire vor fi desemnate
toate jertfele nesângeroase din Vechiul Testament.
Alte denumiri sunt : „mattanot" = daruri (leş.28,38); ,,terumot"= înălţări, derivat din
vechiul „rum"= a înălţa, în categoria acestora intră toate zeciuielile şi primiţiile.
Ultimul termen se utilizează pentru „ darul legănat" constând din anumite părţi de
jertfă sângeroasă sau nesângeroasă închinate lui Dumnezeu şi care reveneau preoţilor (Lev.
7,14).
Termenul „holocaust" este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a cuvântului
ebraic „olah" a cărui rădăcină semnifică verbul „a înălţa, a ridica", ceea ce înseamnă că jertfa
este o înălţare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei închinate Celui Atotputernic.
în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust care înseamnă ardere
completă.
Sacrificiul jertfelor de pace se desprinde din denumirea ebraică specială de „jertfă de
împăcare" „zebach şelamin", iar traducerea Vulgatei „Hostia pacificorum".