Jertfele

Jertfa reprezintă un prinos (de obicei un animal înjunghiat sau bucate) 1 adus ca
mulțumire și slăvire lui Dumnezeu de către oameni 2. Jertfa, ca mijloc de înlăturare a
păcatului, este întâlnită atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament cu înțeles de
ofrandă adusă ca mulțumire și slăvire lui Dumnezeu, sub diferite forme. Astfel, în Vechiul
Testament găsim arderea de tot a animalelor, a păsărilor sau aducerea de pâine și vin,
mergând chiar până la hotărârea de jertfire a propriului fiu, pentru a face voia lui Dumnezeu3.
În concepția ebraică Iahve apare ca un Dumnezeu al dreptății care, pe de o parte,
revarsă binefacerile sale asupra poporului pentru faptele bune săvârșite și bineplăcute Lui, iar
pe de altă parte, ca un Dumnezeu al judecății, trimite asupra poporului pedeapsă pentru
păcatele sau fărădelegile săvârșite, sub formă de secetă, invazia lăcustelor, sau asuprire
străină, cu scopul de a îndrepta la credință pe cei căzuți 4. Astfel omul era dator să-și arate
credința, speranța și dragostea sa față de Dumnezeu, Creatorul său, prin invocarea Numelui
lui Dumnezeu, prin rugăciuni și aduceri de jertfe5.
Stăpânirea lui Dumnezeu asupra omului este atât de absolută, încât recunoașterea
acestei stăpâniri se află inclusă și supunerea absolută din partea creaturii. Predarea totală în
stăpânirea lui Dumnezeu înseamnă o desființare a eului propriu, o predare necondiționată a
voinței proprii, o ascultare fără limite, în urma căreia omul este gata să-și dea viața pentru
Dumnezeu în orice moment, căci Dumnezeu este stăpânul vieții. Expresia corespunzătoare a
sacrificiului acesta intern sau spiritual în afară de nimicnicirea externă sau nimicirea darului
oferit, care simbolizează moartea sacrificatorului6.
Moise, autorul Pentateuhului le-a acordat o atenție deosebită jertfelor în cartea a III-a,
Levitivul. Levitivul este cheia religiei iudaice, oferind cadul pentru toate celelalte cărți
biblice7. Moise și profeții Vechiului Testament au prescris modul în care trebuie îndeplinite
ritualurile de jertfă pentru a-i deosebi pe evrei de păgâni și pentru a-i depărta de idolatria spre

1
Pr. Ion M. Stoian, Dicționar religios, Editura Garamond, București, p. 147.
2
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura
Diecezana, Caransebeș, 2001, p. 246.
3
Coord. Pr. Prof. Dr. Ștefan Buchiu, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura
Basilica, București, 2019, p. 511.
4
Drd. Petre Semen, Sensul Expresiei „Iom-Iahve”- Ziua Domnului la Profeții Vechiului Testament, în revista
„Studii Teologice”, nr.1/1976, p. 149.
5
Pr. Prof. Dr. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002, p. 62.
6
Pr. Prof. Athanase Negoiță, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sofia, București, 2004, p. 204.
7
Prof. Anca Usca, Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, III Levitivul, Editura
Christiana, București, 2003, p. 9.
care erau înclinați adesea și să-i păzească curați din punct de veder moral pentru a-i face apți
îndelplinirii palnului de mântuire8.
Jertfele sunt expresia adorării omului față de Dumnezeu, acțiuni sfinte prin care el se
arată ascultător și dependent de Părintele ceresc, oferindu-i daruri sângeroase sau
nesângeroase9.
Ca element constitutiv al religiei, jertfa este o experiență profundă și universală a
omului credincios. Istoria religiilor ne dovedește că, la toate popoarele, ideea de jerftă și
jerfta în sine constituie centrul întregii vieți religioase. Ea se regăsește deci la toate treptele de
dezvoltare a gândirii religioase, la majoritatea popoarelor lumii, alături de invocarea numelui
divinității prin rugăciune. În religia revelată a israeliților, ca în orice altă religie, sentimentele
religioase se exteriorizează prin sacrificii. Prin urmare, ideea de sacrificiu își are temeiul în
sentimentul religios și s-a născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de
mulțumire și, mai ales, iertare a păcatelor10.
În viața religioasă, jertfele au o importanță deosebită, de aceea în cărțile Vechiului
Testament este respinsă ideea reducerii lor la niște acte de formalism. Profeții, ascultând
glasul lui Dumnezeu, condamnă pe cei ce imită păgânii și le aduc fără a cunoaște pe
Dumnezeu și au un comportament moral nepotrivit legilor divine. Profetul Osea adresa
contemporanilor săi din regatul de Nord condus de Ieroboam II îndemnul de a dovedi mai
întâi că știu voia lui Dumnezeu și apoi să aducă holocauste sau în locul jertfelor lipsite de o
participare interioară să dovedească milă (Osea 5, 6).11
Primele jertfe despre care se vorbește în Sfânta Scriptură, sunt întâlnite în cartea
Facerii capitolul 4: „Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele
pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a
căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a
întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă.” (Facerea 4, 3-5) 12. Trăind în natură, evident că
materia jertfei lor era luat tot din natură, sub forma unui dar alimentar. Abia al treilea urmaș
al lui Adam, Set, și-a exteriorizat sentimentul religios prin invocarea numelui divin (Facerea
4)13.

8
Drd. Petre Semen, Valoarea religios-morală a jertfelor Vechiului Testament, în revista „Mitropolia Olteniei”,
nr. 10-12/1977, p. 749.
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 245.
10
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 205.
11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 249.
12
Pr. Prof. Dr. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2002,p. 61.
13
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Arheologia biblică în actualitate, Editura Trinitas, Iași, 2008, p. 206.
 După originea lor, jertfele sunt de ordin uman-natural, în sensul că apar ca o
exteriorizare a necesităţii de adorare aşa cum sunt din cele mai vechi timpuri
vechitestamentare, iar în ceea ce priveşte ritualul lor sunt de ordin divin. Mai întâi prin Moise
şi apoi prin profeţi, Dumnezeu a determinat cu exactitate ritualul după care omul se cuvine
să-L adore, recunoscând în El pe Creatorul suprem14.
Jertfa în sine ține de însăși ființa religiei și este întâlnită la toate popoarele din toate
timpurile, deoarece toți oamenii au conștiința vinovăției și poartă în ei reminesciența
comuniunii reale avute, cândva cu Dumnezeu15.
Ideea că jertfa are drept scop ispășirea unor greșeli este foarte veche la poporul
evreu, ca și la toate popoarele semite. În centru jertfelor de ispășire stă vărsarea sângelui.
Întrucât „sângele este viață” (Deuteronom 12, 23), în concepția veche iudaică, însuși
principiul vieții este în sângele care a fost sădit de Dumnezeu și în om, deci Îi aparține de fapt
lui Dumnezeu (Facerea 4, 10). Se presupune că, prin vărsarea sângelui animalul sacrificat, se
restituia lui Dumnezeu însuși darul vieții. De aceea, în toate sacrificiile, sângele, care
reprezenta viața animalului, era vărsat în întregime pe altar, ca un fel de omagiu adus lui
Dumnezeu, Stăpânul tuturor celor vii16.
Jertfele Legii Mozaice sunt prescrise de Dumnezeu şi ele nu sunt o imitaţie a celor
aduse de lumea păgână aşa cum au încercat raţionaliştii să afirme. Religia mozaică are la baza
norme de credinţă deosebite de religia politeistă. Neamurile păgâne au schimbat slava lui
„Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor
şi al celor cu patru picioare şi al trăsăturilor” (Romani 1 ,23)17.
În ceea ce privește eficacitatea sacrificiilor, acestea nu erau prin sine ceva
purificator, ci ele erau valide și plăcute în ochii lui Dumnezeu dacă cel care aducea jertfa
venea cu umilință. Cultul sacrificiilor era un serviciu divin și de aceea, sentimentele
interioare, virtuțile religioase care se exteriorizau prin sacrificii trebuia să fie plăcute lui
Dumnezeu. Recunoașterea majestății nemărginite a lui Iahve, presupunea credințp și
adorare18.

Împărțirea Jertfelor

14
Drd. Petre Semen, Valoarea religios-morală …, p. 747.
15
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 206.
16
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 206.
17
Drd. Petre Semen, Valoarea religios morală…, p. 748.
18
Pr. Prof. Athanase Negoiță, op. cit., p. 206.
 Sfânta Scriptură arată cu exactitate faptul că sacrificiile au fost practicate de către
israeliți încă din cele mai vechi timpuri, începând de la urmașii lui Adam. După încetarea
potopului Noe, a zidit un jertfelnic și a oferit pe el arderi de tot (Facerea 8). Un cult sacrificial
organizat însă în Vechiul Testament n-a apărut decât după ieșirea evreilor din Egipt.
Denumirea sacrificiilor variază în funcție de materialul de jertfă și de scopul acestora19.
Legea mozaică prevedea două feluri de jertfe: obligatorii și facultative. Cele
obligatorii erau mai cu seamă cele ordinare, adică jertfele cultului de fiecare zi, iar cele
extraordinare erau aduse doar în cazuri deosebite; jertfele facultative nu erau impuse de Lege.
Jertfele se mai împart în jerfe parțiale și jertfe totale, arderile de tot numite și
holocauste și jertfele pentru păcat. Se numeau astfel fiindcă victimele nu erau arse în
totalitate. O parte din acestea reveneau preoțilot și evident sacrificatorului care trebuia să
participe la ospățul sacrificial20.
Holocaustul sau jertfa arderilor de tot. Prin holocaust se exprimă adorarea lui
Dumnezeu și apoi iertarea păcatelor. Legea prevede materialul și ritualul jertfei arderii de tot
cu privire la animalele mici sau păsări. Caracteristica acestor jertfe este arderea în întregime a
materiei pe altar, iar cu sângele se stropește atlarul de jertfă (Leviticul 1)21.
Holocaustul era întotdeauna însoțit și de alte ofrande ce constau în făină amestecată
cu untdelemn și cu turnare de vin. Făina era arsă, iar vinul, turnat la picioarele jertfelnicului.
Holocaustul se mai numea și sacrificiul veșnic, fiindcă se aducea zilnic, seara și dimineața
(Numerii 28, 3-10)22.
Scopul general al holocaustelor este acela de adorare a lui Dumnezeu şi prin
mijlocirea lor credinciosul se oferă integral lui Iahve ca să — sfinţească şi să-l ajute să ducă o
viaţă nouă lipsită de păcate. în acest fel holocaustele sunt nişte jertfe depline care se aduc
zilnic şi se dublează in zilele de sărbătoare. Momentul principal din ritualul lor îl formează
arderea victimei, distrugerea acesteia simbolizînd dăruirea deplină a omului faţă de
Dumnezeu pe care Îl preamăreşte şi I se arată devotat. Adorarea şi ascultarea adevărată o va
aduce însă Mîntuitorul Hristos a cărui jertfă sângeroasă a fost prefigurată de holocauste.
Jertfa de pe Golgota reprezintă în mod desăvârşit preamărirea Tatălui ceresc de către Fiul
său23.

19
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 216.
20
Ibidem, p. 219.
21
Pr. Prof. Dr. Nicolae Ciudin, op. cit., p. 73.
22
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 220.
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 267.
 Jertfele pentru păcat. Spre deosebire de holocauste care iniţial apar ca nişte acte de
cult voluntare şi abia în timpul lui Moise au fost poruncite de Dumnezeu, jertfele pentru păcat
au fost rânduite de Iahve în Legea mozaică cu scopul de a curăţi pe omul păcătos trupeşte şi
sufleteşte de întinăciunea păcatelor pentru a se putea împăca ou Dumnezeu. În limba ebraică
aceste pacate poartă denumirea specială de „păcat” (Lev. 4, 26 ; 5, 6). Pentru aceste jertfe de
curăţire a păcatelor comise din neştiinţă ori din cauza slăbiciunii firii omeneşti (Lev. 4, 2-3)
se sacrificau animale de ambele sexe, păsări şi unele vegetale24.
Sfântul Apostol Pavel subliniază caracterul simbolic al acestei jertfe când se referă la
Mântuitorul Hristos, Care a fost condamnat la moarte și îngropat undeva în afara cetății
Ierusalimului, însemnând că S-a sacrificat pe Sine pentru păcatele întregii lumi (Evrei 13, 11-
12)25.
Jertfele pentru culpă. Pentru a fi deosebite de jertfele pentru păcat, acestea au o
nouă denumire ebraică „așam” care înseamnă „vină”. Ca și jertfele pentru păcat și cele pentru
vină sunt poruncite de Legea mozaică care spunea că trebuiau aduse de persoanele căzute în
cazuri de culpă26.
Jertfele pentru culpă erau aduse în următoarele cazuri:
- Când cineva depunea mărturie mincinoasă înaintea judecătorului, sub prestare
de jurământ (Leviticul 5, 1). Același sacrificiu se aducea și la constatarea de către preot a
curățirii unui lepros (Leviticul 14, 12-22);
- La reluarea votului de nazireu, în cazul în care cel ce depusese acest vot
devenea necurat prin atingerea de un mort;
- În cazul comiterii păcatului desfrânării cu sclava sau cu logodnica aproapelui
(Leviticul 19, 20-22). Același sacrificiu trebuia adus și atunci când întreaga obște ar fi
încălcat o poruncă divină27.
Jertfele de pace. Specificul lor se desprinde din denumirea ebraică specială de
„jertfă de împăcare”. Sunt cerute de Legea divină şi se aduc în mai multe situaţii, numărul lor
fiind mare şi ocupând locul al doilea după holocaust28.
Sacrificiile de pace erau de trei feluri: de laudă, sau de mulțumire (Leviticul 7, 12),
sacrificii votive (Leviticul 7, 16, Numerii 30, 3) care erau aduse la depunerea unui vot și
sacrificii voluntare (Leviticul 7, 16). Cele trei denumir se referă la intenția sacrificatorului,

24
Ibidem, pp. 267-268.
25
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 221.
26
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., pp. 270-271.
27
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 222.
28
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 273.
deoarece materialul de jertfă era același. Se jertfeau animale mici sau mari, de ambele sexe și
fără nici un cusur (Leviticul 3, 6)29.
Jertfele de pace, mai mult decât oricare altele prefigurează sacrificiul euharistic
realizat de către Mântuitorul Hristos în Noul Legământ, când prin Sfânta Euharistie, oferă
însuși trupul și sângele Său tuturor credincioșilor30.

Caracterul răscumpărător al jerfelor

Jertfele cu toate că sunt acţiuni cultice obişnuite, au o valoare deosebită pentru
manifestarea şi păstrarea vieţii religioase. Acestea au prefigurat jertfa Mântuitorului Hristos.
La baza lor stă sentimentul de dragoste al omului faţă de Dumnezeu căruia Îi sacrifică în
întregime unul din bucurile sale. Ele sunt un act de dăruire al omului prin mijlocirea unor
animale sau materiale nesângeroase. Cel mai înalt act de jertfă este, aşa cum ne învaţă Fiul lui
Dumnezeu; ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15, 13). Sentimentul de
dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele a fost recunoscut înaintea Mîntuitorului Hristos de
către un învăţător de Lege care a spus că iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele valorează
mai mult decât „toate arderile de tot şi decât toate jertfele„ (Marcu 12, 35). Vorbind cu
înţelepciune acestui cunoscător al Legii îi spune Mîntuitorul Hristos că nu este departe de
împărăţia lui Dumnezeu.
Aşadar, jertfele au o valoare deosebită atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament în
care găsim pilda samarineanului milostiv ca exemplu al omului binevoitor şi ajutător al celui
ce se află în primejdie, iar în Predica de pe munte sunt fericiţi cei ce fac milostenie, adică acte
de jertfă faţă de semenii lor (Matei 5, 7). Credinţa adevărată, vie, lucrătoare, se dovedeşte
prin fapte ca expresie a dragostei faţă de Dumnezeu şi aproapele. Cel ce zice că iubeşte pe
Dumnezeu şi urăşte pe fratele său, săvîrşind fapte inumane, este mincinos (I Ioan 4, 20)31.
Jertfa trebuie să aibă un caracter duhovnicesc prin viața virtuoasă, închinată lui
Dumnezeu cu credință și fapte bune a fiecărui creștin32.

29
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 222.
30
Ibidem.
31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p. 250.
32
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Prof. Ecaterina Braniște, op. cit., p. 246.
 Bibliografie:
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.
2. *** Concordanță biblică tematică, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 2000.
3. ABRUDAN, Pr. Prof. Dr. Dumitru, CORNIȚESCU, Diac. Prof. Dr. Emilian,
Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1994.
4. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, BRANIȘTE, Prof. Ecaterina, Dicționar
enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezana, Caransebeș, 2001.
5. BUCHIU, Pr. Prof. Dr. Ștefan, TULCAN, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de
Teologie Ortodoxă, Editura Basilica, București, 2019.
6. CIUDIN, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
7. NEGOIȚĂ, Pr. Prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament,
Editura Sofia, București, 2004.
8. SEMEN, Pr. Prof. Dr. Petre, Arheologia biblică în actualitate, Editura
Trinitas, Iași, 2008.
9. STOIAN, Pr. Ion M., Dicționar religios, Editura Garamond, București.
10. USCA, Prof. Anca, USCA, Pr. Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea
Sfinților Părinți, III Levitivul, Editura Christiana, București, 2003.
11. SEMEN, Drd. Petre, Sensul Expresiei „Iom-Iahve”- Ziua Domnului la
Profeții Vechiului Testament, în revista „Studii Teologice”, nr.1/1976.
12. SEMEN, Drd. Petre, Valoarea religios-morală a jertfelor Vechiului Testament,
în revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 10-12/1977.