Cât de biblic este cultul moaștelor?

Conform Legii mozaice, atingerea de oseminte omenești produce necurăție

(Numeri 19.11-13). Iisus însuși a amintit de „mormintele văruite, care pe din
afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată
necurăția” (Matei 23.27). Ca să înțelegem însă mai bine atitudinea Scripturii
față de rămășițele umane trebuie să luăm în calcul mai multe aspecte.

Mentalul biblic folosește deseori perechea curăție-necurăție. Necurăția nu

înseamnă însă automat păcat, ea poate fi chiar produsă de atingerea unui
obiect altfel sfânt. Evreii numesc până astăzi cărțile sfinte din Scriptură „cărți
care necurățesc mâinile”, nu pentru că Scriptura ar avea ceva necurat, ci că
atingerea ei produce o stare neconformă ritualică: necurăția. Ea trebuie citită
fără să o atingi. Poate ar fi mai bine să înțelegem perechea curăție-necurăție
în termeni de tabu: ca să rămâi „curat”, adică să ai acces liber din perspectivă
religioasă, trebuie să te ferești de anumite contacte cu lucruri de altfel
normale. Contactul sexual, binecuvântat în căsătorie, producea această stare
de neconformitate. La fel și atingerea de un cadavru. Dacă se înțelege acest
aspect, putem face o distincție între lucrurile care în sine sunt problematice –
„spurcăciune” (ebr. toʿeva) – și lucrurile care sunt în regulă, dar care trebuie
evitate de cineva care dorește să fie ritualic pur. Idolii (statuile zeilor păgâni)
de pildă sunt „spurcăciune”, pe când cadavrele părinților nu.

Ține de obligația unui israelit credincios să dea cinstea cuvenită părinților și

să-i îngroape în mormântul comun al familiei. În perioada monarhiei, în Iuda
îngroparea obișnuită însemna pentru elite expunerea pe un pat de piatră în
mormântul sigilat al familiei, ca ulterior oasele rămase să fie depuse în nișe
scobite în piatră din camera mortuară, iar banca funerară să fie folosită pentru
o nouă îngropare. Membrii familiei atingeau oasele strămoșilor, le strângeau
și le mutau în noul spațiu. În perioada irodiană (sec. I î.d.Hr. – I d.Hr.) apar
osuare, mici sarcofage de piatră de mărimea celui mai lung os uman
(femurul), folosite în locul nișelor săpate în piatră.

Ce vreau să spun este că israeliții atingeau în mod obișnuit oase umane, mai
ales când o făceau ca pe o datorie față de rude, deveneau apoi impuri
(necurați) pentru șapte zile, dar în cele din urmă se purificau și își puteau
relua viața cu păzirea prescripțiilor religioase.

Tora lui Moise (Pentateuhul sau primele cinci cărți ale Scripturii) menționa
chiar un caz de „relocare” foarte interesantă. Iosif, cel care i-a salvat de la
foamete pe frații săi, fiii lui Iacov-Israel, ajunsese vizir în Egipt, dar înainte
de moarte îi conjură pe fiii lui Israel ca la ieșirea din Egipt „să scoateți oasele
mele de aici” (Facere 50.25). După ce moare, Iosif este îmbălsămat și depus
într-un sicriu (Facere 50.26). Moise ia cu sine oasele lui Iosif la ieșirea fiilor
lui Israel din Egipt (Ieșire 13.19), care vor fi îngropate la așezarea în Țara
Canaanului în Sichem (Iosua 24.32). Ce este surprinzător aici este că
osemintele lui Iosif, purtate cu fiii lui Israel vreme de 40 de ani, nu au
încălcat legile purității care altfel vizau tabăra lui Israel. De pildă, niciunul
dintre fiii lui Israel nu își putea face nevoile fiziologice, altfel normale, în
interiorul taberei, pentru a-i păstra puritatea, ci era obligat să iasă în afara
taberei (Deuteronom 23.12-14).

Interesant iarăși că pentru a explica această excepție (oasele lui Iosif nu

produc necurăția taberei), Filon din Alexandria, un filozof evreu din vremea
lui Iisus profund atașat de Lege, interpreta în felul următor: „Așadar Sfânta
Scriptură a poruncit păstrarea oaselor lui Iosif, mă refer la singurele părți
rămase de la un asemenea suflet, forme nestricate și vrednice de pomenire
(ἀδιάφθορα καὶ ἀξιομνημόνευτα εἴδη), socotind nepotrivit ca cele curate
(καθαρά) să se amestece cu cele necurate” (De migratione Abrahami 17).
Observăm la Filon că osemintele lui Iosif, fiind rămase de la un suflet drept,
sunt ele însele „curate”, „forme nestricate și vrednice de pomenire”. Excepția
confirmă regula: oasele umane obișnuite aduc necurăție, dar oasele unui drept
precum Iosif nu. Suntem deja în vremea lui Iisus.

Deși Vechiul Testament nu pomenește de morminte ca locuri de pelerinaj,

totuși în vremea lui Iisus asemenea locuri existau, în special în diaspora. În
Antiohia există mărturii că evreii îi comemorau, probabil cu prilejul
sărbătorii Hanukka, pe așa-zișii martiri macabei: Eleazar și cei șapte frați
împreună cu mama lor (vezi 2 Macabei 7), pomeniți ca sfinți și în Biserica
ortodoxă la 1 august. Cel mai frapant este că la mormântul lor, în cartierul
Kerateion, se găsea și o sinagogă, lucru interzis în iudaismul rabinic. În ciuda
interdicției, nu era însă singurul caz. Un alt loc de pelerinaj care funcționa în
vremea lui Iisus era peștera patriarhilor din Hebron. Regele Irod, cel care
construise Templul din Ierusalim, se ocupă special și de acest edificiu. Din
secolul 2 d.Hr., Bet Șearim din Galileea, locul unde a activat marele rabin
Iuda Prințul (han-Nasi), conducătorul prin excelență al iudaismului rabinic în
jur de 200 d.Hr. și alcătuitorul primei părți a Talmudului (Mișna), devine o
necropolă căutată. Pentru că aici erau îngropați rabini importanți (cercetătorul
Shaye Cohen identifică 33 de nume cunoscute din Talmud cu rabinii atestați
epigrafic la Bet Șearim), mulți evrei din diaspora doreau să le fie mutate
osemintele în preajma figurilor emblematice ale iudaismului. Iată cum
mormintele pot deveni și locuri de atracție, nu doar de necurăție!
Un fapt important trebuie subliniat. Dacă iudaismul va evita cât se poate de
mult – în ciuda excepțiilor ca Antiohia – asocierea sinagogii cu mormintele
drepților, creștinismul va îmbrățișa această îmbinare între mormânt și spațiu
sacru, în special când era vorba de martiri. Și o făcea pe baze biblice. În
Apocalipsă 6.9, Ioan vede „sub altar sufletele celor junghiați pentru Cuvântul
lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o”, cărora li s-au dat veșminte
albe și li s-a spus să stea în tihnă (6.11). Dar trebuie subliniat că originile
acestei îmbinări între mormânt și spațiu sacru trebuie căutate în iudaismul din
diaspora (majoritar numeric față de cel palestinian).

Un tratat din sec. 3-4 d.Hr., care nu face parte din Talmud, dar care este
normativ pentru iudaism până astăzi, oferă o imagine nebănuită. Tratatul
despre jelire (în ebraică Evel Rabbati sau Semachot) permite vizitarea
mormântului vreme de 30 de zile, pe motiv că morții ar trebui cercetați ca nu
cumva să aibă semne de viață (8.1) și permite, de asemenea, depunerea de
ofrande, unele comestibile, altele nu, însă doar dacă cei decedați sunt
necăsătoriți (8.2-3). În mod evident, sunt concesii făcute depunerii de ofrande
la mormânt, practicate de creștini și de păgâni. Trebuie să ne gândim că
iudeii din vechime, ca și creștinii, erau mult mai apropiați de păgâni decât ne
imaginăm astăzi.

Bun. Dar nu am răspuns încă la fondul problemei. Îndeamnă Scriptura

(laolaltă Vechiul și Noul Testament) la cinstirea rămășițelor umane? Erau ele
venerate ca moaștele astăzi? A zis Iisus undeva să ne închinăm la moaște?

Sigur că da. Iisus nu S-a dezis niciodată de Lege și de profeți, deși le-a arătat
limitele și i-a provocat pe oameni să-și asume împlinirea prescripțiilor în duh
și nu în literă. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am
venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5.17). În Scripturile ebraice, așa cum
am văzut, condiția obișnuită era evitarea atingerii osemintelor umane, pentru
păstrarea purității cultice. Preotul și levitul care se urcau dinspre Ierihon spre
Templul din Ierusalim au procedat bine că nu l-au cercetat pe omul rănit de
tâlhari, pentru că dacă ar fi fost mort, ei și-ar fi compromis puritatea ritualică.
În episodul invocat în Luca 10, Iisus dă de înțeles că mai bine a procedat
samariteanul milostiv, care l-a cercetat și, descoperind că mai e încă viu, l-a
ajutat ca pe aproapele său. Legea nu trebuie absolutizată. Mai bine să încalci
prevederea cu atingerea de cadavre, dacă o faci din grijă față de oameni.

La proroci, între care canonul ebraic numără și cărțile istorice, este menționat
însă un episod cu implicații directe pentru subiectul nostru. Profetul Elisei,
ucenic al profetului Ilie, a fost unul dintre cele mai mari personalități din
 Vechiul Testament. A înviat chiar oameni din morți: pe fiul unei șunamitence
sterpe, căreia profetul i-a vindecat neputința de a avea copii. Dar minunile nu
se opresc aici. După ce profetul Elisei a murit, participanții la o procesiune
funerară sunt surprinși de niște tâlhari moabiți. Respectivii aruncă accidental
mortul în mormântul lui Elisei. Interesant ce a urmat: „Căzând acela, s-a atins
de oasele lui Elisei și a înviat și s-a sculat pe picioarele sale” (2 Împărați / 4
Regi 13.21). Cum de a căzut peste oasele lui Elisei? Am discutat deja despre
practica depunerii trupului mort pe băncuțe de piatră sau a oaselor în nișe. Nu
este o problema ca rămășițele să fie la vedere în camera funerară. Probabil că
oamenii respectivi l-au adus pe cel decedat în aceeași cameră mortuară sau în
același complex funerar.

Dar faptul că, prin atingerea de oasele lui Elisei, mortul înviază ca și cum s-ar
fi atins de el profetul însuși arată că oasele profetului îi păstrează încă puterea
minunată. Oasele lui Elisei au în ele Duhul lui Dumnezeu, pe care profetul l-a
avut în timpul vieții, moștenit de la Ilie. Cum descria foarte plastic un
cercetător biblic modern, trupul este partea exterioară a sufletului, iar oasele
reprezintă sufletul „într-o formă mai ștearsă”. Elisei e încă prezent în
rămășițele sale și, fiind drept, omul lui Dumnezeu, atingerea de oasele lui
aduce vindecare și nu necurăție ca în mod obișnuit. Și să nu uităm că în
timpul vieții, Elisei s-a bucurat de cinste din partea oamenilor. Chiar confrații
săi, „fiii prorocilor”, îl cinstesc prin închinare sau prosternare: „i s-au plecat
până la pământ” (2 Împărați / 4 Regi 2.15). Este același verb (ebr. hiștahawe,
gr. proskyneo) care poate fi aplicat și lui Dumnezeu, atât că închinarea adusă
lui Dumnezeu nu reprezintă ca aici respectul față de o persoană umană, ci
este închinarea absolută, adorarea („slujirea” în limbajul biblic, ebr. ʿavad,
gr. latreuo).

Iisus cunoștea ca orice evreu acest episod cu oasele lui Elisei. Pe Ilie și pe
Elisei îi și pomenește, încuviințându-le viața și minunile, chiar și când erau
îndreptate către străini și dușmani: „Mulți leproși erau în Israel în zilele
prorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curățat, decât Naaman
sirianul” (Luca 4.27). La întrebarea „Ce a spus Iisus despre închinarea la
moaște?”, răspunsul nostru trebuie să țină cont de următoarele:

 Legea nu interzicea – cum se spune adesea greșit, mai ales în mediul

protestant – atingerea oaselor omenești, de vreme ce este chiar de dorit ca
cineva să fie îngropat cu ai săi, în mormântul familiei. Legea doar prevedea
că atingerea de mort te face necurat, impur, adică inapt religios. Nu era păcat,
ci era tabu. Tot așa se petrecea și la naștere: mama și copilul erau socotiți o
vreme impuri.
 Elisei e drept. Ca în cazul lui Iosif, oasele celui drept nu produc necurăție.
Mai mult, prin atingerea de oasele lui Elisei, se produce o minune și încă una
rară: învierea.
 Iisus S-a raportat viu la Lege și la proroci. A preferat de fiecare dată viața,
grija, iubirea față de aproapele, nu litera Legii. L-a dat ca exemplu de om al
lui Dumnezeu pe Elisei.
 Iisus nu a criticat episodul în care prin oasele lui Elisei se produce o minune.
L-a încuviințat, așa cum a făcut-o și în legătură cu Elisei ca om al lui
Dumnezeu.

Ce putem noi, ortodocșii, să deducem de aici? Ne putem atinge de rămășițele

pământești ale celor drepți. Nu devenim necurați, ci ne rugăm lui Dumnezeu
să ne dea curăție, ca prin oasele lui Iosif, sau chiar binecuvântare, ajutor, ca
prin oasele lui Elisei. Le putem cinsti ca pe drepții înșiși: în oasele lor sunt
prezenți chiar ei, deși într-o altă formă, mai ștearsă. Mormintele drepților, în
special mormintele martirilor, sunt altare (cf. Apocalipsa 6.9), în care
sufletele drepților se roagă. Ne închinăm în fața lor așa cum ne-am închina,
adică ne-am prosterna, ne-am pleca, în fața persoanelor dacă le-am întâlni
față către față.

În general, pe urmele lui Peter Brown, rămânem cu impresia că lumea greco-

romană a favorizat cultul moaștelor. Sunt însă date foarte interesante tocmai
despre originile iudaice ale cultului moaștelor și bazele biblice ale acestuia.