Mumificarea, ritual funerar.

Mumiile egiptene sunt probabil cele mai cunoscute și cele mai multe descoperite până în prezent. Ele au
reprezentat un subiect de cercetare și de dezbateri încă de la descoperirea primelor exemplare în Egipt. În
secolul 20 au ajuns să fie descoperite într-un număr atât de mare încât a început vânzarea lor pe piața
neagră, sub pretextul că ar fi benefice din punct de vedere medical, fapt ce a dus la distrugerea unui număr
destul de mare de mumii.

Mumificarea, a început în mod natural datorită proprietăților foarte bune de prezervare a nisipului din
deșertul african. Acest lucru a fost observat de către populația nativă a Egiptului și au tras concluzia că
acesta este modul în care se poate proteja omul și în viața de apoi. Ei credeau în continuitatea vieții și
după ce omul a decedat, dar numai atâta timp căt spiritul său are un loc unde să se poată întoarce.

La început cadavrele erau îngropate pur și simplu în nisip, fără nici un fel de îmbălsămare sau vreo
protecție față de nisip, de aceea se prezervau într-un mod atât de eficient, însă partea negativă este că
deveneau vulnerabile în fața unor prădători ai deșertului cum ar fi șacalii.

Oamenii au observat acest lucru și atunci au încercat să găsească metode de a proteja corpul decedatului
față de animale prădătoare, dar în același timp procesul de prezervare să se producă la fel ca și până
atunci. Într-o primă fază cadavrele au fost înfășurate în bandaje țesute de mână și amplasate într-o groapă
făcută în nisip în care se mai adăugau și diferite așa numite ofrande pentu decedat, care erau de obicei
bucăți de carne sau vase cu diferite lichide.

În perioada predinastică nu existau diferențieri la ritul și arhitectura funerară între clasele conducătoare și
cele de rând. Înainte de unificarea celor două teritorii conducătorul triburilor aveau pur și simplu rol de a
ghida populația de rând el, rămânând o persoană normală cu atribuții militar politice. Odată cu unirea
tărâmurilor avem de a face cu o creștere a importanței conducătorului, care se identifică încet încet ca
fiind întruchiparea zeului pe pământ. Din acest motiv încep să apară construcțiile megalomane a
piramidelor, pentru a se putea diferenția de restul populației pe care o conduce.

Procesul de mumificare din timpul regatului de mijloc (dinastia 11-14, ~2055i.Ch.) se producea în mai
multe etape, din care un număr relativ mare îl regăsim descris în scrierile lui Herodot. Imediat după
moartea persoanei, cadavrul acesteia era dus direct la atelierul meșterilor îmbălsămării1. După ce se
discuta posibilitatea financiară, se decidea și cât de complex și de bun va fi procesul de mumificare.
Meșterul începea prin a îi înlătura organele interne persoanei, se scotea viscera (ficatul, plămănii, și restul
organelor interne care ar putea putrezi), printr-o tăietură făcută cu un obiect ascuțit din obsidian(mineral)
în partea stângă a abdomenului. Iar în alte cazuri era scoase cu ajutorul unui lichid care lichefia organele.

Urmează creierul care este scos cu o unealtă specială din metal prin nara stângă a persoanei, iar restul care
nu putea fi scos cu aceasta era curățat turnând și aici un lichid care curăța tot craniul. După ce organele au
fost scoase, pentru a nu rămâne corpul gol în înterior, erau amplasate în locul lor ghemuri de pânză.
Urmează ca decedatul să fie lăsat în natron timp de șaptezeci de zile (cunoaștem acest lucru din scrierile
istoricilor, dar și în urma unor experimente efectuate de arheologi egipteni pe animale). După ce corpul
este deshidatat complet în urma băii cu natron(carbonat de sodiu) el este spălat, curățat și îmbibat într-o
substanță combinată din rășină de cedru, ceară de albine.

După acest proces de lungă durată și complex al îmbălsămării, urmează bandajarea corpului cu bandaje
țesute de mână, din in sau din pânză. Se bandaja fiecare membru, fiecare parte a corpului în parte, de la
degete, la picioare, până la cap, iar după aceasta se bandaja întreg corpul de două ori, moment în care se
amplasau mâinile încrucișate peste piept aplicându-se mai apoi un strat de bandaje. Aceste bandaje din
pânză erau îmbibate într-un amestec de substanțe rășinoase, cum ar fi rășină de cedru, pentru a se lipi și a
contura forma corpului cât mai bine, rezultatul fiind o mumie foarte bine protejată și foarte compactă.

Acesată metodă este încă una incipientă, în opoziție cu cele ale dinastiilor 18-20(~ 1550-1000i.Ch.) unde
mumificarea atinge apogeul său tehnic.

Procesele descrise mai sus vor constitui însă baza mumificării de mai târziu. Metodele de bază nu se
schimbă practic niciodată, ci doar tehnica se perfecționează.

De exemplu la faraon sau la marii demnitari organele interne care vor fi scoase, vor ajunge și ele
mumificate iar meșterii le vor prezerva și le vor amplasa în niște vase, așa numitele vase canopice, care
vor proteja organele persoanei. Vasele acestea sunt rar folosite în dinastiile vechi dar se folosesc tot mai
des începând cu dinastiile mijlocii. Ele sunt frumos decorate, iar capacul fiecărui vas reprezintă un zeu
care protejează organul respectiv.

Inima nu era niciodată atinsă deoarece se credea că ea reprezintă spiritul persoanei și astfel nu trebuia
îndepărtată. La faraoni se punea chiar un scarabeu (invierea sufletului) din pietre prețioase peste inima
defunctului pentru protecție, acest lucru fiind legat de credința religioasă și de practica magică în care
credeau egiptenii.

Legenda lui Osiris spune că el a fost fiul lui Geb și Nut și s-a născut la Teba, în Egiptul de Sus. La naștere,
străbunicul său Ra l-a numit urmașul său la tron. Odată cu moartea tatălui său, Geb, Osiris o ia de nevastă
pe sora sa, Isis, introduce agricultura poporului său și construiește multe temple. Osiris dorește să facă
același lucru pentru toate populațiile pământului și astfel pleacă în lume, lăsând-o pe Isis ca domnitoare în
Egipt. După ce s-a întors din călătoriile sale, a văzut că soția sa a menținut țara în ordine perfectă, exact
cum a fost când el a plecat. Aici apare personajul negativ și anume fratele lui Osiris, Seth, care îl învidiază
și îl urăște. Există mai multe variante în legătură cu modul în care Seth îl ucide pe fratele său, însă cea mai
răspândită este varianta în care acesta îl închide pe Osiris într-un sarcofag și îl aruncă în Nil. După ce Isis
îl salvează și îl ascunde în delta nilului, Seth îl răpește din nou, iar de data aceasta îl taie în bucăți și le
aruncă din nou în Nil. Isis întervine din nou și îi găsește toate părțile corpului, pe care le bandajează
împreună. Aceasta ar fi fost prima mumie în mitologia egipteană, iar după ce în urma unor ritualuri
magice ținute de Isis i se oferă protecția necesară, corpul fratelui său este îngropat. El ajunge pe lumea
cealaltă unde devine regele și judecătorul morților, unde a rămas pentru totdeauna. Toate mumificările
care au urmat după răspândirea acestui mit (mit care ajunge cultul principal în lumea egipteană), au fost
făcute după modelul lui Osiris, și tocmai din aceste motive la faraoni se picta fața acestuia pe mumie
direct, ori pe sarcofagul în care era înmormântat. Faraonii se asociau cu el( deoarece precum Osiris ei se
străduiesc să aducă bunăstarea poporului condus).

Egiptenii considerau că odată cu moartea persoanei ea pleacă în lumea de dincolo unde viața este exact ca
și cea de pe pământ. Din aceste motive au fost construite mormintele sub forma unor case (atât la
mormintele de rând cât și la piramide se imita o casă având același număr de camere de care avea nevoie o
persoană) și se depuneau ofrande, ca decedatul să aibă ce mânca și bea în lumea de apoi. Și tot din acest
motiv se practica mumificarea, decedatul putea să își continuie viața și după moarte dar numai dacă trupul
său era perfect prezervat (dacă trupul era distrus, automat murea și sufletul persoanei era pierdut pentru
totdeauna).

Cei care practicau îmbălsămarea, erau meșteri specializați în acest domeniu care aveau ateliere speciale
pentru pregătirea corpului. Îmbălsămătorii erau o categorie socială foarte puternică și extrem de bine
organizată, care dețineau chiar și titluri de clerici și aveau un număr mare de asistenți. Este evident că
acești maeștri ai îmbălsămării jucau un rol vital în pregătirea corpului pentru călătoria în lumea de apoi,
însă cei mai importanți oameni erau preoții, deoarece ei aveau rolul de a oficia ritul funerar și de a recita
incantații magice pentru protejarea trupului. Preoțimea era o categorie socială aparte, fără de care
decedatul nu ar fi putut trăi în lumea de apoi, în viziunea populației egiptene.

Decedatul era transportat de către familie și prieteni într-un sicriu de lemn sau un sarcofag, în cazul
persoanelor mai importante, și simbolizează transportarea corpului lui Osiris până la orașul Abydos(oras,
a 8noma). În timp ce se traversa râul, preotul (slujba religioasa) recitea texte din cartea morților și din
textele sarcofagelor pentru a realiza trecerea spiritului către lumea cealaltă. Înainte de a duce decedatul la
atelierul de mumificare, el era dus înăuntrul necropolei unde preotul îl dădea mai departe zeului
îmbălsămării, Anubis. După acest proces, decedatul era transportat la atelierul meșterilor care urmau să îl
mumifice.
BASTET - ZEIȚA PISICĂ ȘI SEHKMET - ZEIȚA LEOIACĂ

Dintre toate animalele mumificate în Egiptul antic, pisica este poate cel mai des întâlnită și căreia i s-a dat o foarte mare
atenție, atât pisicilor regale cât și celor ale populației de rând. Numărul pisicilor mumificate întrece oricare alt animal sacru din
panteonul egiptean, mai ales din cauza faptului că oricine putea deține o pisică ca animal de casă. Pisica la egipteni era
considerat un animal de o mare importanță religioasă și spirituală, iar dacă cumva prin acțiunea voluntară sau involuntară a unei
persoane se ajungea la vătămarea uneia, acea persoană era condamnată la moarte. În același timp dacă pisica unei familii
murea din cauze naturale, toată familia intra în doliu pentru animalul pierdut.

Acest animal a fost foarte venerat și răspândit din pricina asocierii sale cu zeița Bastet (vezi fig.58), zeiță care era reprezentată
ca având corp uman și cap de pisică. Bastet apare în mitologia egipteană ca o zeiță binefăcătoare și ocrotitoare a omului2. La
începutul cultului însă, zeița Bastet era reprezentată sub forma unei leoaice, de abia prin anul 1000 î.Chr trecându-se la forma
jumate antropozoomorfă care este cea mai cunoscută.