Psalmii lui Solomon, o apocrifă intertestamentară, cuprinde optsprezece cântări sau imne

religioase. Textul acestei cărţi, a fost păstrat integral sau parţial în unsprezece manuscrise. Prima
oară, cei optsprezece Psalmi a lui Solomon sunt menţionaţi în secolul al V-lea d. Hr., în lista ce
precedă Codex Alexandrinus. În secolul al VI-lea mai sunt menţionaţi de două ori: a dată în
Synopsis Sanctae Scripturae a lui Pseudo-Athanasius, unde sunt alăturaţi Odelor lui Solomon, că
antilegomena din Vechiul Testament, urmând cartilor Macabeilor şi unei necunoscute istorii
ptolematice şi precedând cartea Suzanei. A doua oară, sunt trecuţi în lista aşa-numitelor saizeci
de cărţi pseudoepigrafice de la sfâritul lucrări Quastones et Responsiones a lui Atanasie
Sinaitul. Nici unul din manuscrise nu prezintă o împărţire în versuri, aceasta datorându-se ediţiei
LXX a lui Rahlfs.
Titlul de Psalmi lui Solomon apare În unele manuscrise de la început, iar în altele la
sfârşitul culegerii. Opera îi este atribuită regelui Solomon. Fiacre psalm, cu excepţia primului,
este precedat de o suscriere care repeata acesta atribuire. Dacă psalmul şaptesprezece al acestei
colecţii se inspiră din psalmul canonic 71, care în textul orinal eraic este atribuit lui Solomon
ceilalţi psalmi nu conţin nici un detaliu privitor la cunoscutul rege. Ei ne furnizează în schimb,
aluzii la o epocă foarte diferită de cea în care a trăit regele Sololmon. Titlul şi subscrierile
aparţin, fără îndoială, unui redactor, care reclamă patronajul marelui rege, căruia Sf. Scriptură îi
atribuie multe cântări. Autorul ia ca model psalmii canonici, iar Psalmii lui Solomon aparţin
diferitelor tipuri de psalmii din lirică biblică.
După cum susțin majoritatea cercetătorilor, Psalmii lui Solomon au fost redactaţi prima
dată în limba ebreică şi traduşi imediat în limba greacă. Textul grec, nu este alceva decât o
traducere a unui original ebraic, care nu s-a păstrat. Versiunea siriacă aste o traducere a versiuni
greceşti, deşi s-a suntinut la un moment dat că ea nu se bazeză pe intermediarul grecesc, ci pe
originalui ebraic.
Din datele prezentate mai sus, observăm că Psalmi lui Solomon apar destul de târziu, abia
în secolul V. Totuşi, 1 Baruch, carte apocrifă citată de Irineu de Lyon, face referire la Psalmii lui
Solomon, ceea ce înseamnă că aceştia există déjà înainte de sfârşitul secolului I d.Hr.
 Istoricii au stabilit că Psalmii lui Solomon se referă la invazia generalui roman Pompei
din anul 63 î.Hr. şi la moartea acestuia, survenită în anul 48 î.Hr. Redactarea fiind datată, cu
larghețe, între 125 î.Hr. şi secolui I d.Hr. O datare mai strâsă s-ar plasa între 70 şi 45 î.Hr.
Psalmii lui Solomon reprezintă replica unui grup de evrei ultraortodocși la invazia
romană asupra Ierusalimului condusă de Pompei. Psalmii 1, 2, 8 şi 17 vorbesc de criză internă
prin care a trecut Israel în momentul invaziei romane: aceasta a fost pregătită de uzurpatorii evrei
ai monarhiei, identificată în rascoala saducheilor hasmoneicii, care au născocit ritualui şi
lagalismul iahvist. Uzurpatorii au fost nimiciţi de ivadatorii străini trimişi de Dumnezeu ca
pedepsa pentru diationismul celor dintâi. Cum puterea străinilor depăşea posibilităţile de rezisteță
ale evreilor în acel moment, grupul de dreptcredincioşi responsabili pentru producerea Psalmilor
dezvoltă un mesaj messianic puternic, plasându-se în aşteptarea pioasă a unui rege legitim
răzbunător, care va alunga forţele de ocupaţie şi va institui independeta regatului reformat a lui
Israel.

Importanţă istorică

Colecţia conţine puţine aluzii la grupare religiosa din care provenea psalmistul: acesta
ascunde indentitatea personajelor numindu-le generic pioşi sau credincioşi sau drepţi şi săraci
oprimaţi cu consegvență de autorităţile corupte din Ierusalim şi aflaţi în conflict deschis cu preoţi
de la Templu, pe care îi acuză de transgresiuni rituale şi practici sexual aberante. Majoritatea
comentatorilor este de accord că gruparea sacerdotală la care se referă psalmistul este a
saducheilor. Multă vreme Psalmii lui Solomon au fost consideraţi o operă a fariseilor. Mulţi au
mers până acolo încât i-au numit Psalmi fariseilor.
În ciuda tuturor vicistitudinilor, comunitatea nu părăseşte Ierusalimul, ci suportă în
continuare nedreptatea cu nădejdea fermă în opropierea Zilei Judecăţii. Din acest punct de vedere
comunitatea psalmistului repeată cu mult zel lecţia bine ştiută a retribuţiei divine şi dezvoltă o
teodicee de tip tradiţionalist: dreptcredincioşi îndură neclintiţi cu conştiinţa că Dumnezeu îi
încearcă şi îi curăţeşte astfel de păcate. Deşi duşmani de moarte, romanii sunt văzuţi ca
instrumente prin care Dumnezeu Îşi varsă mânia împotriva nedreptăţi ce domnea în societatea
israelită a momentului.
Cheia de lectură a Psalmilor lui Solomon este într-adevăr mesianismul apocaliptic, dar,
spre deosebire de esenieni, aici nu se proclamă pacifismul politic sau fuga din lume, ci se
deplânge imposibilitatea momentană de acţiune. Asistăm, în viziunea psalmistului, la eşecul
istoriei, provocat de secularizare excesivă a instituţiilor tradiţionale: prăbuşirea evident a
monarhei şi a Ierusalimului, concepute ca fiind invincibile în teologia politică a Deuteronomului.
Un indiciu important pentru identificarea comunităţi căruia i de datorează Psalmi lui
Solomon îi constituie şi absenţa oricărei referiri textual la practicile sacrificial ale comunităţi în
Temlul de Ierusalim. Prin urmare, psalmistul pare să provină din rândurile unei comunităţi care
îşi desfăşură viaţa religiosa intr-u cadru instituţional restrains din afara Templului, a care
expresie concretă o vor fi reprezentat aceste mici case de rugăcuine din Ierisalim. Din păcate,
existeta unor asemenea sinagogi ale credincioşilor nu a fost încă relevată de săpăturile
arheologice întreprinse în Cetatea Sfântă.

Cuprinsul Psaltirii lui Solomon

Psalmul 1 este adăugat de traducător pentru lectura psalmilor. Aici ni se vorbeşte de

neliniştea apropierii războiului roman asupra Ierusalimului. Autorul este psalmului este liniştit,
crezând că apropierea duşmanului nu îl afectă cu nimic, deoarece el este plin de dreptate , este
bogat şi are mulţi copiii. Ierusalimul va fi pedepsit pentru păcatele sale, iar Templul va fi
profanat.
Al doilea psalm descrie invazia lui Pompei asupra Ierusalimului. Templul este profanat, şi
o parte din captivitate va fi dusă la Roma. Moartea cumplită a lui Pompei este văzută ca o
pedeapsă pentru năvălirea asupra oraşului în zi de sărbătoare. Psalmistul avertizează conducători
că Dumnezeu îi va judeca, răsplătind fiecăruia după faptele sale.
Psalmul al treilea evidenţiază contrastul dintre drept şi păcătos. Drepţi vor ajunge la viaţa
veşnică, iar cei păcătoşi vor fi nimiciţi.
 În psalmul 4, autorul enumeră câteva caracteristici ale omului păcătos, cerând lui
Dumnezeu să-l pedepsească. Cercetători au identificat pe aceşti măgulitori cu saducheii. Psalmul
se încheie cu o binecuvântare asupra celui drept.
În psalmul 5, psalmistul laudă pe Dumnezeu cel care are grijă specială faţă de dreptul
care îl roagă ceva.
Psalmul al şaselea, despre nădejde şi încredere; descrie binecuvântările ce vin asupra
omului drept, a cărui inimă este totdeauna gata să cheme numele lui Dumnezeu.
În psalmul 7 este consemnată o rugăciune către Dumnezeu, pentru a avea grijă de el. Este
rugăciunea poporului ameninţat cu exterminarea.
Psalmul 8 este rezultatul experienţei autorului în timpul invaziei. Deşi, la început,
psalmistul crede că Dumnezeu va proteja oraşul din pricina dreptăţi poporului, în cele din urmă,
realizează că judecata lui Dumnezeu este dreaptă, iar păcatele ascunse ale poporului îl
îndreptăţesc la pedeapsă. Cere lui Dumnezeu să aibă milă de oraş înainte de a fi distrus de străini.
În psalmul al nouălea, Dumnezeu este prezentat că judecător drept atunci când trimite pe
Israel în exil. Dumnezeu dăruieşte viaţa celui ce doreşte binele şi pedepseşte pe cel rău şi iartă pe
cel ce se pocăieşte.
Psalmul 10 este o mărturisire că omul pe care Dumnezeu îl mustră este fericit, aceasta
fiind o dovadă a dragostei sale.
În psalmul 11, autorul îşi exprimă nadejea că Dumnezeu va aduce acasă pe evreii
dispreţuiţi prin lume.
În psalmul 12, autorul cere ajutorul lui Dumnezeu în fața acuzaţiilor ticăloase. Dumnezeu
este rugat să mântuiască pe Israel, iar cei răi să fie daţi pieirii.
Psalmul 13, este iarăşi o mărturisire că Dumnezeu îl protejaza pe el şi comunitatea celor
credincioşi. Pierderea păcătoşilor este dreaptă, iar pentru înlăturarea păcatelor se cere disciplină.
Psalmi 14 şi 15 arată că Dumnezeu întotdeauna are grijă de cei drepţi, iar pe păcătoşi îi va
pedepsi în ziua judecăți.
În psalmul al şaisprezecelea, psalmistul îşi arată mulţumirea faţă de Dumnezeu chiar dacă
a fost pedepsit când a greşit. Pedeapsa însă nu l-a nimicit, ci l-a făcut capabil de pocăinţă.
În psalmul 17 este mărturisită descendenta davidică a regilor şi critică pe hasmonei care
au uzurpat tronul regesc. Este exprimată şi speranța iviri unui rege davidic, fără păcat, Mesia,
care va curăța Ierusalimul de păgâni, adunând evrei dispersaţi şi judecând neamurile.
 Psalmul 18 este o rugăciune prin care psalmistul îi cere lui Dumnezeu să purifice poporul,
pregătindu-l pentru primirea lui Mesia.

Importanţa teologică

În descrierea Mântuitorului, psalmistul se foloseşte de tradiția teologică şi de concepțiile

eshatologice cunoscute din scrierile anterioare. Acesta este o mlădiţă a casei lui David, un agent
al voinței divine. Nu are caracter supranatural, dar, investit fiind cu duh sfânt, are misiunea de a
restitui în Ierusalimul apocaliptic cele patru virtuţi fundamentale ale guvernări divine:
înţelepciune, dreptatea, milostivire şi putere. Cei peste care va domni; căci Mesia va fi rege, vor
fi fără de păcat.
Antropologia psalmistului nu cunoaşte un dualism trup-suflet. Omenii erei viitoare vor fi
purificaţi şi vor trăi veşnic în trupurile lor. Mesia este înzestrat cu sfinţenie, ca să-şi ducă la bun
sfârşit acţiune purificatoare şiş a-şi exercite în chip perfect judecata. Chiar dacă Mesia este numit
rege, manifestarea să nu este una militară, ci are o sursă exclusive spirituală.
 Bibliografie
• Septuaginta, volumul IV – Iov, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Iisus Sirah,
Psalmii lui Solomon, Volum coordonat de: Cristean Bădiliță, Francisca Băltăceanu,
Monica Broșteanu; trad. Smaranda Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu,
Iulia Cojocaru, Ştefan Colariu, Eugent Muntean; Bucureşti, Editura Polirom, 2007.
• Onisor, Remus, Psalmii lui Solomon, o apocrifă intertestamentara, studiu introductiv şi
traducere de Remus Onisor, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.