Îmi aduc aminte unele povestiri pe care P obișnuia să ni le spună.

Fiind student la FT stătea în

căminul unui liceu, alături de alţi colegi. Ne povestea că la colţul străzii era un magazin alimentar,
deschis non-stop, pe care obişnuia să-l frecventeze. Într-una din zile, pe la orele amiezii s-a dus să-şi
cumpere ceva, nu-şi aducea aminte ce şi niciodată, când povestea, nu se pierdea în detalii; la colţul
cu pricina, o femeie de vârsta a doua îl întrebă dacă binevoieşte să se uite de copilul ei care dormea
în cărucior până îşi lua ceva de la magazin (probabil nu vroia să-l trezească când trebuia să urce
unica treaptă a magazinului). Nu i se păru mare lucru şi acceptă. Se sprijini de semnul de la colţ.
Trecură deja zece minute şi femeia nu mai apărea. Făcu câţiva paşi până la uşa magazinului şi
pentru a nu lăsa copilul singur afară, îşi vârî doar capul pe uşa magazinului pentru a vedea ce face
femeia. Nu o zări. Îşi retrase capul din cadrul uşii şi hotărî să îi mai dea un pic de răgaz. Copilul se
trezi. Nu zicea nimic. Mai aşteptă încă zece minute. Se întâlni cu un coleg care-l întrebă al cui e
copilul. Îi explică care e situaţia şi hotărî să mai verifice odată de ce nu mai apare femeia. Lăsă
copilul în grija colegului şi intră în magazin unde o întrebă pe vânzătoare dacă a văzut-o pe femeie.
Aceasta îi spuse că femeia a părăsit magazinul de mai bine de un sfert de oră. Panicat, P, ieşi din
magazin. Colegul plecă. P îşi frecă mâinile nervos şi în sfârşit, luă o decizie…
- Alo, mă numesc P, sunt student aşa şi mai departe… explică totul vocii de la celălalt capăt, care îi
punea întrebări şi cu rost şi fără rost.
Trecură încă zece minute.
Încă cinci. Au ajuns. Erau doi. Au cerut descrierea femeii. L-au lăsat acolo cu copilul care tăcea. Să fi
avut vreo 2 ani. Cei doi s-au întors după cinci minute. O găsiră pe femeie. Cumpăra cartofi la un
aprozar în susul străzii. (Era stradă cu sens unic.) Pesemne că îi explicară deja că au fost sunaţi de
P în legătură cu copilul şi toate cele. Ea se jură că nu îl cunoaşte nici pe el nici pe copil. Se jură că
nu e al ei. S-au certat o vreme. Cei doi vorbiră prin staţie.
Nu au avut de ales, făcură uz de un exemplu din înţelepciunea nu ştiu cui… Luară copilul din
cărucior. Le-au făcut un instructaj ca şi când ce mare brânză trebuiau să facă. Femeia i-a zis: - Vino
la mama! nu numai că nu s-a dus dar aproape s-a apucat de plâns. I-au spus atunci copilului să se
ducă la tata. Degeaba a dat explicaţii cum că nu ar fi al lui, că nu-l mai văzuse până atunci. I-au zis
să-şi ia copilul şi să plece. Nu avea cu cine să se înţeleagă. (Sunt bancuri cu poliţişti - nu degeaba.)
Necăjit. Ce să facă. Se mai tângui dar nu pentru mult timp. Cei doi şi femeia plecară. P luă copilul şi
dădu colţul. Se îndrepta spre cămin. Făcu doi paşi. Privea în jos. Lovi cu putere stopul de la colţul
străzii şi se trezii.
Săracul. Îşi făcea gânduri cum să îmi explice că are un copil dar îl scăpă Providența. Problematică.
Cum să îmi povestească asta fără ca eu să trag concluzia greşită că ar fugi de responsabilităţi sau
că nu îşi doreşte copii? Nici nu mi-a trecut prin cap, eram prea necoaptă la minte să mă gândesc la
copii, familie, etc.
Îmi place "întâmplarea" asta, felul cum o povesteşte, parcă chiar a fost. Deşi o cunosc pe de rost
întotdeauna tac şi ascult, aştept deznodământul cu sufletul la gură. E un povestitor formidabil.