INTRODUCERE

Cântarea Cântărilor (sau Cântarea lui Solomon) este una dintre cele cinci cărţi
sapienţiale ale Vechiului Testament, alături de cărţile Iov, Psalmi, Proverbe şi Eclesiastul. Nu
se ştie cu exactitate dacă Solomon este autorul acestei cărţi, dar putem presupune fie că el a
cules aceste cântări, fie că i-au fost prezentate, din moment ce cartea mai este numită şi
Cântarea lui Solomon. Înţelesul acestei denumiri pare a fi acela de “cea mai frumoasă dintre
cântări”. Ea este o creaţie unică prin genul şi frumuseţea ei.
Interpretată literar, unii consideră Cântarea Cântărilor ca fiind un poem erotic despre
dragostea între Solomon şi Sulamita, fiind cântată iubirea fizică dintre cei doi, frumuseţea
creaţiei divine şi bucuria de a trăi. Cele două personaje sunt surprinse în diferite ipostaze, de
la dorinţă, căutare, ivire, dispariţie şi strigăt până la şoaptă, apropiere, îmbrăţişare, ameţeală,
fericire şi extaz. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic care să atenteze la
frumuseţea, curăţia şi demnitatea fiinţei umane1. Cântarea Cântărilor, luată ca o simplă
descriere a unei iubiri dintre un tânăr şi o tânără, poate trezi în minte înţelesuri întinate. Nu
negăm faptul că unele cuvinte din carte pot fi luate şi în înţelesul propriu-zis. Dar când
rămânerea la acest înţeles nu aduce niciun folos duhovnicesc, trebuie să se caute înţelesul mai
înalt, ascuns în cuvinte.
S-a pus adeseori problema canonicităţii acestei cărţi, existând chiar perioade în care
citirea ei în faţă tinerilor era strict interzisă. Nu se cunoaşte exact când anume a fost introdusă
în canonul Vechiului Testament, dar, odată intrată, şi-a menţinut locul ei aparte şi a fost
preluată de creştinism, lucru făcut nu doar pe temeiul autorităţii istorice, ci mai ales pentru că
scriitorii şi părinţii bisericeşti au văzut în ea metafora perfectă a legăturii intime dintre Hristos
şi Biserica Sa.
Cu toate acestea, Cântarea Cântărilor a primit interpretări diferite de-a lungul vremii.
Unii o văd ca pe o dramă sau o poveste completă, personajele fiind bine prezentate în
contextul desfăşurării unui subiect desfăşurat în anumite etape.Alţii o văd că o cântare sau o
colecţie de cântări reprezentând poeme ale iubirii umane; iar alţii adoptă o abordare
tipologică, conferindu-i cărţii o importantă valoare istorică, acceptând existenţa iubiţilor ca
personaje reale, dar cu un accent pronunţat pe abordarea alegorică, adică mai exact pe ceea ce
reprezintă cei doi.

1
Bartolomeu, p.5
 În fine, noi ne vom opri strict asupra abordării alegorice a cărţii. Şi asta pentru că nu
putem trece cu vederea nenumăratele versete din Sfânta Scriptură în care, pe de o parte, Iisus
Hristos este numit Mire, iar pe de altă parte, Biserica este numită Mireasca lui Hristos.
Considerăm că această interpretare este cea mai mulţumitoare care i se poate da cărţii.