CARTEA a III-a

CĂSĂTORIA

PARTEA I – TEME

Capitolul 1: Pru u-rebu- Rodiţi şi vă înmulţiţi

Miţvat ha- nisuin (porunca privitoare la căsătorie) ● Irusin (logodna) şi tnaim (clauzele) ● Hupa şi kiduşin ● Tabaat
(inelul, verigheta) ● Ketuba – istoria şi modul in care a evoluat ● Hatuna – (nunta)

Capitolul 2: Prioritatea procreaţiei

Zivug (împerecherea) ● Hitun (încuscrire, înrudire prin căsătorie) ● Işut (relaţia maritală) ● Pilegheş (concubina) ● Araiot
(goliciune trupească, incest) ● Puritatea familiei ● Ona (relatie sexuală)

Capitolul 3: Între el şi ea
Soţul şi soţia ● Nedunia (zestrea soţiei) şi mohar (cadourile bărbatului) ● Mezonot (hrana)

Capitolul 4: Traiul de unul singur

Almana (văduva) ● Gheruşin (divorţul) ● Aguna (nevasta părăsită) ● Ibum (levirat) ● Haliţa (descălţare)

Chevra Hachnasas Kallo – societate de binefacere pentru ajutorarea nevoiaşilor,

gravură de Iosef Walerstein, 1931
 Capitolul 1: Pru u-rebu (Rodiţi şi vă înmulţiţi)

Miţvat ha-nisuin (porunca privitoare la căsătorie )

La facerea lumii, când Dumnezeu cel Binecuvântat a creat bărbatul şi femeia, le-a poruncit şi
le-a zis: „Rodiţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul”. Această primă poruncă, înscrisă în Tora, îl
obligă pe bărbat să se preocupe de popularea lumii şi de perpetuarea existenţei speciei omeneşti,
împlinind legământul căsătoriei cu o femeie, după cum se spune: „De aceea omul îşi părăseşte tatăl
şi mama şi se va lipi de femeia lui, formând un singur trup” (Geneza, 2:24).
Tradiţia povesteşte că înainte de a fi fost dată evreilor Tora, când bărbatul şi femeia se
întâlneau şi voiau să se căsătorească, bărbatul o ducea pe femeie în casa lui şi ea devenea nevasta
lui. După primirea Torei, li s-a poruncit să-şi ia neveste prin kiduşin (sfinţirea unirii) şi irusin
(ceremonia legământului, a logodnei), conform religiei date prin Moşe poporului evreu. Pentru a
asigura legăturii cuplului un cadru adecvat, s-a constituit instituţia căsătoriei, care delimitează şi
defineşte drepturile şi obligaţiile reciproce dintre soţi, întemeind, în felul acesta, căsătoria pe baze
solide, în vederea conservării integrităţii ei.
Înţelepţii Israelului au acordat o însemnătate deosebită legăturii dintre bărbat şi femeie,
numind-o kiduşin („legătură sfântă”), întrucât acest legământ are un sens superior care depăşeşte
cadrul unui contract profan între oameni şi prin el unirea capătă statut de sfinţenie.
Caracterul sacru al căsătoriei la evrei se exprimă printr-un întreg sistem de legi şi obiceiuri,
dintre care unele îşi au originea în perioada Mikra, Mişna şi Talmud, şi altele au fost adăugate pe
parcursul timpului. Toate împreună constituie cadrul practicii actuale a căsătoriei.
Demult, la poporul evreu – în perioada Mikra, Mişna şi Talmud – căsătoria se desfăşura în
două etape: a. kiduşin (căreia i se spunea şi irusin „logodnă”), hotărârea celor doi să se căsătorească;
b. hupa (sau căsătoria propriu-zisă), ceremonialul în care logodnica intră sub hupa („baldachinul
nupţial”) şi devine soţia bărbatului său. După kiduşin perechea aştepta o bucată de timp, cam un an
sau chiar mai mult, până la hupa.
Tânăra care a trecut de prima etapă este numită în Tora „tânără fecioară, logodită cu un
bărbat”, iar cea care a trecut de a doua etapă se numeşte „femeie căsătorită cu un bărbat”
(Deuteronom, 22:22-23). Aflată încă la casa tatălui său, în ceea ce priveşte interdicţia goliciunii
trupeşti, fata logodită se supunea unei legi echivalente cu legea privitoare la condiţia de femeie
căsătorită. Însă Înţelepţii Talmudului au interzis goliciunea fetei chiar faţă de logodnic, deşi potrivit
cu Tora el era deja bărbatul ei. Această idee constituie sursa uneia dintre binecuvântările care se
spun în timpurile noastre în ziua când se stă sub hupa: „Ne-au fost interzise logodnicele, dar ne sunt
permise soţiile, prin hupa şi kiduşin” (Ktubot, 7, p. II). Începând cu perioada Gheonimilor (secolul
al X-lea e.n.) se observă tendinţa de a suprapune cele două etape şi de a nu se mai face diferenţă
între logodnă (kiduşin) şi nuntă (hupa – nisuin). La sfârşitul Evului Mediu, în întreaga diasporă
evreiască a fost acceptat obiceiul ca cele două ceremonii – kiduşin şi nisuin – să fie celebrate
simultan, ceea ce înseamnă că mirele şi mireasa intră sub hupa, mirele o sfinţeşte punându-i inelul
căsătoriei (verigheta) pe deget, în prezenţa martorilor, se citeşte ketuba – „contractul de căsătorie” –
pe care mirele îl înmânează miresei, iar la urmă se rostesc binecuvântări închinate căsătoriei.
Semnificaţia logodnei aşa cum se practică în zilele noastre nu este aceeaşi cu semnificaţia
logodnei din perioada Mikra, Mişna şi Talmud. În acele vremuri, logodna reprezenta o etapă
importantă, angajantă în ceea ce priveşte legământul însuşi al căsătoriei, pe câtă vreme, acum ea nu
mai constituie decât o înţelegere prealabilă (neangajantă din punct de vedere halahic) între cei doi
care vor să se căsătorească.
Prima fază a căsătorie se cheamă şiduhin („peţit”), care se traduce prin efortul de a găsi o
pereche fie pentru băiat fie pentru fată, în vederea întemeierii unei familii. Rabinii văd în şiduhin o
miţva, care poate fi împlinită şi în ziua de Şabat, după cum se spune: „peţim de Şabat copilele să se
logodească” (Talmudul Şabat, 106).
 Tradiţia talmudică povesteşte că Dumnezeul cel Sfânt şi Binecuvântat fie el, are inclus în
proiectul divin al creaţiei planul împerecherilor, ca să se ştie cât de mare este importanţa şi sfinţenia
căsătoriei.

Irusin (logodna) şi tnaim (clauzele)

Bărbatul şi femeia, ajunşi la vârsta maturităţii – bărbatul care a împlinit 18 ani şi femeia 17
ani – pot, în conformitate cu legea, să se lege prin căsătorie şi să întemeieze o familie. În situaţii
speciale fata poate să se căsătorească înainte de a fi împlinit vârsta de 17 ani, pe baza cererii
părinţilor sau cu aprobarea tribunalului autorizat în aceste probleme.
Când un cuplu vrea să se căsătorească, cei doi hotărăsc logodna, stabilesc termenii
contractului şi modul în care îşi văd viaţa lor comună în viitor. Pentru unii, contractul de logodnă
este foarte important, deoarece în el se evaluează kinianul („bunurile, proprietatea”), iar simbolic,
fiecare dintre cele două părţi ţine de capătul unei năframe şi prin aceasta se realizează „transferul de
bunuri” (mekablim kinian).

Hupa şi kiduşin
Unirea dintre un bărbat şi o femeie este un proces al cărui punct culminant îl constituie
ceremonialul nunţii – hupa şi kiduşin, organizat sub un baldachin special, numit hupa, moment în
care mirele o sfinţeşte pe mireasă conform datinii evreieşti – punându-i pe deget inelul sfinţirii
(tabaat ha-kiduşin) (verigheta) – şi îi înmânează actul de căsătorie (ketuba).
Hupa: În vremurile de demult hupa era un fel de cort, în care se uneau mirele şi mireasa în
ziua căsătoriei lor. În unele comunităţi se obişnuia să se pună talit pe umerii mirelui şi miresei sau
peste capetele lor, sau se acoperea capul mirelui cu vălul cu care era acoperit capul miresei.
Începând cu Evul Mediu şi până în zilele noastre se obişnuieşte ca hupa – baldachinul nupţial
– să fie făcută fie din perdeaua chivotului ce se află în sinagogă, fie din talit, sau dintr-o faţă de
masă brodată special în acest scop. Perdeaua este prinsă în colţuri de patru stâlpi, iar dedesubt se
oficiază nunta. Se mai obişnuieşte ca hupa să fie întinsă sub cerul liber în ideea de a aduce noroc,
după cum stă scris: „Căci te voi binecuvânta şi îţi voi înmulţi sămânţa ca stelele de pe cer” (Geneza,
22:17), iar alţii o fixează în interiorul unei locuinţe.
Hupa semnifică adăpostul şi protecţia pe care bărbatul le asigură femeii. Conceptul hupa, cu
sensul de căsătorie, îşi are sursa în tratatul Avot (5:21): „când ajunge la vârsta de 18 ani este pentru
hupa (de însurătoare)!”; originea sensului o aflăm în Tanah: „Şi toată lumea care era cu el şi-a
acoperit1 capul” (Şmuel II, 15:30), în ideea de protecţie, de a-şi acoperi capetele pentru a se apăra:
hipu u-kisu … le-ot hasut. Acelaşi sens îl găsim în alte locuri din Mikra: „Peste toată slava a aşezat
un adăpost (hupa)” (Işaiahu, 4:5); „Ruşinaţi şi roşii şi-au acoperit (hapu) capetele” (Ieremia,
14:3); „Să iasă mirele din camera lui şi mireasa din adăpostul ei (me-hupata) (Ioel, 2:16); iar în
Cartea Esterei (6:12): „Îndoliat şi cu capul acoperit (hipui roş)”, obiceiul fiind ca cineva să poarte
„capul acoperit” când are o mare durere.”
Atât în Mişna cât şi în Talmud se întâlnesc cuvinte din familia cuvântului hupa, cu sensul de
„cap acoperit; adăpost, apărare”: „Piele din care au făcut un înveliş (hipui) pentru instrumentul lui”
(Mişna, Kelim: 26:6); „parapet (hipupei reşut ha-rabim)” (Ktubot, 24, p. II); „şi aripile l-au
acoperit (hupin) aproape complet” (Mişna, Holin, 3:7).

Tabaat (inelul, verigheta)

Obiceiul de legare sfântă prin inel este pomenit pentru prima dată în Răspunsurile
Gheonimilor, în timp ce, în Mişna şi Talmud, Kiduşinul, acelaşi obicei este pomenit intermediat
numai de bani (Mişna, Kiduşin, 2, p. I); sunt unii care datează acest obicei încă din epoca celui de-al
Doilea Templu.
1
hapu et roşam, verbul ebraic la infinitiv fiind le-hapot.
 Autorul tratatului Sefer ha-Hinuh, Rabi Ahron Levi din Barcelona, sfârşitul secolului al XIII-
lea, argumentează obiceiul de unire sfiinţită prin inel în felul următor: „Ca femeia să-i spună inimii
ei tot timpul că aparţine acelui bărbat… şi lui să-i dăruiască iubire şi preţuire pentru totdeauna,
evreii obişnuiau să sfinţească unirea printr-un inel, ce stă întotdeauna pe degetul femeii în semn de
recunoaştere” (Miţvava, 552).
Inelul pentru kiduşin (verigheta), înainte de a fi oferit, trebuie să constituie proprietatea
exclusivă a bărbatului, deoarece tranzacţia kiduşinului se face din averea celui care „sfinţeşte” – cu
bani sau cu echivalentului banilor – iar în Mişna (Kiduşin 1) se spun următoarele: „Femeia se
dobândeşte pe trei căi: cu argint, printr-un act juridic şi prin împreunare”, adică: inel, ketuba şi viaţă
conjugală.
De obicei, sfiinţirea se face folosind un inel simplu, a cărui valoare este egală cu o pruta
(monedă cu valoare mică), fără pietre preţioase, ca în felul acesta să se evite erorile de evaluare.
„Dacă mireasa se uită la piatră şi crede că este vorba despre o piatră preţioasă şi află ulterior că este
o piatră simplă, o să pună la îndoială kiduşinul. (Kol-bo, cap. 143).
În momentul în care mirele pune inelul în mâna dreaptă a miresei, el spune: „Iată îmi eşti
sfinţită prin acest inel, aşa cum cere datina evreiască.”
Cos şel braha – cupa de binecuvântare: Ceremonialul căsătoriei, ca orice ritual sfânt din
religia iudaică, se deschide cu binecuvântarea al cos iain, închinată vinului: Cel care ai dat rodul
viţei de vie, prin care este binecuvântată logodna şi căsătoria. După binecuvântări, mirele şi mireasa
gustă din vin.
De obicei, ketuba se citeşte sub hupa. Acest obicei îşi are originea într-un decret foarte vechi.
După lectură, ketuba este înmânată miresei, pentru a acorda o mai mare valabilitate ceremoniei de
căsătorie.
După ce s-a citit ketuba, sau chiar la finalul ceremonialului de nuntă, mirele sparge un pahar
de sticlă în memoria distrugerii Templului. După încheierea ritualului religios ce are loc sub
baldachinul nupţial, mirele şi mireasa se sărută, sărutul fiind semn al afecţiunii şi al iubirii dintre
bărbat şi femeie. În Mikra, prin sărutul său, Iacob îşi exprimă dragostea faţă de iubita lui Rahel.

Unire: În conformitate cu legile iudaice, este interzis bărbatului să stea într-un loc închis cu
femeia care nu-i este încă soţie. Această interdicţie s-a impus pentru a evita denigrarea celor doi în
cazul în care ei se „izolează”. În consecinţă, în comunităţile aşchenaze se obişnuieşte ca mirele şi
mireasa, care se leagă prin căsătorie, să fie îndrumaţi, imediat după ce a avut loc căsătoria sub hupa,
spre camera unirii conjugale, pentru a demonstra valabilitatea halahică a legăturii dintre ei, iar prin
aceasta se încheie actul căsătoriei. Mirele şi mireasa se închid în cameră cu cheia, numai ei singuri,
iar pentru mai multă siguranţă este pus un paznic la uşă ca el să împiedice intrarea străinilor.
„Paznicul” este pus de mire, iar paza este considerată de bun augur, aducătoare de noroc. Mirele şi
mireasa iau prima masă împreună în camera unirii conjugale, după o zi întreagă de post dedicat
nunţii.
Li se oferă o supă lejeră, numită „supă de aur”, porumbei fripţi umpluţi cu orez şi seminţe de
pin; meniul este ales în sens augural, din dorinţa ca viaţa lor viitoare să se desfăşoare în linişte şi
pace, să fie ca o pereche de porumbei, invocată fiind în acelaşi timp fertilitatea pântecului, prin
mulţimea boabelor de orez şi a seminţelor de pin.

Ketuba
Ketuba este certificatul de căsătorie pe care soţul îl înmânează soţiei în momentul când se
celebrează căsătoria. Prin acest act bărbatul îşi asumă anumite obligaţii în calitate de soţ al femeii
respective.
Ketuba este un act foarte important pentru faptul că el cuprinde detaliile privitoare la
drepturile pe care femeia le are în casa soţului ei, precum şi garanţiile pe care le oferă bărbatul în
vederea respectării angajamentelor luate faţă de soţia sa. Ketuba acordă valabilitate juridică
tratatului de căsătorie, asigurând viitorul femeii în eventualitatea unui divorţ sau în cazul că rămâne
văduvă. Dat fiind statutul juridic al actului, este necesar ca el să fie semnat de martori, care
adeveresc clauzele enumerate în el.
Începând cu timpul când a trăit Rabi David Ben Zimra (Haradbaz), secolul al XV-lea, toate
comunităţile evreieşti au adoptat sistemul de notare a datei începând numărătoarea de la facerea
lumii. Acesta este sistemul calendaristic acceptat şi în ziua de azi. După notarea datei, se trece
numele locului, numele oraşului (adăugându-se indicaţiile geografice specifice, cum ar fi: pe râul X,
pe malul Mării Y) şi numele ţării.
După indicarea timpului şi a locului, se trec numele mirelui şi al miresei, cât şi numele
părinţilor lor. Unii trec şi numele bunicilor, sau chiar meseria fiecăruia, descendenţa şi alte detalii
individualizante.
După înşirarea acestor date, urmează textul standard, fix şi limitat al ketubei, el fiind cel ce are
valabilitate juridică. Martorii semnează şi adeveresc: „Totul este în conformitate cu realitatea”. Între
conţinutul textului şi semnături nu se lasă spaţiu, pentru ca să fie imposibil de adăugat ceva după ce
actul a fost semnat. În felul acesta, una dintre părţi nu poate interveni fără ştirea celeilalte.
Semnătura martorilor încuviinţează că tranzacţia bunurilor s-a făcut în prezenţa celor două părţi şi
cu buna lor ştiinţă.
În timpurile străvechi, când căsătoria se petrecea în două etape: irusin – kiduşin (logodnă –
sfinţire) şi nisuin – hupa (nuntă), ketuba era scrisă şi înmânată femeii la logodnă, dar valabilitatea ei
declarată începea cu data nunţii (ceremonia sub hupa), moment în care „procesul” căsătoriei era, din
punct de vedere halahic, încheiat. După epoca Gheonimilor, când cele două etape s-au reunit într-
una singură, aşa cum se procedează şi în ziua de astăzi, textul ketubei se completează în prezenţa
martorilor, înaintea ceremonialului ce are loc sub baldachinul nupţial, iar actul este înmânat de mire
miresei în momentul când ei se află sub hupa.

Hatuna (nunta)
Nunta reprezintă ceremonialul unirii maritale, prin care bărbatul şi femeia intră în legământul
căsniciei. În ziua nunţii, bărbatul se numeşte hatan – „mire” şi femeia cala – „mireasă”. Nunta se
face într-un cadru sărbătoresc şi de obicei într-o atmosferă plină de bucurie.

Hatan şi cala: În perioada talmudică se obişnuia ca mirilor să li se pună coroană pe cap. Cei
bogaţi făceau această coroană din aur, iar cei săraci se mulţumeau cu o coroană de trandafiri sau de
mirt. Peste coroana tinerilor miri se rosteau versete din Şir Haşirim („Cântarea cântărilor”) (3:11):
„Ieşiţi şi priviţi-l, fete ale Sionului, pe Împăratul Solomon cu cununa cu care l-a încununat mama în
ziua cununiei lui şi ziua veseliei inimii lui”. După distrugerea Templului s-a renunţat la obiceiul „de
a-i încununa pe miri cu cunună”, şi „s-a hotărât ca mirele să nu-şi mai pună nimic pe cap”. S-a
introdus obiceiul de a-i pune mirelui pe cap puţină cenuşă, în amintirea dezastrului. În Spania s-a
practicat obiceiul să se pună o cunună făcută dintr-o creangă de măslin, măslina amară fiind
considerată simbolul distrugerii.

Mai există şi obiceiul ca mirele şi mireasa să nu iasă singuri pe stradă în ziua cununiei lor, ci
doar după o săptămână de la hupa, adică după „cele şapte zile de petrecere”, fiindcă „mirele
seamănă cu un rege”, şi, precum regele ce nu iese singur, tot aşa nici mirele nu părăseşte casa decât
dacă este însoţit de cineva. Înţelepţii spun în legătură cu acest lucru următoarele: „Mirele seamănă
cu un rege, precum regele ce nu iese singur în piaţă, precum regele ce se îmbracă cu haine de preţ şi
toată lumea îl laudă, iar faţa lui străluceşte ca lumina caldă, la fel este şi mirele.” (Pirkei de Rabi
Eliezer).

Ţom hatan ve-cala – postul mirelui şi al miresei: Ziua cununiei este considerată o zi a
examenului de conştiinţă şi din această cauză în multe comunităţi evreieşti se obişnuieşte ca mirii să
postească, începând din zori până după hupa. Înţelepţii din vechime au găsit în Tora o aluzie la
faptul că în ziua cununiei mirele şi mireasa sunt iertaţi de păcatele lor: „Şi s-a dus Esau la Ismael şi
a luat-o pe Mahalat, fiica lui Ismael” (Geneza, 28:9). Înţelepţii au interpretat în felul următor:
„Fiindcă se numea Mahalat? Nu fiindcă se numea aşa, ci fiindcă i-au fost iertate toate păcatele!
(Talmud Ieruşalmi, Bicurim 3), iar în tratatul Iebamot (63, p. II) au spus: „Dacă bărbatul se însoară
cu o femeie, îi sunt şterse păcatele”.
Obiceiul de a posti în ziua nunţii evidenţiază cât de însemnată este cotitura care se petrece în
viaţa celor doi, ei ies de sub autoritatea familiei lor şi devin autonomi, întemeind împreună un
cămin. Ziua cununiei este aşadar o zi de examen al conştiinţei, de asumare a resposabilităţii şi
obligaţiilor, şi de aceea mirii în această zi îşi întorc gândurile spre ei înşişi prin post şi rugăciune. În
rugăciunea din amurg Minha, în ziua nunţii, mirele spune rugăciunea Anenu, care se rosteşte în
zilele de post, şi mărturisirile Aşamnu şi Al het, în acelaşi mod cum se procedează de Iom Kipur.
În zilele de Roş Hodeş (început de lună), în cele opt zile de Hanuca, de Tu bi-Şvat, în cele
două zile de Purim, de Hag ha-Aţmaut, în zilele de Lag ba-Omer, Iom Ieruşalaim, Tu be-Av nu se
posteşte, deoarece toate aceste zile sunt socotite zile de bucurie şi postul este exclus.

Bucuria mirelui şi a miresei: După hupa, momentul când mirele o sfinţeşte pe mireasă
potrivit cu legea iudaică, începe veselia nunţii, al cărei scop este să-i bucure pe miri. În centrul
evenimentului este ospăţul ritual, care începe după hupa. Sursa poruncii ospăţului de nuntă – când
trebuie să fie multă veselie – a fost găsită de Înţelepţi în Tora, în paragraful despre nunta lui Iacov
(Geneza, 29:22): „Şi i-a adunat Lavan pe toţi oamenii locului şi a făcut un ospăţ.” Înţelepţii au
subliniat importanţa ospăţului nupţial şi, potrivit părerii lor, cu cât lumea se bucură mai mult de
acest eveniment cu atât valoarea lui este mai mare. În majoritatea comunităţilor evreieşti se practică
obiceiul să fie invitaţi oameni săraci la ospăţul mirelui şi al miresei, ca valoarea miţvei să sporească,
şi în felul acesta perechea să aibă parte de o viaţă fericită.

Draşa – oraţia şi doronot – darurile de nuntă: Se practică obiceiul ca mirele să facă o

expunere la masa comună, să vorbească despre Tora în faţa invitaţilor, dar ca cel ce nu ştie să
expună să nu se intimideze, se obişnuieşte ca lumea să înceapă să cânte cântece vesele imediat după
ce mirele începe oraţia lui, el ne fiind lăsat să încheie ce are de spus.

Meholot – dansuri: Este un obicei străvechi la evrei ca de nuntă să se danseze în faţa mirelui
şi a miresei pentru a-i distra. Acest obicei a fost pomenit pentru prima dată în Mikra: „Şi atunci
fecioara se va veseli la dans” (Ieremia, 31:12). Pentru nuntă au fost consacrate dansuri speciale.
Unele dintre ele sunt pomenite în Talmud. Despre Tana Rabi Iehuda Ben Elai se spune că a atârnat
o creangă de mirt şi a dansat în faţa miresei şi a cântat pentru ea „mireasă frumoasă şi plină de
farmec”. Rabi Aha o lua pe mireasă pe umerii săi şi dansa cu ea o oră întreagă. Ulterior, în
comunităţile din Europa Orientală, hasidimii şi evreii practicanţi obişnuiau să danseze cu mireasa:
mireasa şi cel care dansează cu ea ţin fiecare de marginea unei năframe şi dansează în felul acesta.
Acest dans era numit de hasidimi „dans-miţva”, sau „dans caşer”, la care erau poftiţi atât oamenii în
vârstă ai comunităţii cât şi persoanele de vază ale comunităţii. La sfârşitul dansului, mirele şi
mireasa intră în dans, ţinându-se de mână fără să fie despărţiţi de batistă.
Pe parcursul timpului, fiecare comunitate şi-a constituit repertoriul propriu de dansuri, sporind
fiecare cât se poate mai mult bucuria momentului şi împrumutându-i o culoare specifică.

Tahşitim – bijuterii: Este un obicei străvechi la poporul evreu să i se ofere miresei podoabe şi
bijuterii, cu ocazia nunţii.

Capitolul 2: Prioritatea procreaţiei

Zivug (împerecherea)
Unirea bărbatului cu femeia şi legătura lor în cadrul familial, a fost numită de Înţelepţi
„împerechere”. La originea termenului stă cuvântul zug „pereche; cuplu” şi el subliniază
modificarea de statut atât pentru bărbat cât şi pentru femeie, care din indivizi separaţi au devenit un
cuplu inseparabil.
Potrivit Midraşului, împerecherea este o faptă împlinită de ceruri: Dumnezeul cel
Binecuvântat împerechează perechile – fiica lui X e pentru Y” (Bereşit Raba, 68). Se întâmplă ca
bărbatul „să umble după perechea lui” – bărbatul face curte femeii care i se potriveşte şi se întâmplă
„ca perechea să vină la el” – femeia vine spre bărbatul care îi este destinat. În consecinţă, Înţelepţii
au interpretat: „Omului i se dă o pereche numai după faptele lui” – (omul drept primeşte o femeie
cinstită, omului rău o femeie rea) (Talmudul Sota, 2, p. I).
În Talmud este formulată ideea că perechea omului este hotărâtă dinainte de a se fi născut:
„Rabi Iehuda spune că un rabin a spus: 40 de zile înainte de naşterea fătului, vestitoarea cerului vine
şi spune – fiica lui X e pentru Y” (idem) .
Unirea unui celibatar cu o celibatară se numeşte „prima împerechere”, pe câtă vreme, unirea
unora care au mai fost căsătoriţi, cum ar fi un divorţat cu o divorţată, văduv cu o văduvă, se
numeşte „a două împerechere”. Despre „a doua împerechere”. Înţelepţii au spus că „este cumplită,
ca despicarea Mării Roşii” (idem).
În iudaism, burlacul ce stă neînsurat mult timp nu este văzut cu ochi buni. Talmudul
condamnă celibatul. Rezerva această provine din teama că un bărbat fără femeie e susceptibil de a
face acte nelegiuite. În consecinţă, Tora consideră că este o miţva foarte importantă ca oamenii să
populeze pământul prin urmaşi, după cum s-a zis: „Nu să fie pustiu l-a făcut, ci să fie locuit” ( Isaia,
45:18).

Işut (relaţia maritală)

Legătura maritală dintre bărbat şi femeie le conferă amândurora un statut nou, acela de
oameni căsătoriţi, şi pe baza acestui fapt ei intră în incidenţa unor legi ale căsniciei. Statutul de om
căsătorit este conceput ca permanent, adică, o anumită femeie este exclusivă unui anume bărbat,
fiindcă ei împreună au intrat în legământul căsătoriei. Legătura permanentă dintre bărbat şi femeie
este definită în Tanah ca trăsătură care singularizează omul în raport cu celelalte animale: „De
aceea omul îşi părăseşte tatăl şi mama şi se va lipi de femeia lui, formând un singur trup” (Geneza,
2:24).
Înaintea de a fi fost dată Tora, evreii nu aveau nici o regulă cu privire la modul cum trebuie
stabilită o legătură maritală, pe câtă vreme după primirea Torei evreul era obligat să-şi „cumpere”
nevasta faţă de martori, şi numai după aceea ea devenea soţia lui. Felul acesta de însuşire se
numeşte likuhin „luare”, „căsătorie”, după cum stă scris: „Căci bărbatul îşi va lua o femeie şi va
merge la ea”, iar în spusele Înţelepţilor, acest act se numeşte kiduşin, de la verbul „a sfinţi”,
deoarece după ce s-au „luat”, femeia este interzisă oricărui bărbat, legătura fiind permisă doar cu
bărbatul ei. Legea halahică obligă ca „cumpărarea femeii” să se facă exclusiv în scop marital şi nu
în scop de prostituţie. „Cumpărarea” se face în prezenţa a doi martori „caşer”. Kiduşin în prezenţa
unui singur martor nu are valabilitate, iar dacă totuşi a avut loc, pentru eliminarea oricărui dubiu,
soţul este obligat în această situaţie să acorde divorţ soţiei lui, şi atunci pot reveni şi pot sfinţi din
nou căsătoria în faţa a doi martori caşer.
Chiar dacă Tora consideră coabitarea drept una din căile mariajului, Înţelepţii au interzis
înfăptuirea căsătoriei în felul acesta, deoarece reprezintă o „încălcare”, iar cel care nesocoteşte
interdicţia „Va fi bătut pentru nesupunere”. În Talmud se povesteşte despre un rav amora care, pus
să judece pe unul ce şi-a cumpărat nevasta în piaţă, fără şiduhin (peţit), a hotărât să fie pedepsit prin
biciuire, fiindcă fapta lui apare drept curvie.
Pilegheş (concubina)
Femeia care întreţine legături constante cu un bărbat, fără legătură maritală, în ebraică poartă
numele de pilegheş „concubină, ibovnică, metresă”. Cuvântul provine din limba greacă, unde avea
sensul de femeie ridicată din rangul de servitoare, fără să ajungă la cel de stăpână. Unii au
interpretat sensul cuvântului prin inversarea literelor sale: şegal, adică femeie cu dublă funcţie –
menajeră şi concubină.
În zilele noastre, Halaha nu mai încuviinţează dreptul legitim al concubinelor şi instituţia
respectivă, întrucât s-a perimat, a fost desfiinţată.

Araiot2 (goliciunea trupească, incest)

Una dintre interdicţiile cele mai severe impuse de Tora este cea privitoare la goliciunea
trupului, mai precis spus, privitoare la incest, la relaţiile intime între rude. În legătură cu „goliciunea
trupească” există interdicţii impuse de Tora, numite araiot deoraita, şi interdicţii decretate de
Înţelepţi, numite araiot derabanan.
Interdicţia incestului a fost impusă de Tora înainte, iar Înţelepţii precizează că face parte
dintre cele şapte interdicţii impuse celor din neamul lui Noe. Pe vremea aceea, însă, interdicţia era
limitată la câteva cazuri: femeia tatălui, orice femeie măritată şi sora din partea mamei, pe câtă
vreme celelalte forme de dezvăluire a goliciunii erau admise. De aceea i s-a permis lui Iacob să aibă
legături conjugale simultan cu Rahela şi Lea, deşi erau surori; de asemenea, i-a fost îngăduit lui
Amram, tatăl lui Moşe, să o ia de nevastă pe mătuşa sa, Ioheved.
Dezvelirea goliciunii (incestul) reprezintă una dintre cele trei interdicţii grave, despre care se
spune „mai bine mort decât să le încalce”. Înţelepţii au explicat că interdicţia este impusă de mintea
şi gândirea omului, iar Rabi Iohanan spune următoarele: „Dacă nu ne-ar fi fost dată Tora, am fi aflat
despre acest lucru de la porumbel, care nu are nevoie decât de perechea lui” (Eruvin, 100, p. II).
În Tora sunt enumerate 15 interdicţii privitoare la goliciunea trupului, după cum urmează: 1.
mama, chiar dacă nu este nevasta tatălui; 2. nevasta tatălui, atât timp cât trăieşte el; 3. nevasta
tatălui, după moartea lui; 4. sora tatălui şi sora mamei, chiar dacă s-au născut prin siluire, sau pe
cale nelegitimă; 5. nepoată de fiu şi nepoată de fiică, chiar dacă s-au născut prin siluire; 6. fiica
soţiei tatălui; 7. sora tatălui, fie după tată, fie după mamă; 8. sora mamei; 9. nevasta fratelui tatălui;
10. nevasta fiului; 11. nevasta fratelui, cu excepţia leviratului; 12. este interzis ca mamă şi fiică să
se căsătorească cu acelaşi bărbat; 13. fiica nevestei fiului, nepoata nevestei şi, desigur, fiica
acesteia; 14. este interzis ca două surori să se căsătorească cu acelaşi bărbat, doar în cazul în care
una dintre ele a murit, atunci este permis bărbatului s-o ia în căsătorie pe sora acesteia; 15. fiică.

Puritatea familiei
Puritatea familiei a fost pe parcursul tuturor generaţiilor şi reprezintă încă unul dintre
principiile vieţii familiale evreieşti, făcând parte din cele trei porunci esenţiale care revin femeii
evreice: nida (impuritatea femeii în perioada menstruaţiei), hafraşat hala (separarea halei) şi
hadlakat nerot (aprinderea lumânărilor).
Potrivit legilor iudaice, femeia trebuie să evite contactul sexual în perioada menstruaţiei,
perioadă ce în ebraică poartă numele de nida. După încheierea menstruaţiei, ea trebuie să aştepte
încă 7 zile de curăţenie, numite „zile de pauză pentru purificare”, perioadă în care este interzis
contactul intim cu soţul.
După cele 7 zile de purificare, femeia îşi spală corpul foarte bine, iar după ieşirea stelelor face
o baie, care este o baie rituală, în mikve tehora (o baie construită în conformitate cu reguli speciale ce
privesc dimensiunile băii şi sursa de apă). După baie, femeia rosteşte o binecuvântare: Binecuvântat
fii Doamne, Dumnezeul nostru, Rege al Universului, care ne-ai sfinţit prin poruncile tale şi ne-ai
poruncit să ne îmbăiem”; şi atunci, femeia fiind purificată, poate să se unească cu soţul ei.

2
Este vorba despre un eufemism.
 În ajunul zilei de nuntă, mireasa face o baie rituală, în mikve, pentru a fi pură pentru bărbatul
ei. În consecinţă, trebuie să se ţină cont ca termenul în care este fixată ziua nunţii să cadă la sfârşitul
perioadei de nida.

Ona (relaţia sexuală)

Unul dintre cele trei lucruri prin care se obligă bărbatul faţă de nevasta lui prin căsătorie este
să împlinească, din timp în timp, porunca unirii conjugale, fapt care asigură desfăşurarea normală a
relaţiei maritale. Tora enumeră cele trei obligaţii la un loc „Nimic din hrană, îmbrăcăminte şi din
dreptul ei de soţie nu va scădea” (Exodul, 21:10).
Din momentul în care omul se însoară, el este obligat să respecte porunca numită în ebraică
ona, adică privitoare la împlinirea relaţiei maritale. În limbajul îngrijit al Înţelepţilor porunca
aceasta purta numele de taşmiş ha-mita, „bărbatul să se culce cu nevasta”.
În prealabil, atât bărbatul cât şi femeia trebuie să se purifice în baia rituală (mikve tehora).
Acest decret a fost introdus, printre altele, pentru ca „învăţăceii de la şcolile rabinice să nu meargă
la nevestele lor ca nişte cocoşi” (Talmudul Brahot 22, p. I).
În Mişna este precizată frecvenţa relaţiei maritale (ona) în funcţie de ocupaţia bărbatului: „Cel
ce se plimbă – în fiecare zi, muncitorul – de două ori pe săptămână, cel ce mână măgarul – o dată pe
săptămână, cel ce mână cămila – o dată pe lună, cel ce umblă pe mare – o dată la şase luni”
(Talmudul Ktubot, 61, p. II).
Când se vorbeşte de frecvenţă se ţine cont de perioadele în care relaţia maritală este permisă,
conform regulilor halahice, adică în perioadele în care femeia este purificată de impuritatea
scurgerii menstruale.
Potrivit interpretării date de Înţelepţi, cel preocupat de învăţătura religioasă trebuie să aibă
relaţii maritale cu nevasta lui „în fiecare seară de Şabat” (idem), adică o dată pe săptămână,
afirmaţia lor având un sprijin în versetul din Psalmi (1:3): „Care îşi dă rodul la vremea lui”.
În Talmud se povesteşte că primii hasidimi3 întreţineau relaţii maritale cu nevestele lor doar în
ziua a patra a săptămânii (ceea ce în ebraică înseamnă ziua de miercuri – n.tr.), fiindcă potrivit
socotelii lor, zilele de fertilizare a femeii durează între 271 şi 275 de zile, ei dorind să evite
profanarea Şabatului în momentul naşterii.
Înţelepţii au stabilit restricţii cu privire la momentul socotit potrivit pentru relaţii intime, în
funcţie de diverse criterii, pentru a păstra sfinţenia şi intimitatea lor. Astfel, omul să nu se culce cu
nevasta lui în timpul zilei, nici la lumina lumânării. De asemenea, Înţelepţii au interzis relaţiile
maritale în perioada anilor de secetă, fiindcă în aceşti ani omul n-ar putea să-şi întreţină copiii care
se nasc.
Legea Torei admite actul sexual în prezenţa martorilor, dar faptul este interzis pe motive de
decenţă.
Interdicţia relaţiilor sexuale reprezintă unul dintre cele cinci chinuri expiatorii (inuiei nefeş),
restricţii ascetice impuse în zilele de Iom Kipur şi Tişa be-Av.

Moredet: Femeia care îl împiedică pe soţul ei să întreţină relaţii sexuale, se numeşte în

limbajul halahic moredet, iar bărbatul, în acest caz, se numeşte mored. Bărbatul poate să divorţeze
de nevasta lui, dacă ea îl refuză fără motiv. În astfel de cazuri de divorţ, femeia este cea care pierde
toate drepturile, în principal pe cele înscrise în ketuba, adică suma trecută în contractul de nuntă cu
toate obligaţiile care decurg din aceasta. Divorţul intră în vigoare după douăsprezece luni, perioadă
în care femeia poate să revină din refuzul ei, însă în această perioadă întreţinerea ei nu mai este
asigurată. Dacă femeia care nu-şi îndeplineşte datoria conjugală (este declarată moredet) refuză să
accepte ghet din partea soţului său, i se permite bărbatului să se însoare cu altă femeie. Dacă
bărbatul este cel care refuză relaţia conjugală (mored), la divorţ i se aplică o taxă în bani, ce
reprezintă o sumă suplimentară faţă de banii ce trebuie restituiţi nevestei, potrivit cu înscrisul din
ketuba. În situaţia în care femeia care reclamă ghet pe motiv că soţul nu-şi îndeplineşte datoria
conjugală, tribunalul poate să decidă divorţul fără consimţământul lui. Pentru evitarea cazurilor în
3
Hasidimi, grup de evrei religioşi erudiţi.
care femeia îşi respinge soţul, Înţelepţii au stabilit ca pe parcursul a patru săptămâni consecutive să
existe un anunţ la sinagogă privitor la atitudinea ei. Textul anunţului specifică suma reprezentată de
paguba financiară pe care o suportă femeia ca urmare a refuzului ei. Este o cale de influenţarea a
comportamentului femeii, determinând-o să se răzgândească.
Dacă soţia susţine că refuzul ei se referă numai la pretenţia soţului de încălcare a interdicţiilor
impuse de Tora, ea nu este considerată moredet, şi toate drepturile ei rămân valabile. Mai mult
chiar, dacă ea este obligată să plece din casa bărbatului din pricina comportamentului violent al
acestuia, ea nu este considerată moredet, şi toate drepturile ei rămân valabile.
În cărţile recente care cuprind întrebări şi răspunsuri, există multe întrebări ce au ca obiect
definirea situaţiilor în care femeia poate fi considerată moredet sau se încearcă clarificarea
temeiurilor în baza cărora, în aceste situaţii, femeia îşi pierde drepturile.

Niuf – adulter şi znut – prostituţie: Interdicţia adulterului şi a prostituţiei reprezintă una

dintre legile cele mai severe ale iudaismului, una dintre cele 10 porunci.
Potrivit legilor Torei, cel care comite un adulter cu femeia altui bărbat este pedepsit cu
moartea, după cum s-a spus: „Dacă un om păcătuieşte cu nevasta altcuiva, dacă păcătuieşte cu
nevasta semenului său, omul acela şi femeia aceea păcătoşi să fie pedepsiţi cu moartea” (Levitic,
20:10). Femeia care păcătuieşte dar nu este soţia cuiva, nu este pedepsită cu moartea, dar cu toate
acestea tribunalul cere ca relaţia cu ea să fie evitată. În consecinţă, părinţii sunt obligaţi să le înveţe
pe fetele lor să nu se abată de la calea cea bună, după cum stă scris: „Să nu-ţi necinsteşti fata dând-o
să fie prostituată, pentru ca nu cumva ţara să ajungă un loc de curvie şi să se umple de fărădelegi”
(Levitic, 19:29).
Femeia care s-a prostituat nu putea să se căsătorească cu un cohen. Banii pe care ea îi căpăta
pe această cale nu puteau fi folosiţi în scopuri religioase, cum ar împlinirea unei jertfe.
Dacă fiica unui cohen s-a prostituat i se aplica pedeapsa cu moartea prin ardere pe rug,
deoarece ea a profanat sfinţenia neamului său. Şi celui care a profitat de ea pe calea prostituţiei i se
aplica pedeapsa cu moartea prin sugrumare.

Capitolul 3: Între el şi ea

Soţul şi soţia
Potrivit legilor iudaice, prin căsătorie, întreaga proprietate a femeii trece sub autoritatea
bărbatului, cu excepţia unor posesiuni anumite, a căror fond aparţine soţiei, dar uzufructul revine
bărbatului. Pe parcursul generaţiilor au fost însă instituite decrete care să asigure partea care revine
femeii din drepturile comune de proprietate.
Bărbatul dispune de câştigul femeii, iar el, în schimb, este dator să o întreţină şi să o
răscumpere din captivitate. Dacă femeia moare, bărbatul este obligat să se îngrijească de tot ce este
legat de înmormântare, iar cheltuielile respective cad în sarcina lui. De asemenea, soţul trebuie să
plătească amenzile impuse femeii în cazurile în care ea ar fi provocat vreo stricăciune, dar datoriile
pe care le-a făcut înainte de a se fi măritat nu cad în sarcina bărbatului şi el nu are nici o obligaţie în
acest sens. Potrivit legilor iudaice, de la soţie nu se percep sume de bani, iar dacă din greşeală s-a
făcut acest lucru, depozitul trebuie restituit (Baba Batra 52).
Femeia care a împrumutat bani de la cineva trebuie să restituie datoria respectivă din fondul ei
şi nu din cel al bărbatului, doar dacă el este de acord în acest sens. Legea precizează că bărbatul nu
este obligat să achite datoriile soţiei, decât în situaţiile în care soţia a încălcat o lege a Comunităţii.
Bărbatul nu are dreptul să vândă hainele soţiei, nici obiecte de uz personal care îi aparţin.
 Dacă cei doi soţi trăiesc în străinătate şi unul dintre ei vrea să se reîntoarcă în Israel,
soţul/soţia trebuie să accepte. În schimb, soţul nu poate să impună soţiei ca ei să-şi mute reşedinţa în
altă localitate, decât dacă este vorba despre un oraş în care trăiesc în majoritate evrei.
Dacă soţia moare, întreagă ei proprietate trece în posesia bărbatului, excepţie fac acele
proprietăţi care nu se aflau în drepturile ei înainte de moarte ci i-au revenit ulterior.

Mezonot (hrana)
Este obligaţia bărbatului să-şi întreţină nevasta şi să-i asigure cele necesare. În Tora sunt
enumerate trei lucruri care intră în obligaţia bărbatului după căsătorie: „Nimic din hrană,
îmbrăcăminte şi din dreptul ei de soţie nu va scădea” (Exodul, 21:10), iar Midraşul explică: Şaara,
adică mezonot, reprezintă hrana pe care bărbatul este obligat s-o asigure soţiei sale. În Talmud,
obligaţia bărbatului de a asigura hrana soţiei este înţeleasă ca răsplată pentru faptul că bărbatul
profită de munca femeii.
Înţelepţii au stabilit cantitatea zilnică minimală de hrană pe care bărbatul este obligat să i-o
asigure nevestei lui: hrană suficientă pentru două mese, ulei şi puţin vin. Chiar cel mai sărac dintre
săraci este obligat să asigure această cantitate. Legea stabileşte ca bărbatul să-i asigure femeii
mâncare şi băutură într-o cantitate egală cu aceea pe care el însuşi o consumă. În zilele de Şabat, el
trebuie să-i procure hrană cel puţin pentru trei mese. În plus de asta, bărbatul trebuie să-i dea
nevestei lui în fiecare seară ceva bani4 pentru cumpărături personale.
Un sărac care nu poate să-şi întreţină nevasta trebuie să divorţeze de ea. În situaţii anumite,
tribunalul poate să-i impună bărbatului să muncească pentru a-şi întreţine nevasta în mod onorabil.
Dacă femeia este părăsită de bărbat, fără divorţ, şi ea rămâne singură (aguna), tribunalul
decide ca ea să primească hrană, care se asigură din proprietatea bărbatului. Dacă nu se ştie cauza
dispariţiei bărbatului, dreptul ei de a primi hrană este valabil pe durata de trei luni din ziua plecării
lui. Explicaţia acestei legi este următoarea „omul nu are voie să-şi lase casa goală şi să plece.”
Femeia care părăseşte casa din voinţă proprie, fără să pretindă de la soţul ei banii de hrană,
dovedeşte că ea renunţă la hrana care i se cuvenea. Dacă ea a părăsit casa din pricina unui conflict
cu bărbatul ei pe care ea l-a iniţiat, bărbatul nu are nici o obligaţie să-i plătească banii de hrană.
Femeia, pentru care Tribunalul a decis că-i revin bani de hrană, urmează să-i primească din
proprietatea bărbatului, pe o perioadă de trei luni. Alocaţia pe care o primeşte o fereşte de
preocuparea ca zilnic să meargă la tribunal să-şi primească raţia ce i se cuvine.
Potrivit opiniei lui Rabi Şlomo Ben Adrat (Haraşba), unul dintre marii legiuitori, femeia are
dreptul, când naşte, să-i pretindă soţului să-i pună la dispoziţie ajutoare – dacă acesta este obiceiul
locului. În perioada talmudică, între logodnă (irusin) şi nuntă (nisuin) exista un interval de timp. Dacă
termenul pentru nuntă, fixat la logodnă, a fost amânat din motive care depind de soţ, femeia are
dreptul să pretindă de la viitorul soţ să-i asigure hrana până la noul termen al nunţii. Dacă amânarea se
datorează îmbolnăvirii bărbatului sau e determinată de o cauză care nu depinde de bărbat, femeia nu
are dreptul să pretindă să fie întreţinută înainte de căsătorie.

4
În ebraică se specifică maah kesef ceea ce însemnă „bani mărunţi”, maah fiind numele unei monezi cu valoare mică.
 Hupa – nunta, Germania, 1717
O femeie văduvă are dreptul să primească bani de hrană din proprietatea bărbatului răposat
atât timp cât nu s-a măritat cu alt bărbat. În perioada talmudică s-a dat un decret numit Decretul
Uşa (după numele oraşului Uşa, aflat în Galilea, locul de reşedinţă al Sanhedrinului în Israel, din
acea perioadă) prin care femeii îi revin bani de hrană din proprietatea bărbatului răposat, chiar dacă
el a lăsat moştenire copiilor săi toată averea sa.
Femeia nu are dreptul să primească banii de hrană din proprietatea bărbatului, decât dacă a
pretins bărbatului banii înscrişi în ketuba prin tribunal. Dacă a primit banii înscrişi în ketuba, sau
dacă s-a remăritat, ea pierde dreptul să fie întreţinută din banii răposatului. Dacă văduva a amânat
timp îndelungat să-şi revendice banii de întreţinere, faptul dovedeşte că ea renunţă la aceşti bani şi,
în consecinţă, îşi pierde dreptul de a-i primi. Durata acestei perioade este fixată potrivit cu situaţia
economică a femeii: dacă este vorba despre o femeie săracă – 2 ani, dacă este vorba despre o femeie
bogată – 3 ani. La sfârşitul acestei perioade se presupune că femeia a renunţat la banii de întreţinere
care i se cuveneau şi, în consecinţă, dreptul ei se şterge.

Capitolul 4: Traiul de unul singur

Almana (văduva)
Văduvă este femeia al cărei bărbat a murit înaintea ei. În mod natural, dintre toţi, văduva este
cea mai lovită, de aceea Tora a poruncit ca nu cumva să se pună la cale ceva rău împotriva unei
văduve: „Să nu asupreşti pe văduvă, nici pe orfan” (Exodul, 22:21), iar în Profeţi sunt foarte dese
avertizările cu privire la exploatarea condiţiei văduvelor: „Părtaşi cu hoţii… şi nici pricina văduvei
nu ajunge până la ei” (Isaia, 1:23).
Potrivit obiceiului practicat în Israel încă din perioada mikraică, văduva se îmbracă cu „haine
de văduvă” (Geneza, 38: 14) ca toată lumea să afle că ea este văduvă. În perioada Mişna şi Talmud
se obişnuia ca femeia să se întoarcă la casa tatălui său şi să locuiască acolo, până se recăsătorea.
Soţia nu este obligată să participe la cheltuielile de îngropare ale soţului. Această obligaţie
intră în sarcina celor care îl moştenesc.
Potrivit legii din Tora, nu văduva este cea care îl moşteneşte pe bărbat, ea primind doar suma
înscrisă în ketuba.
 Înţelepţii au fixat anumite exigenţe cu privire la viaţa văduvei, cum ar fi interdicţia de a locui
în casă singură împreună cu un bărbat, pentru a elimina bănuială de prostituţie.
O femeie care a rămas văduvă de două ori se numeşte „ucigaşă” şi i se interzice să se
căsătorească pentru a treia oară, doar dacă bărbaţii ei n-au murit de moarte bună.
Văduvei îi este interzis să se căsătorească cu un mare cohen, în schimb este admisă căsătoria
ei cu un cohen simplu. Dacă un cohen simplu este numit „mare cohen” după ce s-a însurat cu o
văduvă, el nu este obligat să divorţeze de ea.
În Israel s-a practicat obiceiul ca văduva care se căsătoreşte a doua oară să aibă nunta în
ajunul zilei de joi.
În sursele halahice nu se află legi precise în privinţa bărbatului văduv, deoarece în timpurile
străvechi era practicată poligamia şi nu se punea problema văduviei bărbatului. De aceea nu au fost
stabilite legi în această privinţă.

Gheruşin (divorţul)
Divorţ înseamnă ruperea legăturii de familie dintre bărbat şi femeie. Termenul se referă la
actul de expulzare – darea afară a femeii din casa bărbatului. Divorţul se realizează pe baza unui
certificat de divorţ, numit ghet critut „scrisoare de separare”, pe care bărbatul îl dă femeii, după
cum este scris în Tora: „Şi dacă se întâmplă să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a
descoperit ceva ruşinos la ea, să-i scrie carte de despărţire, să i-o dea în mână şi să-i dea drumul de
la casa lui” (Deuteronom, 24:1).
Înţelepţii au avut păreri împărţite în privinţa motivelor de divorţ. Cei din Şcoala lui Şamai
sunt de părere că un bărbat nu are voie să se despartă de femeia lui decât dacă descoperă că trăieşte
cu alt bărbat; cei din Şcoala lui Hilel sunt de părere că el poate să se despartă şi atunci când
descoperă la ea un neajuns oarecare.
Legea halahică permite ca bărbatul să divorţeze de prima lui soţie, doar dacă a descoperit la ea
„un lucru scârbos”, adică, a descoperit că a avut legături cu alt bărbat pe vremea când era nevasta
lui; cât despre cea de a doua soţie, legea halahică admite că orice defect al femeii care-l face pe
bărbat să o respingă poate constitui motiv de divorţ. Cu toate acestea, Înţelepţii au condamnat
divorţul în toate felurile, spunând „Pe cel ce divorţează de prima lui nevastă – cerul îl va face să-i
curgă lacrimi” .
Din momentul în care bărbatul şi femeia au divorţat este interzis să locuiască în aceeaşi casă,
fiindcă ar putea să păcătuiască, ei fiind obişnuiţi unul cu celălalt. Dacă sunt martori care i-au văzut
în intimitate, femeia trebuie să primească încă o dată ghet de la bărbatul ei, deoarece există bănuiala
că au întreţinut relaţii intime.
O femeie divorţată poate să se recăsătorească cu fostul ei soţ atât timp cât nu s-a căsătorit cu
alt bărbat. La revenirea ei în casa lui se scrie o ketuba specială şi se rostesc „Şapte binecuvântări”.
Dacă s-a căsătorit cu alt bărbat ea nu mai poate să se întoarcă la primul ei soţ, chiar dacă rămâne
văduvă după al doilea soţ. Această interdicţie este formulată explicit în Tora: „Bărbatul dintâi care
îi dăduse drumul nu va putea să o ia din nou de nevastă după ce a devenit impură” (Deuteronom,
24:4).
În conformitate cu legea iudaică o femeie divorţată nu poate să se recăsătorească cu un cohen.
Sunt unele comunităţi în care evreii de rând sunt avertizaţi să nu ia în căsătorie o femeie divorţată
atât timp cât primul ei soţ trăieşte încă, deoarece femeia rămâne legată emoţional de acesta, fapt ce
poate influenţa în rău relaţia normală dintre soţi. Înţelepţii au formulat această idee într-o maximă:
„Omul să nu fiarbă mâncarea în oala în care a fiert semenul său.” Ei atrag atenţia în mod special
asupra femeii care a provocat divorţul din cauza comportamentului ei necuviincios, ca nu cumva să
se zică: „Unul o dă afară pe cea rea din casa lui şi celălalt o bagă.”
Femeia este propria mărturie credibilă că este divorţată, dar dacă se ştie despre ea că este
măritată, trebuie să prezinte „scrisoarea de despărţire” (ghet) sau să specifice martori care să
adeverească faptul că este divorţată şi liberă pentru alt bărbat.
 Soţul care divorţa de nevasta lui fără încuviinţarea ei era obligat să plătească bani de
întreţinere pentru ea şi pentru copii. Astfel, el trebuia să-i plătească soţiei suma înscrisă în ketuba, şi
toate obligaţiile care decurg de aici.
Sunt situaţii în care se exercită presiuni asupra soţului să-i acorde nevestei lui ghet, de pildă
când soţul vrea să-şi părăsească nevasta şi să plece în altă ţară, ea rămânând „părăsită” (aguna), sau
în situaţii în care soţul s-a căsătorit cu femeia sub interdicţie. În acest caz avem de a face cu ghet
cafui „divorţ obligat”. Există şi alte situaţii în care tribunalul impune soţului să dea ghet soţiei
pentru evitarea unor suferinţe deosebite, de pildă, când soţul după căsătorie se apucă de treburi
nedemne, fără ştirea soţiei şi împotriva voinţei ei; în aceste situaţii ea poate să se adreseze
tribunalului şi să ceară ghet5 iar tribunalul poate să-l oblige pe bărbat să accepte divorţul. Şi în
cazurile în care bărbatul are un comportament violent şi îşi bate nevasta tribunalul îl obligă să
divorţeze.
Soţul care devine invalid după căsătorie, cum ar fi cazurile în care orbeşte, sau îşi pierde un
picior, etc., nu poate fi obligat să acorde soţiei ghet. Dar unii legiuitori consideră că dacă soţul
orbeşte de ambii ochi, sau i se taie ambele picioare şi el nu mai poate să-şi îndeplinească rolul de
bărbat aşa cum trebuie, tribunalul poate să-l oblige să acorde ghet nevestei.

Aguna (nevasta părăsită)

Soţia al cărei soţ a dispărut şi nu se ştie dacă este viu sau mort, intră în categoria „nevastă
părăsită”. Este interzis unei astfel de femei să se căsătorească, atât timp cât ea este socotită
„părăsită” de soţul care a dispărut şi de aici numele de aguna6. Termenul acesta este semnalat în
Mikra: „Şi aţi vrea voi să vă izolaţi din cauza lor (teagena) şi să nu vă măritaţi” (Rut, 1:13).
Înţelepţii au ţinut cont de situaţia critică a femeilor „părăsite” şi au introdus reforme care să
înlesnească soluţii halahice ce permit dezlegarea din strânsoarea condiţiei de „femeie părăsită”.
Printre altele, ei au cerut ca mesagerul care aduce ghet din partea soţului să depună mărturie şi în
felul acesta să se dea dezlegare femeii, deşi legea iudaică cere prezenţa a cel puţin 2 martori pentru
ca divorţul să poată fi pronunţat.
Înţelepţii au considerat că dezlegarea condiţiei de „femeie părăsită” este o miţva foarte
importantă, spunând: „Cel care agravează condiţia femeii părăsite nu e pe placul Înţelepţilor.” Cu
toate acestea, ei au atras atenţia să nu se depăşească măsura, deoarece dacă dezlegarea acestei
condiţii se face fără o atentă cercetare a situaţiei se iveşte pericolul bastardizării, de pildă, dacă
femeia se recăsătoreşte şi soţul dispărut se reîntoarce.
Rabinul Gherşom Meor ha-Gola a introdus decretul ca bărbatul să nu-şi părăsească nevasta şi
să meargă în altă ţară pentru o perioadă mai lungă de 18 luni fără încuviinţarea ei, pentru a nu fi
considerată „părăsită”. Odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare condiţia de „nevastă
părăsită” s-a ameliorat într-o oarecare măsură, deoarece cu ajutorul publicităţii făcute prin mijloace
mass-media nevestele pot da de urma bărbaţilor lor.
Condiţia „nevestei părăsite” a constituit izvorul multor scrieri literare, în care nevasta părăsită
a devenit simbolul femeii nenorocite, victima unui destin crud.

Ibum (levirat)
Legea leviratului este explicit formulată în Tora: „Dacă fraţii locuiesc împreună şi unul din ei
moare fără să aibă un fiu, soţia mortului să nu se mărite cu un străin ci cumnatul să vină la ea şi s-o
ia de soţie şi cumnată” (Deuteronom, 25:5). Tot în Tora este dată explicaţia leviratului: „Întâiul
copil pe care-l va naşte să moştenească numele fratelui mort, ca numele lui să nu se şteargă din
Israel” (idem, 25:6). Dacă fratele care trebuie să împlinească leviratul refuză această poruncă,
femeia trebuie să împlinească ceremonialul numit haliţa „descălţare”.
5
Trebuie specificat faptul că în tradiţia iudaică ghet şi gheruşin se referă la acelaşi lucru fără să fie sinonime. Ghet reprezintă încuviinţarea soţului,
„scrisoarea de despărţire”, fără de care tribunalul nu poate pronunţa divorţul (gheruşin).
6
A fi aguna – „nevastă părăsită” reprezintă, potrivit legii iudaice”, o condiţie juridică.
 Porunca leviratului cade asupra fratelui cel mare, dar dacă un alt frate a luat-o de nevastă pe
cumnata fratelui mort, căsătoria lor este valabilă şi prin aceasta ceilalţi fraţi nu mai au nici o
obligaţie.
Leviratul se împlineşte prin întocmirea unui act numit maamar „declaraţie”, prin care se
instituie căsătoria. Este vorba despre o procedură similară cu transmiterea ketubei la nuntă, în textul
maamarului fiind detaliate obligaţiile celui care împlineşte leviratului. Textul maamarului este
diferit de textul standard al ketubei, dar şi el este scris în limba aramaică, iar, printre altele, în el se
spune: „Fratele meu dinspre tată a murit şi a trecut în cele veşnice şi nu a lăsat în urma lui fiu sau
fiică care să-i moştenească numele şi în urma lui a rămas nevasta cu numele…, fiica lui…, care are
nevoie de mine, după cum spune Tora, să împlinesc porunca leviratului, aşa fiind scris în legea
iudaică: eu o voi lua pe ea în căsătorie prin levirat şi femeia aceasta se căsătoreşte prin levirat cu…,
fiul lui…, pentru a întemeia cămin în Israel, după cum stă scris: „Întâiul născut pe care-l va naşte să
moştenească numele fratelui mort”. În continuarea textului sunt detaliate bunurile pe care femeia le
aduce ca zestre (nedunia) în casa fratelui care împlineşte leviratul. În extremitatea actului este trecut
locul unde acesta a fost întocmit, iar alături sunt semnăturile a doi martori care certifică
autenticitatea procedurii.
Din punct de vedere juridic, procesul leviratului se încheie doar prin împlinirea legăturii
maritale între cei doi şi odată cu aceasta ei sunt consideraţi soţ şi soţie din toate punctele de vedere.
Fratele care împlineşte leviratul este îndreptăţit să primească şi să dispună de toate bunurile fratelui
răposat.
Dacă femeia refuză să se căsătorească prin levirat cu fratele şi, înainte de a avea loc
ceremonialul numit haliţa, ea se căsătoreşte cu alt bărbat, căsătoria aceasta nu este valabilă, fiindcă
„legătura” (zica) cu unul dintre fraţi rămâne în vigoare până la levirat sau haliţa. Potrivit opiniei lui
amora Şmuel, opinie ce se află în Talmud, în acest caz femeia trebuie să obţină ghet de la bărbatul
cu care s-a căsătorit împotriva literei legii.
Sunt situaţii în care femeia este scutită de „legătura leviratului” fără să fie obligată să
împlinească haliţa, cum ar fi leviratul ce conduce la o relaţie incestuoasă între cei doi.
Dacă cel care trebuie să împlinească leviratul se îmbolnăveşte de o boală grea, de pildă lepra
sau frunculoza, iar femeia refuză să se căsătorească cu el, tribunalul îl obligă să împlinească haliţa,
pentru a o elibera pe femeie de legătura leviratului. Tribunalul preferă să aibă loc haliţa şi nu levirat
în toate acele situaţii în care căsătoria dintre cei doi pare a fi dificilă.
Înţelepţii spun că porunca leviratului precede porunca haliţa, atâta vreme cât se are în vedere
ideea de „poruncă”. Dacă nu se pune accentul pe „poruncă”, atunci „haliţa are întâietate faţă de
levirat” (Behorot, 13, p. I).
În zilele noastre, în toate acele cazuri în care trebuie să aibă loc levirat se procedează prin
haliţa.

Haliţa (descălţare)
Potrivit cu legea Torei, o femeie al cărei soţ a murit fără să lase urmaşi este obligată la levirat,
adică să se mărite cu unul dintre fraţii răposatului, pentru ca sămânţa bărbatului ei să fie continuată.
Dacă fratele se opune leviratului, ea se adresează sfatului bătrânilor din oraş aducându-le la
cunoştinţă acest refuz. Bătrânii îl poftesc pe frate la ei, iar femeia îl descalţă de un pantof pe care îl
arată bătrânilor, apoi îl scuipă pe cumnat în faţă şi spune: „Aşa să i se întâmple omului care nu vrea
să ridice casă fratelui său, iar numele familiei lui va fi Adescălţatului” (Beit Haluţ Hanaal)
(Deuteronom, 25: 5-10). Ceremonialul respectiv poartă numele de haliţa „descălţare”, dat fiind
obiceiul de a-l descălţa pe cel care ar trebui să împlinească leviratul. Văduva în această situaţia se
numeşte heluţa. Ceremonialul „descălţării” – haliţa subliniază gravitatea păcatului de a nu respecta
porunca leviratului, numele mortului fiind cu această ocazie înălţat în auzul public.
Potrivit legii iudaice, haliţa trebuie să aibă loc în prezenţa a cel puţin 5 persoane, 3 dintre ei
reprezentând „tribunalul”. Haliţa se petrece într-un cadru solemn, ceremonialul este public, există
un prezidiu, iar împricinaţii stau în faţa lui. Celui care trebuie să împlinească leviratul i este
acordată o ultimă şansă de a se răzgândi, iar dacă el continuă să refuze, femeia îi apucă piciorul
drept, trage de şireturi şi spune: „Dacă levirul nu vrea să ducă mai departe numele fratelui său, nu
voi împlini leviratul”, îl descalţă de pantof şi dă cu el de pământ. După aceea, ea se ridică în
picioare şi îl scuipă în faţă. Acest act exprimă dispreţul şi ruşinea la care se supune cel care prin
refuzul său nu continuă memoria fratelui. Cei care sunt de faţă la ceremonialul „descălţării”, în
momentul când fratele este descălţat, rostesc de trei ori cu voce tare: „Familia descălţatului
(Adescălţatului)”. Cu asta se încheie ceremonialul.
Tribunalul nu poate impune procedura „descălţării”. Pentru a evita situaţia în care fratele este
dispus să accepte leviratul, dar femeia nu este, în unele locuri se întocmea un act special înainte de
căsătorie, prin care fraţii mirelui se angajează în faţa miresei ca, în cazul că – doamne fereşte –
moare fratele lor şi nu lasă urmaşi, unul dintre ei va face haliţa şi în felul acesta femeia nu mai era
prinsă în legătura leviratului. Un astfel de act acordă tribunalului autoritatea de a-l obliga pe unul
dintre fraţi să accepte haliţa, în cazul în care va fi nevoie.

PARTEA A II-A – LEGILE

Surse, Legi, Obiceiuri

Capitolul 1: Instituţia căsătoriei

Bărbatul şi femeia
„Nu este bine ca omul să fie singur”
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un tovarăş de
ajutor” (Geneza, 2:18). Scrierea stabileşte două lucruri: că „nu este bine…”, adică, Dumnezeu nu
este împăcat cu ideea că omul este singur, socotind că fără un ajutor din partea cuiva omul nu va
putea să facă faţă cerinţelor vieţii, cum spune Rabi Ovadia Sforeno (care a trăit în Italia între anii
1475-1550), în interpretarea Mikrei: „scopul pe care şi l-a propus de a-l crea pe om după chipul şi
asemănarea lui nu va reuşi, dacă omul va trebui să-şi procure singur cele necesare vieţii”. Al doilea
aspect se referă la faptul că nu îi e bine „omului să fie singur”… „adică, sufleteşte, omul nu se simte
bine singur.”
Cele două aspecte menţionate în Tora nu au fost stabilite din punct de vedere teoretic şi ele nu
se încadrează în limitele exclusive ale unui recomandări, ci reprezintă o poruncă, una dintre
poruncile care îi revin omului, aşa cum stabileşte Tora.
Potrivit religiei iudaice, omul este obligat să-şi lege viaţa cu o femeie.

Ghilui araiot (incestul)

Tora spune: „De aceea omul îşi părăseşte tatăl şi mama şi se va lipi de femeia lui, formând un
singur trup” (Geneza, 2:24). Cuvintele „de aceea omul îşi părăseşte…” se referă la principiul că
odată cu însurătoarea are loc şi părăsirea familiei, adică omul nu se va căsători cu o femeie din casă,
adică cu o femeie care îi este rudă. Relaţiile de intimitate între membrii familiei fac parte din
categoria incestului.
 În Tora (Leviticul, 18:6-20) sunt specificate categoriile de rudenie între care relaţia sexuală
este interzisă. Acestea sunt:

„Goliciunea tatălui tău şi goliciunea mamei tale să nu descoperi. Ea îţi este mamă: să nu-i
descoperi goliciunea.”
Goliciunea nevestei tatălui tău să nu descoperi. Este goliciunea tatălui tău.
Goliciunea sorei tale7 fata tatălui tău sau fata mamei tale, născută în casă, sau în afară de casă
să nu descoperi.
Goliciunea fiicei fiului tău sau a fiicei fetei tale să nu le descoperi, căci este goliciunea ta.
Goliciunea fiicei nevestei tatălui tău, născută din tatăl tău să nu descoperi. Ea este sora ta.
Goliciunea sorei tatălui tău să nu descoperi. Este rudă de aproape cu tatăl tău.
Goliciunea sorei mamei tale să nu descoperi. Este rudă de aproape cu mama ta.
Goliciunea fratelui tatălui tău să nu descoperi. De nevasta lui să nu te apropii. Îţi este mătuşă.
Goliciunea nurorii tale să nu descoperi; este soţia fiului tău, să nu-i descoperi goliciunea.
Goliciunea nevestei fratelui tău să nu descoperi; este goliciunea fratelui tău.
Goliciunea unei femei şi a fiicei ei să nu descoperi. Să nu iei pe fiica fiului ei şi pe fiica fetei
ei ca să le descoperi goliciunea. Îţi sunt rude apropiate: este o nelegiuire.
Să nu iei pe sora nevestei tale, ca să-i fie potrivnică, descoperindu-i goliciunea alături de
nevasta ta, cât timp ea trăieşte.
Să nu te apropii de o femeie în timpul necurăţiei ei, ca să-i descoperi goliciunea.
Să nu te împreunezi cu nevasta semenului tău să te pângăreşti cu ea”.
Înţelepţii din vechime au extins interdicţiile cu privire la incest, cuprinzând rudele de grad mai
îndepărtat. Acestea se încadrează în categoria „incest de gradul II”.
Grupele de rudenie care se încadrează în „incestul de gradul II” fac parte din generaţia care
precede generaţia la care se referă Tora. De pildă: în Tora este interzisă legătura cu mama, Înţelepţii
au suplimentat interdicţia cu privire la mama mamei, mergând până la capătul lanţului de generaţii.
Fiindcă o astfel de grupă nu intră în legătură directă de căsătorie, nu vom face aici nici o detaliere.

Condiţiile în care căsătoria este interzisă

Este interzis unui cohen să se căsătorească cu o femeie divorţată, cu o văduvă sau cu o femeie
convertită.
Omul nu se va căsători cu o femeie în lunile ei de sarcină în urma unei relaţii cu alt bărbat.
O femeie divorţată sau văduvă trebuie să aştepte 92 de zile de la data divorţului sau de la data
înmormântării fostului soţ până la a doua căsătorie.
O femeie divorţată recăsătorită cu alt bărbat, care între timp moare sau divorţează de el, nu
poate să se recăsătorească cu primul ei soţ.

Poligamia – herem de-rabeinu Gherşom (interdicţia impusă de Rabi Gherşom)

Tora permite poligamia. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XI-lea, în comunitatea
aşchenază s-a impus un decret foarte sever, dat de Rabinul Gherşom Meor ha-Gola, prin care se
interzicea unui bărbat să se căsătorească cu mai multe femei deodată. În comunitatea aşchenază,
acest decret este valabil şi în ziua de azi şi el poartă numele herem derabeinu Gherşom „decretul
Rabinului Gherşom”. Evreii sefarzi şi cei din comunităţile răsăritene trebuie să introducă în ketuba
jurământul că nu se vor căsători cu o a doua femeie, adică, că se vor conforma monogamiei.

Păstrarea legii caşrutului

Toată lumea din Israel se conformează legii caşrutului, în consecinţă nu este necesară o
cercetare suplimentară în vederea căsătoriei
Vârsta căsătoriei
7
Două surori din două direcţii diferite, după cum se precizează: Surori dinspre tată şi surori dinspre mamă, fie cele născute din legătura conjugală
(caşer), fie cele dintr-o legătură extraconjugală (interzisă).
 Tânărul ajuns la bar-miţva, se obligă să respecte toate poruncile Torei. În ceea ce priveşte
porunca căsătoriei, Înţelepţii sunt cei care au stabilit: „la 18 ani este pentru nuntă (hupa)…” (Avot,
5:21). Cu alte cuvinte, respectarea acestei porunci începe odată cu maturizarea psihologică a
persoanei şi în momentul în care baza economică este asigurată. Tora îl învaţă pe om legea naturală:
„Omul îşi face casă, sădeşte vie şi se însoară.” (Sota, 44, p. I).

Capitolul 2: Iişuvo şel olam (locuirea lumii)

Miţvat Pria u-revia (porunca fertilităţii)

„Şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis Dumnezeu: rodiţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi supuneţi-l” (Geneza, 1; 28). În Mikra, prin aceste vorbe se precizează ceea ce este
esenţial în obligaţia căsătoriei dintre bărbat şi femeie, şi anume, locuirea pământului şi perpetuarea
speţei umane, cu alte cuvinte împlinirea poruncii: „rodiţi şi vă înmulţiţi”.
Fiecare om este obligat să împlinească porunca fertilităţii.

Mijloace de prevenire a sarcinii

Porunca fertilităţii nu este impusă femeii.
Dacă omul are un fiu şi o fiică, se poate spune că a respectat obligaţia religioasă a fertilităţii,
şi cu toate acestea porunca spune ca omul să lase câţi mai mulţi urmaşi. Cel care nu a răspuns încă
obligaţiei de „a rodi şi a se înmulţi” să nu se căsătorească cu o femeie despre care ştie că nu poate
avea copii. Cel care a împlinit această poruncă, şi trebuie să se recăsătorească, să se însoare cu o
femeie care poate avea copii.
Un bărbat bătrân să nu se însoare cu o femeie tânără care mai poate naşte copii.
Un străin care s-a convertit nu este scutit de porunca fertilităţii chiar dacă a avut copii înainte
de a se fi convertit, chiar dacă copiii lui nu şi-au schimbat religia. După convertire el este obligat să
împlinească din nou această poruncă, de data aceasta ca evreu

Imuţ ieladim (adoptarea copiilor)

Înţelepţi au zis: „Un orfan pe care cineva îl creşte în casa lui, potrivit cu ce e scris, e socotit ca
propriul copil” (Sanhedrin, 19, p. II) şi în consecinţă, unii adoptă copii părăsiţi ca să îndeplinească
cele spuse. Se recomandă să adopte copii acele perechi care din motive medicale nu pot avea copii
proprii.

Logodna în zilele noastre

Există obiceiul la evrei ca de îndată ce cele două părţi ajung la o înţelegere cu privire la
condiţiile şi demersurile necesare vieţii în comun a perechii respective, evenimentul să fie făcut
public8, cu ocazia unei petreceri sărbătoreşti la care participă rudele celor două părţi. În cadrul
petrecerii are loc ceremonialul de logodnă (irusin), momentul când se aranjează căsătoria. Cu acest
prilej se stabileşte data aproximativă a nunţii9 şi se stabilesc diversele detalii privind obligaţiile
fiecăruia, cum ar fi detalii referitoare la cheltuielile de nuntă, locuinţă, cele necesare casei etc. Totul
este trecut în certificatul care cuprinde clauzele, numit tnaim10, certificat ce primeşte valoare de act
deoarece în el este evaluată „averea” (bunurile) (kinian).
8
De fapt, logodna în sine reprezintă momentul când evenimentul căsătoriei devine public, aşa că nu mai este nevoie de publicitate cu privire la
condiţiile stabilite de părţi.
9
În general, termenul fixat pentru nuntă este cu un decalaj de câteva luni, până într-un an de la data logodnei, perioadă în care cele două părţi fac
toate pregătirile necesare.
10
Pentru că este vorba despre condiţiile fixate de părţi în mod reciproc, ele se numesc tnaim rişonim – adică condiţii preliminari, spre deosebire de
tnaim aharonim, sau condiţii definitive, care se stabilesc în preajma termenului nunţii şi care cuprind condiţiile ketubei şi toate celelalte detalii care
privesc pregătirea nunţii.
 Irusin – logodna, gravură, Germania, 1724

Baia rituală a miresei

Înaintea termenului fixat pentru nuntă, mireasa face „întreruperea de curăţenie” şi se
controlează bine, apoi numără „şapte curate”. Nu este cazul ca baia rituală să preceadă cu mai mult
de 4 zile seara nunţii şi este de preferat ca îmbăierea să aibă loc în ziua precedentă nunţii, după
ieşirea stelelor.
Miresei care nu s-a îmbăiat, sau nu s-a îmbăiat potrivit cu regulile halahice, i se aplică legea
nida (dina che-din nida), iar ea este interzisă soţului ei până la purificare.
Legea care se aplică sângerării fecioarei este aceeaşi cu legea nida şi, în consecinţă, proaspăta
soţie nu mai poate întreţine relaţii cu soţul ei până la purificare. Chiar dacă nu s-a văzut sânge, ea va
număra 4 zile (unii numără 5 zile), face „întreruperea de purificare”, numără „şapte curate” şi se
îmbăiază în baia rituală.

Întâmpinarea miresei
Şabatul care precede nunta
Există un obicei străvechi la evrei, prin care porunca privitoare la bucurarea mirelui şi a
miresei se împlineşte începând cu Şabatul ce precede nunta. Din moştenirea talmudică se ştie că
Regele Solomon a construit două intrări la Templul din Ierusalim, una pentru miri şi alta pentru cei
îndoliaţi şi pentru cei ostracizaţi, iar în zilele de Şabat evreii se aşezau între cele două porţi; celui
care intra pe poarta mirilor i se spunea: „cine se află în casa aceasta să-i veselească pe fii şi pe fiice”
(Pirkei de Rabi Eliezer, 17). După distrugerea Templului, mirele a continuat să meargă la sinagogă,
iar cei de faţă când îl văd îl felicită.

Chemarea la Tora
 În Şabatul care precede nunta, mirelebrii celor două familii şi rudele lor se reunesc la
sinagogă la şaharit (pentru rugăciunea de dimineaţă) şi la musaf (rugăciunea suplimentară). Mirele
este onorat să citească din Tora, de obicei la maftir. După lectura paragrafului din Tora, urmează
versete din haftara. De asemenea, sunt onoraţi să citească părinţii şi chiar rudele apropiate. În
comunităţile evreieşti sefarde şi răsăritene se celebrează Şabat-hatan, adică Şabatul care urmează
nunţii.
*

În interpretarea lui Rabi Akiva: „Bărbatul şi femeia, au câştigat harul, ce sălăşluieşte între ei,
iar dacă nu l-au dobândit– focul îi va mânca.” (Sota, 17, p. I)

„Omul să lase de la el, în casa lui” (Ba-Midbar Raba, 89)

Obiceiul evreiesc spune ca atunci când mirele e chemat la citirea Torei să se arunce asupra lui
o mulţime de bomboane şi alte mărunţişuri dulci, alune şi nuci, ce sunt manifestări ale dorinţelor de
bine venite din partea mulţimii: bomboane – dorindu-i ca viaţa cu nevasta lui să fie „dulce”, alune –
fiindcă se maturizează repede şi dau rod timpuriu, nuci – potrivit ghematriei, din echivalentul
numeric al literelor ce compun cuvântul egoz (nucă) se obţine cuvântul „bine”.
După rugăciune, cei de faţă sunt poftiţi la un kiduş sărbătoresc.

Pregătirile de nuntă
În vederea nunţii toate cele necesare ceremonialului trebuie pregătite dinainte:

rochia albă de mireasă: potrivit obiceiului transmis de-a lungul generaţiilor, mireasa trebuie
să poarte un singur veşmânt, „ca să nu le facă pe fetele sărace să se ruşineze”, iar rochia să fie albă,
fiindcă albul semnifică puritate şi inocenţă.

hinuma – vălul de mireasă, cu care mirele acopere faţa miresei în drumul spre hupa.

tabaat kiduşin – inelul de nuntă, verigheta, din argint sau aur, pe care mirele îl cumpără din
banii săi şi cu care o sfinţeşte pe mireasă sub hupa.

hupa: dacă nunta se face într-un loc în care nu există baldachin nupţial, cei care se preocupă
de pregătirile pentru nuntă trebuie să aducă sau să confecţioneze hupa. Baldachinul constă într-o
perdea, sau talit, sau o faţă de masă brodată în mod special pentru aceasta ocazie, care se întinde pe
patru stâlpi, iar sub hupa se desfăşoară ceremonialul cununiei.

iain, gavia – vinul şi cupa, în cinstea evenimentului se binecuvântează asupra vinului, în

timpul ceremonialului cununiei.

Cel fără nevastă n-are bucurie, nici binecuvântare, nici noroc; n-are parte de Tora, e fără zid
şi fără linişte. (Ievamot, 62, p. II)

Rabi Eliezer a spus: Omul care nu are femeie nu e om, fiindcă stă scris: „Bărbat şi femeie i-
am făcut… şi l-a strigat pe numele lui Om”. (Ievamot, 63, p. I)

Cine este bogat? Spune Rabi Akiva: Cel ce are o nevastă harnică. (Şabat, 25, p. II)
 *

nerot – lumânări: În timpul ceremonialului care se desfăşoară sub baldachinul nupţial se

aprind lumânări11 ca atmosfera să fie sărbătorească şi să fie după stă scris: „La Iudei era strălucire şi
bucurie, veselie şi slavă.” (Sulul Esterei, 8:16).

minian – cvorum (numărul minim de oameni necesar pentru rostirea rugăciunilor):

Ceremonialul sub baldachinul nupţial este public. Numărul minim de participanţi trebuie să fie de
zece persoane, adică minian.

edim – martori: Certificatul de căsătorie – ketuba – (act pe care îl aduce cu sine rabinul)
trebuie să fie semnat de doi martori. Ceremonia de punere a verighetei trebuie, de asemenea, să aibă
loc în prezenţa a doi martori; de aceea, pregătirile de nuntă includ şi preocuparea ca printre
participanţi să fie prezenţi doi bărbaţi care nu fac parte din familie, ei urmând să fie folosiţi drept
martori şi să acţioneze potrivit cu indicaţiile rabinului12.

paharul care se sparge: Sub hupa, mirele sparge un pahar de sticlă, un act simbolic care
trimite cu gândul la distrugerea Templului din Ierusalim şi la exilul evreilor, după cum stă scris:
„Voi înălţa Ierusalimul culmea bucuriei mele” (Psalmi, 137:6).

Iom ha-hupa (ziua nunţii)

Tradiţia iudaică consideră că ziua nunţii înseamnă, atât pentru mire cât şi pentru mireasă, un
fel de „Iom Kipur” personal. Din această pricina, Halaha consfinţeşte ca această zi să fie un prilej
pentru mire şi mireasă să se retragă singuri şi să concentreze asupra lor înşişi, prin post şi rugăciune.
taanit – post: mirele şi mireasa trebuie să postească în ziua nunţii, de dis-de-dimineaţă până după
ceremonia de sub hupa.

tfila – rugăciune: mirele şi mireasa se roagă la rugăciunea din amurg (minha), rostind aceeaşi
rugăciune care se rosteşte la minha în ziua de Iom Kipur, în care ei introduc rugăciuni de
mărturisire: aşamnu („am păcătuit”) şi al het („despre păcat”).

sfârşitul postului: Postul se încheie imediat după ceremonialul hupa. Dacă ceremonialul are
loc seara, li se permite mirilor să consume o masă lejeră după ce ies stelele.

zilele în care nu se ţine post: Perechea nu posteşte în situaţiile în care ziua nunţii coincide cu
următoarele date: Asru Hag (Ziua care urmează unei sărbători: Pesah, Şavuot, Sucot), Roş Hodeş
(Început de lună), Tu bi-Şvat (15 Şvat), Tu be-Av (15 Av), Hanuka, Purim, Lag ba-Omer, Iom ha-
Aţmaut, Iom Ieruşalaim, deoarece acestea sunt zile de bucurie.

doronot – darurile: părinţii miresei aduc în dar mirelui, în ziua cununiei, un talit nou, iar
mirele aduce miresei în dar o carte de rugăciuni şi un buchet de flori.

Capitolul 7: Hupa şi kiduşin

11
Însoţitorii mirilor ţin în mână lumânări din momentul în care îi conduc la hupa şi tot timpul apoi cât se stă sub hupa. Chiar dintre invitaţi sunt unii
care ţin în mână lumânări pe durata ceremonialului de nuntă.
12
Este de dorit ca cei doi martori care sunt de faţă în momentul în care se pune verigheta pe degetul miresei să fie aceeaşi martorii care semnează
actul ketubei.
Sfinţenia căsătoriei
Se acordă o importanţă foarte mare legământului dintre bărbat şi femeie, al cărui scop este
întemeierea familiei evreieşti. Legătura aceasta este numită de Înţelepţi kiduşin – „sfinţire”,
deoarece ea implică valori superioare celor cuprinse într-un contract obişnuit, imprimând legăturii
un statut de sfinţenie. Caracterul de sfinţenie îşi găseşte expresia în sistemul de legi şi obiceiuri de
nuntă, a căror fundamente datează în parte din perioada Mikra, Mişna şi Talmud, iar altele s-au
consolidat pe parcursul generaţiilor, formând împreună cadrul obiceiului de nuntă (kiduşin) aşa cum
se practică astăzi.

Hatan şi cala (mirele şi mireasa) – meleh şi malca (regele şi regina)

Important nu este numai ceremonialul nunţii în sine (kiduşin), ci şi protagoniştii
ceremonialului, cei care intră în legământ, respectiv, mirele şi mireasa. Înţelepţii le-au pus pe creştet
coroană împărătească, decretând: „mirele e ca un rege…” (Pirkei de-rabi Eliezer, 16), şi au mai
spus: „Împăratul Agripa se dă la o parte din faţa miresei, ca ea să-şi poarte coroana o oră” (Smahot,
11). Halaha a stabilit ca pe durata cât cei doi sunt „mire şi mireasă”, adică în timpul petrecerii de
şapte zile, ceremonialul să se conformeze legii sărbătorilor de pelerinaj (reghel) (adică, nunta este o
sărbătoare echivalentă ca importanţă cu una dintre cele trei sărbători: Pesah, Şavuot, Sucot).
Pornind de la această echivalare, Halaha reglementează comportamentul în timpul nunţii ţinând
cont de câteva aspecte: bucuria, faptul că nu se rostesc rugăciuni penitenţiale (tahnun), doliul etc.
Chiar profetul Işaiahu relatează recuperarea măreţiei Ierusalimului prin cuvintele următoare: „ca un
mire încununat cu o coroană preoţească şi ca o mireasă împodobită cu podoabele ei” (Isaia, 61:10).

Mireasa: Până la hupa, mireasa şade pe un scaun special şi de ambele părţi stau însoţitoarele
ei, fiindcă în aceste momente ea este o „regină”.

Mirele se află în anturajul rabinului pentru a întocmi ketuba.

Nuntă, gravură, Utrecht, 1682

Rabinul care conduce ceremonialul căsătoriei
Înţelepţii au stabilit: „Cel care nu este expert în problema kiduşinului să nu se îndeletnicească
cu aşa ceva.” Din acest motiv, atât întocmirea ketubei cât şi pregătirea ceremonialului de nuntă la
hupa sunt încredinţate unui rabin expert în problema legilor kiduşinului şi cu practică în acest sens.

Ketuba şi martorii
Înţelepţii au decretat: „Omul nu are voie să trăiască cu nevasta lui fără ketuba, nici măcar o
oră” (Baba Kama, 89, p. I). Dat fiind faptul că după ce a fost pus inelul de nuntă (verigheta) pe
degetul miresei aceasta devine nevastă sub toate raporturile, persistă teama că mirele va încălca
interdicţia pomenită mai sus. De aceea ketuba se întocmeşte înainte de ceremonialul de sub hupa,
pentru ca mirele să poată să-i înmâneze miresei actul, după lectura lui, imediat ce el i-a pus
verigheta pe deget.

Conţinutul ketubei: ketuba este un act angajant al soţului, care detaliază obligaţiile şi
responsabilităţile pe care el le are faţă de soţia lui. În ketuba este specificată suma de bani pe care
soţul se obligă din proprie voinţă să o pună la dispoziţia soţiei, atât cât trăieşte – în cazul că va
divorţa de ea, sau după moartea lui – dacă ea rămâne văduvă. Pentru a garanta această sumă el îşi
angajează averea mobilă şi imobilă, pe care o are în momentul prezent şi averea ce urmează să o
acumuleze de la căsătorie până la moarte.
În Talmud este stabilită suma minimală înscrisă în ketuba, ca obligaţie a soţului: 200 zuz
pentru o fată nemăritată, 100 zuz pentru o femeie divorţată sau văduvă, avându-se în vedere că
acestea dispun deja de o bază economică de pe urma ketubei întocmite cu fostul soţ.

Semnăturile martorilor şi semnătura mirelui

După ce rabinul a încheiat enumerarea în scris a detaliilor – data redactării, locul, numele
celor doi miri, suma pe care mirele se obligă să o restituie soţiei –, martorii îndeplinesc
ceremonialul numit kinian, când (în schimbul sumei înscrise în ketuba – n.tr.) se dă un obiect
simbolic, o batistă etc., deoarece ketuba, după cum s-a spus, este un contract, iar potrivit
exigenţelor halahice, dreptul juridic evreiesc nu se mulţumeşte să se întocmească doar actul de
obligaţie care să cuprindă angajarea reciprocă de a respecta ceea ce este înscris în el – oricare ar fi
acest act, ci trebuie să se facă un transfer real de bunuri. Halaha admite ca transferul de bunuri –
kinianul – să se realizeze printr-un obiect simbolic, şi, deşi acest obiect nu este pomenit în act,
trecerea obiectului simbolic de la vânzător la cumpărător echivalează cu actului de cumpărare a
obiectului înscris în contract. În acelaşi fel se petrec lucrurile şi în cazul contractului de nuntă:
martorii „cumpără” de la mire obligaţia lui de a plăti suma înscrisă în ketuba, şi în felul acesta
ceea ce garantează ei, în mod simbolic, sunt obligaţiile. Semnătura martorilor pe ketuba are
valoarea unei adeveriri a clauzelor înscrise în act, dat fiind faptul că orice act trebuie respectat în
virtutea semnăturii depuse de martori. Trebuie precizat că este interzis ca martorii să fie membrii
ai familiei.
Pentru a întări valabilitatea ketubei, alături de semnătura martorilor, semnează şi mirele. În
comunităţile sefarde şi în numeroase comunităţi aşchenaze, martorii semnează ketuba după ce se
face lectura ei sub hupa, şi tot atunci se primeşte kinianul (obiectul simbolic).

Hinuma (vălul)
Există obiceiul ca mirele, condus de însoţitori care ţin lumânări în mână, după cum stă scris:
„Evreii au avut lumină, fericire, voioşie şi slavă.” (Sulul Esterei, 8:16), să se îndrepte spre mireasă
şi să-i acoperă faţa cu vălul prins pe capul ei. În acest moment se spune: „O soră a noastră, să ajungi
mama a mii de zeci de mii şi sămânţa ta să stăpânească porţile vrăjmaşilor săi” (Geneza, 24: 60).
Mirii şi însoţitorii lui se îndreaptă spre hupa. Mireasa se îndreaptă şi ea, condusă de însoţitoarele ei.

Hupa
În timpurile străvechi, hupa era un cort desfăşurat, unde mirele şi mireasa se uneau pentru
prima data în ziua nunţii lor, şi cu asta se încheia ceremonialul kiduşin. În zilele noastre hupa este o
pânză întinsă pe patru stâlpi. De obicei „pânza” poate să fie perdeaua care acoperă chivotul din
sinagogă, sau un talit, sau o faţă de masă brodată special pentru această destinaţie.
 Mireasă cu faţa acoperită de văl, gravură, Fürth, Germania, 1795

Potrivit cu legea iudaică

Ceremonialul de nuntă – hupa şi kiduşin

Hupa şi kiduşin reprezintă ceremonialul ce se desfăşoară sub baldachinul nupţial care se
fixează sub cerul liber, să poarte noroc şi să fie semnul că promisiunea făcută de Dumnezeul cel
Binecuvântat lui Avraham se va împlini: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.
Şi i-a mai zis: Aşa va fi şi sămânţa ta” (Geneza, 15:5). Sunt comunităţi unde nu se procedează în
felul acesta, dar fiecare să procedeze după cum a fost obiceiul străbunilor săi.
Mirele stă sub hupa cu faţa îndreptată spre răsărit iar în dreapta lui se află mireasa.
În majoritatea comunităţilor aşchenaze se obişnuieşte ca mireasa, împreună cu însoţitoarele ei,
să se rotească de şapte ori în jurul mirelui şi după aceea ele rămân în dreapta lui.

Hupa, ilustraţie de Marc Chagall, din cartea Belei Chagall, Lumânări aprinse, 1946
Binecuvântările care se rostesc la nuntă
Prin punerea verighetei pe degetul miresei se împlineşte actul de sanctificare (kiduşin). Cum
mirele urmează să împlinească porunca de sfinţire a soţiei sale, el trebuie să rostească
binecuvântarea înainte de împlinirea poruncii, aşa cum se obişnuieşte să se facă o binecuvântare
înainte de împlinirea oricărei porunci. După cum s-a spus, numai rabinul are autoritatea să
împlinească ceremonialul nunţii în toate amănuntele necesare şi, prin urmare, rabinul îl va substitui
pe mire şi el va fi cel care rosteşte binecuvântarea.
După cum se obişnuieşte, cu prilejul oricărui eveniment fericit se face o binecuvântare asupra
vinului („şi vinul va bucura inimile oamenilor” – nu e bucurie decât dacă e vin) şi de aceea se
începe cu binecuvântarea rostită de rabin: „Lăudat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Rege al
Universului, care ai creat rodul viţei”. După binecuvântarea rostită asupra paharului cu vin, rabinul
rosteşte: „Lăudat fii Doamne, Dumnezeul nostru, Rege al Universului, care ne-ai sfinţit prin
poruncile tale şi ne-ai poruncit cu privire la goliciune şi ne-ai interzis logodnicele şi ne-ai permis
nouă miresele, prin hupa şi kiduşin. Lăudat fii Doamne, Dumnezeul nostru, care sfinţeşt poporul
evreu prin hupa şi kiduşin.
Această binecuvântare cuprinde în conţinutul ei cuvântul irusin („logodnă”) ce înseamnă „ne-
ai interzis logodnicele” şi mai cuprinde cuvântul nisuin (nuntă) ce înseamnă „ne-ai permis soaţele
pe care le-am „luat” prin hupa şi kiduşin. Pe vremuri, în perioada Mikra, Mişna şi Talmud, căsătoria
era un proces ce se petrecea în două etape: a. irusin – logodna, când mirele punea inelul (verigheta)
pe degetul miresei, iar ei hotărau să facă nuntă şi să intre sub hupa la termenul stabilit. Această
înţelegere îi obliga pe amândoi, potrivit cu Halaha, să se căsătorească. Din acest motiv, această
etapă se numea kiduşin, iar mireasa în acest timp purta numele de „fecioara promisă bărbatului”;
statul miresei în această perioadă era de „nevastă” din toate punctele de vedere, iar dacă se punea
problema de despărţire, trebuie să i se dea femeii ghet. b. nisuin – căsătoria, când mireasa intra sub
hupa, ceea ce însemna împreunarea dintre cei doi şi împlinirea căsătoriei sub toate punctele de
vedere. Începând cu secolul al X-lea Înţelepţii au început să încline spre unificarea celor două etape
într-una singură, să nu mai fie deosebire între logodnă şi căsătorie, iar la sfârşitul Evului Mediu
toate comunităţile evreieşti au acceptat principiul ca logodna şi nunta să se celebreze deodată, adică,
mirele şi mireasa intră sub hupa, iar mirele o sfinţeşte pe mireasă punându-i verigheta pe deget şi
înmânându-i ketuba, de faţă cu martori.
Cea de a doua binecuvântare exprimă, aşadar, că cele două etape, irusin – kiduşin sunt reunite.
(Despre sensul actual al noţiunii irusin vezi cap. 1, paragraful irusin „logodna” şi tnaim „condiţiile
sau clauzele”). După binecuvântare, mirele şi mireasă beau o înghiţitură de vin.

Tabaat ha-kiduşin (inelul de nuntă, verigheta)

După ce rabinul rosteşte cele două binecuvântări, mirele se îndreaptă spre mireasă şi-i spune:
„Iată îmi eşti închinată prin acest inel după legea evreiască”, îi pune inelul pe degetul arătător al
mâinii drepte (pe acest deget şi nu pe alt deget, inelar, mijlociu, degetul cel mare sau cel mic), în
prezenţa a doi martori caşer.
„…după legea lui Moşe…” înseamnă, conform cu Tora, în care scrie că sfinţirea femeii se
face cu argint(/ţi); „… şi a Israelului” – adică potrivit tradiţiei evreieşti, pentru care prin „arginţi”
se înţelege „inel” .
În Tora nu este fixată suma „banilor” („arginţilor” – kesef), iar Halaha precizează, conform
Şcolii Hillel, ca suma să fie minimă, o pruta, ceea ce în timpul Mişnei reprezenta echivalentul unui
grăunte de argint curat, adică, jumătate de grăunte de orz. Fixarea unei sume minime are sens
simbolic, deoarece valoarea unei femei nu poate fi apreciată în bani, inelul fiind considerat drept
echivalentul convenţional standard13. Ca să nu se facă deosebire între bogat şi sărac şi să nu se
ajungă la socoteli mărunte care ar putea să păgubească caracterul sacru al actului şi bucuria legată

13
De îndată ce s-a hotărât să se folosească banii în scopul kiduşinului, s-a răspândit obiceiul de sfinţire a căsătoriei printr-un inel ca echivalent al
banilor.
de el, Înţelepţii au stabilit ca fie consacrat un inel simplu de aur, fără motive decorative, fără pietre
scumpe şi fără nici un adaos.
Inelul trebuie să fie oferit din averea mirelui, cumpărat cu bani (argint – kesef), interzis să fie
împrumutat.
Punerea inelului pe degetul miresei consfinţeşte actul sacru al căsătoriei (kiduşin), iar odată cu
acest moment mirele şi mireasă sunt căsătoriţi din toate punctele de vedere. În acest moment al
ceremonialului se obişnuieşte ca mirele să spargă un pahar de sticlă, spunând: „Dacă te voi uita
Ierusalime, să-mi fie uitată dreapta”. Unii obişnuiesc ca acest act simbolic să se petreacă la sfârşitul
ceremonialului ce are loc „sub hupa”.

Lectura ketubei
Pe vremuri ketuba nu avea o formă de redactare fixă. Detaliile contractului erau stabilite şi
înscrise potrivit necesităţilor şi condiţiilor fiecărui loc. Pe parcursul timpul toate comunităţile
evreieşti au adoptat pentru ketuba un text unic şi definitiv.
Ketuba se redactează în limba aramaică, limba vorbită de întregul popor evreu în timpul când
textul ei a fost compus. Mulţi rabini obişnuiesc să traducă textul în limba ebraică, ca el să fie înţeles
de părţile implicate, de mire şi mireasă.
În majoritatea cazurilor, sus, pe pagina ce reprezintă actul ketubei, sunt caligrafiate urări de
noroc închinate celor doi care se căsătoresc, versete religioase şi versuri, împletite cu decoraţii care
merg de jur-împrejurul textului.
Corpusul textului cuprinde în primul rând data nunţii (kiduşinului), de pildă, ziua din
săptămână, luna, anul, totul notat conform calendarului ebraic.
După dată, se trece locul în care se celebrează nunta. După notarea datei şi a locului, se trec
numele mirelui şi a miresei, şi numele părinţilor lor.
După lectura ketubei, rabinul o înmânează mirelui, iar acestă i-o dă miresei, cu mâna dreaptă.
Mireasa, la rândul ei, o primeşte cu mâna dreaptă. Unii obişnuiesc ca înmânarea ketubei să se facă
după rostirea celor „şapte binecuvântări”. Mireasa lasă ketuba în păstrarea mamei ei.

Binecuvântările mirilor – şeva brahot (cele şapte binecuvântări)

Cele „Şapte binecuvântări” reprezintă rugăciuni de laudă aduse lui Dumnezeu. Ele nu fac
parte din ceremonialul kiduşinului şi din această pricină rabinul nu este obligat să le rostească. Pot fi
rugate persoane dintre invitaţi să rostească toate aceste binecuvântări, sau doar o parte din ele.

Minian la hupa (numărul obligatoriu de participanţi la nuntă)

Din punct de vedere halahic, mireasa devine sfântă pentru mirele ei din momentul în care
mirele îi pune inelul pe deget în faţa a doi martori, spunându-i: „Îmi eşti închinată prin acest inel,
după legea lui Moise şi a poporului evreu”, fără să conteze în ce condiţii se face acest act. Înţelepţii
însă au hotărât ca ceremonialul kiduşin să aibă loc într-un cadru public, să existe ketuba semnată de
doi martori şi evenimentul să fie adus la cunoştinţa câtor mai mulţi oameni. Termenul „a aduce la
cunoştinţa câtor mai mulţi oameni”, din punct de vedere halahic, înseamnă un ceremonial care să
cuprindă zece oameni şi, în consecinţă, kiduşinul nu poate avea loc decât în prezenţa a cel puţin
zece persoane.

Ihud (uniunea maritală)

În majoritatea comunităţilor aşchenaze, la sfârşitul ceremonialului care se desfăşoară sub
hupa, cu tot ce implică acest ceremonial, se obişnuieşte ca perechea proaspăt căsătorită să se retragă
pentru prima oară ca soţ şi soţie, într-o încăpere specială, numită heder ha-ihud – „camera de
nuntă”. Cu aceasta se încheie ritualul kiduşin. Majoritatea evreilor sefarzi şi cei din comunităţile
răsăritene nu practică acest obicei.
 Dansul în faţa miresei

Seudat nisuin (masa de nuntă)

Constituie o miţva să se facă ospăţ după hupa, motiv pentru care acest ospăţ se numeşte
seudat miţva. Despre nunta lui Iacov se relatează următoarele: „Laban i-a adunat pe toţi oamenii
locului şi a făcut un ospăţ” (Geneza, 29:22).
Mirele şi mireasa se aşează în fruntea mesei 14, după ce s-au întors din camera de nuntă. Mirele
frânge pâinea (hala) rostind binecuvântarea obişnuită: „Cel care faci să iasă pâinea din pământ.”

Porunca de a-i înveseli pe mire şi mireasă

Halaha subliniază importanţa poruncii care spune să-i înveseleşti pe mire şi mireasă şi cere să
faci totul ca perechea să se simtă bine la începutul vieţii lor comune. De aceea, bucuria nunţii şi a
ospăţului de nuntă se află sub semnul exaltării şi al jubilaţiei, se cântă şi se dansează. În Talmud
(Ktuvot, 17, p. I) se relatează cum Marii Înţelepţi evrei şi-au întrerupt studiul şi au dansat în faţa
miresei, străduindu-se să contribuie ca ea să fie îndrăgită de soţul ei.

Birkat ha-mazon (binecuvântarea de după masă)

„Şe-ha-simha be-mono” – „Să fie bucurie în casa lui”
În comunităţile aşchenaze, la începutul binecuvântării de după masă este formulată în mod
special o închinare în cinstea mirelui şi a miresei. Evreii sefarzi obişnuiesc să rostească versiunea
obişnuită a binecuvântării de după masă, completată cu vorbele „Să-L lăudăm pe Domnul
Dumnezeul nostru, să fie bucurie în casa lui”.

Şeva brahot (cele şapte binecuvântări)

Se toarnă al doilea pahar de vin care este trecut tuturor mesenilor, care rostesc şase
binecuvântări dintre cele spuse sub baldachinul de nuntă. Cel care conduce binecuvântările, rosteşte
binecuvântarea vinului asupra primului pahar, după care se amestecă vinul din cele două cupe, iar
mirele şi mireasa beau din vinul amestecat.
Se cere (este o miţva) ca cele „şapte binecuvântări” să se facă în prezenţa unor persoane
(cvorum) care au mâncat pâine, iar această exigenţă nu are în vedere doar masa de nuntă, ci se
menţine pe durata celor şapte zile de petrecere.

14
Aşa cum se cade pentru cei care cu această ocazie poartă coroană regească.