CRONOLOGIA ISRAELULUI ANTIC

Milen. 3- 2 Î.e.n. Palestina (al cărui nume, folosit pentru prima dată de Herodot pentru a
desemna teritoriul dintre Mediterană şi deşertul Sirian, este derivat din acela al unei populaţii antice
aşezate în această zonă, filistenii) este populată în epoca bronzului de triburi de origine semită.
Regiune istorică ce face legătura între Egipt, Asia Mică şi Mesopotamia, Palestina (numită uneori şi
Canaan) intră de timpuriu în sfera de interes comercial, apoi, în epocile de expansiune, şi în cea de
dominaţie politică a ţării faraonilor. Oraşe- state canaanene cunosc o strălucită înflorire economică şi
culturală în prima jumătate a mileniului al II-lea.
Milen. 2 (început ). Migraţia în Palestina a unor triburi nomade vest-semitice (amoriţii ş.a.).
Între păstorii nomazi care pătrund acum se află probabil şi strămoşii triburilor israeliţilor.
Conglomeratul etnic al hicsoşilor care trece în secolul al 18-lea din spaţiul siriano-palestinian în Egipt,
conducând ţara în timpul dinastiilor a 15 şi a 16-a, avea probabil în componenţa sa şi elemente
israelite. Elementul semit rămas în Delta Nilului după izgonirea hicsoşilor la cca. 1570 a fost redus la
un statut social de dependenţă, ceea ce ar putea explica “ robia egipteană “ din tradiţia biblică.
Sec.14 ( sfârşit) – sec. 13. În condiţiile luptei pentru hegemonie dintre Egipt şi Regatul Hitit,
apoi a slăbirii celor două puteri, are loc pătrunderea în Palestina şi Transiordania, dinspre regiunile
siriano-arabe, a unor noi valuri semitice ( moabiţii, amoniţi, edomiţi şi israeliţi ).Luarea în stăpânire a
unor zone de deal şi munte din interiorul Canaanului de către israeliţii migraţi dinspre S şi E nu este
urmarea unei acţiuni militare unice şi unitare, cum apare în tradiţie, ci constituie un proces de durată,
adesea o infiltrare lentă de triburi izolate; ţinuturile fertile ale litoralului, ca şi regiunile din jurul unor
importante oraşe-state canaanene, rămân încă mult timp neatinse de noii veniţi. Exodul din Egipt,
condus de figura legendară a lui Moise, cel care introduce cultul lui Iahve ca divinitate supremă unică,
petrecut probabil în vremea lui Ramsses II sau a fiului acestuia, Merneptah ( sec. 13 ), nu este decât o
componentă a acestor ample mişcări. Numele de Israel apare pentru prima dată pe o stelă a
faraonului Merneptah (cca. 1230 î.e.n.). Israeliţii trec trptat de la viaţa nomadă la cea agricolă
sedentară, păstrând însă patriarhala formă de organizare social-politică a tribului. Cele 12 triburi
israelite care se stabilesc pe teritoriul Canaanului constituie o uniune de triburi grupate în jurul unui
sanctuar comun.
Cca.1200. Pe litoralul mediteranean, între Gaza şi Muntele Carmel, se stabilesc filistenii, unul
dintre ‘ popoarele mării “. Grupaţi într-o ligă a celor 5 principale oraşe-state, Gaza, Gath, Askalon,
Ajdod şi Ekron, filistenii încep în secolul 11 expansiunea spre est, reuşind să-şi impună temporar, la
jumătatea acestui secol, dominaţia asupra Palestinei. Răspândirea metalurgiei fierului în zonă.
Sec. 12-11 (prima jumătate). “ Epoca judecătorilor “. Presiunea popoarelor vecine, moabiţi,
midianiţi, amoniţi şi filisteni, determină apariţia unei forme de conducere a triburilor israelite, aşa-
numiţii “ judecători “, lideri charismetici aleşi în moment de criză, precum şi unirea temporară, în faţa
pericolului comun, a unora dintre triburile israelite.
Cca.1029. Saul din tribul Veniamin este ales, cu sprijinul judecătorului şi profetului Samuel,
rege al Israelului.El trece la consolidarea uniunii celor 12 triburi, constituie prima armată permanentă
şi schţează primii paşi pe drumul consolidării autorităţii centrale, încercând să limiteze pretenţile
teocratice ale preoţimii. Saul se impune ca un încercat conducător militar în confruntările cu populaţiile
vecine : amoniţii, amaleciţii, moabiţii şi filistenii.
Cca. 1004. Saul şi trei dintre fiii săi cad în lupta de lângă Muntele Gilboa, împotriva filistenilor.
În partea de nord a regatului îi succede fiul său isboşet, iar în sud este proclamat rege David, din tribul
lui Judah.
1004-965 î.e.n. Domnia lui David. Acesta îşi începe cariera în slujba regelui Saul, cu a cărui
fică Micol se căsătorise, potrivit tradiţiei, după victoria asupra filistenului Goliat. Căzut în dizgraţie,
urmărit de Saul, este obligat să se refugieze la filisteni. Proclamat rege în Iudeea (partea de sud a
Israelului) după moartea lui Saul, David reunifică regatul după dispariţia lui Isboşet. Sprijinindu-se pe o
puternică armată permanentă şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă : slăbirea Egiptului
şi a statelor din Mesopotamia, David extinde sensibil hotarele statului :
- puterea filistenilor este sfărâmată la capătul unor repetate campanii;
- moabiţii de pe malul răsăritean al râului Iordan sunt supuşi;
- sirienii şi arameii din răsărit sunt înfrânţi;
- conflictul cu statul Edom de la hotarele meridionale se încheie în favoarea sa.
Ocupând Ierusalimul, David face din acest oraş capitala politică şi religioasă a regatului, cultul
monoteist a lui Iahve devine religie de stat. Politician şi diplomat abil, comandant militar îndrăzneţ, bun
organizator, David schţează organismele proprii noului stat centralizat, care se întinde de la Marea

1
Mediterană la Marea Roşie. Răscoalele cărora le face faţă, conduse de Absalom, Şeba ş.a., reflectă
opoziţia cercurilor tribale din Nord, nemulţumite de îngrădirea autorităţii lor.
965- 928. Domnia lui Solomon, fiul lui David şi al Betşebei. Coregent ( 967-965), apoi
succesor al tatălui, Solomon înlătură cu violenţă, după accesul la tron, pe toţi rivalii reali sau potenţiali.
Unitatea întinsului regat, devenit cea mai impotantă forţă politică şi economică a Orientului Apropiat
între Egipt şi Mesopotamia, este menţinută printr-o atentă politică defensivă şi un abil joc diplomatic.
Hotarele sunt consolidate pri ridicarea unor puternice cetăţi ( Megiddo, Geser ) şi prin organizarea
unor solide unităţi de care de luptă ca forţă de intervenţie rapidă.Relaţiile cu vecinii sunt bune :
-Solomon se căsătoreşte cu fica unui faraon din dinastia a 21-a;
-întreţine releţii strânse cu puternicul rege al Tirului Hiram I, cu al cărui sprijin
organizează expediţii comerciale spre ţărmurile Arabiei şi Africii Orientale. El continuă procesul de
centralizare statală iniţiat de David; regatul este împărţit administrativ în 12 districte, sistemul fiscal
este perfecţionat. Domnia lui Solomon –“veacul de aur al Regatului Israel” reprezintă o epocă de
remarcabilă înflorire economică şi culturală : la Ierusalim este construit un fastuos complex arhitectural
cuprinzând Templul, simbolul religiei israelite, şi palatul regal.Rebeliuni interne, precum cea a lui
ieroboam din tribul lui efraim, ca şi răscoale ale populaţiilor supuse ( Edom ) sunt înăbuşite fără prea
mari eforturi; o excepţie o constituie emanciparea de sub autoritatea Israelului a statului arameic al
Damascului.
Cca.928. Moartea lui Solomon şi scindarea unităţii statale ca urmare a disensiunilor etnice şi
politice dintre triburile din nord şi cele din sud.în urma respingerii de către Rehoboam, fiul şi
succesorul lui Solomon, a revendicărilor triburilor nordice, acestea îl încoronează rege pe Ieroboam I
din seminţia lui Efraim. Iau astfel naştere două state rivale, antrenate în următoarele două secole în
frecvente lupte fratricide, în cursul cărora este solicitat sprijinul puterilor vecine : Egipt, Asiria, Siria. În
timp ce regatul nordic, israelul, cu capitala la Sechem, mai târziu la Samaria, mai întins ca suprafaţă şi
cu o populaţie mai eterogenă, caută o rapidă delimitare politică şi religioasă ( proclamarea unor noi
centre religioase la Beth-El şi Dan ), Iudeea, alcătuită din cele trei triburi meridionale – Iuda, Simeon şi
Veniamin -, cu centrul la ierusalim, consideră secesiunea ilegală şi în contradicţie cu imperativele
naţionale şi religioase ( orientare îmbrăţişată şi de tradiţia biblică). Dacă în Iudeea, reprezentanţii
dinastiei lui David şi Solomon se vor menţine până la prăbuşirea statului în 586, în cele două secole
de existenţă a le îsraelului ( 722) schimbările dinastice, consecinţă a rivalităţilor intertribale, vor fi
frecvente ( 9 la număr). La începutul existenţei celor două state israelite, Iudeea controlează
provinciile Edom şi Şephelah, iar Israelul, Moabul şi probabil Ammon.
Cca.926. Campania faraonului Şeşonk, care devastează Israelul, Iudeea şi jefuieşte
Ierusalimul.
911-908. Abia, fiul lui rehoboam, continuă ofensiva Iudeei împotriva Israelului, încheind un
tratat de alianţă împotriva lui Ieroboam cu Regatul arameic al Damascului, stat care va deveni
principalul beneficiar al rivalităţii dintre cele două regate israelite.
906-883. Domnia lui Baeşa in Israel; iniţial victorios în conflictul cu Iudeea, Baeşa este
constrâns, în urma alianţei acesteia cu Ben-Hadad I, regele Damascului, să abandoneze politica
ofensivă din sud.
908- 867. Domnia lui Asa în Iudeea. El conduce o energică reacţie împotriva cultelor feniciene
si orientale răspândite în timpul regenţei mamei sale Maaca, militând pentru puritatea cultului lui
Iahve. Începutul fortificării hotarelor nordice ale statului, semn al abandonării ideii de reunificare a
statului în vechile frontiere ale lui Solomon.
883-882. Lupte pentru tron în Regatul Israel.
882-871. Ridicat la tron de armată, generalul Omri fondează o nouă dinastie în Israel.
Stabilizarea internă şi întărirea capacităţii de apărare au ca urmare o epocă de prosperitate
economică şi expansiune teritorială. Samaria devine noua capitală politică şi religioasa a regatului.
Omri încheie o alianţă cu Sidonul, întărită printr-o căsătorie dinastică, întrerupe lungul şir al luptelor cu
Iudeea şi repurtează o serie de victorii în confruntarea cu regatul arameic al damascului.realipirea
Moabului. Răspândirea cultelor feniciene, continuată şi în timpul domniei fiului sau Ahab, se loveşte
de opoziţia profeţilor Eliahu şi Elisha.
871-852. Domnia lui ahab în Israel. Alianţă politică cu Iudeea, pecetluită de căsătoria fiicei
sale cu regele Ioram. Victorios în confruntarea cu Damascul, este însă nevoit să accepte o pace de
compromis în faţa pericolului ofensivei Asiriei.
853. În bătălia de la Qarqar, Ahab participă în cadrul coaliţiei palestiniano-sieiene care
stăvileşte temporar înaintarea lui Salmanasar III, regele Asiriei.
852. Ahab cade în lupta de la Ramoth-Gilead împotriva forţelor Damascului.
842-814. Domnia lui Iehu în Israel; simplu ofiţer, Iehu accede la tron în urma unei reacţii
populare şi, sprijinit de profetul Eliahu, înlătură toţi membrii dinastiei lui Omri; lichidarea cultului lui

2
Baal şi atitudinea antifeniciană au ca urmare izolarea statului. Pentru a contracara presiunea
Regatului Damasc, Iehu se recunoaşte vasal şi plăteşte tribut Asiriei. În timpul succesorului său
Ioahaz, Israelul devine dependent de Damasc.
798-769. Domnia lui Amasia în Iudeea. Înfrântă de regele Israelului Ioaş ( 800-784), care
cucereşte Ierusalimul, Iudeea se recunoaşte vasală acestuia. Totodată plăteşte tribut Damascului.
789-784. Ieroboam II, reprezentantul cel mai important al dinastiei întemeiate de Iehu, profită
de înfrângerea Damascului de către Asiria pentru a extinde hotarele răsăritene ale Israelului; pentru
prima dată după Solomon regatele siriene Damasc şi Hamath recunosc suzeranitatea israeliană. În
timpul domniei lui Ieroboam II, ultima epocă de înflorire economică şi afirmare politică a Israelului, sunt
întreţinute relaţii cordiale cu Iudeea. După moartea lui, în luptele interne pentru putere, statul decade
rapid.
769-733. Domnia lui Azaria în Iudeea, perioadă de prosperitate economică şi de afrmare
militară a ţării. Sunt întărite fortificaţiile Ierusalimului, lanţul de cetăţi de la graniţe este consolidat,
Edomul şi Filistia sunt recucerite. Înfrângerea sa de către regele asirian Tiglath Pilessar III în 738
marchează începutul decăderii regatului iudeu.
725. După dispariţia lui Tiglath Pilessar III, Israelul, încurajat de Egipt, se raliază răscoalei
anti-asiriene din Siria şi Palestina.
721. La capătul unui asediu de trei ani, Samaria este cucerită de Sargon II, iar Israelul
transformat în provincie asiriană. O parte a populaţiei este deportată în Media şi Mesopotamia.
727-698. Domnia lui Iezechia, care întreprinde măsuri energice vizând cresterea capacităţii de
rezistenţă a Iudeei în faţa pericolului expansiunii asiriene; armata este întărită, cetăţile de la hotare
consolidate, administraţia reorganizată prin crearea a patru prefecturi, cultul lui Iahve reformat prin
purificarea lui de elemente străine şi concentrat exclusiv în cadrul Templului din Ierusalim. Ralierea la
răscoala anti-asiriană din Palestina, sprijinită de Egipt, se soldează cu pustiirea Iudeei de către
Sennacherib şi cu asediul Ierusalimului în 701, întrerupt probabil datorită unei epidemii în rândul
trupelor asiriene. Iezechia se recunoaşte din nou vasal Asiriei.
639-609. Domnia lui Iosia. Profitând de prabuşirea puterii asiriene, Iosia inaugurează în 622,
prin descoperirea şi introducerea cărţii Torei, o epocă de ample şi radicale reforme naţional-religioase.
În timpul său sunt ocupate unele teritorii din nord aparţinând regatului Israel.
609. Bătălia de la Megiddo; Iosia este înfrânt şi cade în luptă încercând să oprească trecerea
spre Eufrat a armatei egiptene conduse de prinţul Nechao, în sprijinul ultimelor trupe asiriene atacate
de coaliţia medo-babiloneană. Dispariţia lui Iosia inaugurează o epocă de profunde frământâri sociale
şi politice care duc la rapidul declin al statului iudeu.
605. În urma înfrângerii Egiptului în bătălia de la Karkemiş, Iudeea intră în sfera de influenţă a
Regatului Noului Babilon.
597. Nabucodonosor II cucereşte Ierusalimul şi reprimă încercarea Iudeei de emancipare de
sub domina 597. Nabucodonosor II cucereşte Ierusalimul şi reprimă încercarea Iudeei de
emancipare de sub dominaţia caldee. Ultimul suveran al regatului iudeu, Sedechia, instalat de
Nabucodonosor, se răscoală în 588, în pofida opoziţiei profetului Irmiahu.
586. La capătul unui asediu de un an şi jumătate, Ierusalimul, ultimul centru al răscoalei
antibabiloniene, este cucerit şi distrus de Nabucodonosor II; desfiinţarea statului iudeu şi deportarea în
masă a locuitorilor în Mesopotamia ( “ robia babiloneană “). Epocă fertilă pentru activitatea literară şi
religioasă a poporului israelit.
539. După cucerirea babiloniei şi anexarea regatului Caldeu, Cirus, regele Persiei Ahemenide,
autorizează reîntoarcerea în Palestina a israeliţilor din Mesopotamia. Timp de 2 secole ( 539 – 332)
Palestina rămâne o provincie persană.
520-515. Reconstrucţia, în timpul lui Darius I, a Templului din Ierusalim. În 445, în vremea
domniei suveranului Artaxerxes I, începe refacerea zidurilor Ierusalimului şi reorganizarea vieţii
religioase a comunităţii israelite din oraş.
332. Palestina este inclusă fără luptă în imperiul lui Alexandru cel Mare.
323. După moartea lui Alexandru şi împărţirea imperiului între generalii săi, Palestina este
inclusă în hotarele Egiptului ptolemeic. Pentru diaspora se deschid acum noi porţi; la Alexandria se
constituie o importantă comunitate evreiască; aici sunt traduse în limba greacă, în jurul anului 200,
cea mai mare parte a scrierilor tanahice ( aşa-numita Septuaginta).
200.Antioh III cel Mare anexează Palestina Regatului Seleucid.
167. Antioh IV profită de conflictele dintre preoţimea israelită filoelenă şi cea conservatoare
pentru a interzice practicile religioase tradiţionale şi cultul lui Iahve. Procesul de elenizare declanşează
o răscoală condusă de Matatiahu din Modein, din familia preoţească a Haşmoneilor ( sau Maccabeilor
), iar după moartea lui într-o luptă cu forţele seleucide, de către fiii săi, Iuda Macabeul ( mort în 160 ),
Ionatan şi Simon.

3
 150. După ce iuda Macabeul recucereşte Ierusalimul şi restabileşte cultul lui Iahve în Templu (
164), Ionatan este recunoscut în 152 ca mare preot, apoi, în 150, ca “ strateg al Iudeei”, punând astfel
bazele unui stat iudeu elenistic de sine stătător. Profitând de luptele pentru putere în Regatul
Seleucid, Ionatan anexează sudul Samariei şi regiunea Ekron.
140. Simon, care cu doi ani înainte obţinuse din partea Regatului Seleucid renunţarea la orice
fel de tribut plătit de Iudeea, este proclamat la Ierusalim de către o mare adunare ETNARH, mare
preot şi comandant militar suprem al iudeilor.
129. ioan hircan I ( 134-104 ), fiul lui Simon, dobândeşte, după înfrângerea şi moartea lui
Antioh VII în Mesopotamia, recunoaşterea deplinei independenţe de stat a Iudeei. Prin cucerirea
Samariei, Idumeei ( fostul Edom) şi a Galileei, regatul Iudeu atinge acum maxima sa expansiune
teritorială din timpul dinastiei Maccabeilor şi totodată, de după moartea lui Solomon. Hircan I bate
monedă proprie şi încheie o alianţă cu Roma.
104-103. Domnia lui Aristobul, primul conducător al Iudeei elenistice care ia titlul de rege.
103-76. Alexandru Ianai poartă războaie victorioase împotriva Regatului Seleucid şi a
Egiptului Lagid, a arabilor nabatei şi a moabiţilor. Războiul civil izbucnit în timpul domniei sale
contribuie la slăbirea statului.
63. Pompei include Iudeea în provincia romană Siria, acordându-I o autonomie limitată; fostul
rege Hircan II rămâne mare preot şi, din anul 47, şi etnarh clientelar statului roman. Legăturile cu parţii
determină Roma să înlăture în anul 37, definitiv, dinastia Hasmoneilor de la putere.
37- 4 î.e.n. Irod cel Mare rege al Iudeei. Fiu al lui Antipatros, general din Idumeea, şi al unei
prinţese arabe, devenit cetăţean roman, Irod este impus cu sprijinul Romei în calitate de rege
clientelar al Iudeei şi reconfirmat la sfârşitul războaielor civile, în anul 30, de către Octavian. Măsurile
adoptate în timpul domniei lui modifică radical modul de viata al comunităţii: puterea sacrală este
separată de cea profană, marii preoţi sunt numiţi şi revocaţi de suveran, care ia ca model
organizatoric structurile statelor elenistice, sprijinindu-se pe o armată puternică de mercenari şi un
aparat birocratic centralizat. Politica sa filoelenă ( numeroşi sfetnici de bază sunt greci, se acordă
drepturi egale grecilor şi evreilor ). Introducerea cultului imperial au făcut ca Irod să fie urât de popor.
La moartea lui regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi, reunificat în timpul domniei nepotului său
Irod Agrippa I ( 41-44) pentru a fi transformat din nou în provincie romană de împăratul Claudius, în
anul 44 e.n.
44 –66 e.n. perioada procuratorilor romani : Caspius Fadus ( 44-46?), Tiberius Iulius
Alexander ( 46?- 48), Ventidius Cumanis ( 48-52?), Felix ( 52?- 60), Porcius Fastus ( 60?- 62),
Albinus( 62-64), Gestius Florus ( 64-66).
66-70-73/74 e.n. Războiul evreilor. După înfrângere, ţara a rămas fără Templu şi fără
Sanhedrin. Iudeea a devenit o simplă provincie romană, guvernată de un legat propretor şi
supravegheată de legiunea a X-a. Iudaismul, după anul 70 e.n. a fost în esenţa lui fariseic.
- 132-135 e.n. Rascoala lui Bar-Kokhba. Cauza imediată a fost interzicerea de către Hadrian a
circumciziei. A contribuit de asemenea întemeierea, pe ruinele Ierusalimului, a unui nou oraş păgân,
Aelia Capitolina.. Din acest veritabil război, ţara a ieşit distrusă. Evreilor li s-a interzis să intre în Aelia
Capitolina, unde a fost înălţat un templu al lui Jupiter Capitolin pe locul unde fusese Templu. După
câtva timp, împăratul Antoninus Pius ( 138-151) I-a autorizat din nou pe evrei să practice circumcizia
şi iudaismul a putut supravieţui în Imperiul roman.