Moartea la egipteni - tehnici de mumificare

Întreaga viaţă a egiptenilor era guvernată de zei, aceştia fiind omniprezenţi în

lume şi sursă a tuturor întâmplărilor din natură, societate sau istorie. Exista un număr
impresionant de zeităţi, fiecare stăpânind un element al naturii. Deasupra tuturor
zeităţilor se afla Osiris, un zeu cu o natură atât de complexă, încât era în acelaşi
timp stăpân, mântuitor, zeu cosmic, celest, pământean şi a devenit principalul patron
al morţilor şi al vieţii de după moarte. Existenţa sufletului după moarte este descrisă
sub diferite variante, în funcție de perioada şi divinitatea care domina într-o anumită
regiune. Viziunea care a fost cea mai răspândită în vechiul Egipt a fost cea osiriană.
Potrivit acestei concepţii, fiecare defunct îl închipuie după moarte pe Osiris, primind
dreptul la o nouă existenţă. Asemenea vieții plantelor care se reînnoiește în fiecare
an, tot la fel se reînnoiește și viața lui Osiris și, totodată, și a defunctului transformat
în Osiris. Concepţia despre suflet a vechilor egipteni nu era aşa de unitară precum
cea creştină. Textele Piramidelor (scluptate pe pereţii mormintelor ce datează
aproximativ din 2550-2100 î.Hr.) arată destul de multe aspecte cu privire la
concepţia despre suflet: omul nu este o realitate simplă, ci un ansamblu de
caracteristici şi naturi diverse. Are un corp, care poate fi un complex organic şi activ
sau un cadavru; dar are şi un ka, un ba, un akh, un ib și un ren. Ren este numele
celui decedat, care trebuia păstrat în memoria celor vii ca să nu fie dat uitării; ib este
,,inima”, adică memoria şi voinţa, referindu-se la inimă ca la o entitate metafizică
care întruchipează nu numai gândul, inteligența, memoria și înțelepciunea, ci și
curajul, tristețea și iubirea. Inima în sensul său de ib a fost cântărită în faimoasa
scenă de judecată. După ce decedatul a enumerat toate păcate pe care le-a
săvârșit, inima a fost cântărită împotriva penei lui Maʿat ( adică împotriva a ceea ce
era considerat drept și adevărat). Trebuia să se dovedească capabil să atingă
echilibrul cu simbolul legii. Decedatul care a fost judecat pur a fost prezentat lui
Osiris (a devenit un Osiris), iar decedatul care a eșuat a fost devorat de monstrul
„mâncătorul morților”. Corpul fizic de pe pământ nu a fost înviat niciodată, ci o nouă
entitate, care a evoluat oarecum din el și în care sufletul s-a strecurat. Semnificaţia
lui akh nu este tocmai clară ,,strălucitor”, adică cel decedat care ajunge să aibă o
natură celestă; ba, care este tradus aproximativ prin ,,suflet”, este reprezentat ca o
pasăre având cap de om, formă sub care defunctul poate părăsi mormântul pentru a
intra în contact din nou cu lumea celor vii. Ka, care se traduce prin ,,dublul”, este un
element constitutiv al omului, care reprezintă mai mult sau mai puţin capacitatea
acestuia de a fi el însuşi şi care trăieşte împreună cu el; ka supravieţuieşte şi după
moarte, atât timp cât trupul nu se distruge, de unde şi preocuparea atât de intensă a
egiptenilor de a conserva trupurile cât mai durabil, prin mumificări şi piramide.
În perioada preistorica, vechii egipteni își îngropau morții într-un mod similar
tuturor popoarelor cu o civilizație inferioară. Astfel, înmormantarile erau în poziție
“chircita”, cadavrul fiind culcat pe partea stângă, cel mai frecvent cu capul spre sud
și cu fațaa spre apus. În anumite cazuri, trupul defunctului era tăiat în bucăti și capul
așezat deoparte, pentru ca mortul să nu devină periculos pentru cei vii. În acea
perioadă înca nu exista practica mumificării. Însă, odată cu începerea perioadei
Regatului Vechi, a început să se practice tehnica mumificării sau îmbălsămării
cadavrelor, care avea să devină în mod treptat o adevarată artă și tradiție. Acest
procedeu demonstrează, în primul rând, faptul că vechii egipteni considerau absolut
necesară conservarea trupului. În viziunea lor, viața viitoare nu era decât o
continuare a celei de pe pământ, ea fiind, de asemenea, legată de trup. Pregatirea
mumiei începea cu extragerea creierului și a viscerelor care, impregnate cu
parfumuri, se păstrau în niște vase. Pe parcursul procesului de mumificare, organele
interne erau scoase din trup, dar nu erau aruncate. Acestea se depuneau în niște
vase speciale din lut care poartă denumirea de vase canopice. Ca orice tehnică de
lucru, de-a lungul vremii și tehnica mumificării a cunoscut o serie de perfecționări.
Astfel că după anul 1000 î.Hr., organele interne erau adesea puse înapoi în corp
după ce erau uscate în natron. Vasele în care acestea fuseseră ținute erau depuse
apoi în mormânt, la picioarele mumiei. Capacele acestor vase reprezentau diverși
zei cunoscuți sub numele de Cei patru fii ai lui Horus. Ei aveau rolul să păzească
organele interne. Hapy, de exemplu, era zeul cu cap de babuin care proteja
plamânii. Duamutef era zeul cu cap de șacal, care avea in grijă stomacul.
Kebehsenuf, zeul cu cap de șoim, păzea intestinele iar Amsety, zeul cu cap de om
proteja ficatul. Mumia era însoțită, de asemenea, de un fel de bilețel. În aceasta se
menționa că aceasta va reveni familiei la sfârsitul ritualului de îmbălsămare. Durata
acestui proces era de 70 de zile. În locul inimii sau, uneori, chiar pe mumie în dreptul
inimii se punea un scarabeu, ca simbol al învierii și reînnoirii, din argila sau dintr-o
piatră dură având gravată o formulă magică care proteja răposatul, atunci când
acesta ajunge în fața tribunalului lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu produse
rășinoase și aromate; în continuare, i se reconstituia forma cu paie sau alte
maateriale, după care era ținut timp de 70 de zile într-o soluție și înfășurat în foarte
multe pânze de in îmbibate într-un ulei aromat. În mâinile mortului și între benzile
mumiei erau așezate texte sacre, rugăciuni și mai ales Cartea morților care îl ajuta
să învingă dificultățile călătoriei în lumea cealaltă și să poată răspunde cum trebuie
în fața judecății lui Osiris. Cartea Morților este o descriere a concepției egiptene
despre viața de apoi, precum și o colecție de imnuri, vrăji și instrucțiuni pentru a
permite celui decedat să treacă prin diferitele obstacole spre viața de apoi. Această
carte era extrem de costisitoare, de aceea cumpararea lor era planificată cu mult
înainte de moartea celui care o comanda. Imaginile care ilustrau textul au fost
considerate obligatorii. Imaginile erau atât de importante că de multe ori textul era
trunchiat pentru a se potrivi spațiului disponibil în conformitate cu imaginea. În cele
din urmă, mumia era închisă într-un sicriu de lemn de forma trupului. Acest sicriu era
pictat în interior cu figuri și scene simbolice în culori, având și un text religios-funerar
în hieroglife, iar în exterior era pictat cu portretul celui decedat. Tot la fel, mormintele
în care erau așezate mumiile dispuneau de o serie de desene și picturi pe pereții lor,
incercând să-l redea pe defunct și pe viitoarea sa familie, înconjurați de slujitori și
animale domestice. Începand cu perioada Regatului Mediu, apare tot mai frecvent
obiceiul de a așeza în mormânt lângă mumie și anumite statuete din lemn, lut sau
metal, care-l reprezentau pe mort. Mai ales din perioada Regatului Nou devine tot
mai limpede ce rost aveau aceste statuete. Practic, ele se doreau să fie un substitut
aal trupului celui decedat, în eventualitatea că respectiva mumie n-ar fi fost bine
conservată. Concepția vechilor egipteni potrivit căreia existența după moarte nu este
decât o continuare a vieții actuale presupunea faptul că orice activitate, orice muncă
necesară în viața de pe pământ rămânea, de asemenea, absolut necesară și în
împărăția morților. Ogorul trebuie îngrijit, semănat și recoltat pe mai departe și acolo,
animalele trebuie îngrijite, iar hrana prelucrată. Iar pentru aceasta, mai ales cei
bogați aveau nevoie și în împărăția morților de ajutorul unor slujitor. Orice
înmormantare presupunea un ceremonial cu totul special, unde preotul atingea fața
și gura mortului cu un topor și cu o foarfecă, în credința că acesta ar redobândi
puterea de a se mișca și de a vorbi. La sfârșit, preotul sacrifică un animal, înainte de
a fi introdus cadavrul în mormănt și de a închide mormântul. Din cele mai vechi
timpuri, dar și mai târziu, locul de veci pentru oamenii simpli era o groapă obișnuită
sau o scobitură într-o stâncă. Mormintele regale și nobiliare, în schimb, aveau
înfățișarea unor adevarate fortărețe cu pereții oblici spre centru, purtând astăzi
denumirea de mastaba. Într-o astfel de mastaba, chiar deasupra mormântului, se
afla o capelă în care se celebrau riturile funerare, mobilată cu o masă pentru
ofrande; care era pictată sau gravată, în spatele căreia se afla “coridorul”, zidit, în
care se aflau statuile defunctului. Acesta comunica – prin statuile care il reprezentau
– cu familia sa care, prin niște ferestre mici, îi aduceau ofrande. Capela era decorată
cu scene pictate sau sculptate în basorelief, reprezentând diferite activități din viața
care, oarecum, îl mențineau pe cel răposat “în viață”. Mastabele erau grupate,
regulat, în jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct foarte bogat putea
avea și alte încăperi, comunicând între ele prin diferite coridoare. Un alt tip, mai
evoluat de morminte, apărut în timpul dinastiei a III-a, îl reprezenta piramida în
trepte. Primul mormânt de acest fel a fost construit pentru regele Djoser, fondatorul
dinastiei a III-a, la Sakkara. Aceasta piramidă, reprezintă o suprapunere în diferite
etape peste o mastaba pătrată și are dimensiuni impresionante. În timpul dinastiei
urmatoare au fost construite marile piramide de la El Giseh, înălțate pentru a
adaposti mumiile a trei regi din dinastia a IV-a: Kheops, Khefren si Mykerinos, după
ortografia grecească, Hufu, Hafra si Menkaura, după denumirea egipteană. Piramida
construită de Kheops și considerată una dintre “cele șapte minuni ale lumii antice”
are o înălțime de 137 de metri, aceea a lui Khefren de 136 m și cea a lui Mykerinos
de numai 62 m. Construcția acestor monumente a presupus eforturi și o muncă
colosală. Construcția marii piramide a lui Kheops a durat 30 de ani, timp în care, se
spune că au muncit fără întrerupere câte o sută de mii de oameni. Blocurile de piatra
au fost aduse la mari distanțe, pe tăvălugi, pe sanii trase pe nisip sau între două
bărci; ridicate cu ajutorul pârghiilor și a unor puternice balansoare de lemn, pe rampe
și planuri înclinate, ele erau înălțate pe terase succesive de pământ și caramidă,
înlăturate apoi, după terminarea construcției. Începand cu dinastia a XVIII-a, însa,
datorită faptului că jefuitorii de morminte începuseră sa opereze într-un mod din ce
în ce mai îngrijorător, faraonii au adoptat tipul de mormânt complet subteran, cu mai
multe încăperi, săpate în pereți de stâncă, în așa numita Vale a Regilor, la vest de
orașul Teba. Aceste săpături erau foarte adânci, trecând de 100 de metri, și aveau
pereți decorați cu diferite scene și texte ce prezentau viața regelui defunct în lumea
de dincolo. În această perioadă, templele funerare erau construite departe de aceste
morminte, respectiv în apropierea Nilului, unde erau aduse și sacrificiile funerare.
Dintre toate elementele care dau viaţă antichităţii din întreaga lume,
piramidele egiptene, au un farmec aparte. Ele sunt exemplul viu al unei religii bine
structurate și complexe. Încă din perioada Imperiului Vechi, egiptenii au crezut că
fiinţa umană nu poate fi înţeleasă şi cunoscută pe deplin, anumite părţi fiind
rezistente morţii şi reușesc să găsească împlinirea într-o altă existenţă, acesta fiind
viaţa de apoi. Egiptenii considerau că, în timpul vieţii, omul trebuie să facă tot
posibilul spre a deveni complet din punct de vedere spiritual. Onsetitatea și
integritatea, păstrate şi folosite de-a lungul vieţii ca principale norme şi valori morale,
permiteau oricărui egiptean să ajungă la diferite aspecte şi forme de natură
spirituală, pe care le putea folosi în viaţa de după moarte.

Bibliografie:

https://www.proquest.com/openview/19642fc25fed5b0e7168c4d2043439c1/1?pq-
origsite=gscholar&cbl=1816471

Jen Green, Tutankamon Faraonul Egiptului, Editura Teora

Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului Antic, Editura Cartea Românească

Rosalie F. and Charles F. Baker, Ancient Egyptians The people of the Pyramids,
pubilcată de Oxford University Press USA. — https://books.google.ro/books?
hl=ro&lr=&id=gw5prEJQq10C&oi=fnd&pg=PA5&dq=death+to+the+Egyptians&ots=B
CYInNyHSI&sig=VVZIMTqBgk9_8gJzhLXXPaab_NM&redir_esc=y#v=onepage&q=d
eath%20to%20the%20Egyptians&f=false

Janet Richards ,Society and Death in Ancient Egypt: Mortuary Landscapes of the
Middle Kingdom, Cambridge University Press. — https://books.google.ro/books?
hl=ro&lr=&id=T5R7jgnVEQ8C&oi=fnd&pg=PR13&dq=death+to+the+Egyptians&ots=
Lngq0UIQzB&sig=1jL-
X3Vwy4lbfajXQsZVLgp2mtQ&redir_esc=y#v=onepage&q=death%20to%20the
%20Egyptians&f=false

De Françoise Dunand și Roger Lichtenberg, Mummies and Death in Egypt, Cornel

University Press — https://books.google.ro/books?
hl=ro&lr=&id=LAdyuWkUHM4C&oi=fnd&pg=PR13&dq=death+to+the+Egyptians&ots
=QEVv6Qo5A1&sig=dgR6AOKV5fiSkZTdeHDuVqnPMjY&redir_esc=y#v=onepage&
q=death%20to%20the%20Egyptians&f=false