Cultul

a) Locurile de cult. Templele babilonene, construite din caramida de argila uscata la soare, aveau forma unor
piramide patrate la baza si cu mai multe etaje. Interesante sunt mai ales ziguratele, turnuri foarte inalte, atingand la
Khorsabad si la Babilon 91 m si fiind alaturate principalelor temple. Uneori ziguratul era comun mai multor temple din
jurul lui, alteori doua zigurate se inaltau de o parte si de alta a unui templu consacrat mai multor divinitati. Destinatia
acestor extraordinare constructii a ramas nelamurita. S-au facut numeroase supozitii, intre care si aceea ca, cel putin
la Babilon, ziguratul a servit preotilor ca observator astronomic.
 
Templele asiriene aveau forma de turnuri si erau mai putin monumentale decat cele babilonene. Cel mai adesea ele
constituiau o anexa a resedintei regale.
Edificiile anexe ale templelor serveau ca institutii publice, scoli teologice etc.

b) Preotii Este foarte probabil ca in vremea comunei primitive seful familiei sa fi

implinit actele de cult. Dupa formarea statelor gasim la asiro-babiloneni o casta sacerdotala puternica. De altfel
puterea politica si cea religioasa erau din timpurile cele mai vechi reunite intr-o singura persoana. Si mai tarziu regele
a continuat sa implineasca functia de mare preot, aducand sacrificii in numele supusilor sai.
 
Clasa sacerdotala era formata dintr-o multime de categorii de persoane sacre, pregatite pentru diferite functii ale
oficierii cultului. Astfel, unii preoti aduceau sacrificiile, altii rosteau rugaciunile oamenilor catre zei, altii transmiteau si
interpretau vointa zeilor. Exorcistii practicau riturile si recitau descantecele pentru insanatosirea bolnavilor. Ghicitorii,
interpretii viselor si cercetatorii maruntaielor animalelor sacrificate preziceau viitorul prin diferite mijloace specifice
fiecarei categorii preotesti.
 
Ca si la alte popoare din antichitate, preotii erau si la asiro-babiloneni invatatii, literatii si artistii vremii. Ei cunosteau
arta complicata a scrisului si compuneau operele literare si melodiilor imnelor sacre. Tot ei cunosteau si practicau
astronomia si medicina.
 
Existau si preotese, "surorile zeului", care erau un fel de vestale, si "femeile sfinte", care de fapt implineau riturile
prostitutiei sacre, indeosebi la templul de la Uruk al zeitei Istar.

c) Sacrificiile. Sacrificiul constituia si la asiro-babiloneni partea principala a cultului. El era considerat ca masa zilnica
a zeilor, carora li se aduceau sacrificii in fiecare templu de doua ori pe zi, dimineata si seara. Mai erau apoi sacrificiile
extraordinare: la inceputul si la sfarsitul unui razboi, cand se pleca la vanatoare, la sfintirea templelor, pentru purificari
individuale etc. Se aduceau ofrande din aur, argint, alimente dulci, bauturi, parfumuri etc. La masa zeilor se aduceau
12 sau 36 de paini nedospite. Sacrificiile constau din animale de tot felul, dar mai ales oi. Era necesar ca animalele
sacrificate sa fie de parte barbateasca, fara defecte si curate. Sacrificiile omenesti nu se intalnesc in cultul divin, dar
se intalnesc in ceremoniile funerare.

d) Imnele si rugaciunile. Babilonenii si asirienii erau popoare foarte pioase, in adevaratul inteles al cuvantului.
Lucrul acesta reiese, intre altele, din marele numar de imne religioase si rugaciuni care au ajuns pana la noi. Imnele
erau rugaciuni rimate, impartite in strofe si rostite intr-un fel de recitativ, pe un ton foarte ridicat. Aceste imne, care ni
s-au transmis din epoci foarte vechi, au o mare valoare artistica. In ele se exprima un profund sentiment al pacatului
si al nevoii de curatire de pacate. Sunt asa-numitii "psalmi de pocainta", care abunda in literatura religioasa asiro-
babiloneana, pentru ca toate nenorocirile din aceasta viata si mai ales bolile erau considerate ca urmari ale pacatelor
si deci trebuia sa se ceara iertare zeilor.
 
In afara de imnele liturgice, care au o anumita structura, asiro-babilonenii foloseau foarte mult rugaciunea in viata lor
religioasa publita si particulara, cum reiese mai ales din scrisorile catre rude, prieteni etc, in care formula "ma rog in
toate zilele" revine foarte des.
 
e) Sarbatorile. La asiro-babiloneni existau sarbatori ordinare, lunare sau anuale, si sarbatori extraordinare. Dintre
sarbatorile ordinare, cea mai importanta era aceea a Anului Nou. In timpul lui Hammurabi, aceasta sarbatoare a luat o
mare dezvoltare, care dura 12 zile. Se sarbatorea primavara, in luna Nisan. Cu prilejul sarbatorii Anului Nou, zeii fixau
destinele oamenilor si le insemnau pe niste tablite. De asemenea, la marile sarbatori, zeii isi faceau vizite, intocmai ca
zeii din Egipt. Aceste vizite ale zeilor prile-juiau procesiuni marete. Cele mai fastuoase procesiuni aveau loc insa atunci
cand un zeu care fusese capturat era eliberat si readus la locuinta sa. In mijlocul verii se desfasurau sarbatorile lui
Tammuz, zeul vegetatiei. Sarbatorile lunare aveau loc la 1,7, 15, 28 ale, fiecarei luni. Sarbatorile extraordinare aveau
loc cu prilejul comemorarii unei victorii, la inaugurarea unui templu, la introducerea de noi statui, mobilier si
instrumente sacre in templu etc. La astfel de sarbatori, templele primeau daruri bogate in aur, argint, pietre pretioase
si obiecte de tot felul.

f) Riturile de inmormantare la asiro-babilonieni - mortii erau jeliti si dusi la mormant cu muzica trista. Se ardeau
plante frumos mirositoare si se faceau libatii. Se obisnuiau desigur, ca la toti semitii, sfasierea vesmintelor, doliul,
incingerea cu sac, taierea parului, taieturi si zgarieturi ale trupului si ale fetei, posturi, presararea de cenusa sau
pamant pe cap etc.
 
Mormintele, spre deosebire de cele egiptene, erau foarte simple si fara podoabe. Mortii erau ingropati uneori in mari
sicrie de teracota, alteori erau pusi sub pamant inveliti in rogojini. Langa cadavre se ingropau vase cu apa, arme,
ornamente, unelte de lucru. Nu s-au gasit urme de mancaruri in mormante. Probabil ca ofrandele pentru morti se
faceau in casele rudelor lor.
 
Asiro-babilonenii n-au ajuns la perfectiunea imbalsamarilor la care au egiptenii. Dealtfel, in general, asiro-babilonenii
nu s-au preocupat atat de mult de viata viitoare cum au facut egiptenii. Ei cereau cel mai adesea zeilor lor o viata
pamanteasca lunga. „Cel care are teama de zei, spuneau ei, isi prelungeste viata pamanteasca". De asemenea cel
drept isi asteapta rasplata aici pe pamant.

Viata de dupa moarte

Asiro-babilonenii nu aveau in acest sens o invatatura bine precizata, ca egiptenii. Sunt totusi dovezi de credinta in
viata viitoare inca din epoca proto-sumero-akkadiana. Sufletul, care supravietuieste trupului, este numit edimmu. La
moarte, trupul se preface in tarana, iar sufletul, "intr-o haina de aripi", coboara in regiunea intunecoasa
subpamanteana Kigallu sau Arali. Inainte insa de a ajunge aici, sufletul este cantarit pe balanta. La cantarire asista
zeita Nungalla, care hotaraste soarta celor buni si a celor rai. Omul bun, care si-a implinit datoriile fata de zei, va fi
recompensat in Seol, devenind "proprietarul unei gradini de imbelsugare", fiind imbracat cu haine albe etc. Celui rau "i
se va lua imbelsugarea".
 
O soarta speciala, mizerabila, au sufletele celor care au ramas neingropati sau n-au rude care sa ingrijeasca de cele
randuite pentru morti. Sufletele celor dintai ratacesc necontenit prin lumea umbrelor si vin printre cei vii, provocandu-
le tot felul de neajunsuri si suferinte. Sufletele celor fara rude sunt nevoite sa-si astampere foamea cu ce gasesc prin
gunoaie.
 
Teologia si mitologia asiro-babilonene vin insa cu o serie de precizari, completand aceste credinte populare cu privire
la viata viitoare. Astfel, imparatia mortilor, Arali, este o cetate puternica, inconjurata cu sapte ziduri si avand porti
mari, pazite strasnic. In aceasta imparatie nu intra nimeni fara invoirea stapanei cetatii, Ereskigal. Cei care sunt primiti
trebuie sa-si lase imbracamintea si podoabele la portile cetatii. Totusi, in aceasta sumbra imparatie curge "izvorul
vietii", pe care il cauta zeita Istar pentru Tammuz. Zeita insasi, ca sa poata iesi din infern, a fost stropita cu apa din
"izvorul vietii". De asemenea, undeva, intr-un loc ascuns al imparatiei mortilor, se afla "pomul vietii" sau al
reintineririi". Ideea de nemurire staruie deci in mitologia si religia babilonenilor. Cu toate acestea, in literatura asiro-
babiloneana nu se aminteste nimic in legatura cu vreo reinviere finala, iar de faimoasa "insula a fericitilor" n-au avut
parte decat Ut-Napistim si sotia sa.