Apostolul Iacov (fiul lui Zevedei)

Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari şi a
fost frate cu Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, şi era unul din cei doisprezece
Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie "de la vânarea peştilor". A fost numit Iacov cel
Mare, spre a-l deosebi de Apostolul cu acelaşi nume, care a fost cel dintâi episcop al
Ierusalimului şi care s-a numit Iacov cel Mic. Biserica pomeneşte pe Iacov al lui Zevedeu la
30 aprilie şi la 30 iunie (împreună cu ceilalţi Apostoli).

La chemarea Domnului, cei doi fraţi au lăsat mrejele de pescari şi pe tatăl lor şi au
urmat pe Hristos. Ei ştiau, ca foşti ucenici ai Botezătorului, că Iisus este Mesia-Hristos şi
credeau în El, luând aminte la învăţăturile ce ieşeau în preacurata gura Lui şi fiind martori la
minunile făcute de El. Şi atât îi iubea Domnul, încât unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său,
iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El Însuşi l-a băut. Însă şi ei atât L-au iubit pe Domnul
şi atâta râvna au arătat faţă de Dânsul, încât şi foc din cer au voit să pogoare peste cei ce nu
credeau în El. Pe aceşti doi fraţi şi pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mântuitorul fără să le
descopere mai mult decât celorlalţi Apostoli dumnezeieştile Lui taine, precum s-a petrecut pe
Tabor, când a voit să-şi arate slava dumnezeirii Sale, iar, mai târziu, în Ghetsimani, când le-a
descoperit, tot lor trei, taina cea adâncă a Crucii şi a smereniei Sale.

Tradiţia mărturiseşte că, după patima cea de bunăvoie, după Învierea şi Înălţarea
Domnului la cer, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a fost în Spania şi în
alte părţi şi, acolo, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi că s-a întors la Ierusalim,
învăţând cu toata îndrăzneala că Iisus este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii.

Aceasta văzând-o, păgânii s-au pornit cu mânie mare şi au îndemnat pe Irod Agripa
(41-44) să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă. Deci, Irod a pus
mâna pe câţiva din fruntaşii Bisericii, ca să-i piardă şi a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu
sabia, iar pe Petru l-au închis în temniţă. Şi, spune tradiţia, că, după tăiere, ucenicii Sfântului
Iacov, luând trupul învăţătorului lor, după dumnezeiască povăţuire, l-au dus în Spania, unde şi
până acum, la mormântul lui de la Compostella, săvârşesc minuni, întru slava lui Iisus Hristos
Dumnezeu, Cel ce este slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, de toată făptura, în veci.
 IACOV

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole" - „Epistola lui Iacov".

Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest
nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi
care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1,
Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar despre el nu
ştim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul
dintre cei patru fraţi mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost
la început un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească
pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a
crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod
special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte
1:14) şi rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru
(Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele îl indică pe
acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.

Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat
în anul 62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa
oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne
îndreptăţeşte să plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă aşa stau
lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere creştină dintre toate cele care s-au
păstrat pînă în zilele noastre.
 Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie
această epistolă către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate" (Iacov 1:1). Expresia
folosită identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui
Petru din ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt
sub cer" (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi
au dus în comunităţile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii
Bisericii care se află în tranziţia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea
Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe care-l pune Iacov pe importanţa
faptelor este o încercare de corectare a învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală.
La ora aceea, Pavel nu-şi scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni.
Asupra evreilor convertiţi la creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De aceea, Iacov
îşi începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări" (Iacov l:2) şi o termină
sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători": „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci
venirea Domnului este aproape" (Iacov 5:7, 8)

Conţinutul cărţii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la
creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre alte
popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este
pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie
teologică, ceea ce ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai
un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de
sărace încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea
Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul de „sinagogă" alături de acela de Biserică (Iacov
2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor
aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu aminteşte, în nici un fel,
dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)

Conţinutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinţa adevărată este o credinţă
militantă, care se manifestă prin fapte". Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa
ne ajută să biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm aceiaşi
bunăvoinţă faţă de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă şi inima şi felul nostru de
vorbire (capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul
4) şi această credinţă ne face să aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor
suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi
şi considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia
faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de
Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte" (Mat. 7:16-20).

Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov
afirmă că acelaşi Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de
contradicţie. Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam.
Socotit neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt" şi a ieşit din
ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe
Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu,
credinţa este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar
Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui
Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit
Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire" (Iacov
2:23).

Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu
fapte şi una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole.
Iacov nu face deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa moartă,
adică inexistentă.

Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă" în care ne putem analiza calitatea
credinţei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri
de ipocrizie şi de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă a cărţii este greu de făcut
şi nu este neapărat necesară.