Educaţia tineretului în spirit religios este şi o problemă de îmbogăţire şi
continuitate spirituală la nivel individual sau social. O societate izbândeşte şi rezistă în istorie prin forţa credinţei pe care o practică : „dacă în unele privinţe suntem astăzi rămaşi în urmă faţă de Ţările Europei, să ne străduim să fim printre primii în sporirea credinţei în Dumnezeu”.1 Se constată astăzi o deschidere a tinerilor către Biserică, către adevăr. Deseori ei pleacă de la principii agnostice, materialist conceptuale, promovate de şcoală având convingerea că adevărul este relativ iar virtuţile creştine sunt imposibil de realizat şi nefolositoare. Cunoaşterea teologică a lui Dumnezeu, ca etos moralizator al omului reprezintă una din problemele fundamentale ale omenirii în jurul cărora gravitează întreaga gândire şi trăire a lumi. Tinerii sunt categoria socială „manipulată” de curentele de gândire modernă- occidentală, cu 'caracter nihilist, fără nici o finalitate de exemplu: ne drogăm, ne îmbrăcăm sau dezbrăcăm, ne punem 50 de cercei, ne tatuăm pentru că aşa fac şi cei din Occident, ei joacă după cum cântă aceşti filosofii existenţiale raportate la un sistem de nonvalori, tardive, afirmate azi şi negate mâine, ceea ce creează o stare de delicventă, „ nebunie normală”, pentru că : „delicventa este determinată de factori care nu sunt numai de ordin individual, ci şi de ordin social, ca de pildă: familii dezordonate, grupuri care întreţin o subcultură bazată pe valori negative, romane şi filme care întreţin violenţa, frustrarea, familii extreme, fie paupere, fie prospere care întreţin condiţii ce duc la supradimensionarea trebuinţelor sau pretenţiilor acestora”.2 Problema binelui şi a performanţei este tratată pragmatic prin prisma plăcerii fără frontiere chiar dacă aceasta distruge securitatea culturală, economică, naţională şi religioasă. Misiunea bisericii în societatea românească astăzi are menirea să trezească în tineri în special sentimentul apartenenţei de Dumnezeu şi să-i călăuzească la izvorul cunoştinţei - Iisus Hristos. El fiind persoana fundamentală , 1 I.P.S. Daniel Ciobotea, „Criza spirituală”, apud, C. Coman, „Ortodoxia sub presiunea istoriei”, Edit. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 17. 2 Conf. Dr. Victor Popescu, „Asistenţa socială a persoanelor delicvente”, Edit. Pildner, Târgovişte, 2002, p.10. 1 importanţa lumii şi paradigma existenţială de la care se inspiră şi conduce cel ce vrea să fie cu adevărat om. Numai în măsura în care noi ne dăruim cu adevărat Lui, şi Dumnezeu se dăruieşte nouă coborând în noi, încorporându-ne în Biserica Sa, primind integritate şi valoare, ajungând cu toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii fiului lui Dumnezeu la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.