EXODUL

Exodul este cartea celei mai mari evadări din istorie. Peste două milioane de sclavi au scăpat dintr-una din cele
mai fortificate națiuni ale lumii. Omenește era imposibil! A fost o întâmplare extraordinară, plină de o serie
întreagă de miracole, unele din cele mai renumite din Biblie. Conducătorul israeliților de atunci a fost Moise. El a
văzut mai multe minuni decât Avraam, Isaac și Iacov la un loc, unele venite în cascadă una după alta, intervenții
ale lui Dumnezeu în folosul poporului Său. Unele minuni au avut aparența magiei, ca aceea în care toiagul lui
Moise s-a transformat într-un șarpe. Marea lor majoritate au fost însă manipulări clare ale naturii prin care
Dumnezeu și-a demonstrat puterea asupra tuturor lucrurilor pe care le-a creat, ca să le facă să lucreze împreună
spre binele celor pe care i-a ales.
Exodul este mai mult decât un „eveniment“, este o ilustrație și o demonstrație a felului în care Dumnezeu se
implică personal în viața de fiecare zi, exercitându-și stăpânirea absolută asupra altor popoare și schimbând așa
cum vrea El cursul istoriei. Exodul este o mostră de istorie vie, cu existență perpetuă și mereu contemporană,
fiind amintit nu mai puțin de 120 de ori în Biblia evreilor (Vechiul Testament). El este retrăit în fiecare an de evrei
la sărbătoarea „Pessah“-ului și de creștini la sărbătoarea „pascală“. Importanța Exodului a intrat în vocabularul
lumii ca o metaforă bine cunoscută și folosită de la Mahatma Ghandi la Martin Luther jr. Toți au repetat lozinca
eliberării: „Lasă poporul meu să plece“!
 

Exodul în contextul Bibliei

Cartea Exodul îi urmează Genezei în același fel în care Noul Testament îi urmează Vechiului Testament. Geneza
ne vorbește despre căderea omului la toate examenele și în toate privințele. Exodul este descrierea glorioasei
intervenții a Dumnezeului pornit în răscumpărarea creaturii pierdute. Ea ne vorbește despre un Dumnezeu
suveran care a hotărât în bunăvoința Lui să mântuiască.
Exodul este prin excelență cartea care ne vorbește mai clar decât oricare alta din Vechiul Testament despre
lucrarea de mântuire. Acțiunea ei debutează în plină tragedie umană, dar se termină cu un triumf al slavei; începe
prin a ne spune cum Dumnezeu a intervenit în istorie pentru a izbăvi un popor și se termină cu declarația că
Dumnezeu a coborât în norul slavei pentru a locui în mijlocul celor răscumpărați.

Titlul cărții
Titlul din limba română vine dintr-o traducere a Bibliei evreiești în limba greacă numită – „Septuaginta“. Exodul
sau „Ieșirea“ (grecește ,,ex-hodos“) este o numire cum nu se poate mai nimerită pentru această carte în care
Dumnezeu ne relatează despre ieșirea poporului ales din țara în care suferiseră crunt ca robi timp de câteva
generații. Termenul „exod“ se află scris ca atare în 19:1, iar în varianta lui grecească apare în cuprinsul Noului
Testament în Evrei 11:22, Luca 9:31 și 2 Petru 1:15 (în ultimele două texte cu sensul de ieșire ca o „trecere
dincolo“ în altă realitate). În originalul ebraic, cartea poartă numele compus de la primele trei cuvinte din
manuscris: ,,Și iată numele“ (,,vaele șemot“).

Autorul cărții
Exodul este prima carte scrisă de Moise din ,,experiență personală“. Chiar dacă pentru amănuntele legate de
nașterea sa Moise a trebuit să se bazeze pe informații de la părinții săi, restul cărții, și restul Pentateucului de
altfel, a fost scris în calitate de martor ocular. Această constatare subliniază și mai mult caracterul deosebit de
,,revelație“ al cărții Geneza, pe care Moise a scris-o doar ca ,,profet“ al revelației divine. El este singura ființă
umană despre care găsim scris că ,,L-a văzut pe Dumnezeu față în față (Deut. 34:10) și a vorbit cu El ,,gură către
gură“ (Num. 12:8). Expresiile subliniază faptul că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise în limbaj direct, nu prin vise sau
vedenii, cum le-a vorbit celorlalți profeți.
În scrierile rabinilor este scris că Moise s-a născut pe data de 7 Adar în anul 2.368 de la creație, aproximativ 1400
înainte de Christos. El a fost fiul lui Amram, din tribul lui Levi și a lui Iochebed, o fată a lui Levi (Exod 6:16-20).
Numele lui egiptean a fost ,,Minios“ (scos), dat de fata lui faraon, care a fost tradus în evreiescul ,,Moise“ (scos).
Dacă ar fi fost dus la o ,,școală evreiască“, Moise s-ar fi găsit într-o clasă alcătuită doar din fete. Restul băieților
de vârsta lui fuseseră uciși de teribila poruncă a ,,împăratului (faraonului) care nu l-a cunoscut pe Iosif“ (Exod
1:8).  Aaron s-a născut înaintea acestei porunci și a fost cu trei ani mai mare ca Moise (Exod 7:7), în timp ce
Maria, sora lui care i-a vorbit fetei lui faraon (Exod 2:4,7), trebuie să fi avut cu 7-12 anișori mai mult ca Moise.

Moyses, Aaron and Miriam

Iată ce găsim scris despre fiii lui Amram:

,,Fiii lui Amram: Aaron şi Moise. Aaron a fost pus deoparte să fie sfinţit ca prea sfînt, el şi fiii lui pe vecie, ca să
aducă tămîie înaintea Domnului, să -I facă slujba, şi să binecuvinteze pe vecie în Numele Lui.   Dar fiii lui Moise,
omul lui Dumnezeu, au fost număraţi în seminţia lui Levi“ (1 Cron. 23:13).

Maria (Miriam, pentru egipteni), sora celor doi, a fost profetesa care ne-a lăsat o cântare deosebită. Mai mare
decât cei doi băieți, și ea a murit aproximativ cu un an înainte de intrarea în Canaan (Num. 20:1), pe la 126-127
ani, deci în anul 2487 de la facerea lumii.
Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35; cf. Exodul 20:25), părere confirmată
apoi și de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele cărții ne fac să credem că autorul ei a fost într-adevăr un om cu o
foarte aleasă educație, care a locuit în Egipt un timp îndelungat și a fost el însuși martor ocular la evenimentele
descrise. Autorul a fost familiarizat cu ciclul recoltelor din valea inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile lui
sunt foarte precise și clare (Exodul 2:3,12), dându-ne amănunte pe care numai un martor ocular putea să le
observe (Exodul 15:27).
Cum să prinzi în câteva cuvinte statice viața unui om? Iată o încercare, zic eu reușită, făcută de I.M. Haldeman,
când a scris despre Moise:
„Viața lui Moise prezintă o serie de antiteze șocante:
A fost copilul unei sclave (dar) și fiul unei prințese.
S-a născut într-o colibă (dar) și a atrăit într-un palat.
A moștenit sărăcie (dar) și a avut la dispoziție bogății nelimitate.
A condus armate (dar) și a condus turme de oi.
A fost războinic de temut (dar) și cel mai blând om de pe fața pământului.
A fost educat la curtea împărătească și a trăit în pustie.
A avut înțelepciunea Egiptului și credința unui copil.
A fost crescut pentru viața de la palat (dar) și a rătăcit ani de zile prin deșert.
A fost ispitit cu plăcerile de o clipă ale păcatului și a răbdat înfrânările virtuții.
A fost un om cu vorbirea greoaie (bâlbâit), și a stat de vorbă cu Dumnezeu.
N-a avut ca armă decât un toiag și a pus în mișcare puterea Infinitului.
A fost fugar de la faraon și ambasador al cerului.
Prin el ni s-a dat Legea și (dar) tot el a prevestit venirea harului.
A murit parcă pedepsit de Dumnezeu pe muntele Nebo din Moab și a avut cinstea să apară împreună cu Christos
pe muntele Iudeii.
Nimeni n-a fost la înmormântarea lui, deși Dumnezeu însuși l-a îngropat.  (citat în „Gleanings in Exodus“, de A.W
Pink, p.16).

Care vi se par mai surprinzătoare dintre aceste antiteze?

Slujba lui Moise în Israel n-a fost ereditară. Urmașul său hotărât de Dumnezeu a fost Iosua, fiul lui Nun (Deut.
34:9). Moise a murit înainte ca poporul să intre în Canaan, la vărsta de 120 de ani, deci în anul 2488 de la
facerea lumii. A murit la vârsta de 120 de ani, considerată de atunci de evrei ca vârsta împlinirilor, de aici și
urarea ,,Să trăiești până la 120!“

Data scrierii cărții

Probabil între anii 1445 – 1440 î.Ch.

Tema cărții
Fără nici o îndoială, tema nu poate fi decât ,,eliberarea din robia Egipteană“, ca o împlinire a promisiunii făcute în
Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma unor intervenții miraculoase din partea lui
Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 – 12:36) și n-a cerut din partea evreilor decât o încredere totală în eficacitatea
sângelui simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca și în Noul Testament, eliberarea (sau mântuirea) are ca scop
aducerea celor eliberați într-o stare de strânsă părtășie cu Dumnezeu. După realizarea ieșirii din Egipt, poporului
evreu îi este dată Legea, împreună cu o mulțime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în
tiparul și simbolurile Cortului întâlnirii. La toate acestea sunt adăugate reguli care reglementează apropierea de
Dumnezeu prin intermediul jertfelor practicate de preoți.
Ca eveniment major al istoriei, Exodul are o importanță fundamentală în două direcții:
1. În plan național, Exodul este o dată de referință care marchează nașterea evreilor ca popor. Ieșirea din Egipt
echivalează cu părăsirea unui incubator care le-a înlesnit formarea. Deși n-aveau un teritoriu geografic decât
,,prin credință“, poporul avea deja un nume, ,,Israel“ (prințul lui Dumnezeu“), care-i anticipa destinul în împărăția
mesianică. Sărbătoarea ieșirii din Egipt, Exodul, a rămas pentru totdeauna ziua națională a poporului lui
Dumnezeu. În fiecare an, în Martie/Aprilie, evreii au masa tradițională de Paște și repovestesc cum i-a scos
Dumnezeu cu mână tare din Egipt.
2. În plan spiritual, Exodul marchează revelația specială pe care le-a dăruit-o Dumnezeu evreilor. Prin tot ce a
făcut și prin tot ce le-a zis, Dumnezeu i-a convins pe evrei că El este Creatorul întregului univers pe care-l
stăpânește și coordonează minunat pentru împlinirea planurilor Sale cu Israel. Martori la toate minunile
întâmplate, poporul Israel a fost convins treptat, treptat, că Dumnezeu este mai puternic decât toți zeii Egiptului
luați la un loc. Prin previziunile celor zece porunci, ei au trebuit apoi să învețe că Iehova nu este doar cel mai
puternic, ci si ,,singurul“ Dumnezeu adevărat. Asta s-a văzut în numele sub care li s-a făcut cunoscut evreilor.
Dacă până atunci, El a fost El Șadai, Cel Atotputernic, în Exodul, Dumnezeu li s-a descoperit sub un nume nou
din care ne-au rămas astăzi numai tetragrama YHWH, pentru că scrierea ebraică veche nu înregistra și vocalele.
Numele este un participiu al verbului ,,a fi“. Probabil că cea mai bună traducere ar fi nu ,,Eu sunt Cel ce sunt“,
ci ,,întotdeauna“. Din acest nume au rezultat numele compuse: ,,Întotdeauna mă vede“, ,,întotdeauna
protector“, ,,întotdeauna ajutor“, ,,întotdeauna vindecător“, etc. În Exodul, Dumnezeu Creatorul este în același
timp Dumnezeu răscumpărătorul, Dumnezeu eliberatorul. Toate aceste noțiuni își vor găsi adevărata lor împlinire
în revelația mult mai bogată și mai completă a Noului Testament.

Schița cărții
La terminarea cărții Geneza, evreii erau „cei puțini aleși“, trăind ca niște favoriți ai Faraonului, pe seama Egiptului.
După moartea lui Iosif, s-a ridicat un alt Faraon, „care nu cunoscuse pe Iosif“. El i-a transformat pe evrei într-o
națiune de robi. Cartea Exodul este cronica eliberării lor din această stare degradantă. În prima parte (cap. 1-18),
Dumnezeu îl cheamă pe Moise și-l trimite să declare judecata divină peste Egipt. În restul cărții (cap. 19-40),
Dumnezeu începe să-și educe poporul în spiritul unei vieți trăite în sfințenie.

(Grafic din Biblia cu explicații)

(Această prezentare a fost îmbogățită cu stenograma prelegerilor lui Danid Pawson. Dacă puteți să ne ajutați cu
editarea acestei stenograme vă rugăm să nu ezitați să ne spuneți.  Pentru cei care preferați să le ascultați în
limba engleză, vi le oferim și  aici.)
 

Cuvinte cheie, teme caracteristice:

Cartea Exodul ne așează înainte câteva „antetipuri“ ale lui Isus Christos: Moise (2:2),  Paștele (12:11), mana
(16:35),  stânca (17:6) și Cortul întâlnirii (25:9).
Exodul ne pune înainte o lectură fascinantă. Există oare în toată istoria un spectacol mai măreț decât această
„scoatere“ a poporului evreu din robia Egiptului? Există oare în oricare alta din celelalte religii ale lumii o priveliște
mai maiestuoasă și mai slăvită decât această apariție a lui Dumnezeu pe muntele Sinai cu ocazia dării Legii?
Care clădire dintre capodoperele arhitectonice ale lumii se poate asemăna cu armonia și bogăția de semnificații
de veșnică importanță care este înscrisă în structura Cortului întâlnirii? Puteți găsi undeva o figură mai impozantă
ca acest gigantic întemeietor de neam cu numele de Moise? Există în toată istoria biblică o altă epocă mai
importantă pentru definirea și formarea „teocrației“?
Toate aceste evenimente și date unice se găsesc aici  în aceste 40 de capitole ale Exodului care ne vorbesc
despre originea, Legea și organizarea religioasă a poporului Israel.

Conținutul cărții:
În prima parte (capitolele 1 – 18) sunt descrise evenimentele legate de suferința premergătoare ieșirii din Egipt.
Ele cuprind multe minuni, dintre care ,,plăgile“ au rămas cele mai cunoscute, mai ales ultima în care toți întâii
născuți din Egipt au fost omorâți. Una la fel de mare a fost trecerea poporului lui Dumnezeu prin apele despicate
ale Mării Roșii. Nebăgată în seamă este minunea hrănirii poporului evreu în călătoria lor din Egipt până la
muntele Sinai.
În timpul războiului de Yom Kippur, din 1973, armata egipteană n-a putut supraviețui mai mult decât trei zile în
deșert. Prin contrast, în Exodul ni se spune că aproximativ 2,5 milioane de oameni au supraviețuit în același
deșert timp de 40 de ani.
Tot în prima parte facem cunoștință cu ,,numele sublim“ prin care Dumnezeu Și-a revelat în mod special relația cu
poporul ales. Tetragrama ,,YHWH“ (a cărei pronunție s-a pierdut sau a fost înlocuită cu ,,Yahweh“, este punctul
cardinal al întregii existențe a evreilor.

În partea a doua a cărții (capitolele 19 – 24) accentul se pune pe partea legislativă. Cele mai importante sunt
Cele 10 Porunci, dar sunt menționate multe altele care reglementează condițiile în care Dumnezeu s-a angajat să
locuiască în mijlocul poporului. Tot în cea de a doua parte a cărții sunt întrețesute și niște evenimente importante.
Cel mai tragic și mai trist dintre ele este facerea Vițelului de aur (un fel de întoarcere simbolică la închinăciunea
egiptenilor), însoțită de o mare prăbușire morală în dezmăț.
În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase până atunci de popor pe baza legământului Avraamic, îi așează
pe evrei aproape de Sine Însuși prin prerogativele unui alt legământ: cel Mozaic.
Legământul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificație:
(1)  anunța transformarea lui Avraam într-un popor foarte  mare,
(2) îi promitea lui Avraam patru binecuvântări personale și
(3) prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a. „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta“, b. „voi
blestema pe cei ce te vor blestema“ și c. toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“  (aceasta din urmă
fiind încă o confirmare a „proto-evangheliei“ din Gen.3:15 care vestise deja hotărârea că Cel care va veni din
sămânța femeii (Isus) va zdrobi capul șarpelui (Satan).
Legământul Mozaic era cuprins tot în trei secțiuni distincte, după cum urmează:
(1) Legea lui Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26),
(2) legile pentru judecată, hotărând în problemele vieții sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 – 24:11) și
(3) poruncile care reglementau aspectele închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul 24:12 – 31:18).
Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament numește mai târziu generic „Legea“ (Matei
5:17,18).
Relația dintre legământul Avraamic și legământul Mozaic este analizată în profunzime de autorul epistolei către
Galateni. Legea mozaică a fost „aducătoare de moarte“ (2 Cor. 3:7-8), poruncile, în rânduielile lor ofereau
poporului în persoana Marelui Preot un mijlocitor care să facă ispășirea pentru ei, iar în mulțimea de jertfe era
ascunsă „acoperirea“ păcatelor până la împlinirea vremii, în anticiparea Crucii mântuitoare a Domnului Isus (Evrei
5:1-3; 9:6-9; Rom. 3:25-26). Astăzi, creștinul nu se mai află sub acest legământ Mozaic al faptelor, ci a trecut sub
prerogativele pline de har ale Legământului celui Nou (Rom. 3:21- 27; 6:14-15; Gal. 2:16; 3:10-14,16-18,24-26;
4:21-31; Evrei 10:11-17).
Legământul Mozaic nu a desființat legământul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva temporar, menit să aibe
valabilitate doar până la venirea acelei „semințe“ care va aduce deplina împăcare (Gal. 3:17-19). Prin intermediul
legilor și poruncilor, Dumnezeu le-a arătat oamenilor normele neprihănirii și dreptății divine. Experiența trăirii sub
pretențiile Legii i-a convins pe evrei de natura lor păcătoasă, în timp ce preoția și mulțimea de jertfe trebuia să le
vorbească despre o cale de ieșire de sub imperiul vinovăției spre o viață de iertare, curățire, restaurare a părtășiei
și adevărată închinare.
În partea a treia a cărții (capitolele 25 – 40) ni se descrie facerea Cortului Întâlnirii. Pentru că ei locuiau în
corturi, Dumnezeu a vrut să locuiască și El într-un cort, numit și Cortul Întâlnirii. Cortul lui Dumnezeu a trebuit
făcut după instrucțiuni precise și așezat distinct în mijlocul taberei de nomazi. Pe oamenii aceștia care toată viața
lor de sclavi nu făcuseră altceva decât cărămizi în Egipt, Dumnezeu îi învață acum să lucreze țesături fine și
obiecte de aur, argint și lemn.
+++
Revenind la cele trei părți ale cărții Exodul, iată câteva subiecte de analiză.

1.  Necazurile lui Dumnezeu cu Moise

Viața lui Moise se împarte în trei perioade de câte 40 de ani. Ele măsoară procesul lui de maturizare.
În primii 40 de ani, Moise s-a crezut ,,cineva“. Copil de evreu crescut la palat, cine mai era ca el?
În următorii 40 de ani, de la vârsta de 40 la vârsta de 80 de ani, Moise a fost convins de Dumnezeu prin
împrejurările vieții că este ,,un nimeni“. Universitatea singurătății de la coada oilor i-a dat diploma aceasta.
Ultimii 40 de ani, de la 80 la 120 de ani, Dumnezeu i-a arătat lui Moise (și nouă) ce poate face El cu un …
,,nimeni“!
Pseudoegipteanul ambițios a fost dezbrăcat de orice formă de încredere în sine. În momentul în care Dumnezeu
vrea să-l pună în slujbă, Moise dă din colț în colț, ascunzându-și refuzul sub niște scuze șubrede. Dumnezeu i le
demontează una câte una. Așa face și cu noi …
 

 
2. Cele zece plăgi
Plăgile trimise de Dumnezeu au fost un război împotriva panopliei de zeități ai Egiptului. Asaltul a fost o problemă
personală pentru onoarea lui Dumnezeu. Creatorul tuturor lucrurilor a vrut să spulbere pretențiile mincinoase ale
celor ce susțineau că ,,zeități străine de El“ ar fi guvernat sau stăpânit anumite elemente ale creației. Iată un tabel
care arată realitatea acestei înfruntări între adevărat și fals.

Cele zece plăgi asupra Egiptului

 Plaga Zeitatea Efectul

 1. Sângele – 7:20 Hapi Faraon se împietrește (7:23)

Faraon promite(8:8), dar se împietrește

 2. Broaștele – 8:6 Heqt
(8:15)

 3. Păduchii – 8:16 Hstor, Nut Faraon se împietrește (8:19)

Faraon se târguiește, dar se împietrește
 4. Musca câinească – 8:21 Șhu, Isis
(8:32)
 5. Ciuma vitelor – 9:6 Apis Faraon se împietrește (9:6)

 6. Buboaie– 9:10 Shekmet Faraon se împietrește (9:12)

Faraon se căiește (9:27), promite (9:28), dar
 7. Grindina – 9:23 Geb
se împietrește (9:35)
Faraon se târguiește (10:11), dar este
 8. Lăcustele – 10:13 Serapis
împietrit (10:20)
Faraon se târguiește (10:24), dar este
 9. Întunerecul – 10:22 Ra
împietrit (10:27)
 10. Moartea întâilor născuți
Faraon ca zeu Faraon îi roagă pe evrei să plece (12:31-33)
(12:29)

3. Cele zece porunci

Legământul Mozaic nu a desființat legământul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva temporar, menit să aibe
valabilitate doar până la venirea acelei „semințe“ care va aduce deplina împăcare (Gal. 3:17-19). Prin intermediul
legilor și poruncilor, Dumnezeu le-a arătat oamenilor normele neprihănirii și dreptății divine. Experiența trăirii sub
pretențiile Legii i-a convins pe evrei de natura lor păcătoasă, în timp ce preoția și mulțimea de jertfe trebuia să le
vorbească despre o cale de ieșire de sub imperiul vinovăției spre o viață de iertare, curățire, restaurare a părtășiei
și adevărată închinare.
Cele zece porunci fac excepție de la afirmațiile de mai sus. Ele sunt reluate și permanentizate în Noul Testament,
cu excepția poruncii despre Sabat, care a fost un așezământ pur mozaic. Nicăieri nu găsim scris că patriarhii cu
care ne-am întâlnit în Geneza, Avraam, Isaac, Iacov și Iosif, au ținut Sabatul.

CELE ZECE PORUNCI
Porunca Referința VT Pedeapsa VT Continuarea în NT

#1 Politeism Exod 20:10 Exod 22:20; Deut. 6:13-15 Fapte 14:15

#2 Imagini cioplite Exod 20:4 Deut. 27:15 1 Ioan 5:21

#3 Jurăminte Exod 20:7 Lev. 24:15,16 Iacov 5:21

#4 Sabat Exod 20:8 Num. 15:32-36 anulată în  Col. 2:16

#5 Respectarea părinților Exod 20:12 Exod 21:15-17 Efes. 6:1

#6 Ucidere Exod 20:13 Exod 21:12 1 Ioan 3:15

#7 Curvie Exod 20:14 Lev. 20:10 1 Cor 6:9-10

#8 Furt Exod 20:15 Exod 21:16 Efes. 4:28

#9 Mărturie mincinoasă Exod 20:16 Deut. 18:16-21 Col. 3:9-10
#10 Poftire Exod 20:17 ––- Efes. 5:3

(The MacArthur Study Bible, 1993, Thomas Nelson Publishers)

4. Cortul întâlnirii

La Sinai, Dumnezeu le-a dat evreilor Legea și Cortul Întâlnirii. Primele ilustrează cerințele divine de la popor. Al
doilea anticipează neputința poporului de a respecta aceste cerințe. Cortul Întâlnirii este o copie a unui ,,original“
ceresc. El merită un studiu mai amănunțit, pe care nu-l putem face aici. Iată totuși câteva cuvinte despre această
construcție unică aici.

5. Cartea Exodul pentru creștini

Istoria ieșirii evreilor din Egipt este fascinantă! Descrierea sistemului lor de închinare încântă. Care este însă
importanța ei pentru creștinii de azi?
Primul lucru de care trebuie să ținem seama este că Dumnezeu nu s-a schimbat. Foarte multe din aspectele
relațiilor lui cu poporul Său sunt valabile și astăzi, tocmai de aceea întâlnim așa de multe referințe din Exodul în
cărțile Noului Testament: lege, legământ, miel, Paște, Exodul, aluat, etc. Pe lângă asemănări există o seamă
întreagă de diferențe. Noi nu mai suntem sub legea lui Moise, ci sub legea Domnul Isus. Asta face ca unele
lucruri să fie mai grele, iar altele să fie mai ușoare. Cortul Întâlnirii nu mai este necesar pentru că Domnul Isus a
făcut intrarea slobodă în locul prea sfânt.
Există două direcții în care creștinii pot folosi cartea Exodul. În prima, Îl putem căuta pe Domnul Isus în
simbolistica ei. Fiul lui Dumnezeu le-a spus celor din vremea Lui: ,,Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în
ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“ (Ioan 5:39). Exodul este temelia pe care sunt
zidite toate celelalte cărți care-i urmează în Biblie. În mod similar, crucea Domnului Isus este temelia Noului
Testament.  Nu este o asemănare forțată. Cu șase luni înainte de răstignire, Domnul Isus se afla pe muntele
Hermon și vorbea cu Moise și Ilie ,,despre (sfârșitul) exodul pe care urma să-L aibe la Ierusalim“ (Luca 9:30-31).
Mai mult, Fiul lui Dumnezeu murea pe cruce la ora 3 p.m. cam la ora la care erau junghiați mii de alți miei pentru
celebrarea Paștelor. El era ,,Mielul lui Dumnezeu“ sacrificat pentru ca îngerul morții să treacă pe lângă toți aceia
care și-au pus nădejdea în sângele Lui. Domnul a înviat din morți a treia zi, tot așa cum evreii au ieșit din robie în
ziua a treia de după Paște. Există și alte asemănări profetice. Ioan ne spune că Domnul Isus este adevărata
,,pâine din cer“(Ioan 6:32), comparându-L astfel cu mana primită prin Moise. Apostolul Pavel ne spune că Isus a
fost adevărata stâncă din care le-a dat Dumnezeu evreilor să bea apă (1 Cor. 10:4). În preambulul la Evanghelia
sa, Ioan ne spune că Isus a ,,cortuluit“ (,,s-a făcut trup și a locuit“) printre noi. N-am avea nici o șansă să
pricepem Noul Testament fără elementele din cartea Exodul!
În cea de a doua direcție, putem să ne căutăm pe noi înșine în cartea Exodul. Meditând la câteva evenimente din
Exodul, apostolul Pavel le aplică direct la noi.
,,Şi aceste lucruri s’au întîmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum
au poftit ei. …  Aceste lucruri li s’au întîmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura
noastră, peste cari au venit sfîrşiturile veacurilor“ (1 Cor. 10:6, 11).

Trecerea prin Marea Roșie a fost astfel un simbol pentru trecerea noastră prin botez.
,,Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost supt nor, toţi au trecut prin mare,  toţi au fost botezaţi în
nor şi în mare, pentru Moise;“ (1 Cor. 10:1-2).

Creștinii serbează în continuare Paștele, prin părtășia de la Cina Domnului. Apostolul Pavel ne sfătuiește să
serbăm acest Paște în curățenia pocăinței care duce la sfințire:
,,Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a
fost jertfit“ (1 Cor. 5:7).
Narațiunea din Exodul privește evenimentele într-o perspectivă istorică, în timp ce Noul Testament le analizează
într-un context moral-spiritual. Unii sunt foarte îngrijorați de felul în care trebuie să ne raportăm la legile lui Moise.
Este adevărat că astăzi nu mai trebuie să ținem Legea, dar, în multe aspecte, ,,Legea lui Christos“ este mai aspră
decât Legea lui Moise.
Legea lui Moise spune ,,Să nu ucizi“ și ,,Să nu curvești“. S-ar putea să stăm bine la acest nivel, dar Legea lui
Christos spune nici să nu te gândești la astfel de lucruri. Este mult mai greu să ții Legea lui Christos.
Pe de o parte, totul pare mult mai ușor acum pentru că nu mai avem nevoie de o mulțime de preoți, de ritualuri și
de clădiri cultice. Apostolul Ioan scrie ,,căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus
Christos“ (Ioan 1:17). Ori de câte ori ne rugăm avem acces liber în Sfânta Sfintelor prin Numele Domnului Isus.
Și Noul Legământ pare a fi mult mai ușor decât cel vechi. Sub legea dată la Cincizecime, au murit 3.000 de
oameni (Exodul 32:28). Sub harul revărsat la Cincizecimea de după înviere, 3.000 de oameni au primit viața
veșnică (Fapte 2:41). Prefer legea Duhului scrisă în inimile oamenilor, în locul legilor scrise pe table de piatră.
Legămintele se raportează diferit și la subiectul ,,slavei“:
,,Dacă slujba aducătoare de osîndă, a fost slăvită, cu cît mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de
neprihănire?  Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n’a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult.  În
adevăr, dacă ce era trecător, era cu slavă, cu cît mai mult va rămînea în slavă ce este netrecător!“ (2 Cor. 3:9-
11).
Creștinii sunt acum părtași aceleași slave pe care a experimentat-o Moise când s-a coborât de pe munte. Slava
aceasta nu mai este legată de altar, de tămâie și de slujbe, ci, după ce a strălucit pe fața lui Christos (profetul ,,ca
Moise“) de Duhul Sfânt care locuiește în inima credincioșilor și crește în fiecare zi.
,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte
necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Cor. 4:3-4).
,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într’o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaş chip al Lui,
din slavă în slavă, prin Duhul Domnului“ (2 Cor. 3:18).

O altă diferență de la simbol la realitate este în privința Cortului, care ilustra calea pe care ne putem apropia de
Dumnezeu. Trebuia să trecem mai întâi prin jertfa de la altar și pe la uriașul lighean al spălării. Astăzi suntem
justificați de jertfa lui Christos și suntem curățați prin ,,spălarea lucrată de Duhul Sfânt“:
,,El ne-a mîntuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din
nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfînt“ (Tit 3:5).

Până și culorile învelitorilor folosite la Cort erau simbolice. Purpura vorbea despre ,,regalitate“, albastru vorbea
despre cer și albul vorbea despre neprihănire. Astăzi avem un Mare Preot care ne reprezintă înaintea lui
Dumnezeu și care nu mai are nevoie să depună o jertfă pentru propriile păcate. Jertfa Lui, spre care indicau toate
jertfele aduse în istorie, a fost făcută ,,o dată pentru totdeauna“.
Există o asemănare și în ceea ce privește ,,plăgile“. Apocalipsa ne spue că pământul va mai avea parte de încă o
serie de plăgi, ca cele venite pe vremea lui faraon. Din ele vor scăpa numai cei care îi vor rămâne credincioși
Domnului Isus și se vor ascunde sun protecția sângelui de la Calvar.
Simetria finală este în capitolul 15 din Apocalipsa, unde ni se spune că toți martirii, împreună cu cei care au
rezistat persecuțiilor și ispitelor, vor cânta cântarea lui … Moise. Ea este menționată în Exodul 15, fiind prima
cântare consemnată în Biblie, compusă de Maria și comemorând înecarea egiptenilor care i-au urmărit în Marea
Roșie. Cei din Apocalipsa vor cânta această cântare tot după ce vor fi ,,la mal“, în siguranță, pe tărâmul gloriei.
Vom sărbători a dublă comemorare, exodul evreilor din Egipt și exodul nostru de la Cruce.
+++++
O altă analiză a textului:

Conținutul cărții
Pentru studiu, conținutul cărții Exod se poate împărți în zece secțiuni distincte.

Cap. 1 – Înmulțire și exterminare (Israel)

Cap. 2-4 – De la trestii la tufiș (Moise)
Cap. 5-11 – Plăgi și pedepse (Faraon)
Cap. 12-13 – Întâii născuți (Paște)
Cap. 13-15 – Izbăviți și înecați (Marea Roșie)
Cap. 15-18 – Provizii și probleme (Pustie)
Cap. 19-24 – Porunci și pedepse (Sinai)
Cap. 25-31 – Specificații și specialiști (Cortul)
Cap. 32-34 – Mistificări și mijlocire (Vițelul de aur)
Cap. 35-40 – Construcție și consacrare (Cortul)

Cap. 1 – Înmulțire și exterminare (Israel)

În patru sute de ani, urmașii lui Iacov au ajuns la peste două milioane de persoane. Și dacă ar fi avut doar o rată
de patru copii de familie, în șapte generații, copiii lui Israel au ajuns foarte ușor la acest număr.
Două sunt întrebările care ni se ridică în minte în fața acestei realități: Cum de nu s-au gândit în toți acești ani să
plece înapoi în Canaan? Și cum de nu s-au lăsat asimilați în populația majoritară?
Probabil că răspunsul la prima întrebare se află în condițiile cvasi-ideale de viață pe care li le-a oferit Gosenul, loc
foarte fertil din delta Nilului. La cea de a doua întrebare am putea găsi răspunsul în repulsia pe care o simțeau
egiptenii pentru evreii care consumau carne de vită. Apis, unul din zeii lor principali purta chipul unui vițel (evreii îl
vor venera mai târziu la Sinai).

Cap. 2-4 – De la trestii la tufiș (Moise)

Schimbările de dinastii au fost frecvente în istoria Egiptului. Nu este deci de mirare că Biblia ne spune că o
dinastie nouă n-a avut nici un fel de simpatie pentru urmașii lui Iosif, pe vremuri prim ministru al Egiptului.
Porțiunea aceasta din cartea Exod ne pune înainte trei alegeri. Viața fiecăruia dintre noi este plină de astfel de
răscruci la care trebuie să ne hotărâm viitorul.
Prima alegerea fost a părinților lui Moise. Sub amenințarea teribilei pedepse, ei au ales să nu ucidă copilul de
parte bărbătească și l-au păstrat în taina casei lor cât au putut de mult. Când nu s-a mai putut, ei l-au așezat în
mâinile providenței divine și i-au dat drumul într-un coș pe apele Nilului. Dumnezeu i-a răsplătit și, printr-o foarte
frumoasă întorsătură de situație, Iochebed, mama copilului a fost „plătită“ de fata lui Faraon să i-l crească …
Cea de a doua alegere a fost a lui Moise, copilul cu dublă cetățenie, evreul crescut la curtea lui Faraon și
egipteanul care a supt odată cu laptele matern și dragostea pentru poporul lui Dumnezeu. Autorul epistolei către
Evrei subliniază alegerea curajoasă a lui Moise:
„Prin credință a fost ascuns Moise trei luni de părinții lui, când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul,
și nu s-au lăsat înspăimântați de porunca împăratului. Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie
numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de
plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Christos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului,
pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire“ (Evrei 11:23-26).

Pus în pericol de această alegere, Moise a trebuit apoi să fugă și a ajuns cioban la oile preotului din Madian.
Cea de a treia alegere a fost făcută de Dumnezeu. Despre ea, Moise a aflat pe când păștea oile socrului său și a
văzut cum nu se mistuia un tufiș care se aprinsese, credea el, din cauza arșiței din pustie. Focul avea însă o altă
origine și din tufiș s-a auzit glasul lui Dumnezeu care i-a vestit că este ales să meargă înapoi în Egipt și să scoată
poporul lui Dumnezeu din robia de acolo.
Moise a trăit la marginea deșertului timp de patruzeci de ani: asta înseamnă peste 21 de milioane de minute!
Ceea ce i-a definit viața a fost monotonia, până când a avut o epifanie. Într-o zi, care începuse la fel ca celelalte
4.600 de zile de până atunci, Moise a văzut cu coada ochiului un rug aprins. Apoi a auzit un glas din rug care îl
striga pe nume. Uneori Dumnezeu te va lua prin surprindere! Un rug aprins care nu se mistuie este la fel de
irațional ca o măgăriță care vorbește. Dar Dumnezeu a făcut aceste lucruri posibile, nu-i așa? Unul dintre
pericolele umblării cu Dumnezeu, vreme îndelungată, este să crezi că L-ai înțeles. Încercăm să-L introducem într-
o cutie, dar nicio cutie nu e suficient de mare ca să-L cuprindă. Fii treaz și informat; nu pierde ceea ce ți-a pregătit
Dumnezeu. Fă ce a făcut și Moise, care și-a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată
și pentru ce nu se mistuie rugul.” (Exodul 3:3). Astăzi, încearcă să „vezi” ce face Dumnezeu în viața ta!
Moise caută să refuze la adăpostul a cinci scuze:
Mai întâi, el se pretinde a fi prea neimportant ca să îndeplinească o misiune așa de importantă (Ex. 3:11). A doua
scuză a fost că Moise s-a declarat ignorant, neputincios să le vorbească evreilor despre Dumnezeu (Gen. 3:13).
Dumnezeu îl asigură că îi va da toate cuvintele pe care trebuie să le spună. A treia scuză a lui Moise a fost
neputința de a-i convinge pe evrei (Ex. 4:1). Dumnezeu i-a dat atunci două semne miraculoase pe care să le facă
înaintea lor: șarpele prefăcut într-un toiag și mâna vindecată de lepră. Cea de a patru scuză a lui Moise a fost
vorbirea lui greoaie. Se pare că Moise era bâlbâit (Ex. 4:10). Dumnezeu îl asigură că are să fie cu gura lui și că
Cel care le-a făcut pe toate cu rost știe cum să le și folosească. Cea de a cincea scuză a lui Moise a fost … un
refuz încăpățânat: „Trimite pe cine vei vrea să trimiți“ (Ex. 4:14). La aceasta, Dumnezeu îl asigură că alegerea era
deja făcută și că fratele lui, Aaron, îi va fi ajutor pentru misiunea încredințată.
În Exodul 3, vedm ziua în care Mois ea ajuns la ,,pertu“, la numele mic, cu Dumnezeu.
În primul rând, la tufișul arzând este pentru prima dată când Dumnezeu îl cheamă pe nume, punând capăt
bâjbâielilor lui:
„Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise! Moise!“ El a răspuns: „Iată-mă!“ (Exod 3:4).

Omul acesta și-a dat seama atunci că Dumnezeu îl cunoaște. Asta a însemnat că și-a putut recapitula toată viața
și a înțeles că nimic din ce a trăit el a n-a fost străin de planurile lui Dumnezeu. Patruzeci de ani petrecuți la
palatul Egiptului ca să învețe arta conducerii de la cei care conduceau lumea de atunci. Apoi alți patruzeci de ani
petrecuți în pustie ca să învețe tactica supraviețuirii în condiții de deșert. Până și numele pe care-l avea, dat
pentru că fusese ,,scos“ din apele Nilului (Moise înseamnă ,,scos“) fusese de fapt o profeție pe un plan mai înalt
despre scoaterea poporului lui Dumnezeu din robia Egiptului! Da, Dumnezeu l-a putut striga atunci pe nume
pentru că știa absolut totul despre el.
Până la tufișul aprins, Moise a fost un om cu identități multiple. Născut evreu, dar crescut de fata lui Faraon,
Moise n-a știut cum să se poarte, să îmbrace haina opresorului sau să se facă una cu cei opresați? Asta l-a dus
la crimă și a trebuit să fugă din contextul acela. La Madian a slujit patruzeci de ani, s-a căsătorit cu fata acestui
preot i a avut doi copii. Numele ales pentru ei ne dau o fereastră către sufletul lui Moise:
„ … unul se numea Gherşom  (Străin), căci Moise zisese: „Locuiesc ca străin într-o ţară străină”, iar celălalt se
numea Eliezer  (Ajutorul lui Dumnezeu), căci zisese: „Dumnezeul tatălui meu mi-a ajutat şi m-a scăpat de sabia lui
Faraon.”  “ (Exodul 18:3-4).

Când l-a găsit la tufișul aprins, Moise era însă suficient de ,,madianit“ ca să nu-i mai pese de evrei. Evreu,
egiptean, madianit, Moise avea trei identități personale. În întâlnirea cu Dumnezeu la tufișul arzând, Moise avea
s-o capete pe a patra, cea mai importantă dintre toate: „Moise, omul lui Dumnezeu“ (Deut. 33:1; Num. 14:6),
„Moise, prietenul lui Dumnezeu“ (Exodul 33:1). Dumnezeu venise să-i descopere planul Său pentru viața lui.
În al doilea rând, Moise vrea să-L cunoască și el pe Dumnezeu pe nume:
„Moise a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: ‘Dumnezeul părinţilor voştri
m-a trimis la voi’ şi mă vor întreba: ‘Care este Numele Lui?’ ce le voi răspunde?” (Exod 3:13).
Pentru a sublinia natura și persoana Sa, Dumnezeu preferă „să locuiască în întunerec“, să nu fie văzut, să
rămână mereu ,„dincolo“ de posibilitățile noastre de a-L cunoaște:
„Călărea pe un heruvim şi zbura, venea pe aripile vântului;
era înconjurat cu întunericul ca şi cu un cort,
era înconjurat cu grămezi de ape şi cu nori întunecoşi.
Din strălucirea care era înaintea Lui
scânteiau cărbuni de foc“ (2 Sam. 22:11-13).
„Atunci, Solomon a zis: „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! Eu am zidit o casă care va fi locuinţa Ta,
un loc  unde vei locui pe vecie!”“ (1 Regi 2:12-13).

Când s-a aruncat asupra lui Iacov și s-a luptat cu el ,,toată noaptea“, Îngerul Domnului a vrut să plece de îndată
ce zorii zilei i-ar fi îngăduit lui Iacov să-i vadă fața (Gen. 32:26). Dumnezeu nu i-a îngăduit lui iacov să-L vadă și
nici să-i cunoască numele:
„Iacov l-a întrebat: „Spune-mi, Te rog, numele Tău.” El a răspuns: „Pentru ce  Îmi ceri numele?” Şi l-a
binecuvântat acolo“ (Gen. 32:29).

La tufișul aprins, Moise vrea să afle și el numele Domnului. Aud pe unii că Dumnezeu i l-a dat, dar asta nu este
adevărat. Domnul i-a dat o expresie, un verb, nu un nume! Tot dicționarul limbii ebraice n-ar fi fost suficient să
poată îmbrăca esența ființei și a lucrărilor lui Dumnezeu! Nu poți înlănțui pe Cel atotputernic în haina strâmtă a
cuvintelor și nu poți cuprinde necuprinsul într-o formulare care să-L definească în raport cu ceva. Toate lucrurile
care există se definesc în raport cu El, dar El există în afara lor, dincolo de ele, neinfluențat și nemișcat de
evoluția lor!  Nu, Dumnezeu nu i-a dat lui Moise, și prin extensie evreilor, Numele Său. El doar i-a spus:
,,Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce se
numeşte Eu  sunt m-a trimis la voi’.”  Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: ‘Domnul,
Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi.
Acesta este Numele  Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam’ (Exod 3:14-15).

Exisită unii care deplâng fatul că evreii au scos vocalele din pronunția inițială a tetragranomului (IHVH) și le-au
înlocuit cu vocalele din cuvântul „Adonai“ (Domnul). Așa am ajuns azi la formula acelui Iehova, sau Iahwe sau
Iahve“

În timpurile biblice, numele erau alese pentru ceea ce exprimau ele. Acestea puteau sugera rolul pe care
persoana respectivă se dorea să-l aibă în viaţă. De pildă, când Iehova i-a vorbit lui David despre rolul pe care fiul
său Solomon avea să-l îndeplinească, El a spus: „Numele lui va fi Solomon [din rădăcina unui cuvânt care
înseamnă „Pace“] şi în zilele lui îi voi dărui lui Israel pace şi linişte“ (1 Cronici 22:9).
Uneori, Iehova a dat un nume nou unei persoane ce trebuia să îndeplinească un rol nou. Soţia lui Avraam, care
era stearpă, a primit numele Sara, adică „Prinţesă“. De ce? Iată ce a spus Iehova: „O voi binecuvânta şi îţi voi da
prin ea un fiu; o voi binecuvânta şi din ea vor ieşi naţiuni. Din ea vor ieşi regi ai popoarelor“ (Geneza 17:16).
Aşadar, cunoaşterea motivului pentru care Sara primise un nume nou presupunea înţelegerea noului ei rol.
Dar ce putem spune despre cel mai important nume — Iehova? Ce înseamnă el? Când Moise l-a întrebat pe
Dumnezeu care este numele Său, El i-a răspuns: „Eu voi deveni ce voi vrea să devin“ (Exodul 3:14). O altă
traducere a Bibliei redă acest pasaj astfel: „Voi deveni tot ceea ce îmi place“ (The Emphasized Bible,  de
J. B. Rotherham). Numele Iehova dezvăluie deci că Dumnezeu poate îndeplini nenumărate roluri. Să ilustrăm:
Zilnic, o mamă trebuie să îndeplinească, probabil, multe roluri pentru a se îngriji de copiii ei. În funcţie de
necesităţi, ea este asistentă, bucătăreasă sau învăţătoare. La fel stau lucrurile şi cu privire la Iehova, deşi la un
nivel mult mai înalt. Iehova poate deveni orice doreşte pentru a-şi realiza scopul plin de iubire referitor la familia
umană, îndeplinind orice rol consideră el a fi necesar. Prin urmare, a cunoaşte numele lui Dumnezeu, Iehova,
înseamnă a înţelege toate rolurile pe care le îndeplineşte el şi a arăta recunoştinţă pentru acestea.
Din păcate, frumuseţea personalităţii lui Dumnezeu le este ascunsă celor care nu-i cunosc numele şi semnificaţia
lui. Studiind însă Biblia, veţi putea înţelege rolurile lui Iehova de Minunat sfetnic, Dumnezeu tare, părinte al
veșniciilor, Domn al păcii, ca să enumerăm doar câteva dintre ele.
Nu, la tufișul aprins Dumnezeu nu i-a dat lui Moise Numele Său, așa că ceea ce ,,s-a pierdut“ nu este chiar așa
de important cum cred unii … Dumnezeu i-a dat un ver de mișcare, de ființare, de existență. Dumnezeu este
persoană nemișcată care mișcă toate lucrurile, punctul de reper al universului, dar nici acolo El nu este static, ci
mereu în mișcare traversând și creând realități prin mișcarea Lui continuă. Mii de văluri Îl acopăr, și mii de văluri
ne lasă să întrezărim ceva din ființa Lui minunată.
Evanghelistul Billy Graham a surprins ceva din toate acestea când a aplicat ,,numele verbal“ dăruit evreilor prin
Moise ca ,,un cec în alb“ cu semnificația ,,Eu voi fi întotdeauna ceea ce veți avea voi nevoie“: „Eu sunt Domnul,
care te vindecă“ (15:26), „Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc“ (Exodul 31:13), „Eu sunt milostiv“ (Exodul 22:27),
„Eu sunt un Dumnezeu gelos“ (Exodul 20:5), etc.
Ca să ne exprimăm corect, Dumnezeu nu i-a dat lui Moise un neme, ci i-a oferit o prietenie. A fost o elevare a
relației pe un plan mai înalt:
„Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: „Eu sunt Domnul.  Eu M-am arătat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov ca
Dumnezeul  Cel Atotputernic, dar n-am fost cunoscut de el sub Numele Meu ca ‘Domnul’ (Yahweh)  (Exodul 6:2-
3).

Al treilea lucru care s-a întâmplat la tufișul aprins a fost debutul unei asocieri care i-a dăruit lui Moise o viață plină
de aventuri și suspens. N-a fost ușor, dar s-a meritat și Moise ar fi vrut ca să nu se mai termine niciodată. La
finalul vieții, Moise nu vrea să se oprească. Omul acesta care a pornit-o greu n-a mai vrut apoi să se mai
oprească. Îl mâncau călcâiele să intre în Canaan cu Domnul și să cucerească țara.
„În vremea aceea, m-am rugat Domnului şi am zis:    ‘Stăpâne Doamne! Tu ai început să arăţi robului Tău
mărirea  Ta şi mâna Ta cea puternică, căci care este dumnezeul acela, în cer şi pe pământ, care să poată face
lucrări ca ale Tale şi să aibă o putere ca a Ta?  Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de
Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!’
Dar Domnul  S-a mâniat pe mine din pricina voastră şi nu m-a ascultat. Domnul mi-a zis: ‘Destul! Nu-Mi mai vorbi
de lucrul acesta.  Suie-te  pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi şi spre
răsărit şi priveşte-o doar cu ochii, căci nu vei trece Iordanul acesta. Dă  porunci lui Iosua, întăreşte-l şi
îmbărbătează-l, căci el va merge înaintea poporului acestuia şi-l va pune în stăpânirea ţării pe care o vei
vedea.’  Şi am rămas astfel în  vale, în dreptul Bet-Peorului.“ (Deut. 23:23-29).

Lucrarea lui Moise nu s-a terminat odată cu moartea. Noul Testament ni-l descoperă împreună cu Ilie, venit pe
Muntele Schimbării la Față să stea de vorbă cu Fiul lui Dumnezeu despre „exodul pe care urma să-l aibă în
Ierusalim“ (Luca 9:28-31).
De la trestiile Nilului la tufișul aprins a fost drumul pregătirii lui Moise pentru slujire, o slujire care nu s-a mai
încheiat apoi … niciodată.
Cap. 5-11 – Plăgi și pedepse (Faraon)
Faraon nu putea să-i sufere pe evrei, dar nici nu dorea să se lipsească de munca lor. El îi ura destul ca să-i
dorească exterminați, dar nu destul ca să se bucure să-i vadă plecând din țară. Apelul lui Dumnezeu prin Moise a
fost refuzat. Faraon a refuzat să lase pe poporul lui Dumnezeu să plece.
Au urmat binecunoscutele plăgi și pedepse asupra Egiptului. Apa Nilului s-a prefăcut în sânge, broaștele au
acoperit toată țara, la fel și păduchii și muștele. Peste vite a venit o teribilă ciumă, iar pe oameni și peste
dobitoace s-au răspândit un fel de bășici fierbinți ca de vărsat negru. Din cer s-au coborât piatra și focul, peste
vegetație au năvălit lăcustele, iar peste toată țara s-a lăsat un întunerec de trei zile. La urma tuturor acestora,
Egiptul a fost pedepsit grozav cu moartea întâilor născuți.
Trebuie să facem câteva observații. Prima este că Dumnezeu a demonstrat că este Stăpân absolut peste
creaturi. El poate porunci insectelor, broaștelor, lăcustelor și norilor ce să facă și unde să meargă.
A doua observație este că aceste plăgi și pedepse au crescut treptat în intensitate, de la discomfort până la
moarte, de la afectarea naturii la pedepsirea oamenilor. Ultima pedeapsă, uciderea întâilor născuți de parte
bărbătească, vi se poate părea prea mare, dar nu uitați că egiptenii le făcuseră deja evreilor lucruri și mai
grozave, decretaseră uciderea tuturor copiilor de parte bărbătească! Pedeapsa a fost potrivită cu vina.
A treia observație este că plăgile au fost un război pe față împotriva întregului panteon al zeilor din Egipt.
Succesiunea de plăgi a dovedit că Dumnezeul sclavilor evrei este mai puternic decât toți zeii egiptenilor la un loc.
Unii se poticnesc de faptul că Biblia ne spune că Dumnezeu i-a împietrit înadins inima lui Faraon ca să nu-i lase
pe copiii Săi să plece. Aceasta ni se spune în capitolul 9 din epistola către Romani:
„Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, și pentru ca Numele
Meu să fie vestit în tot pământul.“ Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea“ (Rom. 9:17-18).
Dacă vom citi însă cu atenție cartea Exod, vom descoperi că din cele zece instanțe în care este scris despre
împietrirea inimii lui Faraon, în primele șase instanțe ni se spune că aceasta a fost hotărârea lui Faraon și numai
în ultimele trei instanțe Dumnezeu a făcut El însuși ca inima lui Faraon să se împietrească. Acesta este felul în
care ne pedepsește Dumnezeu. El pecetluiește hotărârile noastre rele, lăsându-ne să gustăm din plin
amărăciunea consecințelor nefaste. Așa spune El și în Apocalipsa:
„Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără
prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe! Iată, Eu vin
curând; și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui“ (Apoc. 22:11-12).
Dacă refuzăm să fim o demonstrație a harului Său, vom fi cu siguranță o demonstrație a mâniei Lui aprinse!

Cap. 12-13 – Întâii născuți (Paște)

Ultima și cea mai mare plaăgă asupra Egiptului a fpst uciderea întâilor născuți. N-a fost casă în Egipt care să nu
fie afectată. Au murit prunci și au murit oameni bătrâni. Au murit oameni de toate vârstele. Oricine a fpst cel dintâi
născut în familia părinților lui a trebuit să moară. Simbolic, Dumnezeu I-a făcut pe egipteni să simtă durerea pe
care o va simți și El atunci când Îl va da pe Fiul Său la moarte. Acesta a fost motivul pentru care toți întâii născuți
din familiile evreilor trebuiau și ei închinați Domnului. Schimb la schimb, întâi născut pentru întâi născut,
Dumnezeu a lăsat ca toți să simțim puțin din povara răscumpărării divine
„Să nu pregeţi să-Mi aduci pîrga secerişului tău şi a culesului viei tale. Să-Mi dai pe întîiul născut din fiii tăi.  Să-Mi
dai şi întîiul născut al vacii tale şi al oii tale; să rămînă şapte zile cu mamă-sa, iar în ziua a opta să Mi -l aduci“
(Exod. 22:29-30).
„Să răscumperi cu un miel pe întîiul născut al măgăriţei; iar dacă nu -l răscumperi, să -i frîngi gîtul. Să răscumperi
pe orice întîi născut al fiilor tăi; şi să nu te înfăţişezi cu mînile goale înaintea Mea“ (Exod 34:20).
Uciderea întâilor născuți ai Egiptenilor a fost durerea care i-a înspăimântat pe egipteni și l-a făcut pe Faraon să-i
lase pe copiii lui Dumnezeu să plece. Moareta „întâiului născut“ din familia divină este evenimentul care
declanșează irezistibila eliberare a credincioșilor din robia păcatului.

Cap. 13-15 – Izbăviți și înecați (Marea Roșie)

Speriați de intensitatea plăgilor și mustrați în cuget pentru viața grea pe care le-o făcuseră evreilor, epiptenii le-au
dat la plecare evreilor o sumedenie de vase de aur, și multe astfel de „daruri“ prin care și-au „plătit datoriile“
restante pentru munca făcută de ei. Minunile  au continuat pe drumul spre Marea Roșie. Dumnezeu i-a condus în
stâlp de foc și în nor ocrotitor de arșița zilei.
Furios și plin de regrete că i-a lăsat să plece, Faraon s-a aruncat cu armata după ei și i-a ajuns chiar pe malul
mării. Trecuseră exact trei zile de când evreii jertfiseră în Egipt mielul Pascal. Biblia ne spune până și ora la care
o făcuseră: 3 după amiaza. Vom vorbi foarte curând despre această paralelă simbolică cu evenimentele din Noul
Testament.
Despicarea și apoi închiderea apelor Mării Roșii au însemnat viață pentru evrei și moarte pentru egipteni:
„Nu vă temeți de nimic, stați pe loc, și veți vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe
Egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, stați
liniștiți“ (Ex. 14:13-14).

Cap. 15-18 – Provizii și probleme (Pustie)

Regiunea de deșert prin care au trecut evreii era săracă și neospitalieră. Principalele probleme au fost hrana și
apa necesară pentru un popor de peste două milioane, plus animalele lor. Dumnezeu le-a dat hrana în fiecare
dimineața. Aproximativ 900 de tone de mâncare acoperea suprafața pământului. Literalmente a fost „pâine venită
din cer“. Oamenii au numit-o „Ce este aceasta?“ (Man hu? – Ex. 16:1-29). Mana a arătat credincioșia lui
Dumnezeu în purtarea Lui de grijă.
Pentru a le da apă, Dumnezeu l-a pus pe Moise să lovească stânca de la Horeb (Ex. 17:1-7). Dumnezeu le-a dat
apă prin toate locurile pe unde au trecut. Pustia nu s-a dovedit un obstacol pentru Dumnezeu.
Obstacol au fost mai degrabă problemele pe care și le făceau unii altora. Moise a trebuit să stea și să-i judece de
dimineața până seara. La sfatul socrului său Ietro, Moise a așezat peste popor un număr de 70 de judecători,
păstrând pentru el doar pricinile cele mai dificile (Ex. 18).

Cap. 19-24 – Porunci și pedepse (Sinai)

Intrăm în partea a doua care este preponderent legislativă. Secțiunea prezintă trei secțiuni legale. Prima este
formată din Cele Zece Porunci, scrise de Dumnezeu „cu degetul Lui“ pe două table de piatră. Secțiunea care-i
urmează (Ex. 20:23-23:33) este cunoscută sub titulatura de „Cartea Legii“ și se ocupă cu reglementări ale
relațiilor din viața comunitară a evreilor. Cea de a treia secțiune (Ex. 25−31) reglementează viața de închinare a
evreilor, locul de închinare și cei cheamați să conducă închinarea. Aceste secțiuni, întrepătrunse și completate cu
explicații, se găsesc expuse și în cartea Deuteronom. Nu sunt doar 10 porunci, ci un total de 613 reguli și
așezăminte în care trebuiau evreii să-și trăiască „neprihănirea“ înaintea lui Dumnezeu.
Este foarte important să subliniem contextul în care au apărut reglementările juridice. Ele sunt încadrate între
două secțiuni de narațiune, în care Dumnezeu face două declarații solemne, una despre trecut și cealaltă despre
viitor (Ex. 20:2 și 23:20-33). Dumnezeu se prezintă drept Cel care i-a scos din robia Egiptului și Cel care îi va
duce în țara promisă. Contextul legilor este lucrarea de răscumpărare a lui Israel. Numai cine este recunoscător
pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el are motivația necesară să asculte de poruncile lui Dumnezeu.
O analiză a sistemului juridic dat de Dumnezeu evreilor scoate la iveală trei principii de bază. Cel dintâi principiu
este acela al „respectului“, respect pentru Dumnezeu, respect pentru Numele Lui, respect pentru ziua Lui, respect
pentru popor, respect pentru viața de familie, respect pentru viața ca atare, respect pentru căsătorie, respect
pentru proprietate, respect pentru reputația cuiva. Mesajul este clar, o viață sănătoasă a comunității trebuie să se
bazeze pe o doză masivă de respect. Priviți în jur și veți vedea că decadența se naște din lipsa de respect.
Oamenii de azi fac din toate o glumă și din batjocură o virtute. Istoria ne arată foarte limpede că lipsa de respect
pentru Dumnezeu ne prăbușește în idolatrie, iar lipsa de respect pentru oameni duce la imoralitate și injustiție.
Majoritatra celor zece porunci reglementează fapte și vorbe. Ultima se ocupă însă de simțămintele ascunse ale
inimii. Probabil că asta l-a făcut pe apostolul Pavel să spună în Romani 7 că el le-a putut ține pe primele nouă,
dar n-a putut-o ține pe cea de a zecea. Cine a călcat una din porunci este vinovat de încălcarea tuturor celorlalte. 
Legea este ca o salbă de mărgăritare, dacă lipsește una, salba nu poate fi folosită. Nu există de fapt zece porunci
separate, ci o singură Lege.
Al doilea principiu de bază al legislației mozaice este „responsabilitatea“. Este exact invers decât tendința care se
manifestă în societatea modernă. Astăzi avem un sistem de „scuze“ care încep genetic, dinainte de a ne naște,
trec prin educația și mediul copilăriei și se termină în sistemul social „nedrept“ în care suntem „siliți“ să existăm.
Legea divină subliniază că, indiferent de scuze, fiecare ființă umană este responsabilă pentru ceea ce este și
ceea ce înfăptuiește.
Al treilea principiu de bază al jurisprudenței divine este „retribuția“. Există întotdeauna o „plată a păcatului“.
Pedepsele urmăresc întotdeauna unul din cele trei scopuri: reformarea caracterului (pedeapsa trebuie să-l facă
pe cel vinovat mai bun), descurajarea (pedeapsa trebuie să-l facă pe cel vinovat și pe alți amatori să nu repete
ofensa respectivă) și retribuția (plata necesară în balanța cerută de existența dreptății juridice, indiferent de
reacția sau atitudinea celor implicați). Această retribuție este un principiu de bază al legilor din cartea Exod.
Sistemul juridic al evreilor prevede pedeapsa cu moartea pentru 18 ofense diferite, incluzând cele aduse lui
Dumnezeu, dar și în cazul răpirii, ofensei aduse părinților sau rănirii mortale produse de o vită nesupravegheată
corespunzător.
Legea face o distincție clară între uciderea intenționată și cea accidentală, între faptele intenționate și cele din
neglijență. Cele dintâi atrag pedeapsa capitală, în timp ce celelalte doar pedepse foarte mari. Nu există însă nici
un fel de îngăduință sau milă pentru cei care păcătuiesc în mod repetat și conștient. Aceeași atitudine este
prezentă și în contextul Noului Testament.

Cap. 25-31 – Specificații și specialiști (Cortul)

Ajungem acum la o parte spectaculoasă și semnificativă. Dumnezeu și-a exprimat dorința de a locui în mijlocul
poporului Său. Asta nu era un lucru de apucat! Încă de la Muntele Sinai, Dumnezeu le-a explicat copiilor Săi ce
înseamnă sfințenia divină și cum n-au voie să se apropie prea mult de muntele prezenței Sale ca să nu fie
omorâți pe loc. Acum, Dumnezeu vrea să îi învețe că locuința Lui nu poate fi la fel ca locuințele lor, Cortul Întâlnirii
cu El a trebuit să fie făcut întocmai după tipare și îndrumări specifice. Cortul lui Moise, în care acesta vorbea cu
Dumnezeu a fost ridicat în afara taberei, la o parte de celelalte corturi. Cortul Întâlnirii a fost destinat de
Dumnezeu să fie ridicat chiar în mijlocul taberei, înconjurat din toate părțile de corturile celor douăsprezece
seminții.

Așa cum îl arată și numele, „Cortul întâlnirii“ a fost o construcție mobilă desemnată de Dumnezeu ca loc al
prezenței Sale în mijlocul poporului evreu. Alcătuirea Cortului nu a fost lăsată pe seama gustului sau imaginației
evreilor. Moise a privit și primit înfățișarea și dimensiunea elementelor Cortului, prin revelație dumnezeiască, în
timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).
Existența unui „original“ al Cortului întâlnirii în cer ridică întrebări și speculații care pot face subiectul meditațiilor
noastre duhovnicești. Nimic din evoluția lumii sau din planul de mântuire al ei nu a fost lăsat de Dumnezeu la voia
întâmplării. Lucrările lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de întemeierea lumii“.
La solicitarea lui Moise, poporul a dăruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului și Dumnezeu a
binecuvântat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a acoperit Cortul și prin slava care l-a umplut
(Exod 40:34).

Ca structură, Cortul a fost o unitate întreită, asemenea Sfintei Treimi și asemenea întreitei alcătuiri a omului.
Privind din afară, te întâlneai mai întâi cu „curtea cortului“, delimitată de o îngrăditură lungă de aproximativ 50 de
metri, lată de 25 de metri și destul de înaltă ca cei de afară să nu poată privi înăuntru (Exod 27:9-19). Curtea
avea o singură intrare, în dreptul corturilor celor din seminția lui Iuda. În această curte se găseau: „altarul arderilor
de tot“ (Exod 27:1-8) și „ligheanul spălării“ sau „marea de aramă“ în care se curățeau preoții înainte de a intra în
cort (Exod 30:17-33). Ideea de bază a fost că nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu fără răscumpărarea vinei
prin jertfe și fără curățirea prin spălare.
 
Cortul însuși măsura 5 metri în lățime și înălțime și 15 metri în lungime și era alcătuit din două camere: Locul
Sfânt și Locul Preasfânt sau „Sfânta Sfintelor“ (Exod 26:33). Cele două camere interioare erau separate printr-o
perdea (Exod 26:31-37). În prima cameră se aflau masa punerii pâinilor înaintea Domnului, sfeșnicul purtător de
lumină și altarul tămâierii (Exod 25:23-40; 30:1-10).
Sfânta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri și adăpostea Chivotul întâlnirii, acoperit cu capacul
ispășirii și umbrit de aripile a doi heruvimi. În lada Chivotului se aflau: tablele de piatră cu cele 10 Porunci scrise
pe Sinai, un vas cu mana dăruită de Dumnezeu evreilor în pustie și toiagul lui Aaron (Deut. 10:4, 5; Exod 16:33,
34; Num. 17:10). Întreaga structură era acoperită cu câteva prelate. Din interior, cortul era de o frumusețe
uluitoare. Din exterior, el părea o clădire anostă. Frumusețea era rezervată doar acelor care pătrundeau în
intimitatea părtășiei cu Dumnezeu.
În Sfânta Sfintelor nu putea intra decât Marele Preot și acesta numai o singură zi pe an, când intra ca să așeze
pe altar sângele ispășitor pentru păcatele lui și pentru păcatele poporului (Lev. 16:29-34).
În timpul anilor pribegiei în pustie, Cortul era cărat pe umeri de Leviți și montat ori de câte ori poporul își așeza
tabăra pentru poposire. Mai întâi trebuia instalat Cortul și numai după aceea se așeza tabăra pe cele patru laturi
ale curții Cortului, într-o ordine specială hotărâtă de Dumnezeu însuși (Num. 2). Aceasta arată cât de însemnat
era Cortul în viața religioasă a evreilor.
După cucerirea Canaanului, cei din Israel au așezat Cortul la Silo, unde a rămas până după perioada
Judecătorilor (Josua 18:1). Mai târziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) și la Gabaon (1 Regi 8:4). După
ce a sfârșit de construit Templul, Solomon a mutat Cortul întâlnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existența
Templului, necesitatea funcționării Cortului ca lăcaș de închinăciune a încetat.
Mulțimea de referințe existente în Noul Testament despre Cortul întâlnirii și despre diferitele elemente care l-au
constituit, trebuie privită ca o aplicație a extraordinarei încărcături de simboluri tipologice și profetice așezate de
Dumnezeu în această structură. Aproape toate elementele materiale ale Cortului au o semnificație spirituală,
vorbind despre lucrarea pământească a Domnului Isus. De fapt, în chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul
Ioan ne spune că Isus a „cortuluit“ printre noi (imposibil de tradus și de aceea adaptat la noi prin „a locuit printre
noi“ – Ioan 1: 14). Întreaga structură a Evangheliei este așezată pe imaginea Cortului. Citind-o, ne întâlnim cu apa
spălării, cu curtea de afară, cu Lumina, cu Pâinea, cu Sfântul altar al rugăciunii din capitolul 17, și în final cu
sângele ispășitor așezat dincolo de perdeaua dinăuntru, care se despică în două în momentul jertfirii Sale.
În Romani 3:25, apostolul Pavel folosește termenul consacrat pentru jertfe, atunci când scrie: „Pe El, Dumnezeu
L-a rânduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispășire“, iar în epistola către Tit, același apostol amintește despre
semnificația simbolică a „spălării“ (Tit 3:5).
Cel mai bun tratat de simbolistică a Cortului este însă epistola către Evrei. Aproape toate elementele închinăciunii
practicate la Cort își capătă acolo adevărata semnificație în lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Christos.
Mântuirea urzită de El a făcut astăzi posibilă „întâlnirea“ noastră cu Dumnezeu.
Preoția
După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvârșit teocrația în Israel prin înființarea preoției. Ca funcție:
preoții au fost reprezentanții lui Dumnezeu printre oameni: „Căci buzele preotului trebuie să păzească știința, și
din gura lui se așteaptă învățătură, pentru că el este un sol al Dumnezeului oștirilor“ (Mal. 2:7).
Întregul Israel trebuia să fie, în providența divină, „o împărăție de preoți și un neam sfânt“ (Exod. 19:5,6; Isaia
61:6).
Autoritatea preoției se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitându-se și în sfera juridică,
socială și chiar familială.
Dintre semințiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca seminție preotească pe aceea a lui Levi, din care făceau parte și
Moise și Aaron. Urmașii lui Aaron au moștenit slujba de Mare Preot. Spre deosebire de ceilalți preoți, Marele
Preot nu se schimba decât prin moarte. Ca semn distinct, peste îmbrăcămintea preotească, Marele Preot purta
un efod și un pieptar cu douăsprezece pietre prețioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminții
ale lui Israel (Exod 28:15-30).

Într-un buzunăraș al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim și Tumim“ (Exod 28:30), instrumente prin
care Dumnezeu Își comunica voia Sa în cazuri speciale.
În afara vegherii asupra celorlalți preoți, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfășura în Ziua Ispășirii.
Atunci, el intra în Sfinta Sfintelor și așeza sânge pe capacul Chivotului, pentru iertarea păcatelor poporului din
anul acela (Exod 30:10).
Dumnezeu le-a interzis Leviților să aibă moștenire în Israel. Ei trebuiau întreținuți de popor, din zeciuielile care
erau date Domnului. Mulțimea de leviți și preoți locuiau în cetăți răspândite în teritoriile împărțite între celelalte
seminții ale lui Israel. Împăratul David a organizat slujirea preoților la Templu, prin împărțirea lor în 24 de cete
preoțești chemate la Templu prin rotație (1 Regi 24). Împărații Ezechia și Iosua i-au susținut pe Marii Preoți din
timpul lor în lucrarea de reconstrucție a Templului și de reașezare a vieții religioase (2 Regi 23:8; 2 Cronici 29-31).
În Noul Testament, Marele Preot era privit ca și „căpetenia poporului“ (Fapte 23:4-5) și prezida în Sinedriu, cel
mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59).
Domnul Isus este prezentat în Epistola către Evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra preoției Aaronice,
fiind numit: „Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec“ (Evrei 5:10). Aceasta este o preoție veșnică. Domnul
Isus n-a avut nevoie să aducă ispășire pentru Sine Însuși, pentru că El n-a avut păcat (Evrei 7:27-28). Jertfa Lui
nu trebuie repetată în fiecare an, ci are o valoare veșnică (Evrei 9:12, 26;10:10,12). Noi putem să ne apropiem
acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm ajutor la vreme de nevoie (Evrei 4:15-16).
Până la acea oră, evreii au fost pricepuți doar la facerea cărămizilor și ridicarea clădirilor din Egipt. Pentru facerea
Cortului, Dumnezeu a trebuit să-i înzestreze în chip supranatural pe câțiva dintre ei cu priceperea și îndemânarea
necesare (Ex. 31:1-11).

Cap. 32-34 – Mistificări și mijlocire (Vițelul de aur)

Pentru că Moise a rămas cu Dumnezeu pe muntele Sinai o bună bucată de timp, poporul din vale a devenit
nerăbdător și dezorientat. Cu ajutorul lui Aaron, rămas în tabără ca înlocuitor al lui Moise, evreii și-au făcut un
înlocuitor al Dumnezeului celui nevăzut, un vițel de aur caruia să i se închine. Alegerea a fost semnificativă. Așa
învățaseră de la egipteni, în țara robiei lor. Vițelul și taurul erau simboluri ale fertilității și puterii. Evreii au păstrat
ideea de Dumnezeu al cerului, dar I-au făcut un chip terestru care să li se potrivească. Idolatria duce inevitabil la
imoralitate. Lipsa de respect față de Dumnezeu duce la lipsa de respect față de valorile umane. Procesiunea
religioasă din jurul vițelului de aur s-a transformat într-o orgie deșănțată. Când Moise s-a coborât și a văzut cele
întâmplate, a spart de piciorul muntelui tablele Legii căpătate de la Dumnezeu.
Moise s-a suit pe munte ca să-I spună lui Dumneze că s-a săturat de acest popor și s-a dat jos după ce
Dumnezeu i-a spus că și El este sătul de îndărătnicia evreilor (Ex. 32:7-10). Impasul putea duce la o distrugere
totală a urmașilor lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu vorbea chiar să-i nimicească pe toți și să înceapă un alt
popor ales, din urmași ai lui Moise („ … pe tine te voi face strămoșul unui neam mare“).
Reacția lui Moise a fost însă pe măsura încrederii pe care i-o acordase Dumnezeu. Un conducător adevărat nu
renunță la popor, chiar și atunci când acesta greșește, iar un conducător care-L reprezintă pe Dumnezeu știe că
Cel Atotputernic nu renunță niciodată la planurile Sale. Moise strălucește luminos în atitudinea plină de duh de
sacrificiu în care mijlocește pentru copiii lui Israel. El face apel la prestigiul lui Dumnezeu („Pentru ce să zică
Egiptenii: „Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi, şi ca să-i şteargă de pe faţa pământului?“ –
Ex. 32:12) și la tăria legămintelor cu patriarhii („Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-
ai spus, jurându-Te pe Tine Însuţi: „Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată
ţara aceasta, de care am vorbit, şi ei o vor stăpâni în veac“ – Ex. 32:13). Mijlocirea își atinge punctul culminant în
momentul în care Moise se oferă să-i înlocuiască sau mai bine zis să-i însoțească pe evrei în pedeapsă:
„Moise s-a întors la Domnul, şi a zis: „Ah! poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu
de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!“ (Ex. 32:31-32).
Aflăm cu ocazia aceasta că Moise văzuse pe munte și Cartea Vieții, cu care ne vom mai întâlni și în Apocalipsa
(3:5; 13:8; 17:8; 20:21; 21:27; 22:19). Tot cu ocazia aceasta aflăm și că Dumnezeu nu șterge din Cartea Vieții“
decât pe acela care „a păcătuit împotriva Mea“ și că putem scăpa de pedeapsa mortală imediată, dar rămânem
sub pedeapsă din cauza dreptății din justiția divină („dar în ziua răzbunării Mele îi voi pedepsi pentru păcatul lor“ –
Ex. 32:34). Aceste elemente ale judecății vor fi apoi dezvoltate în toate celelalte cărți ale Bibliei.
Mânia lui Moise s-a dezlănțuit și ea asupra „capilor“ răutății și în ziua aceea au fost omorâți în tabără „aproape trei
mii de oameni“ (Ex. 32:28). Cifra aceasta vi se poate părea nesemnificativă dacă o raportați la numărul total al
populației de atunci, dar detaliile narațiunii prezintă niște simetrii extraordinare cu evenimente din Noul
Testament. Legea i-a fost dată lui Moise în cea de a cincizecea zi după ce Mielul Pascal a fost jertfit. Mielul
fusese omorât la ceasul 3 p.m. al zilei, iar după exact trei zile poporul de robi a fost eliberat. Sărbătoarea primirii
Legii este numită de evrei sărbătoarea „Cinzecimii“ („pentecostos“). „Aproape trei mii de oameni“ au murit în
pustie din cauză că au călcat Legea.   După câteva secole, în Ziua Cincizecimii, „aproape trei mii de susflete“ au
fost salvate când Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt peste oameni (Fapte 2:41).

Cap. 35-40 – Construcție și consacrare (Cortul)

Partea aceasta este dedicată relatărilor despre lucrarea pentru zidirea Cortului Întâlnirii. Toate s-au făcut prin
dărnicia poporului. De unde au avut ei toate acele materiale enumerate în Exod 35:4-19? De la egipteni! Egiptul i-
a plătit pe evrei ca să iasă cât mai degrabă din țara lor și să nu moară toți epiptenii din cauza plăgilor trimise de
Dumnezeu. Oamenii au dat de bună voie, au dat cu bucurie, au dat cât a trebuit și au dat cu spirit de sacrificiu.
Înainte de consacrarea clădirii Cortului, putem vorbi de o consacrare a poporului măsurată tocmai în aceste daruri
pe care le-au pus la dispoziția lucrării lui Dumnezeu.
La sfârșitul cărții Exod ni se spune că Dumnezeu S-a coborât ca să locuiască în mijlocul poporului Său. Poporul a
văzut norul pogorându-se asupra Cortului și slava Lui a umplut toată structura. Nimeni, nici chiar Moise, nu putea
să intre în Cort atâta timp cât norul stătea deasupra Cortului și slava Domnului umplea Cortul.
„Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra cortului. Şi când nu se
ridica norul, nu porneau, până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar noaptea, era un foc,
înaintea întregei case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor“ (Ex. 40:36-38).