Nouă explicație teologico-astronomică a semnului Yin/Yang

Se cunoaște îndeobște că semnul Yin/Yang, deși poartă nume asiatic, nu

provine din China sau Japonia, ci din neoliticul românesc, din fascinanta civilizație
de la Marea Neagră, danubiano-pontică, botezată după localitățile unde s-au
descoperit vestigii arheologice importante: Cucuteni/Tripolie/Vincea/Turdaș
/Starcevo/Criș. De la ea provin cunoscutele vase de lut, vechi de 7000-8000 de
ani, pictate în culori și semne simbolice enigmatice, printre care se numără și
semnul Yin/Yang, păstrat în forme perfect conturate, inclusiv cu cele două puncte
interioare, care se rotesc unul în jurul celuilalt.

Cum se numea cu adevărat această civilizație, cât de vastă și avansată era, cum
suna limba acesteia, se știe mai puțin, judecând doar după rămășițele
arheologice, cercetate intens în ultimii 150 de ani, începând cu o baroneasă din
Ardeal, Szofia von Torma, care a început să colecționeze fragmente ceramice
descoperite de țărani de câmp, pe care le-a cercetat și publicat, mergând până în
zilele noastre, cu șantiere arheologice deschise din Ukraina până în Serbia și
Bulgaria, dar mai ales în țara noastră, Cucuteni, lângă Iași, Turdaș în Ardeal,
Monteoru –Buzău, Hamangia, Seimeni în Dobrogea.

Numele acestei enigmatice culturi poate să fie asociat sau chiar identificat cu
cea mai veche civilizație descrisă de istorici, cea pelasgă, hiperboreană, anterioară
celei tracice, cu care ne relaționăm mai direct, conectată și cu avansata civilizație
a Atlantidei, care este localizată tot în spațiul Mării Negre. Apoi dacă ne referim și
la posibila localizare a raiului edenic în Delta Dunării, cu Adam și „biserica” sa de
la Adamclisi, avem un tablou complet, marginalizat de unii drept „protocronism”,
dar de luat în seamă dacă vrem să explicăm nivelul extraordinar al cunoștințelor
unor antici care foloseau chiar și scrisul, referindu-ne aici la tăblițele de la Tărtăria
de Mureș, care reprezintă prima scriere din lume și care face parte din acest
univers.

Cât de vastă era această cultură, pe ce suprafață se întindea, ne putem da

seama din asocierile pe care arheologia modernă ni le pune la dispoziție, dintre
care enumerăm: cea minoică din Grecia, cu prezența bucraniului, cultura
Yangchao din China, cu prezența spiralelor, cultura mesopotamiană, cu prezența
scrierii bazate pe crestături în lut... Deși epicentrul acestei civilizații este localizat
la Dunăre și Marea Neagră, apreciem că o anumită circulație a oamenilor și a
mărfurilor era destul de puternică, fapt ce poate explica relațiile ce au existat
între aceste mari culturi ale antichității, mai degrabă decât mentalul colectiv
comun de tip C. Jung (wikipedia). Dealtfel, aceste relații le regăsim și mai târziu la
daci, între Dromichete și macedoneni, între Decebal și China, între daci și evrei,
între masageți și asirieni... Ei luptau împreună, căutau alianțe sau intrau chiar în
dispute aprinse, din care vedem că globalismul nu este doar o noțiune modernă.

Cât de avansată era această civilizație, este întrebarea care ne apropie și mai
mult de tematica acestui excurs, originea semnului Yin/Yang, asupra căreia
sperăm să aducem un pic de claritate. Ceea ce știm cu exactitate este că formau
comunități foarte mari, cuprinzând mii de persoane, adevărate orașe, cetăți,
grupate în vetre întinse pe mai mulți kilometri pătrați, cu ocupații pașnice, legate
de agricultură și creșterea animalelor. Aveau case trainice, din lemn și pământ,
unele cu etaj chiar, altele rotunde, sprijinite pe un stâlp central. Resturile
menajere erau adunate în anumite gropi în pământ, iar la anumite perioade, tot
inventarul se ardea și se reconstruia din nou, posibil în scop igienizator. Prelucrau
piatra, lemnul, lutul și bronzul, ultimul aici găsindu-și poate originea. Amenajau în
mod complex vetrele, folosindu-se de condițiile naturale, pante abrupte, platouri
pentru agricultură, munți și peșteri pentru activitățile religioase, extragerea
mineralelor, în special sarea, ape pentru pescuit, circulație și protecție. Numai
dacă ne gândim la Atlantida, celebra cetate dintre ape, avansată din multe
puncte de vedere, dispărută însă tot datorită apei, pe care o asociem culturii
strămoșilor noștri, ne putem face o idee asupra ce știau să facă aceștia. În treacăt
fie spus că Insula Șerpilor, din Marea Neagră, mult disputată acum din cu totul
alte motive, pare să fie o rămășiță a acestei Atlantide, păstrând urmele unui vechi
templu, legat de Apolo, un alt nume civilizator hiperborean, asociat nu numai
religiei, ci și muzicii, artelor de tot felul, culturii...

Reiterăm că această civilizație era eminamente pașnică, acesta fiind poate și

motivul saltului cultural pe care l-au făcut, cu reverberații în toate colțurile lumii
locuite. Și chiar dacă multe din cetăți/orașe au dispărut, unele sub sabia unor
populații războinice, precum cea „Yamnaia”, populația „gorganelor”, cu oameni
înalți, puternici, blonzi, veniți din nordul Mării Negre, înmormântați sub tumuli
imenși, cultura acestor cetăți/orașe a rămas, reînviind sub forma culturii dacice,
celei minoice/grecești, celei chineze, celei mesopotamiene și egiptene, cu
ramificații până în Anglia și cele două Americi.

Din punct de vedere religios, trebuie amintit că oamenii aceștia erau foarte
evlavioși, legătura cu lumea nevăzută, spirituală, fiind foarte strânsă, având ca
dovadă nu numai templele din mijlocul cetății, cum este celebrul templu de la
Parța, reconstruit într-un muzeu din Timișoara, dar și multitudinea de statuete din
lut, păstrate peste tot în areal, unele cu un număr fix, cu forme speciale (așezat,
pe tron, stând drept, meditând), cu destinații speciale (pentru copii, pentru
războinici, pentru „preoți” și preotese). Toate acestea reflectau o mentalitate
colectivă, o teologie și o spiritualitate comună, pe care o transmiteau prin toate
obiectele deținute. Statuetele erau folosite în ritualul funerar, ca obiecte de
însoțire și protecție, simbol poate al celor dragi sau al zeităților în care credeau.
Acest ritual era unul enigmatic, deoarece orașele vechi nu aveau cimitire,
neștiindu-se concret ce se petrecea cu cei „adormiți”. Deși unele morminte se mai
găsesc, ele sunt nesemnificative vis a vis de numărul celor vii. De aceea s-a
avansat ideea că aceștia erau mâncați, nu de cei vii desigur, ci de păsările cerului,
posibil în asociere cu o practică păstrată până astăzi undeva în India, la
zaratustrieni/zoroastrieni, unde corpurile umane sunt lăsate pradă păsărilor pe un
turn înalt, până rămân doar oasele, albite de vreme. Aceasta este explicația
oficială asupra culorii unor oseminte precum cele ale femeii de la Tărtăria,
purtătoarea celebrelor tăblițe cu prima scriere din lume. Mai probabil este însă că
strămoșii noștri practicau incinerarea, mai ales că făceau acest lucru cu locuințele
lor, posibil odată cu corpul celor decedați. Osemintele rămase erau pisate apoi și
praful obținut, de culoare albă, se folosea pentru ornarea unor vase de lut, mai
ales cele votive.

Inventarul religios este cel care ne conduce și la enigmaticul semn Yin/Yang,

păstrat în forme mai voalate în toate spiralele de pe vasele de lut, unele pictate,
altele incizate, chiar și pe statuete, fapt cu atât mai incitant. Oare ce semnificație
atât de importantă aveau aceste spirale, care erau folosite nu doar în scop
decorativ, pentru vasele obișnuite, sau doar pentru vasele religioase, destinate
ofrandelor, ci chiar și pe corpul statuetelor, în locuri anume delimitate, nu
întâmplător. De fapt, motivul spiralelor este cel mai frecvent, obsesiv aproape, din
el derivând și semnul studiului nostru, regăsit în forma clasică pe un vas ceramic
special, cu destinație religioasă, având forma unui vițel cu coarne, care aduce și a
melc, sau a bordei/casă/templu, nefiind nici una nici alta. Forma aceasta specială
era una frecvent întâlnită, regăsită și în templul de la Parța, lângă Timișoara, un
centru spiritual foarte important al vremii, reprodus acolo de mai multe ori chiar.
Deși semnul Yin/Yang provine de la un vas descoperit în Ukraina, unde forma în
cauză are un aspect miniatural, descris ca un altar portabil, explicația morfologică
și metafizică rămâne nedeslușită.

O posibilă asociere este cu forma unui pântece feminin, mai ales că spiralele
întrepătrunse, care reprezintă esența motivului ornamental Yin/Yang, provine sau
îl regăsim la multe statuete de lut, incizate sau pictate cu acest semn, tocmai pe
pântecele feminin. Aceste statuete, cu forme ușor exagerate, alteori puternic
schematizate, sunt atribuite Zeiței Mamă, Pământului în genere, Geea, ca
expresie a forței creației, a fertilității, a abundenței. Aceasta este considerată una
dintre primele idei teologico-religioase, având la bază un anumit animism,
atribuind elementelor naturale forțe supranaturale, creatoare ale lucrurilor din
natură, ale Universului. De fapt, nu este decât o formă arhaică de simbolism al
Divinității unice, atotcreatoare, atotputernice, pe care o regăsim până astăzi în
cele mai moderne credințe, în creștinism, islamism și chiar budismul oriental. De
ce are formă feminină, pentru că asocierea cea mai directă este cea cu funcția
generativă a părții feminine, simbol al puterii creatoare în general. Ea face
trimitere și la tipul acestor societăți primare, socotite matriarhale, femeia fiind
elementul de dirijare a tuturor activităților casnice și sociale, asociată și perioadei
pașnice a civilizației, detronată apoi de civilizația patriarhală, bărbătească,
utilizatoare a forței. Rămâne clasic astfel exemplul unei regine a strămoșilor
noștri, Tomiris, o amazoană, ctitor al cetății Tomis/Constanța de mai târziu, care
se lupta cu mesopotamianul Cirus, oferindu-i cea mai cruntă lecție pomenită
vreodată, devenită dealtfel simbol cultural, cea a setei de sânge, sfârșită cu capul
tăiat în căldarea de sânge. O lecție uitată de multe ori, de către mulți invadatori,
din păcate, cu aceleași tendințe masculine acaparatoare, bazată mai mult pe
puterea forței decât pe cea a rațiunii și iubirii de aproape. Uimitor este că astăzi,
protagoniștii conflictului care ne afectează pe toți sunt cam din aceeași zonă
geografică... „Toate-s vechi și nouă toate”, cum spune Eminescu, un alt nume
civilizator, al aceleiași zone emblematice, înțelegând astfel poate, de unde ni se
trag unele metehne...

Trecând însă peste aceste accente ale vieții actuale, inevitabile dealtfel, ca
aspecte ale vieții care se învârte între aceleași limite, trebuie să ne întoarcem
asupra semnului Yin/Yang, asociat și el tuturor acestor atitudini general omenești,
neschimbate aproape.

Este socotit cel mai adesea, dincolo de aspectul ornamental, simbol de

regenerare. Aceasta face trimitere la explicația modernă a acestui semn, păstrată
și devoalată de budism, religia care l-a folosit cel mai frecvent în zilele noastre,
fiind un element general de concepție asupra vieții, răspândit în partea
asiatică/extrem orientală a lumii. Explicația ne direcționează spre aceleași
elemente opozante: masculin/feminin, care se diferențiază distinct, se opun, dar
se și completează, se atrag, se amestecă, având fiecare în sine o sămânță din
celălalt, care poate evolua oricând într-o transformare diametral opusă. Acesta
este sensul indicat, mai ales pentru punctele din centrul celor două văpăi, care se
urmăresc, puncte care au aspectul coloristic diametral opus văpăilor care le
conțin, indicând punctul slab, de unde poate pleca schimbarea.

Interesant totuși că aceste puncte se regăsesc

aidoma pe vasul enigmatic din Ukraina1, ca
dealtfel pe foarte multe vase ale ceramicii și nu

1
https://twitter.com/serbiaireland/status/1117504821895028738?lang=he
numai, aparținând civilizației strămoșilor noștri comuni 2. Dar de acum 8000 de
ani, nu de acum câteva sute, cum este cazul celor asiatice... Ca dovadă că lucrurile
sunt mult mai profunde decât ne așteptăm...

Noutatea pe care o aducem astăzi, referitoare la originea acestui semn

enigmatic, are sorginte astronomică, asociată unei observații pe care nu am mai
regăsit-o nincăieri în lume, deși pare una la îndemâna tuturor: este vorba de
aspectul coloristic al Lunii pline3, care îmbracă datorită craterelor și părții plate ale
acesteia, chiar forma generală a simbolului Yin/Yang. Craterele au aspect închis la
culoare, iar „câmpurile” au aspect luminos, încadrându-se aceluiași tipar general,
Yin/Yang, chiar dacă nu foarte exact. Totuși
asemănarea este izbitoare și pare
neverosimil ca știința și istoria modernă să
nu fie conștiente de acest fapt atât de
evident. Ceea ce, se pare, nu a scăpat deloc
strămoșilor noștri, care l-au transformat
într-o emblemă. Emblemă ce le-a marcat
atât de mult viețile încât o regăsim pe toate
continentele, în toate culturile, în toate
timpurile, de la cele mai vechi până la cele
mai noi.

Mai mult decât atât, acest simbol de „regenerare”4 este precursorul Sfintei
Cruci, pentru că cele două văpăi s-au transformat în crucea curbată, „zvastica”
după cum a fost denumită și demonetizată de către nazismul celui de-al Doilea
Război Mondial, motiv pentru care ezităm să folosim acest termen. Crucea
curbată este mult mai veche și mult prea
importantă pentru lumea modernă,
datorită jertfei Mântuitorului, care a
destinat-o definitiv nu războiului, ci

2
https://www.facebook.com/watch/?v=957289161010404
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lun%C4%83_plin%C4%83
4
https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-1-3-cucuteni-si-simbolismul-de-regenerare
sacrificiului pe care trebuie să-l facem cu toții, zi de zi, dacă vrem ca lumea să se
îndrepte, în sfârșit, într-o direcție bună...

În plus, putem considera că „regenerarea” este un sinonim al învierii, ceea ce

tot la Mântuitorul Hristos ne trimite, poate ca o prevestire, o anticipare, o
profeție, o recunoaștere, o direcție...

Mai intervine aici un element metafizic, timpul. S-a spus că acest semn ar putea
fi unul al scurgerii timpului, ceea ce face legătură și cu fenomenul astronomic de
care am amintit, care putea să fie un criteriu și chiar era, al măsurării vieții de zi cu
zi. Așa cum dă mărturie și prima carte a Sfintei Scripturi, „Creația”, vorbind despre
Soare și Lună, „făcute” pentru a deosebi ziua de noapte, zilele, lunile, anii...
„Creația”, care are destulă vechime, aproape 3500 de ani, pentru a dovedi,
argumenta, justifica, simbolismul acesta temporal al semnului nostru.

Dar timpul, este apanajul Divinității eterne, atemporale, creatoare a timpului,

care face delimitarea lui, mai ales prin creație, ancorată temporal și bază a
acestuia. Asocierea aceasta, timp, Divinitate, semnul Yin/Yang/Cruce, o regăsim,
nu întâmplător credem,
tot la strămoșii noștri, pe
una din frizele de la
Adamclisi5, ale
cunoscutului și
impunătorului
monument funerar și
războinic, care a rezistat
peste milenii, dedicat de
împăratul Traian cuceririi
imperiului roman asupra Daciei, la începutul secolului II, era creștină. Aici găsim o
friză cu întruchiparea a mai mulți lupi, care se înscriu în cercul și gravitația
Yin/Yang. Lupul, se știe, este și stindardul dacilor, dar are și simbolistică religioasă,
legată tot de Divinitate, datolită culorii negre, culoarea Universului, dar și datorită
ochilor, strălucitori în întuneric, motiv al luminii stelelor, al luminii solare mai apoi,

5
https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/3-1-2-3-adamclisi-mausoleu-din-la-tene
al luminii rațiunii, dacă putem extrapola aici... Cei doi lupi se aseamănă chiar mai
bine contururilor lunare de care am amintit, fiind asociate aceleiași curgeri
temporale, căreia Luna îi devine prim criteriu, după diferențierea zi/noapte. Mai
ales prin fazele sale, luna sugerează această scurgere a timpului, marcată, iată,
dublu, și prin aspectul Yin/Yang.

Interesant este aici și un alt aspect, anume că Luna plină nu se vede la fel din
toate colțurile Terrei. În emisfera sudică ea se vede inversat sau mai lateral de la
stânga la dreapta Terei, cu toate că Luna stă tot timpul cu aceeași față către
Pământ, aceasta fiind o altă concidență specială. Din pricina unghiului de
observație, aspectul Yin/Yang nu mai este la fel de evident peste tot... Una este
configurația văzută din Spania, alta este cea din India/China. De aceea Lunii i s-au
atribuit o mulțime de semnificații geo/morfologice, vorbindu-se un „copil” al
acesteia, de o cizmă, de fața unei doamne, ultima nefiind poate străină de atribul
său feminin în general, ca și al Divinității primare... De aceea considerăm că
aspectul Yin/Yang, pe aceste meleaguri trebuie să fi fost observat, închipuit,
teoretizat, mitologizat, pentru că de aici el se vede cel mai bine. Inițial, am
presupus că Luna, fiind aceeași pentru toate popoarele lumii, trebuie să fi fost
percepută asemănător, motiv pentru care semnul Yin/Yang este atât de răspândit,
cel puțin sub forma liniilor ondulate, întrepătrunse. Deși observația vederii
diferite a Lunii în funcție de locație este cât se poate de importantă, totuși teza
universalității semnului nostru rămâne de verificat, sugerând că mai intervine aici
încă un subiect de discuție foarte important.

Este vorba încă o dată, despre principiul reciprocității masculin/feninine.

Aspectul lunar nu are cele două puncte simetrice, dar ele sunt prezente în
imagistica Cucuteni/Tripolie sau la Adamclisi, prin ochii celor doi lupi. Faptul nu
este deloc întâmplător, apreciem, motivul ochiului fiind prezent în mai toate
reprezentările ondulatorii, uneori sub forme geometrice deosebite, triunghiulare,
pătrate, rombice. Nici acestea, considerăm, nu sunt întâmplătoare. În afară de
ochiul care devine simbol al vederii atotprezente a Divinității, simbolistică pe care
o alăturăm celei a Luminii de care am amintit, credem că punctele simetrice au
legătură și cu procesul creativ omenesc, mai concret, cu procreația.
 Departe de a considera acest aspect unul vulgar, apreciem că procreația este o
parte a „creației”, atributul suprem al Divinității, aspectul ei intrinsec, ultim,
fundamental. Divinitatea este forța creatoare a Universului, forța care o menține,
o transformă și o modelează continuu. Iar procreația umană, ca și a celorlalte
făpturi, este urmarea acesteia, întruchiparea ei, forma ei practică, văzută, simțită,
experimentată, responsabilizată, o formă de manifestare a Divinității, care, nu
întâmplător, spunem noi, a fost atribuită parțial și omului, ca „fiu” al acesteia, ca
partener, ca moștenitor.

Cu toate acestea, antichitatea mai recentă, masculinizată, atrasă de mirajul

forței, a început să desconsidere partea feminină, ajungându-se la expresia
hristică: „Ce este între mine și tine, femeie, ceasul meu n-a venit încă”. Este vorba
de apostrofarea adresată de Mântuitorul Maicii sale, imagine poate a unui primat
masculin prezent aproape peste tot în vremea respectivă, care, credem însă, n-a
fost atât de dur în realitate, diferit oricum de cum sună în limba română, rezultat
al unei traduceri inconsistente, ci s-a referit mai degrabă la semnele divine pe
care doar Mântuitorul și Maica Sfântă le știau „între ei” și care nu trebuiau puse la
vederea tuturor, oricum...

Antichitatea modernă, masculinizată, războinică, a fost atenționată,

redirecționată tocmai de Mântuitorul, nu numai în direcția jertfei și a vieții
pașnice, ci și în direcția nediferențierii antagonice bărbat/femeie. Lecție care,
iarăși, se lasă greu însușită, și de către catolicitatea atrasă de mirajul primatului, și
de către ortodoxia rusă, uimită doar de măreția și forța Bizanțului, și de către
islamul, moștenitor al hinduismului, redus doar la viziunea cotropitoare a unui
Mahomed. Oare nimeni nu pricepe că nu se poate merge astfel înainte? Nu
înțelegem că acesta este doar un drum cu gropi și cu sforțări de a ieși din ele?

Desconsiderarea feminității, materializată și într-un anumit polarism religios,

accentuat în monahism, atât cel masculin, cât și în cel feminin, credem că nu este
nici aceasta calea cea mai echilibrată. De aceea apreciem că antichitatea primară
era cu un pas înainte, mai ales când făcea din feminitate principiul de bază al vieții
și al Universului, expresie a creației și „regenerării”, atât de prețioase și atât de
necesare, cu trimitere la același Transcendent, la care ne raportăm cu toții,
indiferent de timp și loc.

Reiterăm aici explicațiile simpliste poate, ale arheologiei moderne, referitoare

la fecunditate, date tuturor elementelor arhitecturale regăsite în diferite temple
antice, definite ca artistice și privite ironic de
către modernitatea, care nu face legătura cu
atributul creator transcendent. Trecând însă
peste exacerbările unor reprezentări falice sau
feminine, care nu sunt nici ele întâmplătoare,
pentru că reflectă superioritatea Divinității,
putem să ne minunăm de știința unor
constructori care au zugrăvit artistic calea unei
semințe masculine către un pântece feminin, cu
sute și mii de ani înaintea descoperirii unui
microscop6...

De unde provine această cunoaștere, stilizată până la esență, parcă de un

Brâncuși hiperboreean, schematizată în volutele intergravitaționale, în punctele
centrale simetrice, simbol al unor părți masculine și feminine interdependente?
Care mai face trimitere și la imaginea unei galaxii, cea a
noastră7 sau oricare alta, în care principiul „creației” își
are exemplificarea cea mai complexă posibil, expresia cea
mai plastică a Divinității? Posibil din meditația profundă,
de care nici anticii nu erau străini, din evlavia religioasă
care, spunem noi poate simplist, era mai aproape
temporal de vremurile lui Adam și, deci mai proaspătă,
mai nealterată...

Nici crucea egipteană8 nu face excepție de la simbolistica

procreativă, schematizată în întrepătrunderea a două linii, elemente,
altfel de neînțeles, simbol al naturii imanente și transcendente
6
https://www.reddit.com/r/AncientCivilizations/comments/ggox3h/the_sperm_and_egg_carving_is_from_sri/
7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Portal:Calea_Lactee
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ankh
adiacente, fapt sesizabil și în teologia creștină a Sfintei Cruci, teoretizată drept
cuprindere și unire a infinitului orizontal/omenirea, cu infinitul
vertical/Divinitatea.

Creștinismul vine deci ca o recunoaștere a unei tradiții milenare, atemporale,

legată de valoarea etică a vieții, atribut al Divinității, dar și ca principiu ce trebuie
respectat, al naturii văzute și nevăzute interdependente. E adevărat că nașterea
Mântuitorului este un pic restrictivă, fără sămânță bărbătească, dar cu Har divin
înlocuitor, că Dumnezeu nu are nevoie de noi și că din pietre poate ridica „fii ai lui
Avraam”, dar cinstirea Maicii Domnului rămâne un fapt de necontestat, ca și
săvârșirea primei minuni oficiale/pe față la nunta din Canna Galileii, ca o
binecuvântare pentru căsătorie și procreație...

Reticența aceasta creștină pentru erosul uman, credem noi, are un alt substrat,
la care am mai făcut aluzie, anume unul responsabilizant, ca oamenii să nu facă
prunci alandala, fără să-i poată crește și educa, într-o nebunie a creației... Natura
nu face acest lucru, ca expresie poate și a voinței lui Dumnezeu. Toate au un rost
limitat, ce ține de limitele spațiului unde trăim... Dar aceasta nu înseamnă că
procreația nu este cel mai sensibil și mai măreț act al Universului, parte a lucrării
celei mai sfinte, a lui Dumnezeu.

Am folosit acum termenul „Dumnezeu”, pentru Divinitate/Transcendent.

Apreciem că strămoșii noștri nu făceau foarte multe diferențieri ale acesteia, nici
măcar aceea între forțe benefice și malefice, pe care semnul Yin/Yang le
consideră, așa cum am mai spus, interschimbabile, probabil și în sensul că acel
lucru care este bun pentru cineva, poate să fie rău pentru altcineva și invers.

Termenul românesc pentru Divinitate are și el componență lingvistică bipolară,

conjunctural sau nu, adaptată simbolisticii Yin/Yang. Evoluția lingvistică poate să
atribuie acest fenomen singular intenției de a întări temenul de bază „zeu” cu
atributul divin „domn”, ajungându-se la expresia: „Domnul Zeu”, contractat astăzi
în forma cunoscută. Însă putem pleca și de la premiza cinstirii mai multor zei,
situație recunoscută a antichității, care se subordonau totuși Zeului Suprem, Zeul
timpului, al luminii. Situația nu este foarte departe de ceea ce considerăm și noi
astăzi, vis a vis de ierarhizarea lui Dumnezeu și a îngerilor săi, îngerii fiind expresia
mai adecvată a vechilor puteri zeificate. De aceea termenul „Domine Deus” poate
fi interpretat și ca „Domnul Domnilor”, „Domnul puterilor cerești”, termeni
folosiți și astăzi în cultul ortodox, chiar dacă uneori confuziv. Mai corectă este
formula „Domnul puterilor”, care nu alterează ideea de monoteism, în dauna
expresiei „Domnul Zeilor”, folosită atât de neadecvat într-unul din cele mai
sensibile acte liturgice: exorcismele Sfântului Vasile. Apreciem că traducerea
românească a devenit mai complicată decât au simțit-o Sfântul Antim Ivireanu la
1700, episcopul Chesarie de la Buzău și ceilalți traducători medievali. Dar ce ne
mirăm, pentru că nici Rugăciunea Domnească, cea mai cunoscută, tradusă încă
din primele secole, nu a scăpat de același pericol al neclarității, cu atribuirea
„ispitirii” lui Dumnezeu, ca o blasfemie inconștientă de subtilitățile limbii române.
Mai nou, aflăm că și alte limbi suferă de aceeași „ispită”, motiv care ne face să
credem că teologia nu a fost de la început foarte clară niciunde și că e loc
întotdeauna de mai bine...

De aceea sugerăm că nu este corect să folosim expresia „Domnul Dumnezeu”,

care în limba română devine o dublare excesivă, și nici expresia vocativă
„Dumnezeule”, care implică ideea a mai mulți Zei, dintre care noi alegem unul să
dialogăm... Mai corectă este expresia simplă „Doamne”, care ne scapă și de
pericolul de dedemnitizare... Cam complicat spus, dar„Dumnezeule” sună rău în
limba română, asociat lui „Bă, Ioane!”, care ne mai duce cu gândul și la
politeism...

Semnul Yin/Yang/crucea
ondulată (nu „încârligată”, nu
„zvastica”) rămâne deci un semn al
Divinității, fie ea cu două „Fețe”
sau trei (în treacăt fie spus, Duhul
Sfânt, a treia Persoană a Sfintei
Treimi, are un statut mai aparte,
circumscris celorlalte două),
prezente în mod surprinzător, cu
ambele forme, la strămoșii noștri
antici9. Are aici o semnificație specială și în ce sens sunt orientate brațele, orar
sau antiorar, cu sens benefic sau invers (cel benefic este cel antiorar, coincizând
spunem noi, nu întâmplător, cu ceea ce se prevede pentru unele acte liturgice
ortodoxe)10. Acest semn confiscat de naziști, dar și de bolșevici mai înainte, cinstit
însă și mai înainte de casele regale, în special de Regina Maria 11, care l-a acceptat
pe cunoscuta sa coroană regală, are o vechime, iată, antică, fiind prezent și pe
Tăblițele de la Tărtăria12, cu cel mai vechi scris din lume, chiar dacă interpretat de
atei drept mijloc de sectorizare a semnelor. Capul bourului de pe stema lui Ștefan
cel Mare și a României, are și el reprezentare de 7-8000 de ani, în templul de la
Parța (Timișoara)13, cu aceeași semnificație Yin/Yang triplu, având în centru
triunghiul procreativ feminin14, „pântecele dumnezeieștii întrupări”,
dacă este să-l privim creștinește...

Totul, se pare, a pornit de la o reprezentare lunară a timpului,

îngemănat duhovnicește atât de profund cu actul Creației divine, ca
și cu multe dintre realitățile lumii pe care o locuim și pe care trebuie
să o transfigurăm nu prin războaie masculine, ci mai mult prin
pacifism feminin creator. Altfel nu vom ajunge să traversăm
Universul și să-l înduhovnicim, să-l omenim, să-l personalizăm și să-l
elevăm, așa cum am și fost creați...

Pr. Duță Marian

9
https://scriitoriromaniaustria.ro/2020/08/20/stralucirea-si-declinul-unei-civilizatii-preistorice-unice-cultura-
cucuteni-tripolie/
10
https://basarabialiterara.com.md/?p=20097
11
https://www.manager.ro/articole/coroana-reginei-maria/
12
https://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83bli%C8%9Bele_de_la_T%C4%83rt%C4%83ria
13
https://ziarulnatiunea.ro/2018/07/10/sanctuarul-neolitic-de-la-parta-are-peste-6-000-de-ani-vechime/
14
https://sites.google.com/site/seimenisatdinneolitic/prima-traducere-corecta-a-unui-simbol-neolitic