Curs 1

Noţiuni generale referitoare la perioada epoci bronzului pe teritoriul României

Epoca bronzului cuprinde mai bine de două milenii şi jumătate din istoria spaţiului
carpato-dunărean. În decursul acestei perioade s-au petrecut transformări substanţiale în viaţa
populaţiilor ce locuiau în acest spaţiu, s-au întâmplat, desigur, evenimente care, poate, au
însemnat răsturnări, migraţii, cuceriri dar pe care documentaţia arheologică nu este în măsură să
le demonstreze. Cercetarea arheologică contribuie, cel mult, la închegarea unui tablou de
fenomene cultural-istorice, nu şi de ordin etno-istoric. Acestea din urmă, se prezintă doar sub
forma unor ipoteze de lucru, ca de exemplu procesul de indoeuropenizare.
Sfârşitul eneoliticului reprezintă una dintre cele mai dezbătute probleme ale preistoriei
sud-estului european. Ipoteza clasică acceptată de majoritatea arheologilor este că acest proces se
datorează unei invazii din stepele ponto-caspice sau dinspre silvo-stepa nord-estică, a unor
populaţii de păstori nomazi, cu activitate economică net diferenţiată faţă de a autohtonilor
eneolitici.
Această ipoteză era acceptată unanim acum trei decenii, când contrastul între nivelul de
civilizaţie al comunităţilor neolitice şi cel al epocii imediat următoare era izbitor: cultura celor
desemnaţi ca "noi veniţi" se caracteriza prin grupuri restrânse de colibe, printr-o ceramică de
slabă calitate, decorată doar cu crestături, incizii sau imprimată cu sfoara; monumentul funerar al
noii epoci este tumulul; cei înmormântaţi într-o movilă erau membrii unei familii patriarhale,
pentru a enumera doar câteva dintre elementele contrastante între cele două civilizaţii. Acest
contrast părea cu atât mai puternic, cu cât intervalul de timp în care s-ar fi produs era considerat
în termenii unei cronologii foarte "scurte": în 1960, cercetătorii admiteau ca dată de sfârşit a
neoliticului cca. 2000 a.Chr., începutul epocii bronzului fiind situat pe la 1800/1700, iar între cele
două epoci se accepta desfăşurarea unei scurtă perioadă de tranziţie.
Deşi, în linii generale, contrastul amintit rămâne, în continuare, un fapt necontestat,
interpretarea fenomenului în termeni istorici şi-a pierdut mult din virulenţă, în primul rând
datorită sensibilei lungimi a aşa-zisei perioade de tranziţie, evaluată acum la mai bine de 1500 de
ani. Această situaţie reflectă un proces lung de transformare a societăţii şi civilizaţiei sud-estului
european, şocul unei mari migraţii nemaifiind evident: sfârşitul culturilor eneolitice nu a fost
brusc şi trebuie interpretat în mod diferit pentru fiecare cultură în parte. Ceea ce părea a fi o

1
infiltrare de triburi de păstori poate fi privit astăzi şi ca o transformare economico-socială a vechii
populaţii, prin mărirea ponderii creşterii vitelor în dauna agriculturii, fapt ce ar explica şi o
mobilitate mai mare a triburilor şi preferinţa pentru noi tipuri de aşezări. Fenomenul a fost,
desigur, complex; el oglindeşte, probabil, şi unele schimbări climatice şi modificări de ordin
demografic. Toate acestea pot fi şi rezultatul unor revoluţii pe plan spiritual, al credinţelor
religioase sau, dimpotrivă, au determinat şi transformări de ordin cultic. Nu pot fi total negate şi
unele migraţii locale. De exemplu, sfârşitul culturii Gumelniţa în Câmpia Dunării se pare că a fost
grăbit de pătrunderea la Dunărea de Jos a unor triburi venite dinspre gurile Niprului, respectiv
comunităţile cultura Cernavoda 1. În schimb, sfârşitul culturii Cucuteni-Tripolje se arată cu totul
diferit: apare, mai degrabă, ca o transformare lentă a culturii aceleiaşi populaţii.
Toate aceste constatări explică şi scepticismul unor cercetători cu privire la contribuţia
arheologică în problema indoeuropenizării. Căutarea unei patrii primitive a presupusei unităţi
indoeuropene, rămâne, mai departe, dependentă de ipotezele lingvistice, dintre care unele merg
până la negarea existentei fenomenului ca atare.
Un aport însemnat în desluşirea problemei migraţiei ar putea veni de la analiza
scheletelor. Deşi numărul mormintelor de inhumaţie este destul de mare, repartizarea în spaţiu şi
în timp a descoperirilor nu este uniformă (de exemplu, neştiindu-se structura antropologică a
populaţiei cucuteniene, nu se poate trage nici o concluzie referitor la caracterul alo- sau indigen al
populaţiei din perioada imediat următoare). Datele antropologice, atâtea câte sunt până în prezent,
aduc, mai degrabă, contraargumente la teoria marii migraţii a indoeuropenilor dinspre răsărit.
Elementul mediteranoid este prezent în culturile ce succed neoliticului la Dunărea Mijlocie, în
timp ce în Europa centrală caracteristicile populaţiilor stepice descresc progresiv de la est spre
vest. Populaţia de la începutul epocii bronzului din Europa centrală nu arată afinităţi biologice cu
populaţia reprezentată în mormintele kurganelor nord-pontice.
Epoca bronzului este precedată de o perioadă numită iniţial "de tranziţie", care începe în
prima jumătate a mileniului IV şi evoluează, fără modificări de ordin structural, spre epoca
propriu-zisă a bronzului (mileniul II). În lumina acestor constatări relativ recente, se impune
revizuirea concepţiei referitoare la începuturile epocii bronzului, aşa cum era până nu demult
văzută, în tradiţia cercetării româneşti. Dezvoltarea societăţii acestei lungi perioade în spaţiul
carpato-dunărean, urmează o ritmicitate ce poate fi, în linii generale, corelată celei a civilizaţiei
din aria egeică. Despre o etapă de tranziţie de cca. 200/300 de ani, mai poate fi vorba doar înainte

2
de 3500 a.Chr. De la această din urmă dată, odată cu formarea culturilor Baden şi Cotofeni într-o
mare parte a Bazinului Carpatic, ne aflăm în perioada timpurie a epocii bronzului (data de 3500
corespunde cu cea pe care, recent, mulţi cercetători o propun pentru începuturile Helladicului
timpuriu). În jur de 2500 a.Chr. se cristalizează nuclee de cultură ce duc la dezvoltarea a ceea ce
se înţelege, îndeobşte, prin epoca propriu-zisă a bronzului. Din acest moment, evoluţia culturală
este, în general, continuă, până târziu, în vremile protoistorice. În aceste condiţii, despărţirea pe
etape este, mai degrabă, convenţională, fiind dependentă de date, şi ele convenţionale, de ordin
supraregional (de exemplu: sfârşitul epocii bronzului în jur de 1150 a. Chr. corespunde, în
termeni aproximativ contemporani, apusului civilizaţiei miceniene).
Dintre cele opt grupuri culturale regionale, caracterizate, mai ales, prin formele şi decorul
specific al ceramicii, atestate la sfârşitul mileniului III şi la începutul celui următor, o importanţă
deosebită revine culturii Monteoru din zona de curbură a lanţului carpatic. Periodizarea acestei
culturi, întemeiată pe stratigrafia marii staţiuni de la Sărata Monteoru, jud. Buzău, reprezintă
coloana vertebrală a cronologiei bronzului românesc. Poziţia cronologică relativă a celorlalte
grupuri culturale este asigurată, mai ales, în măsura în care poate fi corelată cu diferitele faze ale
culturii Monteoru.
Deşi în evoluţia bronzului carpato-dunărean se observă influenţe exercitate atât dinspre
stepele nord-pontice, cât şi dinspre Europa centrală, impulsurile venite dinspre lumea egeo-
anatoliană au contribuit mai hotărâtor la dezvoltarea societăţii pe plan spiritual şi material. În
rândul acestor influenţe sudice, se remarcă rapierele de bronz de tip micenian, aflate în număr
destul de mare în Transilvania. Ele sunt produse locale, unele imitând chiar tehnica de aliaj
originală. Imitarea unor tipuri de artefacte implică o relaţie mai intimă între cele două civilizaţii,
decât ar fi reprezentat un simplu import. Acest fapt trebuie avut în vedere în judecarea ponderii
impulsurilor venite din afară. Tot ca o influenţă din lumea egeoanatoliană se poate explica şi
răspândirea, în prima jumătate a mileniului II, dar şi mai devreme, a decorului spiralo-meandric,
ce apare atât pe ceramica unor culturi, mai ales din Transilvania, cât şi pe diverse obiecte de os
(psalii de zăbală, şaibe, "sigilii" etc.) sau de metal (topoare de luptă, spade şi pumnale bogat
ornamentate). Multe din piesele acestei din urmă categorii reprezintă obiecte de prestigiu, arme
de paradă cu funcţie de distincţie socială sau cultică, mai puţin militară. Astfel, topoarele de
bronz ca cele de la Someşeni (jud. Cluj) sau Săpânţa (jud. Maramureş), sceptre ca cele de la
Drajna (jud. Prahova), topoare de aur de la Ţufalău (jud. Covasna) sau de argint (Perşinari, jud.

3
Dâmboviţa), spade ca cea de la Apa (jud. Satu Mare) sau rapiera de la Roşiorii de Vede (jud.
Teleorman), sunt însemne ale puterii, asemenea halebardelor şi pumnalelor triunghiulare de bronz
din Europa centrală şi vestică. Toate acestea sunt proprii unei societăţi războinice, structurată pe
mici grupuri conduse de un principe (primus inter pares, din rândul luptătorilor de vază), ce-şi
avea, de regulă, reşedinţa într-o aşezare întărită, în care sistemul de fortificaţie (val de pământ,
palisadă sau chiar zid primitiv de pietre) constituia, de asemenea, un element de prestigiu, alături
de cel de apărare.
Datele oferite de arheologie sunt prea puţine pentru o reconstrucţie plauzibilă a religiei
populaţiilor epocii bronzului. Deşi, desigur, politeistă, cultul unei divinităţi solare pare a fi fost
precumpănitor în credinţele grupurilor culturale din spaţiul carpato-dunărean. Simboluri solare de
formă dinamică (spirale, cruci încârligate cu vârtejuri la extremităţi etc.) sunt atestate în
patrimoniul motivistic din aria culturilor din Transilvania, în timp ce în Câmpia Dunării
predomină aceleaşi simboluri, realizate sub formă statică (cruci, roţi cu spiţe sau raze etc.). O
clădire cu caracter cultic a fost identificată în aşezarea de la Sălacea, judo Bihor; este un sanctuar
de tip megaron, cu două încăperi, cu pereţii decoraţi cu frize spiralo-meandrice.
Spre sfârşitul epocii bronzului şi la începutul mileniului I a.Chr., se constată o creştere
substanţială a depunerilor (depozitelor) de obiecte în pământ (mai ales bronzuri, dar nu numai).

Multă vreme, acest fenomen - atestat, mai ales, în Transilvania, dar nu lipseşte nici în zonele
extracarpatice - a fost interpretat asemenea tezaurelor monetare din timpurile istorice, fiind pus în
legătură cu frământări de ordin politic, care ar fi impus ascunderea cu bună ştiinţă a obiectelor de
valoare. În ultima vreme, însă, tot mai mulţi cercetători înclină a atribui un caracter cultic acestui
fenomen. Depunerile pot fi, astfel, explicate fie ca ofrande sau având funcţie votivă, fie ca
rezultat al unor licitaţii de prestigiu intercomunitar. Acestui din urmă tip ar putea aparţine
depozitele constituite, mai ales sau exclusiv, din fragmente. Pe de altă parte, depozite de mari
dimensiuni, cuprinzând sute sau mii de obiecte de bronz, majoritatea fragmentare, alături de o
mare cantitate de "turte" de bronz brut, considerate "depozite de turnătorie", ar putea fi
interpretate şi ca depozite de templu, asemenea celor din templele elene de mai târziu. Ca
exemplu, uriaşul depozit de la Uioara, jud. Alba, ce conţine 5812 piese şi cântăreşte cca. 1100
kg., sau cele de la Aiud şi Spălnaca, toate trei aflându-se într-o zonă bogată în sare, pe Mureşul
Mijlociu, în judo Alba. Alte două astfel de depozite gigant au fost descoperite la mică depărtare
unul de altul, în preajma unei necropole tumulare de la începutul epocii fierului, la Bicaz, jud.

4
Maramureş. Aceeaşi explicaţie cultică poate fi dată şi depozitelor de vase ceramice, mai ales ceşti
şi străchini. Într-un turnul de mari dimensiuni, explorat la Susani, jud. Timiş, s-a găsit o ofrandă
constând din 66 ceşcuţe şi 13 străchini, aşezate în jurul unei străchini de mari dimensiuni şi a unei
grămezi de grăunţe carbonizate. În acelaşi tumul s-a descoperit o groapă în care fuseseră depuse
cca. 140 de vase, mai ales ceşti şi străchini, toate îngrijit lucrate şi frumos decorate.
Punctul culminant pe curba frecvenţei depunerilor de bronzuri se situează în secolele.
XII-XI a.Chr. Obiceiul dispare aproape brusc în sec. VIII a.Chr., cam la aceeaşi dată pe mari
întinderi ale Europei. O primă problemă care se ridică este ce eveniment istoric ar fi putut
determina dispariţia acestor depozite, din Insulele Britanice până la Marea Neagră. Singura
explicaţie plauzibilă este de domeniu religios: în sec. VIII a.Chr. a intervenit o "reformă" în
domeniul culturii spirituale, care şi-a găsit expresia, între altele, şi în dispariţia, aproape
simultană, a obiceiului depunerii de bronzuri.

Concepţia prezentă în Tratatul de Istorie a României din anul 1960, potrivit căreia
sfârşitul epocii bronzului ar fi fost caracterizat prin mari prefaceri de ordin cultural-istoric ce ar
reflecta migraţii de populaţii (inclusiv aşa numita "mare migraţie egeică"), pierde, în ultimul
timp, din ce în ce mai mult teren, nefiind susţinută pe plan arheologic. Întreaga perioadă a
secolelor XIII-IX a.Chr. se arată a fi o epocă de bunăstare materială, de înflorire a vieţii
spirituale, de relativă stabilitate. Fenomenul depunerilor, dacă îl interpretăm în plan sacral,
reprezintă doar una din trăsăturile de unitate ale acestei epoci. Evoluţia tipurilor ceramice din
necropole (în Banat sau în nordul României, în Ţara Lăpuşului) şi din aşezări, pledează în
favoarea unei dezvoltări istorice fără convulsii majore. Ceea ce, mai de mult, era considerat a fi
dovada unei pătrunderi de elemente alogene, reprezentate prin grupuri cu ceramică decorată cu
caneluri, în contrast cu grupurile cu ceramică incizată şi excizată, decoruri specifice epocii
bronzului, se dovedeşte a fi, de fapt, generalizarea unei noi mode de ornamentare a ceramicii,
adoptarea modei canelurilor pe suprafaţă de culoare închisă a vaselor datorându-se influentei
veselei de metal (bronz şi aur), ce se răspândeşte cu intensitate spre sfârşitul mileniului II a.Chr.
Totodată, apar mari aşezări întărite cu valuri de pământ şi bârne (uneori cu o structură destul de
complicată), unele de dimensiuni considerabile: de exemplu, la Sântana-Arad, cetatea are un
diametru de aproape 1 km iar valul se conservă, şi astăzi, pe o înălţime de mai mulţi metri.

5
 Spre sfârşitul epocii bronzului se observă o polarizare a influentelor culturale, diferită de
cea a epocii bronzului propriu-zise. Extinderea în Transilvania, în sec. XV-XIII, a unei culturi de
sorginte răsăriteană - cultura Noua - include această regiune în spaţiul cultural carpato-niprovian
(cultura Noua-Sabatinovka). În acelaşi timp, grupurile din sudul României prezintă din ce în mai
multe afinităţi cu cele din spaţiul balcanic. Prin adoptarea modei ceramicii canelate, grupurile din
Transilvania şi Banat se polarizează în secolele XII-XI a.Chr., în direcţia ariei Dunării de mijloc,
pentru ca, în curând, moda canelurilor să cuprindă, aproape în totalitate, spaţiul carpato-dunărean,
manifestându-se prin forme specifice, diferenţiate regional. În pragul mileniului I a.Chr., în zona
României activează două cercuri culturale:
1. cel al ceramicii canelate, în cea mai mare parte a ţării, cu excepţia Dobrogei şi a sudului
Moldovei şi
2. cel al ceramicii decorate cu motive imprimate, având centrul de greutate în spaţiul
balcanic şi influenţând, cu începere din sec. X, din ce în ce mai puternic, zonele sudice şi
răsăritene ale ariei carpato-dunărene (în special Dobrogea şi Moldova).
Majoritatea cercetătorilor români văd în populaţiile epocii bronzului carpato-dunărean
grupul indo-european al tracilor. Tracii apar pentru prima dată în izvoarele literare în epopeile
homerice; este vorba, evident, de tracii locuind la periferia lumii greceşti. Dacă, deci, tracismul
populaţiilor sud-dunărene, la începutul epocii fierului, nu poate fi pus la îndoială, informaţii
sigure despre tracii nord-dunăreni provin dintr-o epocă mai târzie (sec. VI a.Chr) şi chiar şi mai
târziu în ceea ce îi priveşte pe cei din regiunile carpatice. În ceea ce îi priveşte pe cei din regiunile
carpatice (sec. II-I a.Chr.). Lipsa unor informaţii scrise nu îngăduie, însă, formularea oricăror
ipoteze referitor la etnicul populaţiilor de la nord de Dunăre - cum ar fi o migraţie lentă, de-a
lungul secolelor, a triburilor tracice, de la sud de Dunăre, spre nord, până la Carpaţii Păduroşi de
la izvoarele Tisei. O atare ipoteză - formulată de unii cercetători - ar fi în flagrantă contradicţie cu
datele arheologice, oricât de greu ar fi ele de interpretat. Despărţirea neamurilor tracice în sudice
şi nordice se întemeiază, mai ales, pe considerente toponimice, provenite, cele mai multe, din
izvoare de epocă romană. Cât de substanţiale erau deosebirile este imposibil de precizat. Pentru
greci, toţi erau traci. Din grupul nordic fac parte geţii şi dacii, primii locuind la Dunărea de Jos,
unde sunt întâia oară menţionaţi în sec. VI a. Chr., ceilalţi, în amonte şi în spaţiul intracarpatic,
atestaţi abia în sec. II-I a.Chr. Limita etnică între tracii sudici şi nordici pare a fi fost lanţul nordic
al Balcanilor - Stara Planina. Tot din grupul nord-tracic făceau parte tribalii şi moesii, la nord--

6
vest de Balcani; apoi carpii, în Moldova, atestaţi prima dată, în mod sigur, în sec. II a.Chr., şi
costobocii în Carpaţii nordici, atestaţi începând cu sec. I p.Chr.
Utilizarea datelor arheologice spre completarea sărăcăcioaselor surse literare despre tracii
nordici îngăduie o reevaluare substanţială a informaţiei actuale, mai ales şi cu ajutorul cercetărilor
interdisciplinare (antropologie, paleobotanice, paleozoologice etc.). Concepţia formulată de
Vasile Pârvan în anii '20, expusă în a sa lucrare devenită clasică - Getica. O protoistorie a Daciei
-, rămâne, până astăzi, actuală. Civilizaţia sfârşitului epocii bronzului a fost o creaţie a tracilor
nordici ("bronzul getic"). A merge cu speculaţiile înapoi în timp ar fi, evident, riscant. Ce sorginte
etnică, vor fi avut cele opt sau nouă culturi ale bronzului carpato-dunărean este, deocamdată, o
problemă irezolvabilă. Se poate imagina, doar, că din diversitatea populaţiilor reprezentate de
aceste culturi se va fi impus, datorită necesităţii create de contactele tot mai frecvente dintre
triburi, o lingua franca, fapt atestat în multe situaţii observate în cadrul societăţilor primitive
actuale şi care ar putea oferi o explicaţie plauzibilă unităţii lingvistice, aşa cum rezultă din
izvoarele literare, secole mai târziu.
Este, deocamdată, cu neputinţă de a desluşi în spatele fenomenelor de ordin cultural--
istoric ale epocii vechi a fierului modificări etnopolitice. Oricât de tentant ar fi de a vedea în
grupurile cu ceramică canelată de la nord de Dunăre pe tracii nordici iar în cele cu ceramică
imprimată pe cei sudici, o atare concepţie rămâne pură ipoteză. Nici analizele antropologice nu
pot contribui la rezolvarea acestor probleme, deoarece sunt dependente de descoperirea de
morminte de inhumaţie, numeroase, ce-i drept, în cadrul unora dintre culturile epocii bronzului,
nu în toate (în cadrul culturilor din Muntenia centrală şi din Oltenia - Tei şi Verbicioara - nu s-au
descoperit nici un fel de morminte), dar, odată cu noua epocă, se constată un fenomen oarecum
bizar; începând cu sec. XII a. Chr., necropolele se răresc pentru ca să dispară apoi. De fapt, în
întreg spaţiul carpato-dunărean, până la cucerirea romană a Daciei, nu se mai cunosc necropole
de inhumaţie sau de incineraţie, decât în zonele unde se exercită influenţe alogene (vezi celţii,
bastarnii etc.) sau în cazul în care înmormântările au o explicaţie specială (de ex. morminte
princiare sau fastuoase) sau se datorează unor influenţe din aria balcanică (vezi necropolele de
incineraţie de tip Ferigile sau grupul de incineraţi de la Dunărea de Jos). Fenomenul nu şi-a găsit,
până acum, o explicaţie deplin satisfăcătoare. Este, evident, vorba de o schimbare a
comportamentului faţă de ritul funerar, determinat, desigur, de anumite credinţe religioase.
Data sfârşitului epocii bronzului - 1150 a. Chr. - corespunde pe plan supraregional

7
apusului civilizaţiei miceniene. Este, însă, evident, că în ceea ce priveşte realităţile culturale din
aria carpato-dunăreană, această dată nu consemnează nici un eveniment deosebit. Din acest punct
de vedere, spaţiul actual românesc se încadrează, mai degrabă, în ceea ce în Europa centrală se
cunoaşte sub denumirea de Urnenfelderzeit (epoca câmpurilor de urne), cuprinzând perioada
secolelor XIII-IX a.Chr. Totuşi, pentru evitarea confuziilor terminologice şi pentru a respecta
tradiţia cercetării preistorice româneşti, arheologii români au introdus denumirea de Hallstatt
carpato-dunărean sau prima epocă a fierului. Această din urmă denumire se justifică şi sub aspect
fenomenologic: deşi cel mai vechi obiect din fier descoperit până acum în România datează din
sec. XIII a. Chr., fiind unul din cele mai vechi piese de fier din Europa (celtul de fier dintr-un
turnul de la Lăpuş, judo Maramureş), odată cu sec. XII-XI a.Chr., obiecte din acest metal apar în
mai toate zonele ţării noastre. În stadiul de faţă se cunosc în România aproximativ 50 de
descoperiri legate de metalurgia fierului, datând din etapa veche a Hallstatt-ului (Ha A şi B - sec.
XII-IX a:Chr.), dar înlocuirea totală a armelor de bronz cu cele de fier se constată abia în sec.
VIII a.Chr.

Curs II
Metalurgia bronzului

În spaţiul carpato-dunăreano-pontic, ca şi ţn alte zone, este dificil de reconstituit exact

procesul trecerii de la metalurgia aramei la aceea a bronzului. În această privinţă, se ştie că
extracţia şi reducerea minereurilor de aramă, precum şi prelucrarea aramei, prin metodele tehnice
avansate ale topirii şi turnării în tipare, sunt indicii că în pragul epocii bronzului, comunităţile
umane posedau cunoştinţele necesare pentru producerea şi prelucrarea bronzului. Din lipsă, însă,
de cercetări privitoare la procedeele şi tehnicile de extracţie şi prelucrarea minereurilor de cupru
din zona respectivă, nu se pot face, deocamdată, decât presupuneri. Astfel, s-ar putea, ca odată
zăcămintele de cupru identificate, să se fi trecut la exploatarea lor, la suprafaţă, ori eventual, chiar
la adâncime, prin mine, prevăzute cu galerii căptuşite cu lemn. De asemenea, se poate presupune
că, minereul desprins din rocă prin încălzire cu ajutorul focului şi prin răcire rapidă, să se fi scos
afară cu sănii de lemn, după care ar fi fost spălat şi selecţionat în jgheaburi de lemn.

8
 Asemenea operaţii miniere pentru exploatarea cuprului s-au practicat, atât în Orientul
Apropiat, cum o atestă, printre altele, cercetările de mare amploare de la Timna, în Israel, cât şi în
diferite zone din centrul, sud-estul şi vestul Europei, ca de exemplu la Mitterberg, Mlihlbach-
Bischofshofen şi Salzburg, în Alpii Austriei, Erzgebirge în Germania Centrală, Aibunar în
Bulgaria, Rudna Glava în Iugoslavia, Sierra Nevada în Peninsula Iberică.
De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că, datorită schimbărilor
intervenite în structura social-economică a comunităţilor umane din vremea respectivă, acestea
erau în situaţia de a obţine, prin schimb, cositorul sau substitutele acestuia antimoniul, arsenicul
sau plumbul.
În felul acesta, prin aliajul obţinut, poate, la început întâmplător, apoi, în mod sigur,
intenţionat, s-au înlăturat unele dezavantaje ale cuprului, atât prin creşterea durităţii lui, cât şi prin
scăderea punctului de topire de la 1085°C, la 900°C şi o mai mare fluiditate, ceea ce a facilitat
turnarea lui în forme.
În această privinţă, până la bronzurile cu cositor, în proporţie ideală de 90% cupru şi 10%
cositor, au fost folosite cuprurile arsenizate, care se întâlnesc în mai multe regiuni din Asia şi
Europa, inclusiv în spaţiul carpato-balcanic, unde sunt cunoscute în eneolitic şi în Bronzul
timpuriu.
În ceea ce priveşte eneoliticul, analizele spectrale ale unor obiecte din aşezările eneolitice
(faza Cucuteni B) de la Sărata Monteoru şi Ariuşd, indică prezenţa acestor cupruri arsenizate în
ultima fază a acestei culturi. De asemenea, prezenţa bronzurilor arsenizate din unele descoperiri
de la Sărata Monteoru, Tulcea şi Deva atestă folosirea lor şi în bronzul timpuriu, după declinul
metalurgiei aramei din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului. Printre cele mai
vechi obiecte de bronz din spaţiul carpato-dunărean, se numără toporul de tip Dumbrăvioara, cu
1,45 % Sn, din ultimul strat al civilizaţiei Schneckenberg de la Sfântu Gheorghe şi doi butoni cu
bara spiralată, cu 1,55 % Sn, dintr-un mormânt cu ocru de la Glăvăneştii Vechi (jud. Iaşi),
discutându-se, însă, dacă piesele respective sunt produse locale sau de origine egeană.
În afară de acestea, Bronzului vechi din spaţiul respectiv îi mai aparţin unele topoare din
cupru sau bronz, cu analogii în sud-estul Europei, precum şi câteva tipare pentru turnarea unor
diferite piese din bronz. În această privinţă, cum este cunoscut din forma simplă de topor din
cupru de tip Vâ1cele (Baniabic) au derivat, fără influenţe exterioare, aproape toate celelalte tipuri
de topoare caracteristice epocii bronzului din acest spaţiu.

9
 Pornindu-se de la acest substrat din Bronzul timpuriu, s-a constituit în Transilvania din
Bronzul mijlociu (circa 1700-1350 a.Chr.) până în Bronzul târziu (circa 1150-750 a.Chr.),
corespunzător Hallstatt-ului timpuriu (Hallstatt A şi B) din altă clasificare, unul dintre cele mai
importante centre ale metalurgiei bronzului din Europa, a cărui activitate, deşi diminuată, a
continuat şi în perioada următoare a Hallstatt-ului (Hallstatt C, circa 750-600 a. Chr). Piesele de
bronz ale acestui centru, remarcabile prin frumuseţea şi cantitatea lor, rivalizează cu acelea ale
centrelor euro-asiatice, caucazian, central-european şi balcano-dunărean.
Din Bronzul mijlociu începe cu adevărat metalurgia bronzului în spaţiul carpato-
dunăreano-pontic, multiplicându-se, prin folosirea tiparelor (Pecica-Arad, Sărata Monteoru Buzău
şi din alte locuri), lucratul pe loc al metalului cu un conţinut mare de cositor, datorită accesului la
această materie primă, în urma schimburilor mai active cu Europa centrală.
În acelaşi timp, acum s-a perfecţionat echipamentul de luptă, cum o dovedesc săbiile de
tip Boiu-Sauerbrunn, topoarele de luptă cu disc şi brăţările spiralice apărătoare de piept din bronz,
reunite în depozite sau făcând parte din descoperiri izolate, din care unele, în funcţie de condiţiile
de găsire, sunt considerate tot depozite.
Prin schimburi, unele topoare de luptă cu disc de tip transilvănean şi est-ungar s-au
răspândit departe spre est până la Bug şi spre nord, în regiunile Oderului şi Elbei, inclusiv în
Pomerania, fenomen în legătură cu marele drum al chihlimbarului şi cu exploatarea zăcămintelor
de aramă şi cositor din bazinul Elbei.
Întrucât unele piese de armament s-au găsit în aria civilizaţiei Wietenberg, s-a sugerat
caracterul războinic al purtătorilor acestei civilizaţii, care s-au răspândit în mai multe zone ale
Transilvaniei, afectând mai mult sau mai puţin comunităţile tribale cu care au venit în contact.
În ceea ce priveşte săbiile lungi, de împuns, din bronz (rapiere), din Bronzul mijlociu, din
spaţiul respectiv, considerate mai de mult miceniene, sunt interpretate astăzi ca importuri
meridionale în mediul trac, sau, eventual, imitaţii după prototipuri egeene. De asemenea, este
posibil ca şi decorul spiralic, ca motiv solar, de pe unele obiecte din bronz sau aur, să fi apărut în
acest spaţiu în epoca bronzului, independent de influenţa miceniană.
În orice caz, influenţele miceniene în spaţiul carpato-dunăreano-ponticnu pot fi negate sau
minimalizate, chiar dacă acestea nu l-au marcat profund în a doua jumătate a Bronzului mijlociu,
nici sub raportul dezvoltării metalurgiei şi nici în ceea ce priveşte înflorirea decorului spiralo-
meandric.

10
 În Bronzul mijlociu, în afară de Micene, trebuie avut în vedere faptul că, în aceeaşi perioadă,
s-a constituit în Europa centrală un grup cultural puternic, acela al civilizaţiei mormintelor
tumulare, cu două faze în evoluţia lui, răspândit între estul Franţei şi estul Europei centrale, având
în perioada respectivă o importanţă deosebită şi în domeniul metalurgiei bronzului, în comparaţie
cu care, numai civilizaţia miceniană s-a dovedit mai activă şi creatoare.
În Bronzul recent (circa 1050-1150 a.Chr.) s-a intensificat activitatea în domeniul
metalurgiei epocii bronzului în Transilvania, cum o atestă numărul mai mare de depozite din
acest spaţiu şi mai mic din regiunile extracarpatice şi din Dobrogea.
Din conţinutul acestor descoperiri fac parte piese de origine locală, central-europeană,
estică şi sudică.
Unele piese de tip transilvănean s-au răspândit în zonele învecinate, Nistru şi, izolat, chiar
mai departe, până la Nipru şi, la sud de Dunăre, rezultând tipuri mixte, îndeosebi din contactul cu
tipurile răsăritene.
În ceea ce priveşte tipurile de origine central-europeană, un rol important l-a avut acum, direct
sau indirect, civilizaţia câmpurilor de urne, respectiv grupul acesteia de la Dunărea Mijlocie,
considerat cel mai viguros, ale cărui piese de podoabă (unele tipuri de ace şi brăţări) şi arme
(săbii de tip Riegsee) sunt frecvente la Dunărea Mijlocie şi în Transilvania. Unele din piesele
respective, de origine central-europeană, preluate de purtătorii civilizaţiilor epocii bronzului din
spaţiul carpato-dunăreano-pontic (Otomani, Suciu de Sus, Wietenberg, Monteoru, Tei ş.a.), s-au
răspândit, în parte, mai departe spre est, în aria complexului Noua-Sabatinovka-Coslogeni (sec.
XIV-XII a. Chr.), cum o atestă descoperirile de bronzuri ale acestui complex, în care rolul
principal l-au avut tipurile de bronzuri răsăritene.
În această privinţă, spre deosebire de Transilvania, în regiunile extracarpatice ale
României, se constată, în afară de tipurile de bronzuri de origine transilvăneană sau central-
europeană, o mai mare frecvenţă a acelora de origine răsăriteană, în Moldova şi, parţial, în
Muntenia şi Dobrogea, cu analogii până în Bulgaria. Aceste piese de origine răsăriteană se
localizează în aria civilizaţiilor Noua şi Coslogeni, la geneza cărora, pe lângă fondul local din
Bronzul mijlociu, au participat şi elemente răsăritene, aparţinând culturii Sabatinovka din stepele
nord-pontice, considerată ca fiind dezvoltată în spaţiul dintre Prut şi Nistru, pe baza culturii
Mnogovalikovaia. În acest fel, prin procesul de reacţii în lanţ sau prin interferenţe culturale, s-ar
explica prezenţa pieselor de origine răsăriteană în spaţiul respectiv, cu analogii până la Nipru şi,

11
în mod excepţional, chiar până la Volga şi în zona pre-uralică.
Pe de altă parte, răspândirea complexului cultural Noua-Sabatinovka, în spaţiul dintre
Nipru şi Podişul Transilvaniei, a contribuit la prezenţa unor tipuri de obiecte din bronz de origine
răsăriteană, în număr redus, până în Transilvania.
În ceea ce priveşte piesele de origine meridională, din Muntenia şi Oltenia, acestea sunt
în legătură cu curentul cultural şi etnic, de origine sudică, ilustrat prin complexul Zimnicea-
Plovdiv de la sfârşitul Bronzului mijlociu şi începutul Bronzului târziu, curent intrat în contact cu
comunităţile culturilor Tei, Verbicloara, Gâlrla Mare şi Coslogeni. În felul acesta, complexul
Zimnicea-Plovdiv, prin grupul Coslogeni, a avut o deschidere şi spre câteva elemente de origine
răsăriteană, aparţinând complexului Noua-Sabatinovka.
Deci, pentru grupele regionale de bronzuri din regiunile extracarpatice ale României, de
mare importanţă a fost centrul metalurgic din Transilvania, de unde s-au răspândit unele bronzuri
din aceste regiuni, exceptând Dobrogea, în care, până în prezent, nu se cunosc piese de bronz de
tip transilvănean.
Perioada următoare, a Bronzului târziu corespunzătoare Hallstatt-ului timpuriu, respectiv
Hallstatt A şi B (1150-750 a. Chr.), se remarcă, în domeniul metalurgiei bronzului, printr-o mare
prosperitate, creativitate şi dinamism. În schimb, metalurgia fierului este abia la început,
cunoştinţele, în acest domeniu provenind, la început, din nord-vestul Balcanilor, de unde s-au
răspândit, într-o primă etapă, în Banat şi Maramureş, neexcluzându-se posibilitatea şi a existenţei
unui centru pe teritoriul Bulgariei, de unde s-ar fi extins aceste cunoştinţe în Dobrogea.
În ceea ce priveşte metalurgia bronzului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nu a fost o cezură
între Bronzul recent şi târziu. În această privinţă, în descoperirile de bronzuri din această
perioadă, ca şi în alte categorii de descoperiri din aria respectivă, s-au continuat, cu uşoare
variaţii, tipurile anterioare de obiecte din bronz, la care s-au adăugat unele noi, la fel ca şi în alte
zone din Europa centrală, în care a fost o activitate susţinută în acest domeniu.
Metalurgia bronzului din Transilvania, datorită procedeelor folosite pentru topirea şi
obţinerea aliajului bronz pentru diferite categorii de obiecte, a atins dezvoltarea sa maximă la
începutul Bronzului târziu, respectiv în faza corespunzătoare Hallstatt-ului Al (1150-1000
a.Chr.). Această culme a metalurgiei bronzului se reflectă în numărul mare de depozite, precum şi
în câteva mari depozite-turnătorii, prin care se atestă o producţie de obiecte de bronz dintre cele
mai importante din estul Europei centrale. În această privinţă, un loc aparte îi revine marelui

12
depozit-turnătorie de la Uioara de Sus jud. Alba), care, prin numărul pieselor (5812) şi greutate
(1100 kg), este considerat ca fiind al doilea în Europa, după acela de la Bologna, din Italia.
Urmează ca importanţă depozitele-turnătorii de la Spălnaca, Guşteriţa, Aiud, Band şi Dipşa, în
greutate mai mult decât toate depozitele dc la sfârşitul epocii bronzului din spaţiul respectiv.
Caracteristic pentru aceste descoperiri de bronzuri din această fază a Bronzului târziu din
spaţiul respectiv este, pe lângă numărul mare de bucăţi de bronz brut şi deşeuri de la turnare,
afluxul de elemente de origine locală şi central-europeană, cu analogii la Dunărea Mijlocie şi în
sudul Germaniei, explicabile prin relaţiile tribale din acea vreme. În această privinţă, probabil
prin schimburi, în care sarea şi unele bronzuri de provenienţă locală au avut un rol, precum şi prin
alte relaţii, au parvenit aici lingouri de cositor pur din Boemia şi Saxonia, perle de chihlimbar de
origine nordică şi de sticlă albastră din sud, vase de bronz ornamentate, unelte şi piese de bijuterie
şi de toaletă din centrul Europei, pumnale şi fibule de tip Peschiera din nordul Italiei şi unele
piese de podoabă de origine nordică.
În Transilvania, depozitele-turnătorii şi depozitele, prin caracteristicile lor, aparţin mai
multor grupe care, în ciuda particularităţilor locale, erau în strânse legături, lipsind variantele
locale din etapa precedentă. De altfel, tendinţa de uniformizare pe spaţii mai mari, este atestată nu
numai prin bronzuri, ci şi prin ceramica din aşezările şi necropolele contemporal1e cu acestea,
aparţinând grupului Lăpuş-Gava cu ceramică canelată.
În ceea ce priveşte regiunile extracarpatice ale României, este posibil ca această primă
fază a Bronzului târziu să fie ilustrată prin câteva depozite de bronzuri din Moldova, din care
lipsesc piesele de origine răsăriteană, tipice grupului Noua-Sabatinovka.
În continuare, după o diminuare sensibilă a activităţii în domeniul metalurgiei bronzului,
prima subfază a celei de-a doua faze a Bronzului târziu (sec. X a.Chr.) începe o nouă etapă în
acest domeniu, care se remarcă printr-o producţie specifică de unelte, arme, podoabe şi vase de
bronz de origine locală şi central-europeană, la care se adaugă unele elemente de provenienţă
septentrională (fibule cu disc).
După această etapă de revigorare a metalurgiei bronzului, contemporană cu grupul
Mediaş-Reci cu ceramică canelată, a urmat o scădere progresivă a acestei activităţi până către
sfârşitul Bronzului târziu, atestată prin numărul redus al descoperirilor de obiecte de bronz,
însoţite de unele din fier, corespunzătoare în timp cu grupul Reci II-Cernat, precum şi cu unele
aşezări şi necropole din Transilvania şi Oltenia.

13
 În ceea ce priveşte regiunile extracarpatice şi Dobrogea, se cunosc doar câteva depozite
de bronzuri din această a doua fază a Bronzului târziu, contemporane cu grupurile Grăniceşti şi
Corlăteni din Moldova, Chişinău-Lukaşevka din Republica Moldova, Belugrudovka şi Cernoles
din regiunea de silvostepă nord-pontică şi Babadag-Psenicevo din Dobrogea şi Bulgaria.
Metalurgia bronzului a continuat să mai fie practicată în aria carpato-dunăreano-pontică,
într-o măsură mai redusă, şi în Hallstatt-ul propriu-zis, respectiv în Hallstatt-ul mijlociu (circa
750-600 a.Chr.), cum o atestă câteva depozite descoperite în văile Someşului şi Mureşului, în
Transilvania, sau în valea Dunării Mijlocii, în Oltenia. Acestea, constituite, mai ales, din accesorii
vestimentare şi podoabe, conţin în mai mică măsură şi piese de harnaşament, vase şi chiar câteva
roţi de car de luptă, cu analogii în regiunea carpato-dunăreană şi la Dunărea Mijlocie.
Izbitor pentru aceste depozite este numărul mare de obiecte din bronz, în comparaţie cu al
acelora din fier, cu care se asociază uneori. Dintre primele, se remarcă fibulele cu o mare
răspândire în Europa centrală şi est-centrală, ca şi spre sud, până la Mediterana şi Munţii Balcani,
apoi fibulele de tip Vace, cu analogii la sud de Dunăre, ţn Bulgaria şi Iugoslavia, pandantivele
circulare de origine dunăreană, importate în Transilvania şi Ungaria, ca şi în zona Belgradului,
protome de pasăre de la Dunărea Inferioară, care s-au răspândit până în bazinele Dunării Mijlocii,
Tisei şi Nistrului Superior, unele accesorii vestimentare şi podoabe (coliere, brăţări spiralate),
piese de harnaşament şi, chiar, într-un caz, roţi de car de luptă (Orăştie) ş.a. Obiectele acestea au
aparţinut, probabil, unei aristocraţii tribale, ca şi unele morminte de luptători cu bogat inventar
funerar din aceeaşi vreme, din centrul Europei.
Odată depăşită această fază, metalurgia bronzului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic şi-
a pierdut din importanţă în Hallstatt-ul târziu, când pe primul loc s-a situat, de acum înainte,
metalurgia fierului.
Deci, pentru mai bine de un mileniu, din Bronzul mijlociu (circa 1700 a.Chr.) până în
Hallstatt-ul târziu (circa 600 a. Chr.), sunt dovezi evidente privitoare la evoluţia metalurgiei
bronzului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, practicată de triburile locale prototracice în
Bronzul mijlociu, tracice în Bronzul recent şi târziu şi daco-getice din Hallstatt-ul mijlociu.
Descoperirile de asemenea piese din bronz din depozite, ca şi cele din aur din tezaure,
reflectă şi anumite restructurări social-economice din epoca bronzului şi prima epocă a fierului.
În ceea ce priveşte depozitele de bronzuri, se discută semnificaţia lor, respectiv cauzele
depozitărilor, în sensul dacă aceste descoperiri pot fi considerate de caracter profan (depozite

14
propriu-zise), introduse în pământ în condiţii de nelinişte, de ordin local sau mai general, pentru a
fi scoase apoi de posesorii lor, sau de caracter sacru (depozite votive), cu depuneri împrăştiate în
spaţiu, continui şi pentru totdeauna, spre deosebire de primele, care sunt mai frecvente în unele
perioade şi masate în anumite zone, putându-se deosebi cu ajutorul lor orizonturi de asemenea
descoperiri. În legătură cu această problemă, constatările lui Frauke Stein pentru depozitele din
epoca bronzului din sudul Germaniei, potrivit cărora semnificaţia descoperiri lor din zona
respectivă nu este numai religioasă, ci şi profană, ultima având în zona respectivă o pondere mai
mare, prezintă interes şi pentru interpretarea depozitelor de bronzuri din spaţiul carpato-
dunăreano-pontic, care nu pot avea numai o semnificaţie votivă, cum s-a presupus de către unii
cercetători, în ciuda faptului că s-au deosebit şi pentru acest spaţiu mai multe categorii de
depozite, impunându-se pentru acelea de caracter votiv a se cunoaşte exact condiţiile lor de
găsire, precum şi conţinutul păstrat uneori doar parţial.
În orice caz, analiza pertinentă cu privire la cronologia depozitelor de bronzuri din zona
cercetată, confirmă teza succesiunii în timp a acestor categorii de descoperiri, susţinută de cei mai
mulţi autori. Prin aceasta se infirmă părerea potrivit căreia orizonturile de depozite de bronzuri
din spaţiul carpato-dunăreano-pontic ar fi limitate, relative şi formale, invocându-se în acest scop
caracterul votiv al tuturor descoperirilor din acest spaţiu, ceea ce este greu de admis şi de
demonstrat.

15
16