Școala Gimnazială „Prof.

Ioan Dănilă” Ghermăneşti

Înățător: Lazăr Mihaela

Tradiţii şi obiceiuri de Paşti în Munţii Apuseni

În satele din Munţii Apuseni există în preajma Sărbătorilor de Paşti un obicei vechi de
sute de ani denumit "Tocacii”, care este practicat de către tinerii din comunitate care se strâng în
cete şi păzesc simbolic o toacă în cimitir folosind tunuri improvizate din ţevi şi carbid cu care fac
zgomote similare împuşcăturilor. Obiceiul Tocacilor sau Prăgşorul este, potrivit etnografilor din
Alba, unul dintre cele mai răspândite şi vechi tradiţii în comunităţile din Munţii Apuseni şi este
considerat a fi momentul ce face trecerea de la iarnă spre învierea naturii, spre renaşterea ei.
Tradiţia populară este practicată în numeroase forme în funcţia de comunitatea în care se
desfăşoară diferind nu atât modul de desfăşurare cât perioada pe care obiceiul se întinde. El se
practică la Paşti având drept model ceremonialul obiceiului colindatului de la Crăciun şi, la fel ca
şi colindatul din timpul Sărbătorilor de Iarnă, şi „Tocacii” se compune din mai multe secvenţe
ceremoniale.
Obiceiul este extrem de vechi şi în Alba se practică încă în multe localităţi din zona
Apusenilor, însă tradiţia în timp a suferit modificări odată cu evoluţia comunităţii satului.
Tradiţia începe cu formarea cetei de feciori condusă de crai numit în mai multe feluri, în funcţie
de localitate, respectiv birău, şpan, vătaf. În trecut, ceata de feciori era însoţită de un cal pe care
se puneau desagii cu merindele primite la colindat şi de o cloşcă ce se spune că aduna ouăle
primite pentru petrecerea de după Paşti. O altă secvenţă ceremonială era păzitul toacei care
semnifica bărbăţia tocacilor. Toaca era păzită pentru a nu fi furată de către bărbaţii căsătoriţi, iar
dacă aceştia reuşeau să fure toaca, feciorii care o aveau în pază erau consideraţi slabi şi păţeau o
mare ruşine. Drept pedeapsă, nu mai erau plătiţi de comunitate şi nu aveau voie să mai iasă la joc
decât după Rusalii. A treia secvenţă ceremonială este colindatul din casă în casă unde tocacii fac
unde tocarii fac urări gazdelor iar aceste îi răsplătesc cu bani, colaci, ouă.
Tocacii „împuşcă” spiritele rele
Obiceiul „Tocacilor” începe odată cu formarea cetei de tineri în timpul Postului Mare,
iar aceştia îşi încep activitatea în Joia Mare,  când merg la pădure pentru a alege paltinul necesar
confecţionării toacei şi pentru a coborî bradul în care va fi atârnată toaca în curtea bisericii. În

1
Vinerea Mare, tocacii duc lemnele la cimitir pentru a aprinde rugul purificator şi înalţă bradul
pentru a atârna în el toaca. Tot acum pregătesc „tunurile” şi „muniţia” pentru împuşcarea
spiritelor rele.
Potrivit etnografilor care au cercetat acest obicei, bătutul toacei începe în Vinerea Mare
şi se încheie odată cu slujba de Înviere. În tot acest timp toaca este bătută neîncetat.  Împuşcarea
începe în Sâmbăta Paştilor, după masa cam de pe la ora 16 şi se încheie a doua sau uneori chiar a
treia zi după Paşti. În tot acest interval de timp, rolul tocacilor este să bată toaca şi să o păzească
de hoţi, să puşte spiritele rele, să colinde gospodăriile oamenilor şi să conducă serile de joc.
Echipa de tocaci este formată din 7, 9 sau 11 băieţi necăsătoriţi care sunt conduşi de un șef căruia
i se spune şpan, birău sau crai. Acesta este un om căsătorit şi care este un om de vază în
comunitate. În unele localităţi, toaca se bate în fiecare gospodărie de la începutul şi până la
sfârşitul postului, iar în alte zone toaca este pusă lângă biserică sau în cimitir şi se bate din
Sâmbăta Mare şi până în Lunea Paștelui, după slujba din biserică. În ambele variante, bătutul
toacei are rolul de a alunga spiritele rele din gospodărie, respectiv din comunitate.
Tocacii apără toaca să nu fie furată de bărbaţii însuraţi
Obiceiul „Tocacilor” se practică în două varinate, în funcţie de localităţi, respectiv toaca,
obiect simbolic aflat în centrul întregii tradiţii, fie este luată din clopotniţa bisericii satului, fie
este tocacii realizează o toacă nouă, din lemn de paltin. Ciocănelele cu care se bătea toaca sunt
confecţionate din lemn de esenţă tare cum ar fi cornul, salcâmul, carpenul sau stejarul. De regulă,
toaca este instalată în cimitirul satului, sâmbăta, în ajunul Paştilor, şi tot în această zi tocacii aduc
din pădure un brad înalt şi-l înalţă lângă biserică, în partea cu altarul, iar în el pun toaca. Bradul
este simbolul veşniciei şi al vieţii veşnice a Domnului Iisus, iar toaca vesteşte Învierea Domnului
Iisus. Bradul înălţat lângă biserică era dus acasă după Paști de către preotul satului. Odată cu
coborârea toacei ceata de tocaci se împarte în două, fiecare parte având propriul ei şef. Cele două
cete păzesc pe rând bradul cu toaca pe tot parcursul nopţii de Înviere şi în următoarea noapte
(duminică spre luni) pentru ca aceasta să nu fie furată de bărbaţii însuraţi.
Tunuri improvizate folosite de tocaci
Obiceiul „Tocacilor” este impresionant prin gălăgia pe care o fac cetele de tocaci atunci
când „împuşcă” simbolic spiritele rele în timp ce păzesc toaca. Începând din Sâmbăta Mare,
după-amiaza, băieţii din ceata de tocaci ies în cimitirul satului şi acolo fac multă gălăgie prin
zgomote asemănătoare împuşcăturilor. Potrivit cercetărilor realizate de către specialiştii

2
Centrului de Cultură Augustin Bena, în vechime împuşcăturile se făceau cu ajutorul treascurilor,
respectiv nişte butoaie mici, înalte cam de 50 de centimetri, făcute din lemn şi acoperite cu
capac. În capătul opus capacului se face o gaură cu o unealtă tradiţională numită sfredel, iar prin
gaura respectivă se pune în treasc praf de puşcă şi i se dă foc. Metodele mai noi folosesc carbid,
pus de asemenea în treasc sau în ghioabă (butoi mai mare), peste care se toarnă apă având acelaşi
efect de puşcături şi zgomot ca şi praful de puşcă. Dacă venim în zilele noastre, tocacii de azi
folosesc ţevi de metal în care pun oxigen şi îi dau foc. Bubuiturile sunt mult mai puternice. În
unele comunităţi, tocacii aduceau lemne în cimitir, iar în noaptea de Înviere aprindeau un rug
mare. Se spune despre aceste împuşcături şi zgomote puternice că alungă spiritele rele şi purifică
în acest fel comunitatea locală care se pregăteşte să intre într-o nouă etapă de existenţă, într-un
nou an pascal. Focul la rândul său este simbolul purificării, al curăţeniei și al dispariţiei relelor.
În unele comunităţi în care se mai practică acest obicei, tocacii poartă în timpul pazei costume
similare celor ale soldaţilor, fiind organizaţi după criterii militare.
Obiceiul „Tocacilor” se încheie cu un bal al comunităţii În Duminica Paştilor, tocacii
îmbracă frumoase costume populare şi, după ce primesc binecuvântarea preotului satului, pleacă
de la biserică înspre casa parohială unde are loc primul popas. Pentru că au bătut necontenit
toaca şi au împuşcat spiritele rele, primesc din partea preotului o răsplată. Pe vremuri, răsplata
consta în ouă şi vin. Astăzi, tocacii sunt omeniţi de gazdă şi sunt răsplătiţi pentru efortul lor cu
bani. După popasul la casa parohială, tinerii pleacă înspre celelalte case din sat pentru a strânge
cele necesare petrecerii organizate în seara de Paști. Şefii sunt cei care organizează jocul şi
petrecerea. Preotul oferă vinul, iar muzicanţii sunt plătiţi din banii adunaţi. În timpul colindatului
tocacilor, familiile care locuiesc cătunele îndepărtate din zonă coboară în vatra satului cu
merindarele pline de mâncare, dulciuri şi băutură. După slujba de Paști, ei se adună la masă în
funcţie de rudenii şi ciocnesc ouă roşii, după care iau masa de Paşti împreună servind bucate
tradiţionale ca drobul de miel, denumit în zonă şi guşiţă, cozonac, prăjituri, ciocnesc câte un
pahar de ţuică sau crampă. Mesenii trec de la o familie la alta şi servesc din bucatele aduse de
fiecare familie. În jurul orei 18.00, se încheie masa de Paști, dar şi colindatul tocacilor şi începe
jocul la care participă în mod special tinerii. După ce încheie colindatul, tocacii sunt cei ce
deschid jocul, iar petrecerea durează în anumite localităţi chiar şi trei seri: duminică, luni și
marţi. În trecut, jocul se făcea la o gazdă, de regulă la cel ales de tocaci sau la o altă gazdă bogată
care avea o curte largă astfel încât jocul să se ţină în cele mai bune condiţii.

3
 Astăzi, jocul se ţine în curtea şcolii sau a căminului cultural, iar dacă vremea e rea se ţine
în interiorul căminului cultural. În acelaşi timp, adulţii veniţi din cătune se strâng la gospodăriile
rudelor din centrul comunei şi încing şi ei câte o mică petrecere, de regulă fără muzică şi joc, dar
cu multe glume şi voie bună. Obiceiul „Tocacilor” nu se încheie duminică seara, ci continuă a
doua zi de Paşti, respectiv lunea după slujbă, când tocacii îi iau pe bărbaţii mai în vârstă pe un
scaun simbolic şi îi duc până la poarta bisericii în schimbul unei sume de bani necesară
continuării jocului. Tot luni după slujbă, toaca este urcată la loc în clopotniţă, iar bradul este dus
la preot acasă. Banii strânşi la poarta bisericii simbolizează mita pe care soldaţii romani puşi să
păzească mormântul Mântuitorului au primit-o pentru a spune că Iisus a fost furat de ucenicii săi
şi să ascundă în acest fel Învierea Domnului. Obiceiul se încheie la două săptămâni după Paști,
când are loc despărţirea tocacilor care se face printr-o mare petrecere. Lăutarii sunt tocmiţi încă
de la Paști şi pentru petrecerea de despărţire a tocacilor, iar din banii adunaţi de tocaci se plăteşte
petrecerea de despărţire. La petrecerea de despărţire participă de data aceasta toată comunitatea:
tinerii, adulţii şi bătrânii. Petrecerea poate ţine chiar şi două zile, până când se termină proviziile
făcute de către tocacii care au colindat pe la gazde în ziua de Paşti şi au primit mâncare şi
băutură. Mesele de la petrecerea de despărţire sunt ocupate de vârstnicii comunităţii, tot pe
familii, iar tineretul are grijă ca aceştia să fie bine serviţi şi să se simtă bine.
La Vadu Moţilor, localitate unde se practică încă acest obicei, bătrânii satului îşi amintesc
că atunci când erau tocaci aveau mare grijă să nu le fie furată toaca deoarece bărbaţii căsătoriţi
urmăreau momentul când paznicii toacei nu erau atenţi ca să le-o fure. Din mărturisirile acestora
reiese că tocacii sunt asimilaţi soldaţilor romani puşi să păzească mormântul Mântuitorului.

Bibliografie:
1. Alte valori din Țara Moților, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2007
2. Bădescu.I, Ozana Cucu-Oancea, Dictionar de sociologie rurală, Ed. Mica Valahie, 2011;
3. Gh. Pavelescu - Cercetari asupra magiei la romanii din Muntii Apuseni, vol. 6, Institutul
Social Român, 1945;