ENCICLOPEDIE

KNOCKERS (CIOCANITORII)
- SPIRITELE MINIERE -

In multe regiuni miniere din jurul lumii exista o lunga traditie a spiritelor din mine; in cornwall acestea
erau cunoscutte drept ciocanitori. Ele frecventau minele de fier care formau mare parte din economia
locala a secolelor 18 si 19 in cornwall. Knockers nu era singurul nume dat spiritelor miniere, altele
precum knackers, buccas si spriggans putand fi amintite. La fel ca si minerii, intr-un fel particular,
ciocanitorii cautau comori sau alte bogatii naturale. Acest fapt corelat cu celelalte nume ale lor
sugereaza o descriere mai larga a termenului pentru a descrie entitati supranaturale.
Potrivit descrierilor, Ciocanitorii luau forma unor entitati cu membre mici si nasuri mari si
incovoiate. Locuiau in cele mai adanci si intunecate parti ale minei si puteau fi uneori auziti lucrand
la propriile filoane si ciocanind in intuneric. Nu-i nici un dubiu ca orice izvor subteran mai indepartat
sau vreo cadere de pietre putea fi amplificata de intunericul generator de claustrofobie al minelor. Nu
e de mirare ca spiritele despre care se credea ca locuiesc in aceste locuri de munca periculoase, unde
gandurile supranaturalului cauzau fior instantaneu pe sira spinarii, trebuia sa fie si sa arate asa.
Ciocanitorii stateau de obicei cu cei de-un neam cu ei si se credea ca sunt binevoitori, ciocanind in
cele mai bogate filoane si aratandu-se celor pe care ii favorizau.
Dar ca toate spiritele, trebuia sa fie tratati cu respect, fluieratul ii putea ofensa, la fel ca si spionatul
intentionat al activitatii lor, precum si facutul semnului crucii. Pentru a-i imbuna, erau lasate mici
ofrande constand in mancare si bunuri, in cele mai indepartate colturi ale minei, nerespectarea
acestui ritual cauzand repercusiuni negative precum ghinionul. Feste ciudate erau facute celor ce-i
ofensau, atefel ca un miner putea fi ghidat intr-un loc foarte periculos in mina.
Exista cateva teorii asupra originii Ciocanitorilor: unii cred ca ei erau de fapt sufletele celor care nu
puteau avea acces nici la cer, nici la iad; de altfel aceasta explicatie e folosita pentru un spectru larg
de manifestari a spiritelor naturii. Faptul ca Ciocanitorii cautau comori naturale si bantuiau si in alte
locuri uneori decat minele, sugereaza ca numele e defapt urmare a unei catalogari mixate dupa
anumite criterii pentru a descrie diferite tipuri de entitati, de spirite ale naturii.
Credinta in aparitiile ciocanitorilor aproape a murit odata cu industria miniera locala, desi inca se
considera ca ei ar mai locui in tunelele intunecate si indepartate in care nu se lucreaza, fara a
interactiona in vreun fel cu oamenii.

ENCICLOPEDIE
CALLEACH BHEUR (ZEITA ALBASTRA)

Cailleach Bheur era o hag - fiinta supranaturala - albastra, despre care se credea ca frecventa zone
din tinuturile inalte ale Scotiei. Asociata cu iarna, renastea in fiecare an de sarbatoarea tuturor
sfintilor si se intorcea sa aduca iarna si zapezile. Avea un toiag magic, cu care ingheta pamantul la
fiecare atingere. Era de asemena protectorul animalelor pe timp de iarna si se intorcea pe pamant
rasucind o piatra in ajun de beltan (sarbatoare locala din Scotia); in alte traditii se schimba intr-o
tanara fecioara, sugerand tranzitia unei zeite telurice. Plantele sale sacre erau tufele de jnepeni, unde
isi lasa toiagul inainte de a se transforma in piatra.
Ar putea fi inrudita cu alte figuri similare gasita prin Anglia (vezi: Black Annis) posibil venerate de
vechii saxoni. Versiunea irlandeza, Cailleach Beare este asemanatoare desi nu atat de mult orientata
catre iarna, si s-ar putea, potrivit cartii lui Donald Mackenzie, folclorul scotian si viata populara sa
fie mai noua decat varianta din Scotia. Arhetipal pare sa incorporeze aspecte ale zeitei iernii sau
zeitei pamantului (cum ar fi coroana).
Sunt cateva povestiri despre ea. O povestire o leaga de un loc anume; era raspunzatoare de o apa
curgatoare in Argyll. In fiecare seara trebuia sa opreasca apele curgatoare cu o piatra mare si plata si
sa le dea drumul din nou la rasarit.
Intr-o noapte, ingrijorata de trecerea caprelor peste munte, adormi. Neretinute, apele inaintara,

1
trecand de tgrecatoarea lui Brander Creeain. In felul acesta apele raului inacara localnicii si vitele.
Ea a fost atat de ingrozita de greseala ei incat s-a transformat in piatra. Raul care da peste maluri
este un motiv folcloric folosit des pentru a explica aparitita multor lacuri si iazuri.
Sunt multe asemenea fiinte in folclorul britanic si e posibil ca toate sa aiba aceeasi origine. Asocierea
cu piatra e neobisnuita si desi a fost asociata cu anumite pietre ritualice, poate, si asta e pura
speculatie, asocierea cu o piatra cu alinieri astronomice corespunzatoare iernii.

ENCICLOPEDIE
CAINII NEGRII FANTOMATICI
POVESTI DESPRE CAINI NEGRI FANTOMATICI ABUNDA IN ANGLIA, APROAPE FIECARE
TINUT AVAND PROPRIA VARIANTA, DE LA SHUCK CEL NEGRU IN ESTUL ANGLIEI LA
PADFOOT SI BOGEY BEAST IN YORKSHIRE. CAINI NEGRI FANTOMATICI AU FOST
VAZUTI PREA RECENT IN TIMPURILE MODERNE PENTRU A INCADRA FENOMENUL CA
PURA POVESTE POPULARA SAU LEGENDA, DESI FOLCLORUL SI LEGENDA ISI AU
ORIGINEA DESTUL DE DES IN EVENIMENTE REALE. EXISTA DIFERITE TEORII PENTRU
A EXPLICA FENOMENUL SI SE PARE CA APARITIILE AU MULTE ASPECTE IN COMUN,
IN TOATE REGIUNILE.
Ca aspect fantomele variaza de la regiune le regiune, dar nu e neobisnuit sa fie descrise ca fiind de
marimea unui vitel, cu ochi mari de forma unei farfurii si blana zbarlita. Cainii-fantoma nu sunt
mereu negri totusi, de exemplu cel care se presupune ca ar bantui zona din jurul asezarilor
Cawthorpe si Haugham in Lincolnshire este descris ca fiind alb, are insa ochi mari si rotunzi si e
mare cat un vitel. Cu Sith, cainele fantoma traditional din Scotia este de culoare verde-intunecat, cu
coada zburlita pe spate ridicata. Cainii negri sunt mai des asociati cu o locatie specifica cum ar fi o
carare veche sau poteca, asta e reflectat uneori in denumirea cararii, desi nu orice carare a cainelui
negru" are vreo traditie legata de aparitii.
Au fost cateva incercari de clasificare; folcloristul Theo Brow imparte cainii negri in trei tipuri
separate A, B si C. A este tipul unui demon care isi schimba forma in caine; B este tipul clasic, de
caine negru de marimea unui vitel cu blana zburlita; C este tipul unui caine care apare in timpul
unor anumite festivaluri stravechi in zone determinate ale tarii. Katherine Briggs, renumita
folclorista, desparte in continuare aceasta clasificare in caini-demoni, fantomele fiintelor umane si
fantomele cainilor, la propriu.
In traditiile locale aparitiile cainilor negri sunt vazute ca aducatoare de moarte, mai ales cele vazute
in curtile bisericilor vechi, ca in cazul bisericii Kirk Grim (Kirk este cuvantul scotian pentru
“biserica"), despre care se crede ca reprezinta o amintire populara a unui sacrificiu. Cainele negru
care bantuia castelul Peel si imprejurimile, precum si cimitirul de pe insula Man este o asemenea
aparitie si se spune ca a speriat o santinela de moarte. Alte aparitii din sudul Angliei au fost corelate
cu morti din aceeasi perioada ale unor oameni sanatosi. Urmatoarele 2 povestiri au ca subiect decese
cauzate de un caine negru acum mai mult de 400 de ani, desi este foarte probabil ca ambele
evenimente sa fi fost cauzate de un fulger globular.
O fresca din Bungay Market din Suffolk, care infatiseaza un caine negru si un fulger luminos,
comemoreaza un eveniment dintr-o duminica, 4 august 1577. Intre 9 si 10 dimineata enoriasii din
parohia Bungay erau la biserica, cand o furtuna infricosatoare si violenta a inceput, ceea ce a facut
cerul sa se intunece si biserica sa se cutremure. Ca din senin, din ceata furtunii, un caine negru a
aparut in interiorul bisericii. Inconjurat de scanteie de foc, a alerga prin biserica cauzand mare
teama si panica. A trecut printre 2 oameni ingenunchiati care se rugau, omorandu-i instantaneu, si
pe altul l-a facut sa se pravaleasca la pamant, ars foarte rau; Acesta se pare ca a supravietuit. La
aproximativ 7 mile departare in Blythburg, cam in acelasi timp, un alt caine negru (sau acelasi
fenomen) a aparut in biserica parasita precedat de aceeasi furtuna. Acest caine negru a lovit trei
oameni, mortal si a lasat semne de arsura pe usa de nord a bisericii, urme care pot fi vazute si azi.
Aceste doua exemple sugereaza ca fenomenul este legat de conditiile meteo, probabil o forma de
fulger globular neinteleasa, sustinut de faptul ca o persoana a fost arsa, precum si de semnele de pe
usa bisericii. E dificil de facut rationamente clare datorita perioadei lungi de timp trecute de la
2
evenimentele inregistrate.
Exista si caini fantomatici mai binevoitori si exista povestiri despre oameni care au fost ajutati la
stramtoare. De exemplu Augustus Hare in cartea sa, “IN VIATA MEA SOLITARA" reia o povestire
pe care a auzit-o despre un om numit Johnnie Greenwood, din Swancliffe. Johnnie trebuia sa
calatoreasca printr-o padure in intuneric o mila pentru a ajunge acolo unde voia sa ajunga. La
intrarea in padure un caine negru i s-a alaturat, si au strabatut impreuna drumul pana ce a iesit din
padure, iar aici cainele a disparut la fel de brusc cum a aparut. La drumul de intoarcere, tot prin
padure, cainele i s-a alaturat din nou pe poteca intunecata din padure si a disparut misterios cand a
iesit. Cel putin in aparenta, cativa ani mai tarziu, doi prizonieri condamnati la moarte au marturisit
ca se hotarasera sa il jefuiasca si sa il ucida pe Johnny in acea noapte in padure, dar prezenta unui
caine mare si negru i-a oprit.
Cainii negri par sa bantuie adeseori locuri vechi, poteci, incrucisari de drumuri. Multe din aceste
locuri sunt asociate cu superstitiile locale, sunt locuri liminale, unde se crede ca valul dintre lumi e
subtire. Aparitiile cainilor negri sunt de asemenea semnalmente ale granitelor, s-a sugerat ca ei
reprezinta o forma de enerige naturala, turnata de minte intr-un arhetip. Multa munca s-a depus de
cercetatorii misterelor pamantului pentru a sugera ca anumite conditii geofizice pot afecta psihicul
uman. Aceste locuri erau cunoscute de omul stravechi, si de aceea cainii negri(ca o forma de arhetip)
apar in locuri sacre stravechi. Aceasta teorie a fost folosita pentru alte fenomene neexplicate.
Siturile galeze (adesea cruci de drumuri ) erau de asemena locuri de aparitie a cainilor negri. Cainii
negruii erau adesea vazuti ca spirite ale criminalilor executati. Un astfel de caine bantuia o asezare
galeza in Tring, Hertfordshire: o femeie batrana a fost inecata pentru vrajitorie in Tring in anul
1751. O desprindere a hornului a provocat moartea unui om, dar acea femeie a fost acuzata,
condamnata si spanzurata aproape de locul crimei. Un caine negru incepu sa bantuie locul unde
statea vrajitoarea si a fost vazut de administratorul scolii. L-a descris ca fiind mitos, mare ca un vitel
de Newfoundland, cu urechi si coada lungi, ochi stralucitori ca focul si dinti lungi. Este interesant de
constatat ca la inceput cainele a aparut sub forma unei flacari statice. Flacarile si arsurile de pe
pamant sunt alte semne asociate cu aparitiile.
Cainii negri sunt de asemenea vazuti drept gardieni ai comorilor, mai ales in Scotia. Un caine negru
se spune ca pazea comoara ingropata sub o piatra aproape de Murthley in Perthshir; si aici avem un
caine negru si pe un loc sacru si un paznic de comori.
In sfarsit se pare ca fenomenul cainilor negri este o mixtura complexa de folclor, aparitii si superstitii
locale, care isi intinde radacinile mult in trecut. Exista probabil o mie de explicatii pentru aparitiile
din timpurile moderne, si un caine negru fantomatic este un arhetip puternic, incorporat in povesti
moderne precum, “Dulaul din Baskerville” de Arthur Conan Doyle. Speram sa descoperim misterul
mai mult in viitor, inclusiv cel din multele povestiri populare asociate cu ei.
Cateva nume din locatii diferite:
Bogey Beast - Lancashire
Bargheust - Yorshire si in nord
Shuck cel Negru - estul Angliei
Capelthwaite - Westmorland (Cumbria)
Cu Sith - Scotia (culoare verde-inchis)
Gallytrot - Suffolk
Guytrash
Gurt Dog - Somerset
Jack Parosul - Lincolnshire
Mauthe Dog (Mauthe Doog) - Scotia
Old Shock sau Shuck (Shuck cel Negru) - Suffolk
Padfoot - Yorkshire
Pooka - Irlanda
Skriker - Lancashire, Yorkshire.

ENCICLOPEDIE
BALAURII
3
 Ziua serpilor
Datina populara leaga insa aceasta curatire prin foc si de serpi, “zernii” (de pamant, din ape si cei
din cer, balaurii stapaniti de solomonari), care trebuiau sa fie alungati de langa casa si afara din sat.
“Zernii ies din pamant la Blagovesteni si se baga in pamant la Ziua Crucii (14 septembrie), si care o
muscat oamini, nu-l primne (primeste) pamantul. Si il omoara, poate ca”, spune un batran. “Daca nu
faci foc in sara spre Blagovesteni, insamna ca tat anu’ or zini (vor veni) zernii cata casa. Focu’ se face
ca sa fuga zernii. Cand nu se poate aprinde, ca-i prea multa zapada, or zini (veni) tata vara si va fi an
rau.”
Dar, indiferent de starea vremii, in Maramures serpii se-alunga prin practici magice, implinite doar
de barbati. Inainte de rasaritul soarelui, de exemplu, se inconjoara casa de trei ori, in sensul acelor
de ceasornic, cu o carpa aprinsa, pusa intr-un bat. Mai rara este practica inconjuratului casei de
catre un om care trage un lant sau de catre un barbat dezbracat. “Un om de-acoale, de la noi,
dimineata buna, in ziua de Blagovesteni, inconjura casa de tri (trei) ori, in pielea goala.”
Interdictii
Ziua de 24 martie e plina de interdictii menite sa intareasca actiunea de purificare a focului. “Pana-n
Blagovesteni, nu-i slobod sa torci afara si sa sezi pe piatra, ca-ti ieu Slabanoagele (Stragele) puterile.
De la Blagovesteni inainte, poti lucra orice afara: poti toarce, poti sa tesi, poti durmi.” “Nu-i slobod
sa tai pita, sa tai nimic in ziua de Blagovesteni pentru marhale (vitele) ce merg in pasune, ca le
mananca lupii”, spun taranii.
Balaurul si Iezerul
Batranii spun ca sarpele care nu musca om, nu musca animal, care nu se atinge de om si nu se atinge
de animale si nu-l vede om sapte ani, nu-l atinge ochi omenesc, acela se face balaur. Daca-l vede om
ori pasare - cea mai mica pasare -, apoi nu se mai face balaur, ramane sarpe.
Balaurul are aripi si labe multe si traieste in Iezer si de-acolo iese. Iezerul ii tau fara fund; are
legatura cu marea. Oamenii au verificat acest lucru. Au aruncat in el un stalp lung de zece metri
insemnat si n-a mai iesit in veci la suprafata. L-au aflat in mare, dupa cine stie cata vreme, si-au
recunoscut semnele. Iezerul ii acoperit cu muschi gros, mai gros de un metru, in care iti intra
picioarele pana la genunchi si te leagana. Are un ochi de apa rece-rece de te-nfioara, mai rece ca
gheata, si apa asta ii apa gr?. Nu-i voie sa-ti bagi picioarele in ochiul acela, ca te trage in el. Am fost
pe Iezer cand eram cocoana si l-am probat cu un picior, da" am scapat. S-apoi Balaurul iese de acolo
cand ii vreme mare, vreme grea, furtuna, ploaie cu grindina. Asa ziceau batranii, ca vin solomanarii
cu furtunile de la mari. Dar sunt putini de-aceia oameni pe pamant! Solomanarii poarta norii cu
ploile cele mari dupa cum vad ei ca-s oamenii de buni la suflet. Daca oamenii-s rai, aduc ploi
naprasnice; daca-s buni, aduc ploi manoase, blande, ori vreme buna si mana vremea gre pe codrii
pustii. Da si iezere nu-s multe pe pamant; numa" un anumit numar, dupa cati balauri is. Ca Iezerul
ii casa Balaurului.

ENCICLOPEDIE
BAOBHAN SITH (FEMEILE-VAMPIR)
BAOBHAN SITH ESTE O FORMA DE FEMEIE-VAMPIR PARTICULARA, FOARTE REA SI
PERICULOASA DIN TINUTURILE INALTE ALE SCOTIEI. SE SPUNE CA VANA CALATORII
NEATENTI IN VAI SI MUNTI. NUMELE SUGEREAZA CA AR FI O FORMA DE BANSHEE.

O povestire vine de la 4 prieteni tineri care termina o expeditie de vanatoare intr-o vale. Oamenii s-
au vazut nevoiti sa se refugieze intr-o cabana abandonata.

Intunericul cazu repede si oamenii facura un foc in camin si se intretinura cu glume si povestiri
pentru noaptea ce venea. Unul dintre ei era un cantaret talentat, si cantand prietenilor sai, acestia
incepura sa danseze prin camera.

Unul dintre barbati spuse ca ar dori printre ei prezenta unor femei. La cateva secunde dupa ce spuse
4
asta, 4 femei aparura in usa si incepura sa dansez cu barbatii.

Dintr-o data insa atmosfera se schimba si femeile devenira violente. Inzestrate cu puteri
supranaturale sfasiara dansatorii si sangele incepu sa curga in camera. Ingozit tanarul care canta
fugi pe usa cu una dintre creaturi pe urmele lui. Cauta refugiu intre cai si asta paru ca a facut o
bariera peste care creatura nu putea trece. A petrecut o noapte lunga si rece intre cai, cu Baobhan
Sith dandu-i tarcoale si asteptand o ocazie sa il atace. Pana la urma venira zorii si creaturile
disparura.

Cand se intoarse la cabana o imagine ingrozitoare il intampina. Toti prietenii lui erau morti,
imprastiati pe podea in pozitii care sugerau ca au murit in chinuri, complet goliti de sange.

In traditii se crede ca fapturile supranaturale se tem de fier, si adapostindu-se intre cai s-a salvat,
pentru ca potcoavele cailor sunt facute din fier.

INTALNIRI CU ZMEI

Babu, inteleptul din Gura Raului

La 81 de ani, dupa o viata petrecuta pe varful muntelui, langa oi, Nitu Stef stie randuielile vazute si
nevazute ale lumii, de parca ar sta de-a dreapta lui Dumnezeu. In satele din Marginimea Sibiului,
„Babu” inseamna „mos”, „al batran”, un om intelept, credincios, trecut prin toate ale vietii, respectat
si stimat. Babu este cel care intelege vremea si timpurile. Cel care stie. Babu este o institutie.
Si despre zmei...
„Eu am vazut si zmei, domnule, de vreo doua ori. O trecut pe langa mine ca o vijelie de foc, ca un
sarpe, si s-o dus incolo, spre stanci. O huhuit pe deasupra, de s-or strans oile unele in altele, nebune
de spaima. In spate, fumul era de doua-trei sute de metari si-o trecut pe deasupra vuind. Mai auzisem
eu din batrani c-ar fi, dar n-am crezut. S-o dus dupa munte, numai coada de fum o ramas in urma ca
un nor de jar ce s-o-mprastiat. Eu nu-s de cel slab, nu m-am spaimantat. Dar tot am stat in genunchi
si-am spus o rugaciune, c-asa fulgeratura de flacari nu vezi in fiece zi. Pe urma el s-o dus unde era
blestamat de Dumnezeu sa sa duca. C-asa-i vorba despre zmeu, ca nu poate umbla paste lume, numai
acolo sa duce, unde sa-nfrateste cu diavolul. Ca diavol ii, nu alta. S-a doua oara cand am vazut, la fel
o fost. Numai ca era mai mic. Sau poate era mai sus si de-aia parea mai mic. Dar tot ca un serpe sa-
nvalatucea pe cer. Nu-i cum zic oamenii, ca-i cu aripi sau cu dinti. Nu-i vezi trupul. Numai flacarile
din cap le vezi si coada serpeasca de fum pe sub nori. Iar noaptea nu se vede decat focul pe cer si-o
lumina in spate cum se stinge. Ce semn ii? Ii semn c-o luat pe cineva cu oi cu tat, sa-l duca la frate-
sau, diavolul. C-asa-i, daca tot dracui si zaci, atunci tot vine pana la urma sa ieie ce-i dai. A doua oara
cand l-am vazut o fost noapte. Eram tineri si coboram mai multi la fete-n sat. Si-o trecut ca un
lampas pe deasupra noastra. S-am zis: „Baa, nu mai mergem, ca fetele noastre-s cu fermecatura.
Asta-i zmeul, ca-l cunosc, ca l-am mai vazut o data-n munte la lumina de soare”. Il cunosc si noaptea,
pe luna noua. S-apoi, cu fata ceea, nici c-am mai fost in vorba, gata cu ea. Ca te bomborojeste, sa nu
te mai lasi de ea. Vezi bine, facuse cu satana la descantatura. C-altfel, ce cauta el pe deasupra mea, in
noaptea aceea?”

INTALNIRI CU SPIRITELE NATURII

INTALNIRI CU MOTHMAN, OMUL-MOLIE

Exista multe marturii care vorbesc despre omeni inaripati, care au fost vazuti in diverse locuri de pe
Pamant. In folclorul unor popoare apar istorisiri despre oameni inzestrati cu aripi, care rapeau
copiii sau a caror aparitie vestea imineta unor dezastre. In timpurile noastre, oamenii inaripati si-au
facut aparitia in mod regulat si au dat nastere legendei Omului-molie.
Un om inaripat a fost vazut deasupra cartierului Brooklyn din New York la data de 7 septembrie
1887. Sunt putine detalii disponibile, dar o creatura asemanatoare a fost vazuta in septembrie 1880,
nu departe de Coney Island, Statele Unite. A fost descris in New York Times, ca fiind „un om cu
5
aripi de liliac si cu picioare de broasca”.
Urmatoarea aparitie a Omului-molie ne trimite in estul Rusiei, la Vladivostok. Pe 11 iulie, 1908, un
om care mergea prin Muntii Sihote Alin a vazut niste urme ciudate pe pamant. Cainele sau a inceput
sa se poarte straniu si se auzeau tropaituri printre tufisuri. Dupa mai multe minute, calatorul, care
purta numele de V.K. Arseniev, a aruncat cateva pietre in directia ciudatei creaturi si a auzit sunetul
unor batai de aripi. O musca uriasa si neagra a zburat deasupra raului. Din pacate, el nu a putut da
mai multe detalii asupra ciudatei creaturi, datorita cetei care a persistat in acea zi. Mai tarziu, cand
Arseniev le-a povestit localnicilor ce s-a intamplat, acestia au identificat creatura ca fiind „un om
care poate zbura”. Multi vanatori locali erau constenti de existenta acestei creaturi.
Un cuplu brazilian, sotii Reals, a avut sansa de a vedea din apropiere un om inaripat. La inceputul
anilor `50, in timpul unei calatorii printr-o zona impadurita de langa Pelotas, au observat doua
pasari gigantice in copaci. Cuplul s-a apropiat mai mult de ciudatele creaturi care au coborat pe
pamant si au fost fost uimiti cand au sesizat ca acestea aratau ca niste oameni inaripati. Creaturile au
sesizat prezenta lor si s-au ghemuit la Pamant pentru a nu putea fi vazute. Luiz de Rosario Real a
vrut sa se apropie mai mult, dar sotia a insistat sa se intoarca acasa.
La data de 18 iunie 1953, in orasul Houston din Texas, Statele Unite, trei vecini au avut ocazia sa
vada Omul-molie chiar in fata blocului in care locuiau. Doamna Hilda Walker a spus mai tarziu:
„Era noapte si eram prinsi intr-o discutie, cand am vazut o uriasa umbra pe Pamant. La inceput am
crezut ca era reflectia marita a unui fluture de noapte. Apoi am vazut cum umbra se indrepta catre
un copac. Am putut sa-l vad foarte clar. I-am vazut aripile indoite pana la genunchi. Era inconjurat
de o lumina pala, argintie.” Umbra Omului-molie a fost vazuta si de Howard Phillips si Judy Meyers.
Acestia au descris-o ca fiind „de forma unui om cu aripi de liliac. Era imbracat cu haine mulate pe
corp de culoare gri sau negru. A stat timp de 30 de secunde pe ramurile copacului, apoi a disparut
asemenea unui abur”.
In iulie sau august 1969, trei marinari care de aflau de garda langa Da Nang, in Vietnam, au vazut o
entitate bizara care zbura deasupra lor. Unul dintre ei, Earl Morrison, a povestit mai tarziu cum s-a
intamplat: „Am vazut cu totii o creatura bizara care zbura pe cerul diminetii. S-a apropiat de noi.
Era invaluita de o lumina ciudata si am fost socati cand am vazut ca ceea ce parea a fi doar un liliac
era chiar o fiinta cu infatisare omeneasca. Arata ca o femeie neagra, dezbracata, cu aripi. Pielea si
aripile erau negre, dar aveau o stralucire ciudata”. Cei trei au avut suficient timp sa vada ca femeia
avea bratele, mainile si degetele unite cu aripile.
Omul-molie si-a facut aparitia si in anul 1986, inintea dezastrului de la Cernobal. Locuitorii din
apropierea Cernobalului au povestit cum un om inaripat si-a facut aparitia de mai multe ori inaintea
cumplitului accident. Aparitiile Omului-Molie par sa se intensifice, o data cu trecerea timpului.
Omul-molie reprezinta unul dintre cele mai faimoase mituri ale omenirii.

EDGAR CAYCE SI SPIRITELE NATURII

SPIRITELE NATURII, MAI SUNTETI AICI?
AM ALUNGAT NIMFELE...
 
Cand ii studiam neobosita pe poetii latini, versurile lor erau pline de aceste divinitati campestre:
Nimfe, Satiri, Fauni etc, care erau clasificate cu eticheta "Mitologie: alegorii poetice". Altfel spus,
orice, vorbe in vint. Or Cayce, in lectura de mai jos, luind partea Nimfelor, le acorda dreptul la
existenta:
In Orasul celor sapte coline (...), entitatea ora pastorita sl isi pazea caprele intr-un sat roman. Cu corp
frumos, glas cristalin, se bucura de viziuni foarte exacte. Cunostea mesajul Iul Petru, al lui Pavel si al
discipolilor doar de la trecatori (...). Pe nume Sylvla, entitatea urma aceste invataturi, dar pastrindu-si
echilibrul. In acea sedere (pe Pamint) entitatea stia foarte bine sa cinte la fluier cimpenesc si la flaut.
Iata de ce entitatea ar fi putut astazi sa fie de profesie muziciana, flautista sau clarinetista sau sa cinte la
oricare alt instrument derivat din fluierul de trestie, care ar evoca padurile adinci si vilcelele, marile
spatii, dansul Nimfelor si al divinitatilor (celorlalte). Ea se minuna atunci de mingiierea soarelui care
rasarea deasupra colinei, de salturile mieilor si caprelor pe cararile abrupte si de toate acele splendori
ale Pamintului, care cinta slava creatiilor Spiritului lui Dumnezeu Unul si actiunea Sa asupra lumii.
6
Caci viata si visele entitatii din acel timp erau cadrul darurilor sl activitatii sale. Si aceea a fost perioada
cind a cunoscut cea mai mare dezvoltare. (Lectura 683-1)
Cine mai stie astazi de Nimfe? Grecii si latinii, care au vorbit atita despre ele, credeau in ele pentru
ca le vedeau. Prezenta Nimfelor invaluia lumea rurala intr-o lumina calda si misterioasa, pe care o
puteau simti sufletele spirituale. "Nimfele", spune excelentul meu dictionar Bouillet, "erau zeitele
apelor, mai ales ale apelor dulci. Distingem intre ele Naiade, Nereide, Oceanide (maritime, acestea)...
Numele de Nimfe a fost apoi extins la un mare numar de divinitati secundare ca Oreadele (nimfele
muntilor si satelor Dianei), Driadele (nimfele codrilor si copacilor in general, dar mai ales ale
stejarilor: ele dansau in jurul copacilor incredintati pazei lor, iar trunchiurile acestora le serveau de
ascunzis), Napeele (nimfe al muntilor, vailor, codrilor, cringurilor si pasunilor). Nimfele nu erau
considerate nemuritoare, ci traind mai multe mii de ani; erau reprezentate intotdeauna tinere si
frumoase, goale sau pe jumatate goale, intinse linga apele pe care le revarsau din urna lor sau
dansind linga satiri. Li se oferea miere, lapte, fructe, ulei, uneori capre.
Cei vechi credeau in ele, astfel ca le construiau temple sau chiar le rezervau in casa un colt cu apa,
impodobit cu statui, vase, bazane si fintini. Acesta era Nimfeul, consacrat Nimfelor. De cele mai
multe ori era o grota naturala sau artificiala. Obiceiul Nimfelor", spune dictionarul meu Bouillet -
din 1880! - "este inca destul de comun in Italia".
In Gallia antica, nimfele erau tinute de asemenea la mare cinste. Pentru gali:
"Zeitele erau nenumarate si ele exercitau o actiune de protectie zilnica. Era cite una in fiecare
fintina, in fiecare piatra care forma un adapost, in fiecare copac... Pamintul, apele si padurile erau
insufletite, pentru gali, de o misterioasa viata divina. Erau pretutindeni spirite ascunse, pretutindeni
erau genii (...).
Druizii au stiut ca dincolo de manifestarile Naturii se ascundeau prezente; si ca, dincolo de aceste
prezente, erau esentele Lumii (...).
Druizii facusera un pact de alianta cu padurile. Acesta corespundea atunci unei realitati, pentru ca
padurile erau vii. Ceea ce la noi este superstitie si legenda era un adevar, in urma cu trei mii de ani.
Spiritele copacilor, geniile Naturii existau atunci cind corpurile lor terestre nu fusesera mutilate..."
Aceste rinduri profetice au fost scrise intre cele doua razboaie mondiale. Ce ar spune autorul astazi,
cind distrugerea sistematica a padurilor pune in pericol echilibrul planetei insasi?
"Acum, ele (aceste spirite) nu se mai lasa zarite de creaturile cu doua picioare, care le ucid cu
placere. Ele stiu ca si cea mai inocenta fiica de om nu se va gindi, ducindu-se in locurile unde traiesc,
decit sa smulga ceea ce ele au creat cu dragoste si care este iubirea lor, florile.
In vremea cind padurile erau linistite si cind vegetatia se dezvolta liber, chintesenta vie a copacilor se
materializa si putea deveni vi-zibila pentru anumiti oameni ajunsi la clarvederea lumii mai subtile
care ne inconjoara. Toti oamenii primitivi vorbesc de aceste creaturi timide, fugitive, binevoitoare,
care sunt spiritele Naturii, si toti le atribuie ace-leasi calitati si aceleasi defecte (...). Nimfele, driadele
sau zanele sunt aceleasi fiinte, dar ne-am obisnuit sa le consideram pur mitologice".
Am extras aceste rinduri dintr-o minunata carte a lui Maurice Magre, La Cle des choses cachaes /
Cheia lucrurilor ascunse, care ar merita sa fie citata in intregime... El se alatura dorintelor lui Cayce
privind aceste prezente care se joaca in Natura si lecturii 683-1, unde tinara Sylvia isi amintea de
valcele si paduri adinci, de marile spatii, de dansul Nimfelor si de (alte) divinitati ("the sylvan dells, the
great outdoors, the dance of the nymphs and the gods", spune Cayce in text). Trebuie remarcat ca
Cayce, atit adormit in transa (in lectura 683-1) cit si treaz (in scrisoarea catre doamna 464), este de
acord cu existenta spiritelor Naturii, pe care el le descrie ca dansind si jucindu-se.
RAZBOIUL COPACILOR
 
Cum am pierdut noi contactul cu lumea aceasta fermecata ? Maurice Magre spune versiunea sa:
"Altadata, aceasta existenta (a spiritelor Naturii) nu nastea indoiala in nimeni. Biserica crestina, in
primul sau efort de a converti lumea, s-a ciocnit de divinitatile Naturii, care erau pretutindeni, sub
copacii tuturor padurilor, in albastrul tuturor izvoarelor. Nu s-a gindit atunci sa le nege existenta,
pentru ca era imposibil. Daca ar fi existat oameni cultivati ca sa nu creada in spiritele Naturii, ea s-ar
fi sprijinit pe opinia lor. Dar ei nu existau si a fost obligata sa declare ca toate divinitatile copacilor si
apelor erau demoni animati de forta diabolica." (Ibid., p. 58)
Si iata de ce spune Cayce:
Entitatea Sylvia urma aceste invataturi, dar pastrindu-si echilibrul.
7
Aceste invataturi ale lui Petru, Pavel si ale discipolilor erau bineinteles acelea ale lui Christos. Si
pastorita inocenta nu se gindea nici o clipa ca Nimfele si alte divinitati ar putea fi condamnate de
cuvintul Sau. Daca apostolii Petru, Pavel si ceilalti i-ar fi spus ca Christos respingea spiritele Naturii,
cum ar fi putut ea sa-si pastreze echilibrul?
In realitate, spiritele naturii se supun instructiunilor divine. Asa cum ii spune Pann lui R. Ogilvie
Crombie, in Gradinile din Findhorn: "Sunt servitorul Dumnezeului Atotputernic". Ciclul de revelatii
al grupului din Findhorn, Scotia, despre care voi vorbi mai tirziu, reda spiritelor Naturii locul lor in
planul divin. intru totul de acord cu Cayce, atit treaz cit si adormit, ei (cei din Findhorn) nu opun
crestinismului Nimfele si alte divinitati.
Cred ca lupta dusa in Gallia de Biserica primitiva impotriva Spiritelor Naturii a fost o chestiune
politica. Era vorba de inlocuirea druizilor si inlaturarea lor. Conflictul trebuie ca a fost la fel de
violent ca acela pe care l-am vazut intre discipolii lui Christos si vechea ierarhie evreiasca.
"Druizii, mai spune Maurice Magre, traiau sub bolta copacilor, in locuinte usoare, carora un singur
anotimp le putea sterge urmele. in paduri isi tineau colegiile (...). Marile paduri galice erau aliatele
lor; din ele isi trageau ei forta. Regula esentiala a druizilor era sa nu distruga nimic din ceea ce e viu,
regula pe care o aveau si pitagoreicii, esenienii, toate marile confrerii ale inteleptilor antici (...).
Druizii comunicau cu marile forte vegetale din paduri (...), ei erau agentii de legatura intre paduri si
oameni (...). Druizii dadeau galilor simpli lectia de viata a padurilor. Ei isi modelau sufletele dupa
bucuria exprimarii copacilor.
Caldura cu care vorbeste Maurice Magre de padurile noastre merita sa fie subliniata intr-un timp
cind "Gallia impadurita" dispare incet-incet sub beton. Betonul inseamna doar peisaj cenusiu si
tristete, pe cind Natura este bucurie:
"Legendele vorbesc intotdeauna de dansurile zanelor padurii sau ale piticilor Pamintului; toti acei
carora li s-a ingaduit sa vada Spiritele Naturii spun ca ele au o fire vesela. Natura isi desavirseste
opera in bucurie si aceasta bucurie predomina pe masura ce constiinta se dezvolta in regnurile
superioare. Germinarile si infloririle sunt opere de bucurie. Patrunderea radacinii, urcarea sevelor,
cresterea frunzelor sunt simtite afectiv de sufletul copacului ca o dilatare a fericirii si aceasta fericire
are o virtute de comunicare; ea se poate transmite omului daca el poate gasi un punct de contact intre
fericirea vegetala si propria lui inima". (Ibidem, p. 51).
Cum spunea Cayce: Totusi, totul este facut sa va dea forta zi de zi. (Scrisoare catre doamna 464,
mentionata anterior). Si "paradisul verde al iubirilor copilariei" este de neuitat prin acel acord
spontan al copiilor cu bucuria Naturii. Altadata, iubirea dintre un barbat si o femeie era simtita ca
un ecou al acestei bucurii: de aceea isi ofereau indragostitii flori, fructe, animale. Tendinta
culmineaza cu "pastoralele" secolului al XVIII-lea, unde sunt cintati pastorii si pastoritele care se
iubesc pe pajisti inflorite. De altfel, a face curte se mai spunea si "a numara floricele" si toata
literatura erotica din secolul al XVIII-lea isi lua vocabularul din regnul vegetal si animal... Era totusi
mai stimulator decit iubirea intr-un cadru de beton, de otel si violenta.
In fine, sa ne intoarcem la Maurice Magre, care arata cum "vinatoarea de vrajitoare" a fost mai intii
un razboi impotriva copacilor si impotriva locuitorilor lor, spiritele Naturii.
"Ca si galii care purtau plete, avind ochii de culoarea riului, pamintul care i-a nascut era acoperit de
paduri dese, intretaiat de firele azurii ale apelor (...). Gallia era imparatia plantelor, iar rasa umana
era supusa copacilor. Acelor copaci puternici, milenari, renascind neincetat din substanta trupurilor
lor, oamenii le inchinau un cult. Viata li se tragea din acei zei binevoitori; comunicau cu sufletele lor
materializate; isi construiau orasele dupa exemplul cetatilor uriase pe care le formau padurile; erau
tributari regilor vegetali (...)".
Dar aceasta stare de fericire era prea frumoasa ca sa dureze. Intr-o zi, au sosit cotropitorii, adica
legiunile romane, care isi propuneau sa aduca "civilizatia" acelor "barbari":
"Odata cu invazia romana, a inceput in Gallia razboiul oamenilor impotriva copacilor (...). Pe
vremea druizilor, padurile se continuau neintrerupt din Irlanda pina la Canalul Minecii (...). Coastele
Mediteranei, de la Nisa pina la Saint-Raphael, erau acoperite de o padure de frasini, de nepatruns.
Aceasta padure a rezistat inca vreo citeva sute de ani, pentru ca o vedem in secolul al X-lea slujind de
fortareata impotriva invaziilor, datorita desimii sale.
"(...) Cind acosta la Massilia, romanul intra in tara noastra si, inaintind spre nord, intilnea paduri
din ce in ce mai dese, din ce in ce mai intinse."
Si iata un episod putin cunoscut al supunerii galilor, o catastrofa ecologica, despre care cartile
8
noastre de istorie nu vorbesc niciodata:
"Una dintre padurile situate in imprejurimile Marsiliei, despre care spune Lucan (...) ca, atunci cind
Cezar Ie-a ordonat legionarilor sa-i taie copacii, acestia au refuzat, impresionati de maiestatea pe
care o degajau. Cezar, ateul, a fost obligat sa apuce o barda si sa dea prima lovitura, ca sa le arate ca
nu trebuie sa se teama de vreo razbunare cumplita. Probabil ca a simtit, facind acest gest, ca ataca un
dusman la fel de redutabil ca si cavalerii lui Vercingetorix. Atunci a inceput exterminarea copacilor.
Padurile au fost trecute prin foc si sabie (...). Galii au ajutat la distrugerea imenselor locuinte
forestiere ale zeilor lor. Din tinutul heduenilor la capatul Mosellei, pina in tinutul Aquitaniei de-a
lungul Pirineilor, au ars doua focuri... marile paduri galice fusesera lovite de moarte... Pierzindu-si
padurile, Gallia despuiata avea sa-si schimbe sufletul... Dupa aceea a avut loc, spun istoricii francezi
– uneori cu tristete -, infringerea lui Vercingetorix la Alesia... dar nimeni nu s-a gindit sa asocieze
infringerea oamenilor cu infringerea copacilor" (Ibid., p. 4 si urmatoarele).