OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ, VARĂ, TOAMNĂ ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC

PRIMĂVARA

1 Martie, prima zi de primăvară, este o zi de adevărată sărbătoare. Străzile sunt inundate

de mărţişoare şi de flori. Mărţişorul este sărbătoarea tradiţională românească care celebrează
sosirea primăverii. Cu această ocazie se oferă doamnelor şi domnişoarelor mărţişoare, simbol al
binelui şi bunăstării.
Istoria mărţişorului datează încă de pe vremea geţilor, iar legenda spune că femeile purtau pe
vremea aceea monezi sau pietricele la care exista obiceiul de a adaugă fire de lână roşie si albă.
Culoarea roşie, dată de foc, sânge şi soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea
albă, conferită de limpezimea apelor, de albul norilor, era specifică înţelepciunii bărbatului. De
altfel şnurul mărţişorului exprimă împletirea neseparabilă a celor două principii ca o
permanentă mişcare a materiei. El semnifică schimbul de forţe vitale care dau naştere viului,
necurmatul ciclu al naturii. Culorile alb şi roşu au rămas până în zilele noastre ca simbol al
sexelor, ele fiind regăsite şi la bradul de nuntă şi înmormântare.
Obiceiurile de Mărţişor erau ca părinţii să lege copiilor o monedă la gât sau la mână şi să ofere
celor tineri mărgele viu colorate înşirate pe un lanţ. Acest gest semnifica puterea şi norocul, iar
Mărţişorul se punea de regulă în zorii zilei până să apară soarele.Tradiţiile româneşti spun că 1
Martie este prima zi din an când se celebra prin sărbătoarea „Matronalia” zeul Marte şi puterea
acestuia. Mărţişoarele se confecţionau din fire albe şi roşii de cânepă sau lână, se legau sub
forma cifrei 8 de care se atârnau monede din aur şi argint. Obiceiul spune că mărţişorul trebuie
ţinut 9-12 zile şi apoi să fie atârnat într-un pom înflorit pentru a aduce noroc şi bunăstare celei
care l-a purtat.
In zona Dobrogei, tradiţiile româneşti spun că mărţişorul trebuie să fie purtat până la venirea
berzelor ca mai apoi să fie aruncat spre înaltul cerului.
În Transilvania, mărţişorul este agăţat de poartă, ferestre sau de coarnele animalelor pentru a
îndepărta relele şi deochiul. Tradiţiile româneşti din satele transilvănene dau culoare vieţii şi
conferă legendei Mărţişorului marcarea tranziţiei dintre sfârşitul iernii, anotimpul rece şi
venirea primăverii. 
Legenda  mărţişorului începe când Soarele întruchipat într-un bărbat chipeş cobora pe pământ
pentru a dansa hora în sate. Un dragon l-a răpit şi l-a închis într-un beci al unui palat. Nimeni nu
îndrăznea să-l salveze pe Soare. Un tânăr curajos a călătorit 3 anotimpuri (vara, toamna şi iarna)
până a găsit castelul şi s-a luptat cu dragonul multe zile până a reuşit să-l înfrângă. Soarele a
fost eliberat iar sângele tânărului rănit cădea pe zăpadă transformând-o în ghiocei, mesageri ai
primăverii. Tânărul curajos a murit fericit văzând că viaţa sa a servit unui scop atât de nobil:
venirea primăverii. Istoria mărţişorului mai spune că de atunci există obiceiul ca oamenii să
ofere doamnelor şi domnişoarelor amulete: un fir alb împletit cu unul roşu. Semnificaţia literară
a mărţişorului este “micul martie”. Un martie mai mic pe care să-l purtăm la piepturile noastre
pentru ca iarna să fie uitată şi noul anotimp să înceapă. 

MUCENICII
Ziua de 22 martie este cunoscută popular ca sărbătoarea Mucenicilor, a cărei însemnătate
derivă din sacrificiul celor 40 de martiri, de pe vremea Imperiului Roman. Printre obiceiurile si
tradiţiile care au ajuns până la noi se numără prepararea “sfinţişorilor” şi consumarea a 40 de
pahare de vin.
Se spune că, la începuturile creştinătăţii, 40 de soldaţi din armata romană s-au hotărât să treacă
la religia lui Hristos. Cum aceasta nu era încă acceptată de Imperiu, ei au fost pedepsiţi cu viaţa,
fiind aruncaţi într-un lac. Astfel, ei au devenit martiri şi sunt cinstiţi prin diferite ritualuri pe data
de 22 martie.

BABELE
Legenda spune că între 1 şi 9 martie, „Zilele babelor”, Baba Dochia toarce lângă oi îmbrăcată în
12 cojoace pe care le scutură unul  câte unul în fiecare zi. În România, prima zi a primăverii este
de neconceput fără imaginea Babei Dochia. Conform legendei, se spune că bătrâna purta
douăsprezece cojoace, pe care a început să şi le scoată la începutul lunii martie, fapt ce a
provocat schimbări ale vremii. Zilele însorite au fost deseori urmate de ploaie şi ocazional chiar
de lapoviţă. Mitul ne spune de asemenea că, Baba Dochia a avut trei momente speciale,
marcate astfel: 1 martie: timpul dedicat însămânţării de primăvară, 2 martie: ziua muncii de
vară; 3 martie: reprezentând secerişul de toamnă. In funcţie de modul în care evoluează
vremea în aceste trei zile, putem şti cu certitudine cum va fi timpul în cele trei anotimpuri
amintite. Puţini, desigur, rezistă tentaţiei de a nu-şi alege o „babă” în timpul primelor nouă zile
din martie, pentru că, dacă ziua aleasă este însorită, aceasta înseamnă ca eşti binecuvântat cu
un suflet pur şi blând şi totul îţi va merge bine întreg anul. Din contră, dacă vremea este
friguroasă şi geroasă, cu vânt şi cu un cer înnorat, atunci persoana în cauză va fi la rândul ei cu
inima „rece, neagră şi îngheţată”. Există o altă parte a acestei legende legată de mărţişor, care
ne spune că, Baba Dochia obişnuia să cutreiere peste dealuri şi văi împreună cu turma sa.
Asemenea altor ţărănci din acea vreme, ea îşi petrecea timpul torcând lână. La venirea
primăverii, a făcut o gaură într-o monedă şi a trecut prin aceasta o bucată de lână. In timp,
diferite simboluri au început să înlocuiască moneda iniţială. Astăzi există câini, elefanţi, fluturi,
semne zodiacale, mici inimioare, chei, măşti, pitici, o întreagă lume in miniatură creată special
pentru a simboliza venirea primăverii, alături de micile bucheţele de violete, ghiocei, zambile si
de fulgii de zăpadă care câteodată nu ne părăsesc nici în martie .

Buna Vestire sau “Ziua cucului”

O altă sărbătoare a primăverii este Buna-Vestire (7 aprilie) sau “Ziua cucului”. Potrivit
creştinilor, pe 7 aprilie, Arhanghelul Gavriil i-ar fi vestit Fecioarei Maria că a fost aleasă de
Dumnezeu să dea naştere Mântuitorului Hristos. In calendarul popular sărbătoarea aceasta se
mai numeşte şi Blagoviştenie sau “Ziua cucului”, cucul ocupând un loc central în cadrul acestei
mult aşteptate sărbători. Cucul, perceput ca încarnare a strămoşului mitic, anunţă sosirea
efectivă a  primăverii. Primul său cântec care are loc de obicei la Buna-Vestire, trebuie să fie
aşteptat de toţi oamenii în haine curate, veseli, cu stomacul plin şi cu bani în buzunare. Dacă nu
ar fi îndeplinite aceste condiţii rituale, oamenii respectivi nu ar beneficia de toate acele lucruri
în anul care va urma. ”Lăzărel” este o tradiție legată de fenomenul vegetației. Lăzărel se naşte
şi moare în aceeaşi zi – de Florii.
     Lăzărelul este un ritual interpretat prin dans şi cântec de grupuri de tineri (în mod obişnuit de
fete, dar se acceptă şi băieţi). Grupul este de obicei format din 2 sau 3 fete, cu vârsta între 5 şi
14 ani. Una este îmbrăcată în mireasă (numită „Lăzăriţa”), alta este travestită în mire. Membrii
cetei poartă un coş în care urmează a fi adunate darurile primite de la gospodari: ouă (încă
nevopsite), făină etc.
Ceata merge din casă în casă executând ceremonialul Lăzărelului. În timpul dansului, fetele
flutură nişte băsmăluţe. Aceste băsmăluţe sunt special brodate pentru ritualul Lăzărelului.
În textul poetic se povesteşte despre tânărul cioban Lazăr (aici strămoşii noştri au adaptat puţin
povestirea biblică), care plecase cu oile dar a murit subit, căzând din copac, precum şi despre
cum l-au găsit surorile şi logodnica şi cum mai apoi a înviat.
Tradiţia spune că ciobanului Lazăr îi plăceau foarte mult plăcintele şi că înainte să plece cu oile,
a rugat-o pe maică-sa să-i coacă plăcinte care să fie gata când se va întoarce. Cum Lazăr n-a mai
apucat să le mănânce, în Sâmbăta lui Lazăr se obişnuieşte să se dea plăcinte de pomană
(numite „plăcintele lui Lazăr”).

Paştele, sărbătoarea creştină a Învierii

Ultima săptămână a postului care precede sărbătoarea este săptămâna mare, care începe cu
duminica Floriilor şi se termină cu duminica pascala. Sărbătoarea începe de fapt cu duminica
Floriilor, când se sărbătoreşte intrarea lui Hristos în Ierusalim. Săptămâna mare are menirea
împărtăşirii chinurilor lui Iisus.
În această săptămână se termină postul de 40 de zile, şi natura renaşte.
Sărbătoarea Paştelui începe în după masa zilei de sâmbătă. Cel mai important moment al zilei
este sfinţirea apei botezătoare la biserică. Se spunea că prima persoană care urmează sa fie
botezată cu această apă „nouă” va avea noroc toată viaţa.
Apa prezintă un rol important şi duminică. Creştinii mergeau la biserică ducând mâncarea şi
vinul pregătit pentru a fi sfinţite. Postul se termină oficial prin consumarea acestor bucate. In
unele regiuni această tradiţie este vie şi în zilele noastre. Se spunea că dacă găinile apucă, să
mănânce din rămăşiţele acestor mâncăruri vor oua mult. Se obişnuia ca oul sfinţit să fie
consumat în mijlocul familiei, pentru ca în cazul în care careva
s-ar rătăci să îşi amintească cu cine a mâncat şi să îşi regăsească calea spre casă. Mâncarea
tradiţională este carnea de miel pregătită după mai multe reţete specifice. Mielul este simbolul
lui Hristos…
      Pe 1 Mai, românii sărbătoresc „Armindenul”, simbol al vegetației care proteja recoltele și
animalele. În tradiția populară, acestei zile i se mai spune și „ziua pelinului” sau „ziua bețivilor”
și semnifica începutul verii.
Armindenul se serbează pentru rodul pământului, că să nu bată grindina, împotriva
dăunătorilor, pentru sănătatea vitelor, vinul bun, oamenii sănătoși, prin petreceri la iarbă
verde, unde se mănâncă miel și caș și se bea vin roșu cu pelin. 
Armindeni are două variante distincte, una fiind de origine păgână, străveche, cealaltă, o
legendă cu reminiscențe creștine. Și una și alta au la bază creanga verde care se pune la ușa
casei sau la fereastră. În unele zone ramura verde se punea –  și încă se mai pune –inclusiv la
grajdul animalelor. Acestă ramură are rolul de a proteja gospodăria de strigoi, de grindină, în
general de rele. Pentru a reuși însă, era nevoie ca gospodinele să nu lucreze nimic în ajun de
Arminden.
Dimineață, oamenii se spală cu rouă. Tradiția spune că acum se pun ramuri verzi la porți, pentru
noroc și belșug; la casele cu fețe se pun puieți de mesteceni în fața porții. Armindenul
simbolizează vechiul zeu al vegetației care proteja recoltele și animalele. Cu o zi înainte, se
aduce din pădure o ramură verde sau un pom curățat, iar de 1 Mai se pune în fața casei, unde
se lasă până la seceriș, când se pune în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou. În
această dimineață se împodobesc cu ramuri verzi stâlpii porților și caselor, dar și intrările în
adăposturile vitelor, pentru că oameni și animale, deopotrivă, să fie protejați de forțele
distrugătoare ale spiritelor malefice.
”Prin unele zone mai există și astăzi obiceiul ca feciorii să se ducă în pădure și să culeagă o
ramură verde de fag, de stejar, de salcie, sau dintr-un arbore care se numea chiar Arminden. La
miezul nopții împlântau ramura sau chiar arborele luat din pădure la casele fetelor de care erau
îndrăgostiți. Aceste ramuri erau lăsate peste an până cădeau pur și simplu, sau până când se
făcea grâul nou, din care făceau o pâine și toți membrii familiei mâncau din aceasta cu gândul
că vor avea noroc pe tot parcursul anului. Abia apoi era îndepărtată ramura de Armindeni”.
Se spune că în ajunul acestei zile, pentru ca viforul și grindina să nu se abată asupra satului,
femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp. În satele din Banat, Armindenul se pune la casele
oamenilor harnici și ale fetelor de măritat. Creangă verde o așază feciorii noaptea, fără să fie
văzuți. Cei la casa cărora s-a pus Arminden trebuie să îi caute pe feciorii care l-au pus și să le dea
de băut. Un alt obicei popular este cel al fripturii de miel, udat cu vin cu pelin. Sărbătoarea
Armindeni mai este cunoscută și sub numele de ”Ziua pelinului” sau… ”Ziua bețivului”. 
     “Armindenul” amintește și de prigonirea lui Iisus, crezându-se că, atunci când Irod omora
copiii, a pus câte o ramură verde la poarta de unde ar fi început măcelul în ziua următoare. Însă,
a două zi, au apărut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai știut unde să-l caute pe Iisus.
Pentru că în această zi se sărbătorește și „ziua boilor”, aceștia nu se folosesc la muncile
câmpului, nerespectarea acestei reguli atrăgând după sine moartea animalelor sau
îmbolnăvirea oamenilor.
În ziua de Arminden se organizează petreceri cu lăutari la pădure, se frige miel, se bea pelin sau
vin roșu, pentru schimbarea sângelui și apărarea de boli. La întoarcerea în sat, bărbații își pun
liliac sau flori de pelin la pălării.

Sfântul Gheorghe
În fiecare an, la 23 APRILIE, este sărbătorit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de
biruinţă. Marele Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia, din părinţi creştini. A urmat cariera
militară, ajungând comandant în armata împăratului Diocleţian. 
În anul 303, împăratul a dat un decret prin care toti creştinii erau obligaţi să se lepede de
credinţa în Hristos şi să se închine zeilor. Sfântul Gheorghe, pentru că nu a vrut să jertfească
zeilor, a fost condamnat la moarte prin decaitare.

VARA

SÂNZIENELE
In data de 24 iunie crestinii ortodocsi si catolici praznuiesc nasterea Sfantului Ioan
Botezatorul. Acestui praznic i se suprapune o sarbatoare campeneasca, consacrata
zanelor bune, cunoscuta in popor sub numele de Sanzienele sau Dragaica. Sanzienele
isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la
Sancta Diana, zeita silvestra.
Sarbatoarea marcheaza inceputul verii, pentru ca in jurul datei de 21 iunie este solstitiul
de vara sau vara astronomica. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi
niste femei frumoase, adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin
padurile intunecate, neumblate de om.
Conform traditiei Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre
24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile
casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc
bolile si suferintele oamenilor.
Sanzienele sunt zane bune, dar ele pot deveni si foarte daunatoare, lovindu-i pe cei
pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand
campul fara de rod si florile fara de leac.
Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea
premergatoare sarbatorii, in credinta ca, isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi
faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri
curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in
vara care incepea.
Gospodarii agatau cununi de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii, la coltul casei
orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumte
animale, sau puf/pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru
acestea.
Sarbatoarea Sanzienelor era considerata a fi si momentul optim pentru culegerea
plantelor de leac.

SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL

Pe data de 29 iunie Biserica ii praznuieste pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel.

Unul numit "piatra de temelie" a credintei, iar celalalt "vas al alegerii" dumnezeiesti,
Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt praznuiti in aceeasi zi deoarece amandoi au murit in
aceeasi zi, de 29 iunie a anului 67, la Roma, din porunca imparatului Nero.
In calendarul popular, ziua de 29 iunie poarta numele de Sanpetru de
vara (sau sarbatoarea lupilor) si marcheaza miezul verii agrare si perioada
secerisului. Acum se “calca” ceapa sau usturoiul.
Sf. Petru, patronul agricultorilor, raspunde de starea recoltelor, patroneaza caldura si
ploaia si pedepseste cu tunete si grindina pe cei ce-l nesocotesc. Fiind un om bun,
milostiv si credincios, Dumnezeu l-a luat in cer si i-a incredintat portile si cheile Raiului.
La marile sarbatori, cand se spune ca la miezul noptii se deschide cerul, Sanpetru poate
fi zarit pentru o clipa, stand la masa imparateasca, mereu in dreapta lui Dumnezeu.
Mai mare fiind peste camarile ceresti, imparte hrana animalelor salbatice, in special
lupilor, marunteste grindina, pentru a o face mai putin periculoasa. Pana la Sf. Petru
este interzisa scuturarea merilor, altfel cade grindina peste holde.
In ziua sarbatorii se obisnuieste sa se imparta si pomeni de sufletul celor morti (Mosii
de Sanpetru). Se duc la biserica mere, zarzare, coliva, colaci, miere in faguri si
lumanari. De Sanpetru nicio femeie nu trebuie sa manance fructe noi, legume sau
zarzavaturi pana nu da mai intai de pomana.

SFÂNTUL ILIE

Santilie, zeul focului si al soarelui din Panteonul romanesc, este identificat cu Helios din
mitologia greaca si cu Gebeleisis din mitologia geto-daca. Sub influenta crestinismului s-
a preluat numele si data de celebrare ale Sfantului Ilie (20 iulie). La Santilie, miezul
verii pastorale, se organizau pe munti vestitele Nedei si Santilii. Santilie este o divinitate
solara si meteorologica ce provoaca incendiile in verile toride, produce tunetele,
fulgerele si trasnetele in timpul furtunilor, leaga si dezleaga ploile, hotaraste unde si
cand sa dea grindina.
Ca personaj profan, Santilie apare in traditiile populare ca soldat, vanator, agricultor,
crescator de animale, negustor de vite. Fiind ispitit si inselat de drac, Santilie isi omoara
unul sau mai multi membri ai familiei. Pacatele sunt ispasite de Santilie in diferite
moduri. Dumnezeu il iarta, il trece printre sfinti si il inalta la cer intr-o trasura cu roti de
foc la care sunt inhamati cai albi inaripati. In aceasta zi nu se lucreaza la camp pentru
ca te poate trazni. Nu se face fan pentru ca poate lua foc.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ

Crestinii ortodocsi si catolici praznuiesc in data 6 august Schimbarea la Fata - una

dintre cele mai mari sarbatori religioase. Ziua are ca semnificatie momentul in care
apostolii Mantuitorului, aflati pe muntele Tabor, s-au convins ca acesta nu este doar un
prooroc al lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu.
Schimbarea la Fata a Mantuitorului, din punct de vedere religios, reprezinta data la care
Iisus, impreuna cu trei dintre mucenicii cei mai apropiati: Petru, Iacob si Ioan, a urcat
pe muntele Tabor ca sa se roage. Aici, apostolii au fost invaluiti intr-un nor de lumina in
timp ce Iisus se ruga, iar apoi au auzit un glas care le-a spus: "Acesta este Fiul Meu Cel
iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" (Matei 17, 5). Isus le-a poruncit celor
trei sa nu dezvaluie nimanui nimic din cele ce vazusera, pana dupa invierea Sa din
morti.
Etnologii maramureseni au aratat, in revista Memoria Ethnologica - colectia Aurel
Festila, ca Schimbarea la Fata este o sarbatoare fara datini si practici deosebite.
Denumirea de Probojanii vine de la verbul popular "a probazi" – care inseamna a ocari
sau a certa si care vine din slavona.
Acum se "proboze" frunza si iarba, adica e coapta, nu mai creste iarba si incepe sa
ingalbeneasca frunza.
In aceasta zi se aduc in biserici prinoase din struguri, se binecuvanteaza si se impart, se
pleaca in pelerinaj la manastiri.

SFÂNTA MARIE

In fiecare an, la 15 august, se slaveste momentul in care Nascatoarea de Dumnezeu

si-a dat sufletul in mainile Fiului sau, Isus.
Cartile sfinte spun ca atunci cand a binevoit sa o ia pe Maica Sa in Ceruri, Isus a trimis
un inger care sa o pregateasca. Mesagerul lui Dumnezeu a fost Arhanghelul Gavriil, cel
care ii daduse si vestea minunata ca a fost aleasa pentru a-l naste pe Mantuitorul lumii.
Daca atunci Gavriil purta in maini un crin alb, de data aceasta el i-a adus Fecioarei
Maria o ramura de finic (semn al biruintei asupra mortii). Cand a primit vestea Maica
Domnului a mers sa se roage pe Muntele Maslinilor, locul Inaltarii lui Iisus la cer, iar
pomii se plecau in fata ei, cinstind-o.

SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

În 29 august are loc pomenirea taierii capului Sf. Ioan Botezatorul.
Acest sfant a fost marturisit de Isus ca fiind mai presus decat toti cei nascuti din femeie
si mai mult decat proorocii. El este cel care a saltat in pantecele maicii sale si a
propovaduit pe Hristos si celor de pe pamant si celor din iad.
Traditii din popor:
- Sf. Ioan de Toamna (Sf. Ioan cap taiat) aduce cu sine o seama de interdictii asupra
taiatului fructelor si legumelor ce au forma rotunda, sau alimentelor ce amintesc de
sangele varsat. Nu e bine sa se manance fructe rotunde, care seamana cu un cap
(mere, pere, nuci, capatani de usturoi) sau cu o cruce (nuci, pepene), nu se bea vin
rosu, nu se mananca fructe sau legume rosii. Unii mananca numai struguri sau
ajuneaza. Nu se mananca din “blid” sau tipsie. Oamenii impart mere, pere, castraveti.
- in aceasta zi nu se taie nimic cu cutitul, totul se rupe cu mana.
- sunt interzise jocul si horitul.
- in aceasta perioada aproape toate vitele coboara de la munte.

TOAMNA

Sântămăria Mică

Nașterea Maicii Domnului este primul praznic din Anul bisericesc, care începe la 1
septembrie. Fecioara Maria s-a născut din părinți foarte înaintați în vârstă, Ioachim
și Ana, ca rod al rugăciunii lor.

Inversând evenimentele care deschid și închid viața Sfintei Maria, mai întâi moartea
(15 august) și apoi nașterea (8 septembrie), Biserica creștină a preluat, de fapt,
modelul preistoric: moare mai întâi reprezentarea mitică, ajunsă la vârsta
senectuții, în cazul de față Sântămăria Mare, și apoi se naște, Sântămăria Mică.

Ziua Înălțării Sfintei Cruci

În fiecare an, în 14 septembrie, se sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci. În popor i se mai spune
Ziua Crucii și este considerată data ce vestește sfârșitul verii și începutul toamnei.

Principalele obiceiuri si practici de schimbare a anotimpului călduros (vara) cu unul rece

(toamna) sunt concentrate în jurul echinocțiului de toamnă și se manifestă cu ocazia unor
sărbători religioase sau populare ce ating maximul la Ziua Crucii.

În această zi, preotul parohiei sfințește via și butoaiele cu vin, pentru ca și în viitor gospodarul să
se bucure de o recoltă bogată. Strugurii din ultima tufă din vie nu trebuie culeși. Ei sunt păstrați
ca ofrandă pentru păsările cerului și de aceea se numesc, în limbaj popular ”Strugurii lui
Dumnezeu”. În serile culesului, podgorenii fac focuri din viță uscată, în jurul cărora petrec cu
mâncare, băutură și muzică.
Sfânta Cuvioasă Parascheva este motiv de bucurie, pentru milioane de
credincioși din Romania, în fiecare an, pe 14 octombrie, mulți dintre ei mergând în
pelerinaj la moaștele Sfintei în Iași. Sfânta Parascheva s-a născut în secolul al XI-lea,
în satul Epivat din Tracia, pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol
(azi Istanbul).

Sfântul Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, 26 octombrie

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, cinstit pe data de 26 octombrie, a trăit în timpul

împăraților Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305). Din viața sa, înscrisă în
Sinaxare, aflăm că a fost fiul prefectului din Tesalonic. După moartea tatălui său a
fost  numit guvernator al Tesalonicului. Ținând seama de faptul că Dimitrie nu a
ascuns că este creștin, a fost întemnițat. În vremea aceea, creștinii erau trimiși să
lupte cu gladiatorii. În aceste lupte, creștinii erau victime sigure. Potrivit tradiției,
Nestor - un tânăr creștin, cere binecuvântarea de la Sfântul Dimitrie să-l omoare pe
Lie, gladiatorul favorit al împăratului, pentru a pune capăt luptelor sângeroase.
Dimitrie îl va însemna cu semnul sfintei cruci pe frunte și îi va spune: "Du-te și pe
Lie îl vei birui, iar pe Hristos Îl vei mărturisi". Prin rugăciunile Sfântului Dimitrie,
Nestor reușește să-l străpungă cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, împăratul
Maximian poruncește ca lui Nestor să i se taie capul, iar Dimitrie să fie străpuns cu
sulițele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sânge, ci mir tămăduitor de boli.

Șezătorile de iarnă din Postul Crăciunului

După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus relativ, dar
mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor. Era singura adunare în
care se veseleau oamenii în Postul Crăciunului.

Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, organizate în serile
zilelor lucrătoare, la una sau mai multe case, locul de desfășurare fiind anunțat din timp.

În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul
cânepii, a inului și a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor și în condiții mult mai
bune în cadrul unor întâlniri comunitare.

Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea, se pregătea cu băutură și mâncare frugală și anunța
flăcăii, în cazul în care aceștia nu se informau singuri de mersul șezătorilor. Casa era dereticată și
se pregăteau mai multe lavițe sau scaune necesare torcătoarelor. Era locul în care se învățau
deprinderi practice dar se derulau și numeroase obiceiuri. În zilele de sărbătoare sau duminica,
nu se făceau șezători.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc
șezătoarea. În cazul în care șezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor
invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte.
Când șezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare își aducea de acasă
ceea ce avea de tors.

Flăcăii, știind din timp locul de desfășurare al șezătorilor, cutreierau în grupuri însoțite de
muzicanți, pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu
seara, repartizându-se pe case, în așa fel încât, către sfârșitul șezătorii, ei să apară cu muzica
pentru a înveseli atmosfera.

Sfântul Apostol Andrei – 30 noiembrie

Sfântul Apostol Andrei a fost fratele Sfântului Petru și împreună au fost primii ucenici ai lui
Hristos.

Sfântul Andrei este apostolul care a creștinat românii. Așa se explică și faptul că el este unul
dintre cei mai populari sfinți ai noștri și că numele lui este viu nu numai în evlavia, ci și în
folclorul românesc.

Noaptea Sfântului Andrei 

Noaptea din ajunul Sfântului Andrei este destinată unor obiceiuri care să asigure protecție
oamenilor, animalelor și gospodăriilor, pe care țăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui
sfânt.

Ajunul Sfântului Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut și
nevăzut se ridică, este cumpăna anotimpurilor, când se crede că hotarul dintre lumea viilor și a
morților este foarte penetrabil, iar strămoșii mitici se reîntorc pe Pământ, sub forma diferiților
strigoi sau a unor animale totemice.   "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite
interferența planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existența oamenilor
putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede că în această noapte "umblă strigoii" să fure
"mana vacilor", "mințile oamenilor" și "rodul livezilor".