Centrul Judeţean pentru Conservarea

şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Vaslui

Calendar Popular
Datini si credinTe

Sărbătorile primăverii
2005

1
 Colectivul redacţional:
Ana-Maria CAŞCAVAL, Lucian-Valeriu LEFTER,
Rodica POP şi Dan RAVARU

2
 Cu peste un veac în urmă, unul dintre părinţii etnografiei
româneşti, Simion Florea Marian, preot de felul său, şi-a intitulat unul
din volumele trilogiei sale, Sărbătorile la români, în care sunt
cuprinse sărbătorile de primăvară Păresimile. La jumătatea Postului
Mare, dinaintea Paştelui, se sărbătoreşte Miezul Păresimilor. Fără
îndoială, evenimentul central al anotimpului de primăvară îl
constituie sărbătoarea Paştelui, Învierea Domnului, în funcţie de care
majoritatea sărbătorilor populare din această perioadă îşi schimbă
anual data celebrării. Cu excepţia Dragobetelui, toate celelalte
sărbători de regăsesc în zona Vasluiului. Nu întâmplător sărbătoarea
Învierii are loc primăvara, ca punct central al acestei perioade
calendaristice, ca finalitate a tuturor sărbătorilor de primăvară; este,
altfel spus, sărbătoarea renaşterii vegetaţiei, care iese la lumina
primăverii aşa cum a ieşit Mântuitorul din mormânt, căci vegetaţia
renaşte periodic pentru a muri periodic, într-o veşnică reîntoarcere la
viaţă.

3
• 24 februarie: Dragobetele (Zeul Dragostei) - Cap de
primăvară/vară
• 21 – 27 februarie: Săptămâna Cârnărează

• 28 februarie – 5 martie: Săptămâna Vrâstată

• 1 martie: Mărţişorul
• 1 – 9 martie: Zilele Babei Dochia
• 9 martie: Mucenicii/Măcenicii sau Sfinţii
• 5 martie: Moşii de Iarnă, Sâmbăta Morţilor
• 6 martie: Lăsatul Sec de Carne
• 7 – 13 martie: Săptămâna Brânzei sau Alba
• 13 martie: Lăsatul Sec de Brânză
• 15 martie: Polocanii sau Spolocania
• 17 martie: Alexiile, Alexie Bojii, Ziua Şerpilor
• 19 martie: Sântoader, Sâmbăta şi Pomenirea Morţilor
• 14 – 20 martie: Săptămâna Mare, prima din Post
• 25 martie: Blagoveştenia/Bunavestire, Ziua Cucului

• 1 aprilie: Ziua Păcălelii

• 6 aprilie: Miezul Păresimilor, Jumătatea Postului
• 23 aprilie: Sfântul Gheorghe
• 24 aprilie: Floriile
• 25 – 31 aprilie: Săptămâna Mare, ultima din post
• 28 aprilie: Joimarii/Joimăriţa
• 31 aprilie: Sâmbăta Paştelui, vopsirea ouălor roşii

• 1 mai: Paştele, Armindenul

4
 DRAGOBETELE. Cap de primăvară (24
februarie)
Deşi este un Zeu al Dragostei autohton, a cărui dată de celebrare
variază de la zonă la zonă – 24 şi 28 februarie, 1 şi 25 martie,
Dragobetele nu este sărbătorit în Moldova. În Oltenia, Muntenia şi
Dobrogea este numit Cap de primăvară, respectiv deschizător al
acestui anotimp, iar pentru Transilvania devine Cap de vară,
patronând anotimpul amintit. Fetele şi băieţii se întâlnesc în ziua
Dragobetelui şi se hotărăsc asupra viitorului. Prin urmare, cetele de
fete şi flăcăi se adună şi pleacă împreună, făcând cât mai mult
zgomot, să culeagă flori de primăvară. Se spune că dacă în această zi
păsările nu se împerechează, nu vor putea face ouă până la celălalt
Dragobete. La fel şi tinerii, care dacă nu se logodeau acum, nu-şi
găseau fiinţa iubită până la Dragobetele următor. Fetele adunau
zăpada rămasă în locurile mai ascunse, o topeau şi păstrau cu grijă
apa obţinută, spălându-se cu ea în anumite zile ale anului pentru a fi
frumoase.
Ioan Taloş reliefează un alt aspect. În ziua de Dragobete băieţii
rostesc jurământul înfrăţirii, iar fetele pe cel al însurăţirii - un
ceremonial prin care băieţii devin fraţi, iar fetele surori, putând fi
stabilită în acelaşi mod o relaţie de înrudire spirituală între un băiat şi o
fată fără vreo tentă erotică. Fiecare dintre cei doi „înfrăţiţi” sau
„însurăţiţi” se obligau să se ajute unul pe celălalt în orice împrejurare,
căci acest fel de înrudire era considerat mai presus chiar decât
înrudirea naturală prin sânge. O consecinţă a acestui ritual era aceea
că băiatul şi fata care se înfrăţeau nu se puteau căsători, iar nimeni din
familiile băieţilor şi fetelor care trecuseră prin acest ceremonial nu
aveau voie să se căsătorească între ei. Ion Taloş descrie astfel acest
obicei: „Ritualul constă în schimburi de obiecte cum sunt: ouă roşii,
cuţite, pipe, batiste, covrigi, cununi de ramuri; tinerii îşi dau mâinile şi
promit să se iubească asemenea fraţilor, respectiv surorilor. Băieţii se
înţeapă fiecare în deget până când sângerează. Apoi îşi freacă rănile
una de alta, pentru ca sângele lor să se amestece şi astfel să
pecetluiască înfrăţirea. Ceremonia are loc sub un măr dulce, pe malul
unui râu sau în biserică. Ritualul fetelor se deosebeşte parţial de cel al
băieţilor: el este condus de un „părinte spiritual”, se coace o pâine sub
formă de plăcintă, a cărui coajă se taie în formă de cruce, pe ea se
toarnă tot atâtea picături de vin roşu câte fete participă la ritual, apoi
se taie din crucea făcută din coajă de pâine, cu o monedă de argint,
câte o bucată pentru fiecare fată. Fetele o mănâncă, ciocnesc câte un
pahar de vin roşu, se sărută – uneori printr-o coroniţă de flori – şi îşi
promit să se comporte precum surorile adevărate. Şi moneda de argint
este împărţită fetelor, şi fiecare soră îşi păstrează „partea” cu grijă de-
a lungul întregii vieţi. Fără ea surorile nu sunt lăsate de Sfântul Petru
să intre în Rai”.
Romulus Vulcănescu aminteşte că Dragobetele era momentul
logodnei păsărilor cerului şi al celor domestice, adică acum începea

5
perioada ritualului. În această zi, la 24 februarie, gospodinele dădeau
păsărilor din curte o hrană aparte, iar pentru păsările cerului zvârleau
pe acoperişurile caselor boabe de mei, grâu, orz, secară. La Dragobete
nu se tăiau păsări domestice, nu se vânau cele sălbatice, nu se
împiedica împerecherea lor.
Fiu al Babei Dochia, Dragobetele, identificat cu zeul Cupidon, zeul
Dragostei la romani, sau Eros, de la vechii greci, este vestitorul
primăverii şi aducătorul bunei dispoziţii.

6
 MĂRŢIŞORUL (1 martie)
Termenul desemnează, pe de o parte, denumirea populară a lunii
martie, pe de alta, obiectul dăruit de 1 martie.
Martie, luna echinocţiului de primăvară, reprezenta, în vechiul
calendar roman, începutul noului an, până când a fost înlocuită cu luna
ianuarie. De aceea multe din practicile efectuate în această lună au
caracter augural, de influenţare în bine a timpului ce urma.
Ziua de 1 martie marchează începutul zilelor Babei Dochia, dar şi
începutul Anului Agrar; de fapt, este simbolul Noului An Agrar, este
personificarea Timpului care curge în succesiunea celor două
anotimpuri străvechi: Iarna şi Vara. Pe lângă denumirea de mărţişor, în
unele zone se mai foloseau termenii Dragobete sau Cap de primăvară
pentru a desemna această sărbătoare.
La origini, obiectul dăruit de 1 martie era reprezentat doar de
şnurul lucrat în casă, rezultat din împletirea a două fire de lână. De-a
lungul timpului, a cunoscut diverse forme – de la bănuţ din metal
strălucitor, cruciuliţă, puse pe şnur, până la elementele decorative de
astăzi. La realizarea şnurului s-au folosit fire de două culori: mai întâi
alb-negru, apoi alb-roşu.
Despre mărţişor există numeroase legende. Se spune că cele
două culori, răsucite, ar reprezenta trecerea timpului şi cele două
anotimpuri, iarna şi vara. Simbolistica celor două culori folosite poate
duce la revelarea a numeroase dihotomii: început – sfârşit, zi – noapte,
lumină – întuneric etc. De asemenea, există credinţa că firul
mărţişorului ar reprezenta o funie care include cele 365 sau 366 de zile
ale anului; Baba Dochia ar toarce acest fir în timp ce urcă oile la
munte, primăvara, la vechiul început de an şi la începutul anului agrar.
Mărţişorul era purtat fie la mână, fie la gât, iar semnificaţiile
atribuite prezenţei sale îi conferă valenţe magice: despre persoanele
care îl purtau se credea că aveau noroc, că erau ferite de boli, de
farmece, că luau din frumuseţea culorilor utilizate (aveau să fie
rumene la faţă), că „nu se pârleau la soare” în timpul verii. Era purtat
în special de copii, fete şi femei tinere, mai rar de flăcăi. Nu peste tot
mărţişorul se purta la vedere; existau zone în care fetele îl purtau
ascuns în sân deoarece, în cazul în care acesta era văzut de către o
femeie însărcinată, puteau lua de la ea petele de pe faţă.
Perioada în care se purta mărţişorul diferă în funcţie de zonă:
numai în ziua de 1 martie, până la 9 martie, câteva săptămâni, toată
luna martie sau chiar până la Sf. Gheorghe sau Florii. Sfârşitul acestei
perioade era marcat, de obicei, de înflorirea pomilor fructiferi sau a
florilor.
Important din punctul de vedere al practicilor cu caracter augural
şi apotropaic era şi ce se făcea cu mărţişorul după ce acesta nu se mai
purta. Mărţişorul era, în final, atârnat în pomii înfloriţi pentru ca aceştia
să dea rod bogat sau, prin magie simpatetică, se urmărea preluarea
atributelor acestora: fetele să fie frumoase şi tinere ca floarea, să ia
frumuseţea şi veselia primăverii şi să lase în urmă „urâciunile” iernii.

7
Tocmai pentru a putea beneficia de frumuseţea florilor, exista, în unele
zone, credinţa că mărţişorul trebuie scos fără să fii văzut de altcineva:
„Când scoteam mărţişorul de la gât nu trebuia să mă vadă alte fete ca
să nu-mi fure frumuseţea. Puneam mărţişorul pe un piersic sau un
vişin înflorit să fim frumoase”. În alte părţi, şnurul era păstrat,
deoarece se credea că, fiind „de la Dochia”, era bun de deochi.

8
 ZILELE BABEI DOCHIA (1-9 martie)
În perioada Anului Nou Agrar, între 1 şi 9 martie, se sărbătoreşte
moartea şi reînvierea Dochiei, renaşterea simbolică a Marii Zeităţi,
Mama Tuturor Zeilor, după cum ne sugerează profesorul Dan Ravaru,
substituită în calendarul creştin sub numele de împrumut al Sfintei
Evdochia (1 martie). La 9 martie, după ce moare, Marea Zeiţă renaşte,
ajunge Fecioară (Drăgaica sau Sânziana) la 24 iunie, iar apoi
îmbătrâneşte, devine “babă” şi moare. Perioada dintre 1 şi 9 martie ,
“Zilele Babei”, constituie amurgul vieţii Marii Zeiţe, care moare
periodic, în fiecare an, pentru a renaşte o dată cu vegetaţia. Poate fi
identificată cu Iuno şi Diana, zeităţi romane, sau cu Hera şi Artemis,
din Panteonul grecesc.
Având o durată de 9 zile, intervalul de timp sacru de la începutul
lunii martie inaugurează la români Anul Nou Agrar, prin care se
conservă de fapt cea mai veche datare a Anului nou, determinată de
apropierea echinocţiului de primăvară. Toate populaţiile vechii
Europei, printre care şi romanii, au serbat iniţial Anul Nou la 1 martie.
Romanii însă, în anul 156 î.Hr., din raţiuni administrative, au schimbat
data începerii anului la 1 ianuarie şi, ca urmare a expansiunii puterii lor
politice, au impus-o pe arii extinse. De aici, situaţia anacronică când la
1 ianuarie se rosteşte Pluguşorul, în care se preamăreşte începutul
muncilor agricole şi se trag cu plugul brazde în zăpadă. Unele din
străvechile datini s-au menţinut, precum în perioada 1-9 martie, când
se petrec ultimele Zile ale Babei Dochia.
Astfel, Elena Niculiţă-Voronca consemnează că în zona Cernăuţi, 1
martie sau Dochia este considerată cea dintâi zi de primăvară, când se
face mărţişorul. În unele sate, aţa de la mărţişor era păstrată, tocmai
pentru că fiind de la Dochia era bună de deochi, şi o puneau în apa în
care se spălau. Ziua de 1 martie era considerată fără noroc (ca şi zilele
de 11 şi 21martie), iar acum femeile făceau “cocoşi din păpuşoi”: dacă
boabele săreau tare în sus şi făceau creste mari, se anunţa un an
bogat în cereale. Tot acum, la 1 martie, în Basarabia, ca şi în zona
Vasluiului de altfel, se scoteau afară hainele, covoarele şi toate
ţesăturile, şi se zicea: „Purecii afară,/ Soarele în casă,/ Purecii afară/
Martie în casă,/ Toată iarna m-a mâncat/ Un purice nespălat./ Mărţişor
cum a sosit/ Puricul mi-a izgonit/ Martie-n casă/ Purecii afară”.
Cea mai veche atestare istorică despre Baba Dochia o întâlnim în
Descrierea Moldovei, unde Dimitrie Cantemir face o prezentare a
muntelui Ceahlău, asemuindu-l cu Olimpul. Pe vârful său, situat
deasupra norilor, se afla Baba Dochia (deşi nu îi dă numele), din care
izvorăşte Tazlăul: “Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de
cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare,
din a cărei «parte firească» curge întruna un izvor. Este anevoie de
spus dacă natura a vrut să-şi arate aici jocul sau dacă statuia a fost
lucrată astfel de mâna unui artist dibaci. Căci statuia nu stă pe nici o
temelie, ci este crescută şi legată strâns de celelalte stânci, dar cu
pântecele şi spatele slobode: şi chiar dacă ai vrea să crezi că

9
încheieturile au fost umplute cu un var făcut cu multă iscusinţă – şi noi
bucuros am spune-o – asemenea descoperiri ale celor din vechime s-
au pierdut cu vremea, totuşi nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost
adusă apa prin picior în «parte firească», fiindcă nicăieri împrejur nu se
văd urmele unui izvor sau al vreunei albii”. Cantemir considera această
statuie un idol, construit “cu vicleşug” de preoţii păgâni pentru a-i
înşela pe credincioşi. De fapt, problema este foarte controversată, aşa
cum observă profesorul Dan Ravaru, în ceea ce priveşte “originea unor
conglomerate de roci, considerate de majoritatea cercetătorilor drept
naturale, de alţii însă ca lucrate de mâna omului. Este vorba de zeci şi
zeci de astfel de formaţiuni de genul «Babelor» de la noi, care se întind
din Pirinei până în Urali. Pe tumulii din stepele de la răsărit s-au găsit,
de asemenea, statui rudimentare numite tot «Babe»”. Legenda lui
Cantemir a fost luată în serios şi discutată de Bogdan Petriceicu-
Hasdeu, Victor Kernbach şi Romulus Vulcănescu. O variantă care
aminteşte de legenda lui Cantemir a fost consemnată de Elena
Niculiţă-Voronca, culeasă din nordul Moldovei, din zona Cernăuţi. După
ce povesteşte cum a fost împietrită Dochia, o dată cu caprele sale şi
furca de tors, un bătrân adaugă: „Zice că demult, se cunoşteau şi furca
şi caprele, dar acuma s-au sfărâmat. Apa ce curge dintr-însa e
Suceava”. O informatoare din Siret preciza: „Dochia era tare frumoasă,
dar şi tare lucru rău; după ce a stat de a făcut lucruri rele, a rămas
sfântă. Din trupul ei curge apă. Catanele râd, zic: Iată ce apă bem noi”.
Iată, aşadar, cum peste câteva sute de ani, bătrânii credeau aceleaşi
lucruri ca şi Dimitrie Cantemir, numai că în loc de Tazlău era vorba de
Suceava. În alt text, fiind invocată Sf. Evdochia şi modul în care
izvorăşte Suceava, soldaţii râdeau că este vorba de „partea firească”.
Însă acesta nu este un caz unic. Oare Nilul nu izvora, cum ştim din
mitologia egipteană, tot din „partea firească” feminină a divinităţii
hermafrodite Hapi? Ulterior, în Antichitatea greacă, întâlnim pe Kybele,
Mama Zeilor. Dochia se transformă în stâncă tocmai pentru că a sfidat
zeii, ca şi Niobe, care a sfidat celelalte divinităţi. Drept pedeapsă i-au
murit copiii şi, datorită plânsului său nesfârşit, se transformă în stâncă.
Asemănările cu Dochia sunt şi mai evidente prin faptul că Niobe a fost
considerată mai târziu zeiţă a zăpezii şi a iernii, copiii săi fiind gheaţa
care se topea. Baba Dochia, Marea Zeiţă, nesocoteşte puterea zeului
Marte sfidându-l, adresându-i chiar cuvinte obscene. Supărat, Marte
împrumută de fratele său mai mic, Februarie, câteva zile friguroase, în
care Baba Dochia moare îngheţată lângă caprele/oile sale, după ce
lepădase pe rând cele 9 (sau 12) cojoace ale sale, fiind păcălită de
zilele schimbătoare călduroase, când, de fapt, zeii se luptă între ei.
Evident, toate acestea au loc la începutul lumii, după cum arată Elena
Niculiţă-Voronca: “Dochia, de demult, când s-a făcut lumea … s-a pus
de potrivă cu Dumnezeu, a zis că nu se teme de Mart, că merge să
îmbrânzască caprele, să le de a la păscut” sau, “Baba Dochia s-a pus
împotriva lui Mart cu sfadă, că ea-l va birui”. În urma acestei perioade
instabile, în care se reiterează haosul primordial de la Facerea Lumii,
când au loc luptele între zeii creatori ai lumii, când are loc orgia beţiei

10
de la 9 martie (precum la Mucenici), ca la orice An Nou, lucrurile
reintră în făgaşul lor firesc, viaţa îşi reia cursul. Fără îndoială, asistăm
la reminiscenţele unui scenariu ritual, la un sacrificiu primordial, în
urma căruia se întemeiază lumea, precum în toate mitologiile
universale.

11
 MUCENICII / MĂCENICII sau SFINŢII (9
martie)
Sărbătoare legată de străvechiul început de an, celebrată la 9
martie, Mucenicii constituie o piatră de hotar între Zilele Dochiei şi
Zilele Moşilor. Reminiscenţele străvechiului scenariu ritual se regăsesc
în beţia rituală a celor 40 sau 44 pahare de vin, precum şi în
alimentele rituale, colacii - Sfinţişorii. Spiritele strămoşilor celebrate
acum, la 9 martie, corespund comemorării celor 40 de mucenici; este,
de asemenea, o reminiscenţă a unui scenariu ritual. Sacrificiile umane
săvârşite de Anul Nou în vremurile preistorice se regăsesc în formele
antropomorfe şi geomorfe în formă de opt şi cerc ale colacilor,
reprezentări ale zeului indo-european şi zeiţei neolitice, care sunt
mâncaţi ritualic, înmuiaţi în apă îndulcită şi miere sau miez de nucă.
Sărbătoarea creştină comemorează pe cei 40 de sfinţi martirizaţi
la Sevastia, în Armenia. Elena Niculiţă-Voronca menţionează că, în
Moldova, la această sărbătoare, “se fac colăcei mici, numiţi sfinţişori,
având forma pomenilor ce se dau la morţi, dar mai cu seamă în formă
de 8, care se ung cu miere, se duc la biserică şi se dau de pomană”. În
cinstea celor 40 de sfinţi se beau 40 de pahare, se mănâncă 40 de
sarmale, 40 de plăcinte şi se dau de pomană 40 de colăcei. În unele
sate se fac focuri prin grădini, însă în zona Vasluiului, ca şi în multe
alte sate din Moldova, focurile în grădini se fac de ziua lui Alexie Bojii,
după cum vom arăta la locul cuvenit.
Ion Taloş aminteşte de aprinderea gunoiului, săritul oamenilor
peste foc în amintirea chinurilor mucenicilor şi pentru a fi sănătoşi,
afumarea caselor şi curţilor cu o cârpă aprinsă, coacerea a patruzeci
de colaci care se pun în coarnele boilor, sunt aruncaţi în sus sau sunt
daţi de pomană.
În Basarabia, de ziua celor patruzeci de sfinţi se aprindeau
focurile peste tot, peste ogoare şi se credea că la ele vin sufletele
răposaţilor să se încălzească. Se lovea cu cizmele în foc crezându-se
că astfel va veni mai repede căldura, rostindu-se diferite formule: “Ieşi
căldură, din pământ,/ Intră tu frig, în pământ,/ Sfinţilor noi vă rugăm/
Şi adânc ne închinăm/ Să vă înduraţi,/ Să ne ajutaţi/ Căldura să
chemaţi/ Şi gerul să îngropaţi.” Iar în legătură cu alimentele
tradiţionale, la cele obişnuite se adăugau plăcintele cu varză şi bostan
şi un colac mare în formă de om care se punea pe perete sub icoană şi
se lăsa acolo până în anul următor. Atunci era înlocuit cu unul
proaspăt, iar cel care stătuse un an pe perete era înmuiat în aghiazmă
şi dat la vite în zorii zilei de 9 Martie.
În această zi se practicau multe ritualuri agrare. După sfinţirea
celor patruzeci de colăcei stăpâna casei rostea: “Doamne, ajută-ne să
avem roadă,/ Trimite-ne, Doamne, ploaie cuminte/ Fără grindină şi
fără pagube,/ Fereşte-ne Doamne, de secetă şi foame”. Sfinţii erau
luaţi în traistă la ogor, unde plecau cu căruţa şi cu boii, luând cu ei şi
seminţe. Acolo se stropea totul cu aghiazmă, se puneau colăcei în
coarnele boilor şi ale plugului, se arunca un ou sfinţit pe ogor. Se

12
înconjura apoi tot ogorul şi boilor li se dădea să mănânce din sfinţii
aflaţi în coarnele lor. De aceea ziua de 9 Martie mai era numită şi
“Ziua Sfântă a Pusului în pământ”. Vecinii se cinsteau reciproc pe
ogoare în această zi. Acum se ştia, după cum arăta vremea, şi cum va
fi anul ca timp şi ca rodnicie.

13
 MOŞII
5 martie: Moşii de Iarnă
28 aprilie: Moşii de Joimari şi Joimăriţa

Moşii sunt spiritele morţilor, strămoşii care îşi vizitează rudele în

perioada Anului Nou când cerurile se deschid; în cazul nostru, la 9
martie, când este perioada Anului Nou Agrar, şi când se sărbătoresc
Măcinicii sau Mucenicii, care sunt de fapt Moşii. De mai multe ori pe an
se comemorează Moşii, precum în sâmbăta de dinaintea Lăsatului Sec
de Carne, când se numesc Moşii de Iarnă, care anul acesta cad pe 5
martie. Apoi, vin Moşii de Joimari (anul acesta pe 28 aprilie), de
dinaintea Paştelui, când sufletele morţilor, de asemenea, colindă pe
pământ, iar rudele le pun vase cu mâncare, obicei atestat în Moldova
în veacul al XVII-lea, când misionarii italieni erau şocaţi de aceste
obiceiuri “păgâneşti” aflate în totală contradicţie cu învăţătura
bisericii. Însă Moşii de Iarnă împreună cu Moşii de Vară (19 iunie,
sâmbăta dinaintea Rusaliilor sau a Duminicii Mari) formează Moşii cei
Mari de peste an, întrucât de-a lungul anului rudele au grijă foarte
mare ca Moşii lor să nu ducă lipsă de alimente şi de cele trebuincioase
pe lumea cealaltă. De aceea, la Moşii de Iarnă, se împart diverse
alimente: plăcinte cu brânză, răcituri, ouă fierte, colaci şi lumânări, dar
niciodată nu lipsesc plăcintele cu brânză, deoarece, după Lăsatul Sec
de Carne, în săptămâna imediat următoare, este perioada când se
mănâncă fără restricţie, Miercurea şi Vinerea, brânză, lapte şi ouă,
întrucât urmează Lăsatul Sec de Brânză. Alături de plăcinte, se mai
dau de sufletul Moşilor vase cu mâncare gătită, o cană cu apă sau vin.
Se crede că la Moşii de Vară sufletele morţilor se întorc în
morminte, după ce le-au părăsit la Joimari, dinaintea Paştelui. Zeiţa
morţii în Panteonul autohton este Joimăriţa, a cărei sărbătoare mobilă
coincide cu Joia Mare, dinaintea Paştelui, când în cadrul Bisericii
ortodoxe se poartă prescurile morţilor, lucru care nu poate fi cu totul
întâmplător. Tot acum, Joimăriţa vizitează Focurile de Joimari, aprinse
pentru fiecare mort în casă, în curte, sau chiar la morminte sau în
curtea bisericii pentru tot “poporul de morţi”, întrucât aceasta era
supraveghetoarea cultului morţilor şi strămoşilor. În imaginarul popular
Joimăriţa este o femeie înspăimântătoare: cu capul uriaş, părul lung şi
despletit, dinţi laţi şi gura căscată; este baba zmeoaică, un duh
necurat, a cărui locuinţă se află în păduri pustii sau în munţii înalţi.
Treptat, Joimăriţa devine un personaj justiţiar, care controlează şi
pedepseşte fetele şi femeile leneşe, care nu şi-au terminat de tors
până la Joimari cânepa, inul şi lâna.
La 1646 misionarul Marco Bandini considera “vrednic de râs”
faptul că românii din Moldova credeau că în Joia Mare “sufletele
morţilor, ale părinţilor, străbunilor şi străbunicelor obişnuiesc să se
reîntoarcă la ai lor pentru hrană, din care cauză în zori de zi, tatăl
familiei sau mama familiei fac un foc înaintea uşii casei sale, aşază
lângă foc un scăunel acoperit cu o pânză albă, pun pe el pâine cu
mâncare şi băutură pentru ca părinţii, străbunii şi străbunicele să-şi

14
întremeze sufletul”. Acest fapt atestat istoric ne indică importanţa zilei
de dinaintea Paştelui, din Joia Mare, dedicată morţilor şi zeiţei funebre.

15
 LĂSATUL SECULUI
6 martie: Lăsatul Sec de Carne
14 martie: Lăsatul Sec de Brânză

Începutul Postului cel Mare este prevenit prin săptămâni

pregătitoare. Anul acesta, între 21 şi 27 februarie este Săptămâna
Cârnărează, când se mănâncă, inclusiv miercuri şi vineri, carne.
Urmează o săptămâna intermediară cu regim alimentar normal,
numită Vrâstata, între 28 februarie şi 5 martie. Apoi, la 6 martie are loc
Lăsatul Sec de Carne. În săptămâna ce urmează, între 7 şi 13 martie,
inclusiv miercuri şi vineri, este voie să se mănânce brânză, lapte şi
ouă; este Săptămâna Brânzei sau Albă, numită şi Săptămâna
Nebunilor. La 13 martie are loc Lăsatul Sec de Brânză, când, într-
adevăr, începe Postul cel Mare, a cărui primă săptămână, între 14 şi 20
martie, se numeşte, ca şi ultima, Săptămâna Mare.
Lăsata secului sau Lăsatul secului este sărbătorit în mod
deosebit. Cu o săptămână înainte de începutul postului avea loc
Lăsatul Secului de Carne (anul acesta pe 6 martie), numit prin unele
zone şi Zăpostitul ăl mic sau Moşii de piftii, iar în prima săptămână de
post (13 martie) – Lăsatul Secului de Brânză. Aceste două zile diferă
prin pomenile făcute pentru morţi: la Lăsatul Secului de Carne se
dădeau de pomană în special produse din carne („cotoroage” –
răcituri, în Oltenia), iar la Lăsatul Secului de Brânză – mămăligă cu
brânză, lapte. De obicei, pomenile se împărţeau la cei săraci – „la cei
ce nu aveau”.
De Lăsatul Secului se făceau focuri pe drum, la răscruci, uneori şi
în curţi. Focul era însoţit, în unele zone, şi de afumarea vitelor, a
caselor, a oamenilor. Copiii, flăcăii dădeau drumul de pe dealuri la
nişte roţi – de căruţă, de cauciuc – înfăşurate în paie, care se
aprindeau. Se făceau şi torţe (Muntenia, Oltenia). De asemenea, se
făcea o petrecere – în jurul focului se strigă, se joacă, se bea, se
mănâncă. Fiecare membru al comunităţii aducea partea sa de lemne,
de paie pentru realizarea focului. Petrecerea nocturnă avea loc în
momente diferite şi avea denumiri diferite, în funcţie de zonă: Alimori,
La Zăpostit, Priveghi, Opaiţ, Hodăiţe.
Rostul focurilor era acelaşi cu cel al focurilor de Sfântul Gheorghe
– contra şerpilor, dăunătorilor de tot felul, contra frigului, pentru rod
bogat, specificul focului de Lăsatul Secului fiind relaţia cu cultul
morţilor. Astfel, în jurul focurilor femeile împărţeau colaci şi vin de
sufletul morţilor din familie.

16
POLOCANII sau SPOLOCANIA (15 martie)
În prima zi din Postul Paştelui se ţin, mai ales în zona Moldovei,
Polocaniile sau Spolocania. Această zi este legată de pregătirea
sufletului şi trupului pentru conştientizarea patimilor Mântuitorului şi
pentru marea sărbătoare a creştinătăţii – Învierea lui Iisus Hristos. De
aceea, în această zi era un regim alimentar deosebit; din informaţiile
culese de Elena Niculiţă-Voronca, aflăm că de Spolocanii / Spolocanie
„se mănâncă numai moare de curechi cu hrean şi azimă nedospită
[pâine nedospită], coaptă în vatră, căci iartă Dumnezeu păcatele”.
Trebuie menţionat că întreaga primă săptămână se caracteriza
prin ţinerea unui post „uscat”, care consta în „azime (...), pere uscate,
perje, (...), curechi murat cu hrean (...)”. Nu se mânca la fel ca în
celelalte zile, ci pe apucate, iar cei mai în vârstă, bătrânii, mâncau
doar o dată pe zi, după asfinţitul soarelui.
De Spolocanii oamenii beau foarte mult, întrucât se „zice că-şi
spală gura şi stomacul, să fie curaţi”.
În credinţa populară, această zi are rol apotropaic, ea ţinându-se
fie pentru a avea cânepă, fie pentru a se feri de lupi. Femeile
obişnuiesc să aducă pe cineva înalt în casă pentru ca, prin magie
imitativă, cânepa din acel an să fie subţire şi înaltă. De asemenea, se
obişnuieşte să se petreacă în această zi, iar femeile „aruncă cu paharul
în pod, şi joacă bine, să le fie bătută pânza”.
O altă practică efectuată de Spolocanii constă în spălarea tuturor
lucrurilor din casă pentru a asigura curăţenia necesară postului. Se
spală până şi uşile, dulapurile. O atenţie deosebită este acordată
vaselor şi instrumentelor folosite la făcutul mâncării – acestea se spală
bine cu leşie, „să nu fie înfruptate (...) să fie curate pentru post”. În
unele zone, apa folosită la spălarea vaselor se păstrează, deoarece se
foloseşte ca leac pentru animale, pentru „nijit (umflătura la pulpă)”.
În această zi, la fel ca în toate zilele primei săptămâni de post, nu
se umple borş, deoarece se crede că se transformă, în cealaltă lume,
în leşie pentru suflete. Zilele din prima săptămână sunt considerate,
mai mult decât celelalte zile ale anului, bune pentru vânzare.

17
 ALEXIILE sau ALEXIE BOJII. Ziua Şerpilor (17
martie)
La 17 martie, în calendarul ortodox, este ziua Cuviosului Alexie,
omul lui Dumnezeu, numit şi Alexie Bojii (în slavonă Bojiiu înseamnă
Dumnezeu). Şi ziua aceasta s-a substituit unei sărbători străvechi,
păgâne, în care oamenii locului sărbătoreau fie începutul Anului
Piscicol (Ziua Peştelui, în Transnistria), fie Ziua Şarpelui. Alexie
încălzeşte şi descuie pământul la 17 martie, pentru ca după jumătate
de an, la 14 septembrie, de Ziua Crucii, Alexie să-l încuie. Astfel,
Alexie, omul lui Dumnezeu, păzeşte hotarele dintre cele două
anotimpuri străvechi: vara şi iarna. O legendă spune că Dumnezeu,
văzând că omul suferă mult de pe urma insectelor, le-a strâns pe toate
în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o cutie, pe care a dat-o lui
Alexie s-o arunce în apa mării. Însă, ajuns la malul mării, Alexie
descuie din curiozitate cutia şi, astfel, se răspândesc toate insectele
pretutindeni în lume. Dumnezeu, văzând că Alexie nu l-a ascultat, l-a
pedepsit pe acesta transformându-l într-un cocostârc ca să adune
toate insectele împrăştiate, între 17 martie şi 14 septembrie.
Acum, de Ziua Şarpelui, focurile din grădini, livezi şi curţi, precum
şi cârpele arse cu care se afumau casele, erau menite pentru
alungarea şerpilor, şopârlelor, broaştelor, salamandrelor. Este ziua în
care şerpii ies din adăposturile în care au hibernat între Ziua Crucii şi
Alexii. Şi, pentru a i se câştiga bunăvoinţa în timpul anului, nu i se
pronunţă numele în această zi; de acelaşi tratament beneficiau şi
broaştele sau gângăniile.
Aşadar, Alexie Bojie, ca reprezentare mitică, este patronul
vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi sau scoarţa
copacilor, sub pietre sau în apă. Este numit şi Moş Alexa sau Alexie
Caldu, căci aleargă călare pe cal să întoarcă Soarele care a fugit spre
miazănoapte, la 9 martie pe lângă Sfinţi sau la 1 martie pe lângă Baba
Dochia, pentru a lăsa pământul fără căldură şi lumină, întrucât se
plictisise să parcurgă zilnic drumul de la răsărit la apus. De fapt, Alexie
salvează lumea de la pieire.

18
 SÂNTOADER. Pomenirea morţilor (19
martie)
În prima sâmbătă după Lăsatul Secului, în prima săptămână a
Postului Mare, numită şi Săptămâna Mare, se celebrează Sfântul
Teodor şi pomenirea morţilor. Numit Sântoader, el nu are o dată fixă în
calendar, ci este o sărbătoare mobilă. Este, prin excelenţă, ziua
pomenirii morţilor; în mijlocul bisericii preotul citeşte toţi morţii pe care
au avut grijă rudele în viaţă să-i treacă în catastiful pomelnicelor. După
aceea, preotul merge pe la fiecare mormânt din cimitir, pomeneşte
morţii respectivi şi-l stropeşte cu vin. Acum este ziua când coliva de
grâu este la cel mai de cinste loc, în strânsă legătură cu Sfântul Teodor
care a hrănit mulţimea cu grâu fiert, dar şi tradiţia străveche, potrivit
căreia grâul simbolizează morţii, iar consumarea unei părţi din colivă
preia din păcatele lor la care acestea sunt, eventual, osândiţi pe lumea
cealaltă.
Săptămâna aceasta se mai numeşte şi Caii lui Sântoader, după
reprezentările mitice care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul
Secului. Săptămâna Caii lui Sântoader împreună cu cea anterioară,
Săptămâna Nebunilor (săptămâna Brânzei sau Albă), formează un
scenariu ritual de înnoire a timpului, legat de străvechiul An Nou care
începea primăvara. Caii lui Sântoader formau alaiul Sântoaderului cel
Mare care, în săptămâna cu pricina, purificau spaţiul şi readuceau
ordinea, după ce în perioada Lăsatul Secului spaţiul şi timpul au fost
marcate de orgii rituale (excese alimentare şi de băutură). Împreună
cu Baba Dochia, Caii lui Sântoader rup lanţul lui Sântion înlocuind iarna
cu vara, iar împreună cu Moş Nicolae păzesc Soarele să nu fugă spre
miazănoapte pentru a nu lăsa Pământul şi oamenii fără căldură şi
lumină. Caii lui Sântoader se înrudesc cu Căluşarii, care joacă la
Rusalii. Astfel, faptul că Sântoaderii încep ciclul Pascal, iar Căluşarii îl
încheie, ne relevă un scenariu de An Nou celebrat primăvara, dar care
a fost împins la periferie de sărbătoarea centrală creştină, Paştele.

19
 BUNAVESTIRE sau BLAGOVEŞTENIA.
Ziua Cucului (25 martie)

Sărbătoarea creştină de la 25 martie poartă şi denumirea de

origine slavă, un reflex târziu al folosirii limbii slavone în bisericile
noastre. La fel ca în multe alte cazuri, manifestarea creştină s-a
suprapus unui timp considerat sacru de strămoşii noştri.
Aspectul creştin, predominant astăzi, evocă momentul în care
Fecioara Maria primeşte vestea minunată că va deveni mama lui Iisus.
Iată cum este relatat miracolul, în Evanghelia după Luca (1, 26-31): „În
luna a şasea, îngerul Gavril a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din
Galilea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit
Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. Îngerul a intrat la
ea, şi i-a zis: Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este
cu tine, binecuvântată eşti tu între femei! Turburată foarte mult de
cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce puteau să însemne
cuvintele acestea. Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat
îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată, şi
vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus”. Totul se petrece cu 9
luni înainte de Crăciun, de Naşterea Domnului.
Îmbinarea miracolului creştin cu vechile credinţe populare şi
conservarea acestora în contextul sărbătoririi Bunei-Vestiri a fost
posibilă datorită coincidenţei în timp dintre echinocţiul de primăvară,
marcând renaşterea naturii ,şi momentul zămislirii Pruncului Sfânt. De
aceea, vom întâlni în popor credinţe concretizate în istorisiri privitoare
atât la viziunea creştină cât şi la conexiunile tradiţionale dintre om şi
natură.
Elena Niculiţă-Voronca ne prezintă câteva relatări din zona
Cernăuţi care reflectă o conştientizare folclorizată a semnificaţiilor
religioase creştine. La 25 martie „învie toată musca” şi „iarba începe a
creşte”, deoarece, din acea zi, prin vestirea naşterii lui Iisus, întreg
pământul este blagoslovit, de aici şi denumirea populară a sărbătorii.
Sătenii chestionaţi susţineau că dacă nu ar exista Blagoveştenia, nici
Paştele nu ar putea exista. Odată aceste sărbători sfinte ar fi coincis,
preoţii au început să ţină slujba de Înviere, însă nu se lumina de ziuă,
iar lumânările se stingeau. Atunci şi-au adus aminte că era zi de
Blagoveştenie, au făcut slujba de ziua respectivă, lumânările s-au
aprins singure şi afară a început să se reverse lumina, soarele era deja
la amiază, dar oamenii n-au simţit oboseala şi foamea în tot timpul
petrecut. La fel s-a întâmplat când Maica Domnului a fost jignită; şi în
sinagogă, dar şi afară, s-a făcut întuneric. Lumina a reapărut numai
când s-a adus o lumânare de la naşterea unui copil. În ziua de
Blagoveştenie este periculos să faci glume la adresa Bisericii. Odată, la
apropierea caleştii unui episcop, un om s-a înţeles cu tovarăşii săi să
se prefacă mort, aceştia urmând să-i ceară înaltei feţe bisericeşti bani
de înmormântare. Aşa au făcut, au căpătat zece galbeni, dar, fiindcă
au păcătuit în ziua de Blagoveştenie, omul a murit cu adevărat. Îngerul

20
care a vestit-o pe Maria ar fi avut o floare în mână, de aici o altă
legendă. Un călugăr, de când a venit în mănăstire şi până la moarte,
începea orice discuţie, indiferent de subiect, cu „Bucură-te
născătoare”, de aceea era desconsiderat de toţi. Dar, după ce a fost
îngropat, din inima lui a crescut un crin, care apoi s-a răspândit în
întreaga lume. Era floarea purtată de înger la Bunavestire. La această
sărbătoare se poate şti cum va fi vremea tot anul: „Dacă în ziua de
Blagoveştenie va fi frumos, are să fie anul bun; dacă până la amiază
va ploua şi apoi va fi un timp frumos, are să fie toamnă lungă şi se vor
putea strânge pânele, dar de va fi ploaie şi soare amestecat, nu-i anul
bun; numai dacă de dimineaţă şi până sară va fi totuna frumos, atunci
anul acela e mănos, au să fie de toate pânele şi toate poamele”. Apoi,
nu trebuie să dormi în ziua de Blagoveştenie, vei fi somnoros tot anul.
Ion Ghinoiu subliniază faptul că de Bunavestire se crede că
sosesc rândunelele şi începe să cânte cucul, de unde şi denumirea
populară de Ziua Cucului. Referitor la aceasta, Ovidiu Bârlea aminteşte
o legendă despre originea păsării, legendă care circulă în numeroase
variante. Erau doi fraţi, Cucu şi Ştefan, mereu nedespărţiţi, pe care
Dumnezeu i-a prefăcut în păsări, putând astfel să stea mai mult
împreună. Dar Cucu a fost împuşcat de un vânător şi, de atunci, fratele
său îl striga mereu, aceasta petrecându-se numai de la Blagoveştenie,
aici pe pământ, până la Sânziene, în restul timpului, din mila lui
Dumnezeu, fraţii sunt împreună pe lumea cealaltă.
În lucrarea Ludmilei Romanciuc-Dutcovschi întâlnim mai multe
credinţe contemporane în legătură cu această pasăre, credinţe
comune românilor, din nordul Greciei până dincolo de Nistru şi Beg. De
Bunavestire cucul vesteşte norocul omului. „Dacă prima oară îl auzi
cântând înfaţă, îţi va merge bine tot anul. Dacă îl auzi cântând în
spate, nu-ţi va merge tot anul în nimic. Dacă îl auzi cântând pe o
creangă verde, vei fi sănătos tot anul. Dacă-ţi cântă pe o ramură
uscată, vei fi bolnav tot anul. Dacă îţi cântă pe o grămadă de gunoi, te
vei căsători anul acesta. Dacă îţi cântă pe o movilă, îţi va prevesti
moartea”. De asemenea, trebuie să ai grijă ca în această zi să ai tot
timpul bani la tine. Dacă nu, vei fi sărac tot anul. Când ai bani şi îl auzi
prima oară cântând (de Bunavestire) îi arunci câteva monede şi
rosteşti: “Mulţi ani buni cu sănătate/ Şi noroc să am în toate./ Să fiu
orişicând voios/ Fericit şi bucuros”.
O altă relatare precizează: „Se spune că, odată cu cântatul
cucului, începe semănatul orzului. Însă la Bunavestire nu se lucrează,
căci ea e o sărbătoare foarte mare, asemenea Paştelui. Orzul se
seamănă a doua zi după Bunavestire. Tot atunci se scot stupii la vărat,
se scoate via, se sădesc pomi şi diferite pomuşoare”.
Alături de cuc, şi alte păsări îşi fac apariţia o dată cu Bunavestire.
Mai întâi rândunica, vestitor al primăverii alături de cuc. Dacă ai
pistrui, acum ai ocazia să scapi de ei. Cum ai văzut o rândunică în ziua
de Bunavestire, arunci în sus o mână de ţărână şi spui: “Rândunică,
rândunică,/ Ia-mi pistruii de-i mănâncă/ Pistruii de-mi vei mânca/
Grăuncioare îţi voi da”.

21
 Tot la Bunavestire vin şi cocoarele. Când le vezi prima dată,
rosteşti versurile: „Cocoară, cocoară,/ Coboară la nouă izvoare/ Câte
cocoare/ Atâtea de grâu picioare”.
Pe lângă bogăţia în grâu, dacă vezi cocorii în cârd, te vei căsători.
Ioan Taloş afirmă că „Ziua blagoveşnicului” – în terminologia
Bisericii, Bunavestire – se sărbătoreşte ca omul să fie ferit de boli şi
fulgere. În această zi, înainte de răsăritul soarelui, sătenii fac focuri în
grădini, ca semn că primăvara a venit şi pentru ca pomii să rodească.
Iată şi alte obiceiuri populare, tot din zona Ialovenilor, care
confirmă cele de mai sus: „În Ajun de Bunavestire, seara, când
amurgeşte soarele, se dă foc la băligar de vaci adunat, deoarece se
socoate că începând cu acest timp sufletele păcătoşilor nu ard, ci se
coboară prin apa rece a băltoacelor şi se odihnesc acolo până după
Bunavestire. Deci pentru ca sufletele păcătoşilor să se încălzească, se
face foc în grădină sau în ogradă. La Bunavestire, încă până a răsări
soarele, se face focul în sobă, deoarece se socoate că dă de pomană,
ca sufletele să rămână satisfăcute de cei vii”.
Pe lângă aceste acte de purificare urmau altele, care aveau în
vedere alungarea şerpilor de pe lângă casă, a insectelor şi omizilor de
prin livezi, prin afumarea cu tămâie şi cârpe arse a clădirilor, curţilor,
oamenilor şi vitelor; producerea zgomotelor de care să se sperie
forţele malefice prin tragerea unui clopoţel legat de picior sau prin
lovirea fiarelor; scoaterea din lăzi a straielor şi ţesăturilor pentru
aerisit.
Riturile de fertilitate performate de Bunavestire se răsfrângeau şi
în lumea vegetală. Ghioceii şi florile de podbal – numite şi „ochişorii
primăverii”- aduceau vestea bună a încălzirii vremii, adică Bunavestire.
Trebuia să strângi cât mai mulţi ghiocei, pentru a avea cât mai mulţi
pui la cloşcă: “Câţi ghiocei/ Atâţia puişori mititei”.
În atmosfera dominată de ciripitul păsărilor care îşi construiesc
cuiburi, vârstnicii se odihnesc, iar flăcăii şi fetele pleacă după
brânduşe, flori care prevestesc venirea primăverii. Se crede că aceste
flori poartă noroc şi bucurie în gospodărie şi că trebuie să aduci acasă
multe brânduşe ca să scoată cloşca mulţi pui şi că atâţia pui vor fi
sănătoşi şi trăitori, câte brânduşe aduc băieţii şi fetele. Florile trebuie
să fie fragede, neofilite, ca şi puii să fie la fel. De aceea, femeile luau
de la copii florile şi ziceau: “Câte brânduşele/ Atâţia pui cloştii mele”.
Flăcăii şi fetele când ieşeau din casă, ziceau: „Câte brânduşe voi
găsi/ Atâţia pui vor piui”.
Plecau după brânduşe şi când le strângeau rosteau din nou:
„Brânduşe frumuşele/ Bucuria mamei mele/ Să ne ajute Domnul anul
acesta să avem noroc la puişori”.
Dar, ceea ce este ciudat, ouăle de găină ouate în această zi nu se
pun sub cloşcă, căci se spune că din ele ies pui calici sau morţi.
Convingerea aceasta era de ordin general şi completa alte interdicţii
de ordin magic, aşa cum spune Ion Ghinoiu: „Ziua de Bunavestire era
considerată neprielnică pentru rodul păsărilor, animalelor şi plantelor:

22
nu se puneau cloştele sau se credea că din ouăle acestea în această zi
nu ies pui; vacile nu se „goneau”, nu se semăna porumbul”.
Ideea de fertilitate revenea însă în alte practici: se stropea cu
ţuică rădăcina prunilor, pomii fructiferi erau ameninţaţi cu securea că
vor fi tăiaţi dacă nu vor da roade, se altoiau copacii. Femeile adunau
apa rezultată din topirea ultimelor zăpezi şi o păstrau pentru practicile
magice sau de medicină populară de peste an. În fiecare an, se dădea
„dezlegare la peşte”, legată, după cum cred unii cercetători, de
sacrificarea rituală a acestuia.
Diversitatea obiceiurilor şi credinţelor de la Bunavestire este într-
adevăr uimitoare, dacă luăm în consideraţie întregul spaţiu românesc.
Revenind la zona Ialovenilor mai semnalăm două aspecte, din satele
Dânceni şi Ulmu. Dacă în dimineaţa acestei sărbători primul musafir
care intră în casă este femeie sau fată, oile vor făta numai mieluţe,
dacă e bărbat sau băieţel, vor făta numai berbeci. De aceea, în ziua de
Bunavestire bărbaţii stăteau mai mult acasă..
Cităm în continuare prezentarea unei practici care ne-a
impresionat cel mai mult: „La Bunavestire se ia o tavă (o cutie, un vas
plat şi mare), se face din pământ un mormânt în miniatură, cu o cruce.
Se seamănă peste mormânt grâu. La Paşti grâul e mărişor şi în ziua de
Paşti acest mormânt se pune pe masă. Apoi pe mormânt se pun atâtea
ouă roşii câţi membri sunt în gospodăria dată. Asta înseamnă că
gospodarul se bucură şi sărbătoreşte Învierea Domnului. Când la
biserici se sfinţeşte pasca, se sfinţesc şi ouăle de pe mormântul în
miniatură al Domnului”.
Unitatea culturii populare româneşti, peste vremelnicele graniţe
care despart părţi ale neamului nostru, este evident şi în cadrul
obiceiurilor de la Bunavestire.
Volumul Folclor din ţara fagilor (Chişinău, 1993) este o antologie
de creaţii populare ale românilor din nordul Bucovinei, zonă aflată
acum în componenţa Ucrainei. Cităm din această lucrare mărturii
semnificative. Se zice că la Bunavestire Dumnezeu binecuvântează
pământul şi păsările călătoare. Ouăle de păsări zburătoare, aceasta la
Bunavestire, nu pot fi clocite, din ele nu au să iasă pui sănătoşi. Ouăle
de găină, de curcă, de orice pasăre trebuie luate din cuibare şi
azvârlite. În această zi nu se lucrează, e o zi la fel de mare ca şi
Paştele (Davideni – Storojineţ). Dacă vezi prima oară, de Bunavestire,
cocostârcul zburând, şi este unul singur, vei fi vesel tot anul, dar vei
trăi în singurătate. Dacă îl vezi stând jos, vei fi tot singur, dar şi
mohorât. Cel mai bine este să vezi doi cocostârci zburând împreună
(Budeneţ – Storojineţ). Un alt volum, intitulat Cât îi Maramureşul, ne
prezintă piese semnificative din folclorul românilor de peste Tisa,
maramureşeni aflaţi în decursul timpului în Austro-Ungaria,
Cehoslovacia, URSS, acum cu Ucraina, zona locuită de ei fiind numită
Transcarpatia. Iată ce cred aceştia în legătură cu Bunavestire. Trebuie
să se facă foc afară, să nu se apropie ciuma de casă,să nu intre
broaşte, gâze. Se înconjoară apoi casa cu foc şi se spune: „Cum nu se
apropie nimeni de foc şi de fum, să nu se apropie nimeni de casă”

23
(Slatina - Teceu). Seara, spre Bunavestire, se unge pe la ferestre şi pe
la uşi cu usturoi, ca să nu intre în casă şerpii, broaştele, gândacii
(Biserica Albă-Rahău).

24
 MIEZUL PĂRESIMILOR (6 aprilie)
Jumătatea postului Paştelui, adică miercurea din a patra
săptămână de post, se mai numeşte şi Miezul Păresimi, Miezul-Păreţei
sau Înjumătăţirea Postului.
Este o zi plină de interdicţii în ceea ce priveşte activităţile
gospodăreşti – nu se coase, nu se toarce, nu se ţese, în caz contrar
femeile puteau înnebuni. De asemenea, nu se merge la pădure
întrucât se credea că viaţa este în primejdie – „E zi de primejdie, căci
atunci e veacul jumătate”.
Pe de altă parte, această zi marchează începutul strângerii ouălor
pentru Paşti – toate ouăle sunt adunate, numerotate şi strânse pentru
a fi înroşite de Paşti.
Exista o practică cu valenţe magice prin care se urmărea
influenţarea, benefică, a numărului ouălor pe care le obţinea fiecare
gospodină de la găinile sale: „Când începi a număra, în loc de unul,
zici: „O mie”.

SFÂNTUL GHEORGHE (23 aprilie)

Sfântul Gheorghe, numit şi Sângiorz (în Transilvania şi Banat),
este reprezentat în conştiinţa populară ca un voinic, un războinic
călare, identificându-se astfel cu Cavalerul Trac. Biserica a suprapus,
peste zeul autohton, pe Marele Mucenic Gheorghe. În calendarul
creştin, în ziua de 23 aprilie este sărbătorit marele mucenic şi cavaler
al creştinismului Sf. Gheorghe din Capadocia, martirizat în secolul al
IV-lea d.Hr. Legenda hagiografică ne spune că Sf. Gheorghe a ucis
balaurul din oraşul Selente din Libia şi a eliberat-o pe prinţesa Aia.
Sf. Gheorghe marchează începutul anului nou pastoral, fiind,
alături de Sf. Dumitru (Sâmedru), reper calendaristic al începerii
sezoanelor pastorale: vara pastorală (Sf. Gheorghe / 23 aprilie – Sf.
Dumitru / 26 octombrie) şi iarna pastorală (Sf. Dumitru / 26 octombrie
– Sf. Gheorghe / 23 aprilie). Se spune că aceşti doi sfinţi deţin cheile
anului, cu ajutorul cărora Sâmedru deschide iarna, iar Sângiorzul vara.
Momentul preluării cheilor anului este bine definit în credinţa
populară: „Când se aude croncănit de broaşte, Sângiorgiu întinde
mâna şi ia cheile din mâna lui Sântoader şi mereu închide iarna cu o
cheie, iar cu cealaltă deschide primăvara, deschide vremile bune, căci
prin glasul broaştei a primit veste şi poruncă de la Dumnezeu. Când
toate păsările călătoare sunt duse de la noi, când nu se mai vede pui
de broască pe afară şi când viscolul turbat se desprinde, scuturând şi
dezbrăcând codrul de haina sa, tremurând Sânmedru întinde mâna şi
primeşte cheile din mâna lui Sângiorgiu, apoi cu grabă închide vremea
cea bună cu o cheie şi cu cealaltă deschide iarna, care cade ca un
potop asupra lumii”.
Poporul consideră că Sf. Gheorghe marchează adevăratul început
al primăverii: „Sf. Gheorghe când aleargă cu calul său împrejurul
pământului, iarba se înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se

25
deschide” sau „Sângiorgiu e capul primăverii şi ca atare înverzitorul
întregii naturi şi semănătorul tuturor seminţelor”. Astfel, situându-se şi
la începutul anului agrar, la renaşterea naturii şi începerea muncilor
câmpului, Sf. Gheorghe este considerat zeu al vegetaţiei, protector al
terenurilor însămânţate, şi de aceea este sărbătorit de toţi românii.
Sf. Gheorghe este perceput şi ca protector al animalelor cu lapte
(vaci, oi), dar şi al cailor. Pe 23 aprilie avea loc formarea turmelor, care
era însoţită în unele zone de o petrecere cu cântec şi joc numită
„nunta oilor”. Se tocmeau ciobanii şi văcarii, care urmau a fi plătiţi de
Sf. Dumitru. De Sf. Gheorghe oile se mulgeau prima dată la prânz, şi
nu dimineaţa. Pentru vitele cu lapte, se făcea un colac din aluat
nedospit şi o coroniţă din lăstari de salcie; coroniţa se punea pe
găleata de muls astfel încât laptele să curgă prin ea. Colacul era
împărţit de membrii familiei, care îl mâncau. Tot de Sf. Gheorghe
aveau loc măsuratul laptelui şi înţărcatul mieilor.
Alături de aceste activităţi economice, organizatorice, se efectuau
şi numeroase practici magice. De Sf. Gheorghe se aduceau crengi verzi
de stejar, fag, salcie, mesteacăn, plop etc., cu care se împodobeau
casele, gardurile, dar şi anexele – adăposturile animalelor. Crengile
verzi erau aduse în ajunul sărbătorii de către flăcăii neînsuraţi; aceştia
luau cu ei şi lăutari, cu care cântau şi petreceau până în zori, când se
întorceau acasă. De asemenea, se sapă brazde în faţa caselor, care au
acelaşi rol ca şi crengile verzi – să aducă prosperitate, noroc, rod
bogat.
O altă practică rituală importantă o constituiau focurile, deşi
acestea se întâlneau mai rar la Sf. Gheorghe. Focurile se realizau la
răscruci, pe dealuri şi se urmărea, prin magie imitativă, creşterea
puterii soarelui, venirea căldurii şi nimicirea frigului. Focurile urmăreau
şi distrugerea şerpilor, a omizilor, a insectelor care afectau recoltele.
Se obişnuia să se sară peste aceste focuri – copiii, tinerii jucau în jurul
focului şi săreau peste el pentru a fi iuţi ca focul, respectiv pentru a se
căsători mai repede.
De obicei focurile erau însoţite de afumarea casei, a anexelor
acesteia, a animalelor, chiar şi a oamenilor. Fumul avea aceleiaşi
rosturi ca şi focul: să aducă sănătate, spor la animale şi recolte, să
aducă căldura. Se şi tămâiau şi se ungeau cu usturoi animalele, în
special oile, „ca să nu se apropie relele de ele”.
Se stropeau animalele, dar şi oamenii, cu aghiazmă sau cu apă de
la fântână, pentru a aduce sănătate de-a lungul anului. Udatul ritual de
la Sf. Gheorghe reprezenta un act de purificare, de curăţire a omului.
În acelaşi timp, constituia un leac împotriva bolilor, dar şi un stimulent
pentru grăbirea căsătoriei, aşa cum aflăm de la S. Fl. Marian: „În unele
părţi ale Bucovinei e datina ca fetele să se roureze în dimineaţa de Sf.
Gheorghe pe ochi, adică să se spele cu rouă de pe un câmp curat,
anume ca să fie mai drăgălaşe şi mai atrăgătoare. Tot atunci unele
fete strâng rouă, care se păstrează şi se întrebuinţează peste tot anul
la diferite boli, altele se duc şi se scaldă în vaduri, anume ca să fie
curate şi uşoare în decursul anului precum cursul lin al apei”.

26
Observăm şi consacrarea pe care o preia roua, datorită faptului că ea
putea fi întâlnită numai într-un anumit interval, considerat fast.
Se practica şi urzicatul – feciorii urzicau fetele mari sau femeia îi
urzica pe membrii familiei sale, pentru a fi voioşi şi harnici tot anul. În
credinţa populară, urzica reprezintă „buruiana lui mart”, deoarece „e
ca şi mart de iute şi tare, cine se mănâncă se întăreşte”. Urzica avea şi
valenţe magice: „e bună de toate: şi de leacuri, şi de scăldat, şi de
spălat oalele, pentru mana laptelui etc.”.
Flăcăii merg să caute comorile îngropate, deoarece se spunea că
în seara dinspre Sf. Gheorghe ele aruncă focuri şi pot fi astfel
identificate.
Colacul făcut pentru vitele cu lapte avea şi el rol augural şi
apotropaic. Coroniţele se puneau pe apă pentru a nu seca laptele
vitelor aşa cum nu seacă izvorul. Este folosită şi colinda – băţul folosit
de copii la colindat –, care se pune la uşa pe unde ies mieii astfel încât
aceştia să treacă peste ea.
În credinţa populară, existau două nopţi în decursul anului în care
vrăjitoarele se întâlneau şi îşi efectuau zborul magic: de Sf. Gheorghe
şi de Sf. Andrei.
În noaptea spre Sf. Gheorghe, caii sunt păziţi cu grijă – ei sunt
închişi în grajduri pentru a nu fi utilizaţi de vrăjitoare pentru a ajunge
la sabat. Se crede că în această zi se întrec strigoii între ei; organizaţi
în două tabere, aceştia se bat la hotar, iar tabăra care iese
învingătoare aduce pământului pentru care a luptat un an mănos.
Întrucât se credea că forţele malefice sunt active, se încerca
prevenirea acţiunilor acestora prin numeroase practici: se cânta din
buciume, fluiere, se făcea zgomot cu obiecte metalice, intrările la
ocolul vitelor erau astupate cu crengi de rug, măceş sau mărăcini.
Prin combinarea semnificaţiilor zilei de Sf. Gheorghe (în calendarul
agricol reprezintă o zi de maximă sacralitate, fiind un moment
culminant al forţelor faste) şi a valenţelor apotropaice ale usturoiului,
omul putea detecta spiritele malefice, după cum ne spune Elena
Niculiţă-Voronca: „Dacă vrei să cunoşti pe strigoaice, cel dintâi şerpe
ce l-ai vedea în martie să-l omori şi să-i tai capul. În gura lui să pui
usturoi de vară şi în ziua de Sf. Gheorghe până a nu răsări soarele să-l
pui în pământ. La anul în ziua de Sf. Gheorghe să te ungi pe piept cu
usturoiul acela şi să te sui într-un copac şi toate strigoaicele vor veni la
copacul acela”.
Oamenii satului tradiţional se temeau în primul rând de luarea
manei, care se realiza în special de vrăjitoare, cu ajutorul unor
instrumente anume. „Dezbrăcate, cu părul despletit, îşi legau de picior
un săculeţ gol sau o strecurătoare pentru lapte, pe care le trăgeau prin
roua semănăturilor şi a păşunilor, tăind cu secera snopi de grâu verde
şi punând în calea animalelor cu lapte bucăţi de sare vrăjite. Prin
cuvinte şi formule magice, ele puteau lua mana (sporul) recoltelor şi al
laptelui”. Existau, în acest sens, numeroase interdicţii, dar şi
recomandări. Vacile nu se scoteau la păscut de Sfântul Gheorghe
deoarece existau femei care le luau mana. Se ascundeau limbile

27
meliţelor, furcile şi alte obiecte ascuţite, iar în noaptea spre Sf. Andrei
mai ales se ungeau cu usturoi uşile caselor şi ale adăposturilor pentru
animale. De asemenea, cu o zi înainte, pe 22 aprilie, se obişnuia să se
frece pulpa vacilor cu fire de leuştean, usturoi verde şi pelin pentru a
nu le pieri laptele.
Ca la toate sărbătorile importante, de Sf. Gheorghe nu erau uitaţi
nici morţii. Se îngrijeau şi se tămâiau mormintele, se dădea de pomană
de sufletul morţilor – colaci, colivă din grâu fiert, brânză, caş ş.a.

28
 FLORIILE (24 aprilie)

În duminica de dinaintea Paştelui, se sărbătoresc Floriile, în

cinstea zeiţei romane a florilor, Flora, peste care s-a suprapus
sărbătoarea creştină a Intrării Domnului în Ierusalim. Fiind post, acum
are loc Dezlegarea la peşte.
Pe lângă semnificaţia de sărbătoare a reînvierii naturii, a florilor
şi copacilor, se adaugă simbolurile legate de cultul moşilor, întrucât e
vremea postului şi se fac pomene. În unele locuri, crengile de salcie se
duc la biserică, se pun la icoane, la uşi şi la ferestre, se sfinţesc, se
înfig în morminte etc., ca simbol al fertilităţii şi vegetaţiei de
primăvară. Ramurile de salcie, numite “mâţâşori”, abia înmugurite
(atunci când Paştele cade devreme, căci dacă este târziu ca anul
acesta salcia este deja înfrunzită!) se păstrează pentru tratarea bolilor
şi se folosesc la vrăji şi descântece. La Florii se mai credea că înfloresc
urzicile. Acestea nu se mai foloseau însă pentru mâncare, iar
sărbătoarea se numea Nunta Urzicilor. Această sărbătoare este mobilă
ca dată, în funcţie de zonă, ca şi Dragobetele, Bunavestire, Florii şi
Joimari.

SÂMBĂTA PAŞTELUI.
Vopsirea ouălor roşii (31 aprilie).
PAŞTELE (1 mai)

ARMINDENUL (1 mai)
Armindenul este poate cea mai complexă sărbătoare din
calendarul popular al românilor, întrunind multiple semnificaţii,
reprezentate în registre diferenţiate: dendrolatrie, cronologie,
creştinism, păstorit, agricultură. De asemenea, semnificaţiile sale se
interferează cu cele ale altor sărbători populare, cum ar fi Sângeorzul,
Gheorghe cel verde, Rusaliile etc.
Originea denumirii a stârnit controverse între pasionaţii de
etimologii, rezonanţa sa ciudată favorizând ipoteze amatoristice
privind o presupusă sorginte traco-daco-getică. Adevărul era însă mult
mai simplu: în calendarul ortodox, pe 1 mai se înscrie ziua Sfîntului
Proroc Ieremia. Şi, din păcate, ortodoxia noastră fiind tributară multe
secole slavonismului, i s-a spus “Ieremiiŭ dini” (ziua lui Ieremia), ceea
ce, trecând prin cuvintele transformării fonetice, a devenit “Arminden”.
Este vorba de prorocul Ieremia, unul dintre cei mai mari profeţi
din Biblie, autorul “ieremiadelor”, pagini atât de impresionate, în care
se regăsesc fiorii trăirilor sacre dar şi imagini artistice cutremurătoare,

29
zugrăvind în culori tari nenorocirile îndurate de poporul lui Israel. În
Vieţile sfinţilor de Al. Lascarov-Moldoveanu sunt redate toate
împrejurările istorice în care a trăit şi a acţionat prorocul Ieremia,
glasul său răsunând mustrător asupra regilor poporului evreu,
incapabili să-şi salveze supuşii aflaţi sub ameninţarea dublă a
faraonului egiptean Nechao şi a regelui babilonian Nabucodonosor.
Autorul cărţii evoca preţuirea care i s-a acordat lui Ieremia după
sfârşitul său său crud şi meritul de a fi prevăzut apariţia creştinismului:
“Sfârşitul sfântului proroc a fost mucenicesc. Prorocind că împăratul
Babilonului va veni să pedepsească poporul pentru plecarea în Egipet,
iudeii s-au mâniat foarte tare asupra lui şi l-au ucis cu pietre… După
mulţi ani, cinstitele lui moaşte au fost aduse cu mare slăvire de către
Alexandru împăratul Macedoniei, în cetatea Alexandriei şi le-a aşezat
în locul zis Tetrafel. Sfântul Proroc Ieremia a mai prorocit în vremea
veţii sale despre Mâmtuitorul Christos şi despre venirea în Egipt a
Maicii Fecioare Preacurate”. Spre deosebire de Bunavestire, de
exemplu, între sărbătoarea populară de la 1 mai, Armindenul, şi
Sfântul Ieremia nu se întrevede vreo legătură, afară de acordarea
numelui. Suprapunerea creştinismului peste vechea manifestare
păgână, marcând trecerea la miezul primăverii, se dovedeşte pur
formală. Ion Ghinoiu explică prezenţa ramurilor verzi la Arminden
printr-o tradiţie care ar data încă de la începuturile creştinismului:
atunci când Irod, temându-se de profeţiile referitoare la Christos, a
început să ucidă pruncii, a marcat cu o ramură verde locul în care
ajunsese cu exterminarea; noaptea însă, oamenii au pus ramuri verzi
peste tot, derutându-l total pe regele ucigaş. Desigur, tradiţia provine
din creştinismul popular, în Evanghelii nu este semnalat un astfel de
episod.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul
“Arminden” include două sensuri: 1. Numele popular al zilei de 1 mai
(considerată început al primăverii), sărbătoare populară de primăvară,
ţinută la 1 mai; 2. Pom cu crengi verzi care se pun în ziua de 1 mai la
poartă, uşă sau ferestrele casei.
Ioan Taloş pleacă de la definiţia de mai sus, înţelegând-o cu noi
sensuri. În această zi nu se lucrează nici acasă, nici la câmp, pentru ca
cerealele să fie ferite de furtuni şi grindină. Autorul distinge două arii
pe teritoriul românesc având în vedere modul în care este marcat şi
sărbătorit Armindenul. În Transilvania şi Banat, ţăranii înfig în pământ
un copac (fag, stejar, salcie, arţar, etc.) în faţa caselor unde sunt fete
de măritat. Crengile acestuia sunt tăiate până la vârf, ele se vestejesc,
dar trunchiul uscat rămâne pe loc până la următoarea recoltă de grâu.
Din lemnul lui se face apoi foc în cuptor pentru coacerea pâini din noua
recoltă. Fiecare familie împodobeşte intrările caselor cu crengi verzi.
Atât copacul cât şi crengile se numesc Arminden.
În Moldova şi Muntenia, prin acelaşi cuvânt, se înţelege în primul
rând o petrecere, o “ieşire” la iarbă verde, se frige carne de miel, se
bea vin roşu sau rachiu cu pelin, întrucât se crede că acestea ar înnoi
sângele. La petrecere sunt aduşi lăutari, se fac urări reciproce şi

30
rostogoliri prin iarbă, peste tot domneşte o atmosferă de veselie, de
bună dispoziţie. La întoarcerea acasă se aduce pelin şi liliac.
Adăugăm la cele de mai sus două mărturii din Basarabia, citate
după lucrarea Folclor din părţile Ialovenilor, de Ludmila Romanciuc-
Dutcovschi: “La 1 mai se pune o creangă de fag, salcie sau stejar la
streşina casei sau la un stâlp al prispei. Şi se lasă până la grâul cel nou
când pentru prima oară în anul acela se coace pâine din grâu nou,
atunci se aprinde cuptorul cu creanga aceasta. Se crede că făcând
astfel, toţi ai casei, mâncând pâine, vor fi sănătoşi anul împrejur. Când
mănânci prima oară pâine nouă, mai întâi îţi faci cruce şi apoi spui
“Tatăl nostru”, apoi deasupra pâinii faci cu cuţitul semnul crucii şi tai
feliile. Când o duci la gură zici: Pâine nouă în gură veche”. După cum
vedem, există înrudiri cu Transilvania în esenţă, deosebirile fiind doar
exterioare (crengi în loc de copac). A doua mărturie: “La 1 mai, în zorii
zilei, până a răsări soarele, fetele mari se spală cu roua din flori de măr
sau liliac, zicând: “Să fiu frumoasă ca floarea de măr (liliac)/ Să-i plac
lui…”. Se crede că astfel flăcăul îndrăgit te doreşte mai tare. Cu rouă
din flori de măr, se spală la 1 mai oamenii de toate vârstele, pentru a fi
sănătoşi.
Petre V. Ştefănucă, în lucrarea monografică Cercetări folclorice pe
Valea Nistrului de Jos, menţionează că “Ziua de 1 mai se serbează,
însă nu-i cunoscută sub numele de «Arminden». În această zi se bea
rachiu cu pelin şi vin, ca să se înnoiască sângele”.
Ioan Taloş aminteşte şi el de spălatul în zori cu rouă, la care
adaugă alte obiceiuri, lovitul vacii cu un sac în care se află un ghem,
pentru ca aceasta să simtă nevoia să se împerecheze; acum este bine
să fie semănată fasolea şi castraveţii.
Legenda creştină prezentată de Ion Ghinoiu, este însoţită de o
alta, considerată mai răspândită. Duşmanii care îl urmăresc pe Iisus,
au aflat de la un păgân în ce casă se adăpostise acesta pentru noapte.
Pentru a recunoaşte a doua zi casa, au înfipt un copac în faţa ei. Dar,
spre mirarea lor, a doua zi au văzut câte un copac înfipt în faţa fiecărei
case, astfel Iisus nu a mai putut fi prins. De aici obiceiul pomului,
înlocuit uneori cu ramuri verzi.
Sistematizând mulţimea credinţelor şi grupând semnificaţiile
posibile, Ion Ghinoiu îşi concentrează cercetările asupra a trei
interpretări esenţiale ale sărbătorii. Armindenul ar fi în primul rând
amintirea cultului unui zeu al vegetaţiei, cu puteri apotropaice asupra
vitelor, cailor. Obiceiurile practicate de Arminden au tocmai acest rol
protejând toate intrările în curţi şi în case, în adăpostul vitelor, de
forţele spiritelor malefice. Prăjina cu ramuri verzi în vârf sau pomul
împodobit cu flori şi spice de grâu se înfige în aceleaşi scopuri
apotropaice (de ocrotire) şi la marginea ogoarelor, pe păşuni, la stâni.
Acelaşi rol îl jucau şi petrecerile la iarbă verde sau la pădure. Autorul
citează şi versuri care ilustrează starea de spirit a celor care
sărbătoresc Armindenul:
“Frunză verde de pelin/ Iată-ne la Arminden/ Beau mesenii şi
mănâncă/ Şi de ciumă nu li-e frică”.

31
 Acest tablou îl întâlnim frecvent în literatură, să-i amintim numai
pe Anton Pann, Ion Ghica, Caragiale. Armindenul însoţitor ca
reprezentare al sărbătorii mai este numit şi Pom de mai. Prin
Arminden, mai putem înţelege şi divinitatea în sine din trecut, acel
zeu al vegetaţiei din “illo tempore”, după expresia lui Mircea Eliade,
referitoare la vremurile de demult. Aceasta divizare, cu reprezentările
concrete amintite mai sus, participă la ceea ce numim dendrolatie,
respectiv cultul arborilor, al plantelor, al vegetaţiei în general.
Este un cult universal întâlnit în mitologiile tuturor popoarelor
cunoscând însă cea mai mare răspândire în Europa. Fenomenul a fost
studiat şi perpetuat cu minuţiozitate în magistrala sa lucrare Creanga
de aur, de către James George Frazer. Parcurgând literatura de
specialitate şi rezultatele cercetările de teren, autorul schiţează un
tablou general care, citat in extenso mai jos, conturează un tablou în
care satele româneşti tradiţionale se încadrează pe deplin: “Din
analiza însuşirilor binefăcătoare atribuită de obicei spiritelor arborilor
este uşor de înţeles motivul pentru care datini ca Armindenul sau
“stâlpul” lunii mai au jucat un rol atât de mare şi au fost atât de
răspândite în sărbătorile populare ale ţăranilor europeni. Primăvara
sau la începutul verii, sau chiar la solstiţiul de vară exista şi mai există
şi acum în unele părţi ale Europei obiceiul să mergi în pădure, să tai un
arbore şi să-l aduci în sat unde va fi pus în pământ în mijlocul veseliei
generale sau oamenii taie crengi din pădure şi le pun pe fiecare gard.
Scopul acestor obiceiuri este de aduce acasă, în sat binefacerile pe
care spiritual arborelui are puterea să le acorde. De aici obiceiul,
respectat în unele locuri, de a sădi un arminden în faţa fiecărei case
sau de a purta armindenul satului din poartă în poartă, pentru ca toate
căminele să-şi potă primi partea din aceste binefaceri”.
Deşi despre România, datorită impedimentelor lingvistice, Frazer
nu avea informaţii – numai despre Transilvania, dar în contextual
politic de dinaintea primului război mondial – cele de mai sus ni se par
extrem de familiare. La fel, şi relatările sale despre felul în care este
performat obiceiul la diferite popoare din Europa.
O scriere engleză din 1682 menţionează că în ajun de 1 mai
fiecare familie aşează în faţa casei o tufă verde cu flori galbene, iar în
ţinuturile în care se găseşte mult lemn se aduc arbori înalţi şi zvelţi,
care se menţin verzi aproape tot anul. Sunt amintite mai multe ţinuturi
din Anglia în care, cu mici deosebiri regionale se practică acelaşi
obicei. În nordul Angliei, în ziua de 1 mai tinerii se sculau înaintea
zorilor, plecau la pădure cu muzica în frunte şi suflând din corn, iar la
răsăritul soarelui se întorceau în sat cu buchete şi cununi de flori
pentru împodobirea caselor. La întoarcere se intra şi cu cântec:
“Am hoinărit o noapte întreagă/ Ş o bună parte din zi;/ Iar acum
venind dinspre casă/ Aducem cu noi o veselă cunună./ Iată, că aducem
o veselă cunună,/ Şi ne oprim în faţa porţii voastre/ Este o mlădiţă
frumos înmugurită/ De mâna Domnului nostru zămislită”.
În mai multe zone din Franţa, de 1 mai se colindă din casă în casă,
colindătorii primeau daruri, şi la rândul lor plantau copaci mici cu

32
ramuri în faţa gospodăriilor. Ţăranii ruşi tăiau din pădure un
mesteacăn tânăr şi îl aduceau în sat înveşmântat în haine femeieşti,
împodobit cu panglici.
În Suedia, tinerii în ajunul zilei de 1 mai colindă cu câte un
mănunchi de ramuri de mesteacăn în mână cu scripcarul satului în
frunte, fac urări de bine şi rostesc rugăciuni unde sunt bine primiţi pun
o ramură înfrunzită pe acoperişul casei. Tot în Suedia, la Stockholm, se
pun în vânzare mii de „stâlpi de mai” (May Stïnger), împodobiţi cu flori,
panglici, coji de ouă aurite. La fel se întâmplă în Germania unde, la 1
mai se aduceau în sate brazi împodobiţi. Frazer dă în continuare
numeroase exemple de acelaşi gen, care cuprind întreaga arie a
Europei cu uimitoare asemănări incluzând ipoteze ale lui Gheorghe cel
Verde, care, ca şi la români este asociat uneori cu sărbătoarea de la 1
mai.
Armindenul poate fi considerat pe drept cuvânt o adevărată
sărbătoare a întregii Europe. Rădăcinile dendrolatriei îşi coboară
profunzimea până în zorii umanităţii, în paleolitic. Identificarea
existenţei umane cu cea a arborelui este un loc comun în folclorul
majorităţii popoarelor. Cele mai vechi măşti de la serbările populare au
fost şi ele de natură vegetală.
În sufletele noastre, în adâncul zonelor arhetipale se păstrează,
conştient sau inconştient, această adorare comună a vegetaţiei şi
arborilor la fiecare 1 mai.

BIBLIOGRAFIE
Monica BUDIŞ, Microcosmosul gospodăresc. Practici magice şi
religioase de apărare, Bucureşti, Editura Paideia, 1998.
Dimitrie CANTEMIR, Descrierea Moldovei, traducere de Gh. Guţu,
introducere de Maria Holban, comentariu istoric de N. Stoicescu, studiu
cartografic de Vintilă Mihăilescu, indice de Ioana Constantinescu şi
notă asupra ediţiei de D. M. Pippidi, Editura Academiei, Bucureşti,
1973.

33
 Călători străini despre ţările române, vol. V, ediţie îngrijită de
Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul
Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1973.
Cât îi Maramureşul, Cuvânt înainte de Mihai Pop, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 1993
Ivan EVSEEV, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie
românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1997
Georges James FRAZER, Creanga de aur, vol. I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1980
Ion GHINOIU, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar,
Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
Ion GHINOIU, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion,
Bucureşti, 2003
Artur GOROVEI, Ouăle de Paşti, Bucureşti, Editura Paideia
Victor KERNBACH, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti,
Editura Albatros, 1983.
Simion Florea MARIAN, Sărbătorile la români, vol. I-III, Bucureşti,
Editura Saeculum I. O,
Elena NICULIŢĂ –VORONCA, Datinile şi credinţele poporului
român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I-II, ediţie îngrijită
de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 1998
Antoaneta OLTEANU, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie
în context comparat, Bucureşti, Editura Paideia, 1999.
Tudor PAMFILE, Sărbătorile la români, Bucureşti, Editura
Saeculum I.O.
Ludmila ROMANCIUC-DUTCOVSCHI, Folclor din părţile Ialovenilor,
Chişinău, Editura Arc, 1995
Folclor din ţara fagilor, Chişinău, Editura Hyperion, 1993
Sărbători şi obiceiuri, vol. I, Oltenia, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2001.
Sărbători şi obiceiuri, vol. II, Banat, Crişana, Maramureş,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002.
Sărbători şi obiceiuri, vol. III, Transilvania, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2003.
Petre V. Ştefănucă, Cercetări folclorice pe Valea Nistrului-de-Jos,
în Idem, Folclor şi tradiţii populare, vol. I, Chişinău, Editura Ştiinţa,
1991.
Ion TALOŞ, Gândirea magico-religioasă la români, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 2001.
V. A. URECHIA, Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui
Bandinus dela 1646. Urmat de text, însoţit de acte şi documente,
(Extras), în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”,
seria II, XVI, 1895, p. CLVII.
Romulus VULCĂNESCU, Mitologie română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987

34