Bocse Maria Obiceiuri Traditionale Sarbatori Transilvania 3 4

1
Maria Bocşe
OBICEIURI TRADIŢIONALE
ROMÂNEŞTI
DIN TRANSILVANIA
Sărbători, credinţe, rituri, mituri
Vol. III
2008
Cluj-Napoca
2
Antoniei Maria,
Motto :
“Mângăietorule încununat de spini

Oricâtă amărăciune am înghiţit pe cale
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii tale”.
( Vasile Voiculescu )
3
4
Consiliul Judeţean Cluj
Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Cluj
Cluj-Napoca 2007
Coperta şi tehnoredactare: Nicolae Nerţan

Corectură: Ioan Bruchental
5
6
Cuprins:
Vol. III
1. CUVÂNT ÎNAINTE 9
2. SĂRBĂTORILE VERII
( între solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă) 13
2.1. CHEMĂTORII PLOILOR 15
1.0. SFINŢII PLOILOR 19
2.0. SÂNTILIILE –SĂRBĂTORILE PASTORALE
DIN MIEZUL VERII 27
3.0. TÂRGUL DE LA GĂINA, ÎNTRE MIT ŞI ADEVĂR 33
4.0. SFÂNTUL PANTELIMON TĂMĂDUITORUL,
ÎN TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI 41
5.0. POSTUL “SÂNTĂMĂRIEI” 47
6.0. SCHIMBAREA LA FAŢĂ (“Probejenia”) 55
7.0. MĂRUL NAŞILOR 61
8.0. ADORMIREA MAICII DOMNULUI (“Sfânta Marie Mare”) 65
Maica Domnului
Imagini şi simbol în cultura tradiţională românească 69
2.10. TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL 79
(De la legendele biblice, la tradiţiile populare) 79
Naşterea Fecioarei maria (Sfântă Marie Mică) 85
2. SĂRBĂTORILE ECHINOCŢIULUI DE TOAMNĂ 93
3.1. CÂŞLEGILE TOAMNEI 93
1.0. ZIUA CRUCII, ÎN TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI 105
2.0. SFÂNTA PARASCHEVA
(“Sfânta Vineri”, în tradiţiile populare) 111
3.0. SÂMEDRU – SOROCUL TOAMNEI 121
4.0. HALLOWEEN SAU ZIUA MORŢILOR ? 127
5.0. SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL 135
6.0. POSTUL CRĂCIUNULUI 141
7.0. INTRAREA FECIOAREI MARIA ÎN BISERICĂ
(“Vovidenia”) 147
8.0. FILIPII DE TOAMNĂ 155
9.0. SÂNT ANDREI
- ÎN TRADIŢIILE SATELOR ROMÂNEŞTI 161
De la celebrarea “Patronului lupilor”,
la sărbătorirea Apostolului Andrei 168
10.0. SFÂNTUL ANDREI CRETANUL 173
3. SĂRBĂTORILE SOLSTIŢIULUI DE IARNĂ 175
1.0. SÂNT NICOARĂ 175
- De la divinitatea hibernală, la celebrarea sfântului creştin 176
2.0. CRĂCIUNUL 185
- Mesagerii Crăciunului- “Cetele de Feciori” 189
- “Comândarea” Crăciunului 207
- Sacrificii rituale în întâmpinarea
sărbătorilor solstiţiale de iarnă 211
- Rădăcinile mitologice ale sacrificiului ritual 216
- Semnificaţia actului ritual al sacrificării 217
- La vremea colindelor 219
- Colindatul cu Steaua 229
7
- Jocurile cu măşti, de la Crăciun la Anul Nou 232
- Colindatul cu “Turca” 233
- Colindatul cu “Capra” 240
- Ipostaze ale teatrului popular la Crăciun 242
- Colindatul “cu pomul” 249
- Semnificaţia Crăciunului în tradiţiile româneşti 249
- Pomul de Crăciun 260
5. GLOSAR 273
6. INDICE DE PERFORMERI 281
7. BIBLIOGRAFIE 283
Vol. IV
1. LA PORŢILE CERULUI – Colinde din alte veacuri 297
2. CUVÂNT ÎNAINTE 301
3. COLINDE 305
4. GLOSAR 367
Biografie Maria Bocşe 375
8
CUVÂNT ÎNAINTE
Aplecarea spre cercetarea spiritualităţii populare a devenit în

ultimele decenii o preocupare asiduă a etnologilor, urmăriţi de
spectrul dispariţiei satului tradiţional- în contextul globalizării-
ducând în neant tezaurul nepreţuit, imaterial, care constituie însăşi
marca noastră identitară. Cu toate schimbările socio-economice-
politice survenite în arealul carpato-dunărean în deceniile din urmă,
cu toate mutaţiile petrecute în cultura materială a satelor noastre,
spiritualitatea, obiceiurile, credinţele, elementele mito-religioase se
mai pot descoperi, reconstitui, descifra. Se uzitează frecvent
aserţiunea că satul tradiţional poate fi salvat dacă-l iubeşti şi doreşti
cu ardoare să-l păstrezi în matca în care l-au aşezat moşii şi strămoşii
noştri. Dar e mai uşor să-l iubeşti, decât să-l cunoşti şi e mai uşor să-l
cunoşti, decât să-l înţelegi. Cu aceste gânduri ne-am propus relevarea
datinilor noastre româneşti din satele Transilvaniei, care sunt unitare
în varietate cu cele ale întregii oikumene româneşti, configurată
dincoace şi dincolo de axul carpatic şi de brâul fremătător al Dunării.
Aceste datini constituie zestrea noastră cea mai de preţ cu care ne
înfăţişăm la comuniunea cu alte ţări europene, prin această zestre ne
vom defini ca popor european străvechi, cu rădăcini îndepărtate
traco-getice şi mediteraneene.
În prezentarea obiceiurilor tradiţionale, a sărbătorilor, a
miturilor, riturilor şi credinţelor multimilenare am încercat demersul-
deloc facil- al descifrării originilor, prin cercetarea interdisciplinară
şi prin căile pe care ni le-a deschis investigarea semiotică
Obiceiurile populare şi sărbătorile străvechi, precreştine, peste care s-
au suprapus de 2000 de ani cele religioase au fost urmărite în
corelare cu ciclul calendaristic, fiind văzute ca “praguri” în timp,
într-o repetabilitate ciclică menită să le perpetueze, adâncindu-le
sensurile -cum subliniau reputaţi etnologi români ca Ion Muşlea,
Petru Caraman, Ion Ghinoiu, Dumitru Pop, Ion Şeuleanu, Ion Taloş,
Ion Cuceu, Ion H. Ciubotaru, Lucia Berdan şi alţii.
Întregul material pe care l-am cules în peste patru decenii de
cercetări efectuate în diferite zone ale Transilvaniei a constituit iniţial
9
substanţa a peste 40 de studii ştiinţifice şi peste 1500 de articole în
publicistica românească şi străină, de-a lungul a două decenii.
Imboldită mai apoi de teama risipirii atâtor eforturi, dar mai ales a
atâtor informaţii preţioase, le-am adunat în cartea “Obiceiuri
tradiţionale româneşti din Transilvania”, structurată în patru volume.
Primele două-coligate- înserează sărbătorile, credinţele, riturile care
se derulau între echinocţii şi solstiţii, de la Anul Nou, până la
sărbătorile solstiţiale de vară, inclusiv. Volumul al treilea- cel de
faţă- reflectă momente, evenimente, sărbători şi ceremonialuri
celebrate între solstiţiul de vară şi solstiţiul de iarnă, urmând apoi
relevarea în alt volum a “riturilor muncii”, integrate ocupaţiilor agro-
pastorale, forestiere, miniere, ca o reflectare în plan spiritual a
complexului activităţilor laborioase tradiţionale.
În demersul nostru de explorare a înţelesurilor profunde ale
datinilor- care constituie adevărate cutume, norme de vieţuire, de
convieţuire şi de comportament între membrii colectivităţilor rurale
arhaice- am urmărit dezvăluirea unor reale arhetipuri, care dau
înţelesul atâtor fenomene de cultură populară, fiind pentru lumea
modernă o adevărată infuzie de echilibru social şi moral, de
înţelepciune şi energie creatoare. Etnologul înţelege, se întoarce la
mit ca la un “adevăr prim”- cum îl definea Mircea Eliade. Acest
“adevăr prim” trebuie scos la lumină ca un miez al filosofiei
ancestrale, care ne poate fi matrice, model, totem.
În cercetarea noastră şi în relevarea obiceiurilor am urmărit
nu numai decriptarea originilor spiritualităţii noastre şi dezvăluirea
simbolurilor adânci, ci şi sensurile sărbătorilor religioase, împletite
cu cele precreştine într-un sincretism complex care a configurat
însăşi specificitatea culturii tradiţionale carpatice, nu rareori primind
şi infuzii de esenţă balcanică sau orientală. Mircea Eliade vorbea de
un sincretism păgâno-creştin, numit de el drept “creştinism cosmic”.
Prezentarea datinilor satelor româneşti din Transilvania am
dorit să o fac accesibilă nu doar specialiştilor, ci deopotrivă, tuturor
cititorilor- avizaţi şi neavizaţi- dornici de a se întoarce în trecut, prin
cunoaşterea rădăcinilor noastre culturale străvechi, întărindu-le
conştiinţa valorilor noastre perene.
10
Cu pertinenţă, etnologul Ion H. Ciubotaru sublinia faptul că
obiceiurile tradiţionale constituie “ unul din cele mai importante
compartimente ale spiritualităţii folclorice, întrucât obiceiurile
concentrează în structura lor credinţe şi practici rituale străvechi, ce
au supravieţuit până în zilele noastre, fără a li se modifica sensurile
de odinioară” (Ciubotaru, vol.II, 2002, p.VII).
Împărtăşim cu onestitate conştiinţa că ceea ce am gândit şi
am scris reprezintă doar o infimă parte din tot ce trebuia spus despre
trăirile pline de ardoare, despre spiritul profund religios al sufletului
românesc. Prin demersul nostru am deschis doar “o fereastră” spre
spaţiile abisale ale eternităţii noastre. Dovada că datinile evocate în
această carte au făcut să vibreze coarda sensibilă a inimii multor
oameni am avut-o încă la lansarea primului volum, la 27 octombrie,
2006, în “Sala de sticlă” a Primăriei municipiului Cluj Napoca, prin
discursul poetic al distinsului prof.univ. şi talentat poet, dr.
Alexandru Stănescu, drept omagiu şi urare :
“Rădăcină, rădăcină,
Nu-ncetezi să dai lumină !
Şi din seva ta tot cresc,
Peste-ntinsul românesc,
Mii de ramuri şi vlăstare,
Hrănind marea revărsare
De credinţă şi-nchinare !
Ruga răsăritului
La icoana mitului,
Binecuvântări cereşti,
Veşniciei româneşti .
Rădăcină, rădăcină,
Nu-nceta să dai lumină !”
Tuturor celor care m-au încurajat şi m-au sprijinit – cititori,

redactori, cercetători şi în special familiei mele- le aduc profundă
recunoştinţă. Un gând aparte de gratitudine adresez doamnei redactor
11
Michaela Bocu, de la cotidianul clujean, “Făclia”, pentru publicarea
articolelor mele timp de peste 15 ani, doamnei redactor Eugenia
Florea, de la Radio Naţional Bucureşti, care le-a transmis pe calea
eterului, d-lui Vasile Tomoiagă şi domanei Mia Dan, care le-au
transmis la „Radio Renaşterea” din Cluj Napoca, auditorilor din ţară
şi nu numai, cu speranţa că încercările noastre vor face să fie oamenii
mai buni, mai plini de Credinţa în Marele Creator, mai mândri de
ţara şi de neamul din care fac parte. Datorez aleasă recunoştinţă
domnului director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, din Cluj Napoca, Tiberiu
Groza, care cu o cerbicie şi o perseverenţă rară m-a îndemnat şi m-a
ajutat moral şi material, pentru publicarea volumelor. Lor şi multor
altora care au fost alături de mine cu încurajarea şi preţuirea
eforturilor nu puţine, nici uşoare, le mulţumesc !
Ziua Crucii, 14 septembrie, 2007

Autoarea
12
2. SĂRBĂTORILE VERII
OBICEIURI TRADIŢIONALE ROMÂNEŞTI DIN TRANSILVANIA
- Sărbători, credinţe, rituri, mituri
CHEMĂTORII PLOILOR
La vremea “miezului” de vară, când seceta este tăiată de ploi cu

vijelii, de furtuni şi de trăznete, oamenii satelor noastre tradiţionale
încercau să îndepărteze toate aceste vicisitudini naturale, prin rituri,
gesturi, practici sau chiar ritualuri complexe, elaborate pe fondul
unui multimilenar empirism. Rugăciunile către CEL DE SUS erau
asociate adesea cu post alimentar şi abstinenţă de la orice activitate,
dar nu rareori, pentru înlăturarea trăznetului se rostea şi “descântecul
cel mare” de “Statul casei”.
Prin rituri de profilaxie magică se credea că omul are puterea
de a îndepărta forţele malefice, obţinându-se valenţele benefice,
apotropaice şi răsfrângerea lor asupra vieţii de familie. Ca urmare,
unul din cele mai semnificative rituri- cu originea în însăşi concepţia
unei populaţii cu străvechi ocupaţii agro-pastorale- prin care fertilul
atrage fertilul, grâul aduce grâu, iar seminţele rod- în baza
principiului magic “similia similibus curantur” – îl constituie acest
descântec de “Statul casei”. Pe vatra focului se punea lumânarea
spiralată folosită în cadrul ritualului funerar, pentru îndepărtarea
bolilor, a morţii şi “a tot răul”, presărându-se în spiralele acesteia 99
de feluri de seminţe roditoare, în timp ce se rosteau încet, dar ferm,
versurile invocatoare:
“Blestem rău pe casă

Dacă ai venit, de la răsărit,
De la miazăzi, de la miazănoapte,
Dacă ai venit, pe soare, pe lună,
Pe stele, pe ape şi nu-i a bună,
Să te spulberi ca jarul,
Să sece amarul,
Să te topeşti ca ceara,
Să arzi ca lumânarea,
15
Maria Bocşe
Seninul să se întoarcă luminat,

Iar grâul să crească rouat
Şi de soare luminat…”
Astfel erau simbolurile incantaţiei pe care am auzit-o în urmă

cu patru decenii, de la performera Bocşe Florica, n. în 1913, în satul
Sudrigiu, jud. Bihor. Cuptorul din locuinţa tradiţională era împodobit
cu crengi de mesteacăn, cu plante magice, ramuri de rug, de
busuioc,de salcie şi leuştean, închinate soarelui, pentru protecţia
magică împotriva revărsărilor pluviale. Pe pragul casei pe înfigea un
topor, “ca să taie ploile”, iar alteori, gospodina casei “cernea” ploaia
sau grindina cu ciurul, ca să oprească şuvoiul. “E bine să loveşti
pragul cu maiul de lăut hainele”- spuneau bătrânele din Miceşti,
zona Hăşdatelor, încercând stăvilirea şuvoaielor şi stimularea
“secului” Se mai credea că dacă aduni lujere de mărar şi crengi de
mesteacăn, de alun, de arin şi le pui la icoane “se poate stăvili para
focului şi puterea trăznetului” (inf. Goja Domnica, n.1943, Chiuieşti,
jud. Cluj). Erau multe astfel de credinţe, de practici, legate de “magia
locului şi a gestului”. Toate aceste încercări de stăvilire a forţelor
răzbunătoare ale naturii îşi au originea în îndepărtatele practici ale
autohtonilor noştri daci, care încercau să stăvilească norii negri,
trăznetele oarbe, fulgerele distrugătoare, închinându-se lui
Gebeleizis, zeul uranian, al tunetului şi al negurilor. Învăţatul istoric
grec, Herodot- din sec.V.î.Hr-. scria că : “Aceşti traci trag contra
cerului darde şi săgeţi, când tună sau fulgeră, ameninţând pe zeul lor
şi crezând că nu mai este un altul (Herodot, “Istorii” cartea IV, p.94-
96). Mitologia popoarelor abundă într-o mare varietate de credinţe,
de practici, de rituri pentru îndepărtarea ameninţărilor naturii.
Una din cele mai răspândite legende este aceea despre
“Chemătorul ploilor” sau “Omul care aduce ploaia”, cum este
cunoscut în literatura universală.
În mitologia românească, în tradiţiile noastre (crescute pe
filonul traco-dacic şi mediteranean, sporit prin aculturaţie dinspre
16
Orient, ca şi din Nordul Europei) acest personaj fabulos, cu putere de

a aduce ploile fertile, dar şi de a îndepărta diluviile distrugătoare se
numea “şolomonar” (căci se spunea că are înţelepciunea regelui
Solomon), “griminţeş”, “zgrăbunţar”, “şercan” sau “bodogău”.Aceste
denumiri sonore, aspre evocă parcă, încleştarea dintre forţele telurice
şi cele cosmice. Spre deosebire de “Chemătorii ploilor” pomeniţi în
mitologiile universale (care zburau pe deasupra norilor, încălecând
pe balauri, fiind ajutaţi de forţele demonice ale “întunericului”),
“şolomonarii” sau “bodogăii” din legendele româneşti erau cel mai
adesea “oameni cu frica lui Dumnezeu”, care-şi dobândeau puterile
prin “multă credinţă şi aplecare spre cele sfinte”. Aceşti oameni nu
aveau ţinuta înfricoşătoare a “călăreţilor pe balauri”, ci erau ţărani
simpli “ca pe la noi”, cum îmi povestea cu înţelepciune Mateaş
Găvrilă din satul Hinchiriş, pe Valea Crişului Negru, care susţinea că
el însuşi este “bodogău”. Acesta credea că are darul de la Dumnezeu
ca mângâind sau masând pe cineva îl putea tămădui de orice boală
(iar pe atunci bătrânul septuagenar nu auzise despre bioenergie).
Credea în puterea lui de a alunga norii, tunetele şi grindina, salvând
satul, oamenii şi holdele de orice necaz. Şi era acest “bodogău” din
vestul ţării un bătrân vânjos, cioplit parcă din vână groasă de stejar,
înzestrat cu o personalitate copleşitoare, cu doi ochi azurii “ca cerul”
şi o vorbă domoală, aducătoare de liniştea munţilor lângă care trăia.
“-M-am născut cu căiţa pe cap- ne-a spus el- şi moaşa m-a ursit să fiu
“bodogău”. -La vremea când alţi feciori intră în joc, eu m-am dus în
codri să fac “orânda” -continuă el, povestind despre ritualul
precreştin, de magie, prin care se puteau dobândi puterile de
“bodogău”, conform datinilor străvechi. “Am prins o cârtiţă, mi-am
zdrelit palmele cu ghiarele ei, apoi m-am pus la pământ, cu braţele
desfăcute, închinându-mă ziua întreagă lui Dumnezeu. La asfinţitul
soarelui, trupul îmi era trudit, dar capul îl aveam limpede şi luminat
de a face bine oamenilor, satelor. De atunci, când este “vreme grea”
merg în codri şi chem norii. trăznetul şi grindina după mine, ca să
feresc lumea de rele. Ploaia vine deasupra pădurii, ocolind satul”-
17
Maria Bocşe
ne-a spus povestea sa fantastică, badea Găvrilă din Hinchiriş, poveste

în care se amestecă sincretic ritul precreştin cu cel creştin, aşa cum
sunt împletite numeroasele practici tradiţionale.
În ani, am străbătut multe sate româneşti din arealul carpatic,
întâlnind mulţi “şolomonari”, dar nici unul nu înfricoşa oamenii cu
vrăji, magie sau invocaţii demonice. Toţi erau în acelaşi timp
vindecători, herborişti, toţi credeau -în pofida practicilor de
investitură magică- în puterea care le vine prin binecuvântarea lui
Dumnezeu. Aceşti “bodogăi” erau “superman-ii” din copilăria
bunilor şi a străbunilor noştri.
18
SFINŢII PLOILOR
Locuitorii plaiurilor carpatine- prin empirismul multimilenar

şi prin observarea atentă a cerului, a “pătrarelor solstiţiale” ale anului
calendaristic şi a schimbărilor atmosferice- au creat o ştiinţă aparte,
meteorologia populară. În baza acestei “ştiinţe”, au stabilit perioade
faste, lunare şi solstiţiale, prielnice lucrărilor agricole, dar şi perioade
nefaste, când se întorc “vremările”, în mijlocul verii, când
binefăcătoarele ploi se pot transforma în furtuni, cu fulgere şi
trăsnete, cu grindină şi căderi de puhoaie torenţiale, care strică
agoniseala oamenilor şi rodul holdelor. Odinioară – şi din ce în ce
mai rar astăzi- lumea satelor îndătina să respecte anumite zile,
celebrând sfinţii protectori ai ploilor, cu post şi rugăciuni, abţinere de
la orice petrecere şi de la muncă.
Se credea, aşa dar, că muncile agricole, practicile pozitive
trebuie să fie însoţite de gesturi invocatoare ale cerului senin, ale
ploilor fertile şi pentru îndepărtarea vicisitudinilor naturale. Cea mai
mare sărbătoare la mijlocul verii era SÂNTILIA- la 20 iulie-,
precedată de alte zile “legate”, ANA-FOCA, PRICOPUL,
PANTELIILE; CIURICA, CIRCOVII DE VARĂ, MARINA, iar
după sărbătoarea Sfântului Ilie se ţineau zilele de ILIE-PĂLIE,
OPÂRLIA, SFÂNTA ANA, PINTILIE CĂLĂTORUL. Oamenii
satelor le numeau “sărbători pârlejoase” sau “prilejoase”, cele care
prilejuiau primejdii dacă n-ar fi fost respectate.
Toate aceste sărbători îşi au sorgintea în îndepărtate rituri
precreştine, închinate soarelui şi focului.
Se îndătina astfel ca în ziele de 16-18 iulie să se ţină
sărbătorile MARINEI, CIRCOVII MARINEI, în 16 iulie, CIURICA,
în 17 iulie şi MARINA, în 18 iulie, când nu se lucra la câmp, nu se
lucra cu unelte ascuţite, nu se împrumuta jar sau foc, pentru a fi feriţi
oamenii de boli năpraznice, holdele de tunete şi fulgere, turmele, de
gura fiarelor. În aceste zile femeile din sate scuturau zestrea, pentru
19
Maria Bocşe
îndepărtarea “gujuliilor”(a insectelor), presărau în unghere plante

aromatice, busuioc, măgheran, levănţică şi cimbru, mărar şi leuştean,
pentru protecţia caselor, pentru purificarea magică a tuturor
membrilor familiilor.
CIURICA părea o sărbătoare hilară, femeile având dreptul să-
şi bată bărbaţii, în această zi. În realitate, conform principiului magic
“similia similibus curantur” ele îi “scuturau” de rele şi de boli, pentru
a fi sănătoşi şi viguroşi, “ca merii, ca perii, în mijlocul verii”.
Mărarul se culegea în ziua MARINEI, pentru vindecarea de
“mărin” (afecţiune abdominală), cu ajutorul ceaiurilor, a decocturilor
şi a cataplasmelor.
Cea mai mare sărbătoare “a ploilor” este însă considerată
SÂNTILIA.
Suprapunerea celebrării PROROCULUI ILIE de către
biserică, peste sărbătorile precreştine, închinate soarelui, iar de către
strămoşii noştri autohtoni, lui GEBELEIZIS, divinitate uranică a
întărit cu atât mai mult respectul faţă de această zi şi credinţa în
puterea binefăcătoare a ei În mitologia greco-romană, divinitatea
solară era HELIOS. Un sincretism pare să se fi produs pe teritoriul
nostru carpatic şi prin contactul cu miturile slave despre zeitatea
uranică PERUN (Kernbach, 1989, p.547). Pe rădăcinile acestor
străvechi mitologii carpatice şi mediteraneene s-a creat mitul lui
Sântilie, alungătorul ploilor distrugătoare, a norilor şi a trăznetelor.
Prorocul Ilie - care vestea odinioară venirea lui Mesia, adică a
lui Hristos, între oameni, cu multă vreme înainte – era un adevărat
sfânt, ascultat şi respectat pentru adânca sa credinţă profetică în
statornicirea unei noi religii. În calendarul religios, este trecută
sărbătoarea Sfântului Ilie Tesviteanul, numită în calendarul popular
ca Sântilie sau Ilie Pălie.
Prorocul Ilie- care a trăit cu 900 de ani înainte de venirea lui
Hristos (purtând numele lui Elijahu, de la El şi Iahve, care în
ebraică înseamnă “Domnul este adevăratul Dumnezeu”) este
considerat şi protopărintele monahismului creştin. El a fost fiul
20
preotului Sovac din cetatea Tesva şi se trăgea din spiţa lui Aaron. Ilie
a fost proroc timp de 25 de ani, a coborât foc asupra pământului şi a
poruncit ploilor, a înviat morţi şi a fost urcat la ceruri “în trup”, cu un
car de foc, având ca martor al acestei minuni pe ucenicul său, Elisei,
căruia i-a aruncat mantia sau cojocul- cum este reprezentat în
icoanele româneşti pe lemn sau pe sticlă ori în frescele mănăstirilor
din nordul Moldovei, la Moldoviţa, Probota, Suceviţa. El a fost mult
plăcut de Dumnezeu, iar cărţile sfinte scriu despre teofania lui
(întâlnirea cu Dumnezeu) pe Muntele Horeb. Atunci când s-a
întâmplat “Schimbarea la faţă” a lui Iisus, pe Muntele Tabor-
celebrată în 6 august- Ilie împreună cu Moise i s-au arătat lui Hristos,
asistând la epifania Lui. În Noul Testament se relevă că Sfântul Ilie
va precede a doua venire a lui Hristos, iar legendele eshatologice
spun că el va fi martorul Apocalipsei.
În mitologia românească însă, se spune că înainte de a se urca
la ceruri, ILIE a fost un simplu ţăran, soldat sau un vânător ori poate
un cioban, care împins de diavol a săvârşit fărădelegea omorului,
împotriva părinţilor şi a soţiei sale. Căindu-se amarnic mai apoi, s-a
dus în pustie pentru a săvârşi adâncă şi îndelungată penitenţă. Ani de
zile a fost “adăpat” doar de un corb, care-i picura câte un strop de apă
în gură, dar şi din acela, târându-se de-a buşilea, stropea o buturugă
putredă, până când i-a dat viaţă, rodind lăstari. Abia atunci l-a iertat
Dumnezeu şi l-a ridicat la ceruri, ca să sălăşluiască etern deasupra
norilor şi să alerge într-un car de foc, tras de cai albi, înaripaţi,
mânaţi de el însuşi, dar după unele variante, de Pălia sau de Foca,
patronul focului (după credinţele populare). Cu un bici de foc
(fulgerele şi trăznetele) trebuia să alunge diavolii din cer şi de pe
pământ. Altă legendă populară spune că el, drept pedeapsă a stat 40
de ani într-un beci sau bordei, închis de un călugăr sfânt , dându-i-se
doar o cană de apă şi o bucată de pâine, citind timp de 4o de ani o
carte, “ Liber vitae” (“Cartea vieţii”), ca un simbol al marilor taine
dumnezeieşti. “Astfel, Ilie devine el însuşi un iniţiat şi un mesager
divin între cer şi pământ, cu misiunea de a stârpi diavolii, primind ca
21
Maria Bocşe
instrumente cereşti tunetul, fulgerul şi trăznetul”(Berdan,2001,

p.108-109). O altă legendă povesteşte că Ilie a adunat timp de 9 ani
lemne din pădure, aprinzând un rug uriaş, în care s-a aruncat de viu
(Ghinoiu, 1997, p.177). Irascibilitatea sa, manifestată prin foc,
zgomot şi teroare atmosferică este considerată în mentalitatea
populară ca “dreaptă judecată împotriva a tot răul dar pentru că
trăznetele au crăpat chiar munţii şi au zguduit jilţul lui Dumnezeu,
acesta l-a făcut ciung sau olog, pentru a-i diminua puterea.
“Dumnezeu văzând că Sfântul Ilie este prea puternic, i-a luat o mână
şi un picior, lăsându-l aşa. Astfel, ciung şi şchiop este şi acum, de
aceea nu poate umbla singur, ci când voieşte să pornească goana
după draci, se urcă în carul său”. (Niculiţă-Voronca, 1903, p 519-
520) Speriaţi de Sântilie- credeau oamenii satelor tradiţionale-
diavolii fugeau din cer pe pământ, intrau în arbori, în case, în oameni
şi animale. Iar Sântilie îi urmărea cu “biciul de foc” şi cu trăznetul,
lovind toate sălaşele posibile ale diavolului. După credinţele
eshatologice populare, prinderea şi decapitarea lui de către diavol va
aduce cumplitul sfârşit al omenirii şi Apocalipsa, pământul fiind
inundat în sânge şi apoi incendiat.(Kernbach, ibidem).
Vizitiul “Pălia” era deseori considerat în folclorul românesc
însuşi Sântilie, cu puterea sa dihotomică, divinitate a ploilor, dar şi a
focului, care “păleşte holdele”, aducând cumplita secetă, cu arşiţă,
fiind un element de probabilă influenţă slavă, după divinitatea
pseudosolară, Svarog (conform Kernbach, op.cit.).
În graiul popular din Transilvania se păstrează verbul “a sfarogi”- a
arde, a pârli, având aceeaşi rădăcină şi semantică de la slv. Svarog.
Conform credinţelor populare româneşti, Ilie Pălie era
sărbătorit în 21 iulie, ca un “ecou” al anticului mit prometeic, al
“focului primar”. De aceea, pentru a invoca şi a îmbuna puterea
focului, la “miez de vară”, păstorii aprindeau “focul viu”, rug înalt,
peste care săreau tineri şi copii, într-o purificare generală “prin para
focului şi fumul care se înalţă spre cer”. Iată încă un sincretism
ritualic, între credinţele străvechi de închinare la soare şi cele
22
creştine, de închinare lui Dumnezeu prin “jertfa focului”. Oamenii

credeau că vor îmblânzi “stihiile naturii” şi se vor vindeca de boli, de
duşmănii şi de patimi, de tot ce însemnau praguri şi încercări pentru
existenţele umane.
Satele tradiţionale respectau cu străşnicie ziua acestui sfânt
răzbunător, prin numeroase rituri şi interdicţii de la muncă, cu post,
rugăciune, cu încrederea că “Cel Mare pedepseşte doar pe
necredincioşi”. Oamenii se rugau lui Sântilie pentru paza caselor şi a
holdelor, puneau pe acoperişul locuinţelor sau pe prag, ramuri sfinţite
de salcie, de la Florii şi de tei, de la Rusalii, topor de fier şi potcoavă
găsită pe drum, pentru a înlătura grindina, după credinţele străvechi
în puterea fierului născut în pântecul pământului sau căzut din cer
(meteorit).Femeile puneau busuioc la icoane şi aprindeau lumânări
de la Paşti. “Sfântul Ilie bate în ajunul zilei sale, toaca din cer, dar o
aud doar păstorii, cei mai buni şi mai curaţi la suflet”.Şolomonarii
sau “şercanii”- cum li se spunea în Transilvania oamenilor despre
care se credea că sunt “purtătorii ploilor”- mergeau în păduri, ca
puhoiul să-i urmeze, salvând astfel ogoarele, satele. Mai presus de
orice, însă era credinţa în rugăciune, respectul faţă de sfântul rânduit
de Dumnezeu să fie justiţiarul păcatelor omeneşti- conform
mentalităţii tradiţionale. Prin invocaţii, prin rituri şi gesturi, ploaia
era transformată din puhoi, în blândă revărsare aducătoare de
fertilitate şi de viaţă. În această zi se culegeau plantele de leac,
busuiocul, leuşteanul, mărarul, măgheranul.
Divinitate atmosferică, stăpân al tunetului şi al trăznetului,
Sfântul Ilie apare reprezentat în icoanele pictate pe sticlă- în centrele
transilvănene de la Nicula, Şcheii Braşovului, Miercurea Sibiului,
Laz şi Lancrăm- gonind în carul său de foc, fiind răzbunător nu pe
oameni, ci pe “cel făcător de rele”. Legendele despre Ilie, ca şi alte
legende hagiografice româneşti au fost transpuse în versurile
colindelor româneşti, creaţii considerate pe bună dreptate ca sinteze
ale istoriei creştinismului, în spaţiul carpato-dunărean. Astfel, în
prozodia populară, străvechile legende s-au perpetuat de 2000 de ani,
23
Maria Bocşe
aducând până la noi întregul complex de fapte, de înţelepciune şi de

credinţă, adunate din timpurile biblice. O colindă de pe Someş,
culeasă în 1881 la Ciubanca, de către preotul Grigoriu Crăciunaş este
un document valoros despre tradiţia şi rostul celebrării “Sfinţilor
ploii”, de la Ziua lui Petru şi Pavel la aceea a Sântiliei :
“Linu-i vântu,
Ler vântuţu cel de vară,
Iuda în Rai de s-o băgat
Ce-o fost bun tot ş-o luat:
Tot luna şi lumina,
Soarele şi razele.
Strigă-n lume, strigă-n ţară
Cine-n ţară s-ar d-afla ?
S-afla Petre, Sfântu Petru
Din postul Sânpetrului.
Strigă-n lume, strigă-n ţară,
Cine-n ţară s-ar d-afla,
Să se bată cu Iuda ?
S-afla Lie Sântilie,
Din postul Sântămăriei
Şi din gură-aşa grăi :
-Dă-mi, Doamne ce-oi cere eu,
Dă-mi tunu şi fulgeru.
-Ba io ţie nu l-oi da,
Că tunu-i o armă grea,
Mă tem că ti-i spăria.
-Doamne nu m-oi spăria,
C-oi tuna cât oi tuna
Şi mai mult oi fulgera.
Când tunară-ntâiaş dată
Iuda se făcură piatră.
Când tunară-a doua oară,
24
Iuda se cutremurară.
Când tunară-a treia oară,
Iuda-n mare se ţâpară”.
(Bocşe, Mihaiu, 2005, p. 121)
Legendele populare spun că Dumnezeu i-a dat ca ajutor pe

Pălia, alteori această personificare fiind atribuită dualismului forţei
lui Ilie, divinitate a ploilor, dar şi a focului (“Pălia păleşte holda”-
spuneau bîtrânii satelor), element de probabilă influenţă slavă, după
divinitatea pseudo-solară, Svarog (apud Kernbach, 1989). În
credinţele populare, Ilie Pălie era sărbătorit la 21 iulie. Prin
respectarea zilei, prin nemuncă şi aprinderea rugurilor, oamenii
purificau locul şi timpul, pentru a depăşi “pragurile” şi încercările
atmosferice.
25
Maria Bocşe
26
SÂNTILIILE- SĂRBĂTORILE PASTORALE DIN

MIEZUL VERII
Colindele româneşti pomenesc şi “rosturile” Sfântului Ilie de

a purifica lumea de tot “ce-i necurat” prin harul pe care i l-a dat
Dumnezeu, iar oamenii, rostindu-le în Zilele Luminate ale iernii, de
la Crăciun până la Bobotează, dar şi la sărbătoarea Sfântului Ilie, la
miez de vară – cred că cerul se deschide, Sfântul îi aude, iar
Dumnezeu îi întăreşte an de an, în vecie, puterea de a purifica prin
foc şi apă, cerul şi pământul. El era invocat deopotrivă, pentru paza
turmelor şi sporul în toate activităţile păstoreşti, la “crugul”
calendarului pastoral, în mijlocul verii. Iată o astfel de frumoasă
colindă, culeasă în satul Esc, pe Someş, de preotul şi folcloristul
Grigoriu Crăciunaş, la sfârşitul veacului XIX :
“Sus în poarta ceriului

Când ceriu se deschidea
Mândru lucru se vedea
Dumnezo la prânz şedea.
Vine-o fată, feciorea.
-Cumu-i rându, feciorea ?
- Rându-i bun şi nu prea bun,
Că Iuda-n Raiu ş-o intrat,
Tare Raiu l-o lepădat.
- Ştii anume ce-o luat ?
- Tot luna şi lumina,
Soarele şi razele.
Da Ilea din grai grăia :
- Dă-mi, Doamne, ce-oi cere eu,
Dă-mi tunu şi fulgeru,
Dă-mi zdicuţu cel de foc,
După Iuda să m-ntorc,
27
Maria Bocşe
C-oi tuna şi-oi fulgera,

După Iuda-oi alerga.
Când tuna întâiaş dată
Iuda se făcură piatră.
Când tunar-a doua oară,
Dinţii Iuzii toţi picară.
Când tunar-a treia oară
Iuda-n mare se ţâpară”.
(Bocşe, Mihaiu, 2005, p.62)
La Sântilie se celebrau “Moşii de Sântilie”, ziua morţilor, cu

ofrande de colaci şi colivă din grâu nou şi de mere, care erau duse la
biserică pentru a fi sfinţite apoi dăruite copiilor, ca Dumnezeu să dea
roadă bogată în toate livezile.
În aceeaşi noapte, fetele săvârşeau rituri premonitive, de “ursită”,
tăvălindu-se în holda de cânepă, goale, pentru a-şi visa norocul şi
ursita. Dacă visau holdă verde, astfel le va fi bărbatul, tânăr şi cu
spor în casă. Dacă holda din vis era coaptă, uscată, soţul le va fi
bătrân. Credinţe, credinţe…Dar ele fac parte dintr-un complex
ritualic, iar prin respectarea lui în toate secvenţele, oamenii sperau
într-o soartă benefică. Se mai credea că de furia Sfântului Ilie şi de
năvala diavolilor se pot apăra trăgând clopotele de la biserici,
făcându-şi cruce şi mult vacarm de tălăngi, toace, iar uneltele din fier
trebuiau ascunse “ca să nu atragă trăznetul”. Surprinşi pe câmp, la
holdă, oamenii nu trebuiau să se adăpostească sub arbori înalţi, mai
ales carpeni, căci atrag fulgerul. Se mai spunea că lemnul de frasin
este ocolit de trăznet, de aceea, căpriorii caselor era bine să fie
ciopliţi din această esenţă tare. Fără îndoială, la baza acestor credinţe
stătea şi îndelungatul empirism, legat de simbioza omului cu natura.
Această “răspântie” a verii era considerată şi “miezul sezonului
pastoral”, când se organizau nedeile montane, ”Sântiliile”, întâlniri
28
pe platouri şi munţi, pentru sărbătorirea soarelui, a focului, a

muncilor pastorale. La această vreme, păşunile montane, arse de
soare nu mai dădeau hrană suficientă turmelor. Atunci, păstorii
hotărau întoarcerea turmelor la stânile din preajma satelor, unde pe
miriştea bogată în boabe şi spice, rămase după seceriş, animalele
găseau încă suficientă hrană. Înainte de a coborî “la vale”, în vatra
satelor, păstorii organizau tradiţionalele nedei de “spartul munţilor”,
când se adunau satele ca să petreacă de ziua Sfântului Ilie, bucuria
muncii şi a recoltelor. Astfel era renumitul “Târg de pe Muntele
Găina”, din Munţii Bihorului, la care se adunau satele de pe versanţii
Munţilor Apuseni, din Bihor, până în Zărand, din Hunedoara până în
Alba şi din Mocănime, până în Ţara Moţilor.Tot astfel vor fi fost
uitatele “târguri- nedei” de la Călineasa, Biharia şi Lespezi, din
Munţii Bihorului, numite local şi “bulciuri” sau “bulciuguri” (care nu
s-au mai organizat de peste un veac), la fel era odinioară nedeia de la
Negrileasa, din Munţii Trascăului, în poiana narciselor, aşa va fi fost
nedeia de pe Muntele Surianu şi multe altele din Carpaţi. În Banat, ca
şi în alte zone din Transilvania, ele au fost transformate în
"rugile"”de Sântilie sau legate de alte sărbători religioase (Sfânta
Maria, Sfântul Dumitru, Arhanghelii), întruniri cu joc şi festin
comun, în vatra satelor, când erau primite în horă tinerele fete, ca rit
de iniţiere a trecerii de la adolescenţă la juneţe, uitându-se
semnificaţia ritualurilor montane, de străveche sorginte dacică.
Oamenii se întâlneau, se cunoşteau, se bucurau, legau prietenii şi
uneori logodne, urmate de căsătorii. Toate riturile însă erau închinate
divinităţii şi bucuriei roadelor, aducând slavă soarelui, cea mai
perfectă creaţie a lui Dumnezeu, dătător de lumină şi de căldură.
29
Maria Bocşe
30
31
Maria Bocşe
TÂRGUL DE LA GĂINA, ÎNTRE MIT ŞI ADEVĂR
Din timpuri imemorabile, miezul verii, în preajma zilei de Sântilie-

prorocul credinţei, care conform mitologiei populare străbate cerul în
carul său de foc, înfrânând fulgerele şi tunetele distrugătoare de
roade- era marcat în tradiţia ţinuturilor transilvane de un eveniment
deosebit, care “mişca satele”, locuitorii din crângurile Munţilor
Apuseni. moţi, mocani, crişeni şi zărăndeni urcau în zvon de tulnice,
sus, în Munţii Bihorului, pe platoul “Găina”, unde se ţinea “datul”,
nedeia numită “Târgul de la Găina”. “Datul”(adică “datina”) din
această zi însufleţea tot muntele, care devenea un adevărat templu al
bucuriei, al comuniunii umane, spre slava muncii, a soarelui, a
belşugului anului. Alegerea acestui loc nu a fost întâmplătoare.
Configuraţia geomorfologică a acestui platou deschis spre soare şi
spre lumină, dar înconjurat ca o cetate de pădurile de fag şi cetini de
brad aminteşte de atâtea alte platouri carpatice devenite sacre şi
locuri de închinare ale străbunilor noştri, având temple sau “vetre de
rugă”, de “nedei” sau de “târguri”, cum erau numite întâlnirile
satelor, pe culmi, la zile fixe, la sărbători, între echinocţii şi solstiţii,
mai aproape de cer şi de divinitate. Din timpuri ancestrale,
“solidaritatea”, “integrarea” şi echilibrul cu cosmosul- care
caracterizau mentalitatea populaţiei autohtone carpatice- constituiau
o adevărată “religie”, trăsătură primordială a spiritualităţii umane.
Cultul soarelui şi adaptarea calendarului sărbătorilor şi al muncii,
după mişcarea aştrilor s-a transmis peste generaţii, prin tradiţie şi
practici, prin folclor şi cutume. “Neamul românesc”-spunea Mircea
Eliade- “şi-a concentrat forţele lui de creaţie aproape exclusiv în
universul spiritualităţii populare. Terorizat de evenimentele istorice,
geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care
istoria nu le putea atinge : Cosmosul şi ritmurile cosmice. Dar
strămoşii românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se
plăsmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de cosmos,
32
atât de specifică geniului românesc nu se prezintă ca un sentiment

păgânesc- ci ca o formă a spiritului liturgic creştin”.(Eliade, 1954)
Legenda Muntelui Găina, din masivul Bihorului (cu minunate
variante locale) este deopotrivă legată de această simbioză a omului
cu universul, cu cosmosul, cu forţele şi bogăţiile naturale. Străvechile
ocupaţii ale locuitorilor (agricultura, păstoritul, aurăritul) devin
“miez “ de legendă şi “sâmbure” de adevăr în crisalida credinţelor şi
a tradiţiilor.
Varianta relatată încă la 1888 de etnografii Teofil Frâncu şi
George Candrea (Frâncu, Candrea, 1888) şi preluată în 1890 de
Simion Florea Marian (Marian, 1890, p.70) povesteşte că “în timpul
când şi în Munţii Bihariei se lucrau băile (minele de aur n.n.), o găină
de aur ieşea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său,
în care erau ouăle sale de aur. Vidrenii atraşi de frumuseţea
nemaipomenită a găinei în mai multe rânduri s-au încercat s-o prindă,
ea însă a fugit în jurul minelor de aur de la Roşia. De atunci
nemaiputându-se găsi aur în băile din acest ţinut, moţii au încetat de
a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era “vâlva” băilor (zâna n.n.)
şi ea a dus aurul cu sine, în părţile unde a zburat”(Frâncu,
Candrea,1888).
Pe legendarul platou al “găinei cu ouăle de aur”, “târgul” sau
“datul” de la Găina se organiza în plină vară, după solstiţiu, “când se
întorceau vremările”, iar seceta “era tăiată” de ploile lui Sântilie.
“Datul se ţine de spartul munţilor”- spuneau locuitorii
Munţilor Apuseni., adică în perioada încheierii păşunatului montan
al turmelor duse la “văratec”, reluându-se păşunatul în vatra satelor.
Acest moment de mare importanţă în cadrul activităţilor agro-
pastorale ale habitatului uman constituia sărbătoarea triumfului
muncii în concordanţă cu străvechile obiceiuri legate de cultul
soarelui.
La “Datul de la Găina” se adunau tinerii şi gospodarii din cele
patru ţinuturi străjuite de platoul legendar, Bihorul, Zărandul, Clujul
şi Alba, aducând cu ei “zestre “ bogată, creaţii artistice deosebite :
33
Maria Bocşe
ţesături “alese“ în războiul de ţesut, “furci de tors împistrite”(meşterii

de pe Crişul Alb), fluiere acordate şi bote ghintuite (moţii de la
Câmpeni şi Arieşeni), lână şi “tiocuri” cu răşină (mocanii de pe
Arieş), ceramică smălţuită şi nesmălţuită (olarii din Bihor şi Zărand),
spete pentru războaiele de ţesut (sătenii din Râşculiţa), turtă dulce şi
salbe de mărgele şi monede de aur (slovacii din Făget şi Tinca),
cojoace înflorate şi sumane îmbăierate (meşterii din Beiuş, Vaşcău,
Sârbeşti, Brad, Abrud sau Feneş), fructe de pădure şi plante
medicinale, culese de vestiţii herborişti din Poienii de Jos, de pe
Crişul Pietros, scoarţă de stejar pentru argăsitul pieilor şi răşină de la
Buru etc.
Toate acestea deveneau obiecte de schimb sau daruri între tinerii care
se cunoşteau la nedeie, satele şi ţinuturile fiind la mare distanţă între
ele, iar ocaziile de întâlnire, rare. Astfel se întâlneau an de an, moţi,
mocani, zărăndeni, crişeni, într-un sentiment comun al apartenenţei
la aceleaşi tradiţii.
Definind importanţa cercetării nedeielor ţinute din străvechi
timpuri pe plaiurile carpatine, geograful George Vâlsan releva în
1925 că “prin vechimea lor, prin caracterul lor original şi prin
supoziţiile pe care le sugerează, aceste sărbători ale munţilor pot fi
considerate drept una din cele mai importante probleme de geografie
umană a Carpaţilor”(Vâlsan, 1925, p.255) .
Sociologul Ion Conea – preocupat de această temă incitantă –
susţinea că “cele câteva nedei care se mai ţin şi azi pe unii munţi…
nu mai sunt decât o umbră a ceea ce au fost. E firesc, ele au mers
paralel şi în pas cu evoluţia păstoritului carpatic, împărtăşindu-i
deopotrivă grandoarea şi decadenţa” (Conea, 1957, p.107-118). Fără
îndoială că cei doi cercetători vor fi atins şi problema “Târgului de la
Găina”, care a suscitat şi interesul geografului francez, Robert
Ficheux, profesor la Universitatea din Cluj, în 1925 ( Ficheux, 1925,
p.393-405), ca şi acela al etno-sociologului Florea Florescu, în 1937
(Florescu, 1937, p.418-430). O adevărată exegeză asupra acestui
aspect etno-sociologic românesc a făcut-o cercetătorul clujean,
34
Ion Muşlea, întemeietorul “Arhivei de folclor” din Cluj Napoca

(Muşlea, 1972).
“Târgul de la Găina” a suscitat interesul multor scriitori şi
cercetători încă din veacurile trecute , notorietatea lui depăşind
graniţele ţării, inspirând multă literatură, dar şi ficţiune, în alte ţări
europene, Ungaria, Italia, Germania, Franţa, uneori defăimătoare,
tendenţioase, referitor la practicile şi la obiceiurile românilor.
La 1789, poetul maghiar, Abraham Barcsay, într-o poezie
idilică, întitulată “Felul nunţii la români” lansa prima oară
denumirea de “târgul de fete”, precum şi povestea despre fetele care
veneau cu zestrea şi erau logodite şi măritate la târg, urmând a-şi
însoţi soţul în ţinutul de baştină al acestuia. În primul sfert al
veacului următor, geologul transilvănean, Iacob Ferdinand Miller de
Brasso reia subiectul despre”Leany vasar”, adică “târgul de fete”
(ibidem, p. 332), plasându-l pe Muntele Călineasa, făcând confuzia
cu nedeia care se ţinea în acel loc, dar nu la Sfântul Ilie, ci la Sfântul
Petru (29 iunie). Autorul descria urcarea pe munte a fetelor,
ducându-şi zestrea de animale, logodna pe loc, cu flăcăi pe care
atunci i-au cunoscut şi căsătoria tot atunci, fiind chemaţi chiar şi
preoţi în acest scop. Bogdan Duică cunoscuse textul lui Miller în
1925 şi sublinia reala semantică a cuvântul “târg” ca loc de întâlnire
şi de a face cunoştinţe, iar nu de a “vinde fete”.
Senzaţionala povestire a inspirat pe mulţi căutători de
fantezii sau defăimători, care, fără a cunoaşte obiceiul în dreapta lui
lumină şi la faţa locului au exploatat un fapt de tradiţie, real,
transformându-l în sens tendenţios.
La 1835, preotul evanghelic Edvi Illés Pal amintea între sărbătorile
populare tradiţionale (cununa la seceriş, sau alesul vătafului junilor)
şi “târgul de fete”, pe care-l localiza pe platoul Călineasa (ibidem).
Descrierile publicate în periodice maghiare sunt reluate în
1843 de o revistă săsească, “Satellit”, din Braşov, unde apare şi o
relatare despre peştera de la Fânaţe, din Bihor.
35
Maria Bocşe
Scriitorul maghiar, Francisc Kazinczy- bihorean de origine-

publica la 1839 o relatare a aceluiaşi obicei, dar sublinia
probabilitatea celor afirmate până atunci, susţinând că “dacă târgul s-
a practicat, nimeni n-ar tăgădui-o, toţi ar şti-o” (ibidem, p.354).El
prezintă astfel cele două alternative posibile, care puteau fi elucidate
numai prin prezentarea realităţii cu sinceritate şi onestitate.Cu toate
acestea, tiparele vechi, nerealiste reveneau mereu în veacul XIX, în
articolaşele de senzaţie ale unor scriitori maghiari, germani sau
români. Dimitrie Meciu, fost administrator al Episcopiei greco-
catolice de la Beiuş scria la 1816 “Poema Munţilor Bihorului”, în
care pomenea despre “târgul de dat”, unde: “Duc caşi de vânzare
Fete şi de măritare” (Meciu, 1854, p.176-177). Celebrul
scriitor maghiar, Jokai Mor-care călătorise prin Transilvania în prima
jumătate a veacului XIX- scria în 1861 romanul “Szegeny gazdagok”
în care reda falsa legendă a “târgului de fete de la Găina”, urmărind
elementul de senzaţie şi nu reflectarea realităţii.
În fine, la 1871, Ioachim Drăgescu, într-o formă epistolară
scrie despre acelaşi târg, temă reluată dintr-un roman italian în
capitolul “ Mercato di donne nella Valachia d’Ungheria”.
O adevărată literatură a genului, găzduită în paginile revistei
“Familia” de la Oradea o datorăm neobositului scriitor bihorean,
Iosif Vulcan şi strădaniei lui de a restabili prestigiul şi semnificaţiile
reale ale obiceiurilor sociale româneşti, ale nedeielor, în practicile
tradiţionale româneşti. În acea revistă, apărea la 1872 articolul
tânărului scriitor moţ, Rubin Patiţia, care încerca să pună capăt
“acelor poveşti ce se reduc la nişte scorniri maliţioase, lipsite de
orice adevăr”. El remarca adevărata finalitate a târgului, ca loc de
întâlnire anuală între locuitorii munţilor, ca loc de schimb economic
şi cultural: ”la Găina oamenii îşi caută vechi cunoscuţi”, iar alţii
“cumpără pânză, oale, coase, seceri şi alte unelte”, fiind “serbarea
unei înfrăţiri între locuitorii munţilor, moţilor şi a crişenilor, căci aici
aceste două poporaţiuni îşi dau un rendez-vous în tot anul” (apud
Muşlea, op. cit., p.366).
36
Scriitorul român, Ion Slavici, bun cunoscător al etnografiei

carpatice şi colaborator la elaborarea unei monografii a popoarelor
din Imperiul austro-ungar releva legătura târgului de la Găina cu
păstoritul montan, afirmând însă că acolo sus se făceau logodne şi
mai ales ale tinerilor înţeleşi încă înainte de a urca la munte”.
Aceasta constituia de fapt însăşi esenţa fenomenului atât de deformat
de cei puţin cunoscători ai spiritualităţii româneşti. În cadrul marii
sărbători a muncii, a soarelui şi a luminii era firesc să se
sărbătorească şi legăturile noi, sociale, între familii şi neamuri. Iar
“târgul”, “datul”, în semantica graiului locuitorilor Munţilor Apuseni
nu însemna vânzare-cumpărare de fete ci “datina”, “datul din
bătrâni” pe de o parte şi în acelaşi timp “datul mâinii”, “credinţarea”,
“tocmala”, “logodna”, convenţie premaritală de comuniune
spirituală.
Falsa legendă a reapărut în literatura de la sfârşitul secolului
XIX. La 1884, în cartea sa despre Transilvania, “Siebenbürgen”,
tipărită la Viena, Rudolf Bergner sublinia notorietatea nedeii de la
Găina, despre care au apărut articole în Franţa, Italia, Germania.
Însuşi romancierul francez, Jules Verne relua fantezista poveste în
romanul “Le chateau des Carpathes”, la 1895.(ibidem).
La 1888, Teofil Frâncu şi George Candrea puneau capăt
supoziţiilor false : “Târgul de Fete în Găina n-a existat niciodată
decât numai în creierii calomniatorilor străini” (Frâncu, Candrea,
1888), iar fenomenul este similar cu nedeile din Ţara Haţegului, la
Recea, cu cele din Ţara Făgăraşului, de la Teiuş sau de la Blaj.
La începutul veacului XX, numeroşi scriitori ca : Vasile
Dumbravă şi Ioan Buteanu, profesori la liceul din Beiuş, apoi
Grigore Moldovan şi Silvestru Moldovan, culminând cu studiile
fondate ştiinţific ale lui George Vâlsan, Ion Conea, Ion Muşlea,
Florea Florescu- au relevat funcţiile sociale şi culturale, semnificaţia
acestei nedei, cu rădăcini adânci în cutumele străvechiului habitat
românesc. Ei au subliniat indubitabila şi exclusiva legătură a
“Târgului de la Găina” cu activităţile agro-pastorale, desfăşurate în
37
Maria Bocşe
pătrare calendaristice, după echinocţii şi solstiţii, pe fondul unor

străvechi rituri urano-solare.
“Datul de la Găina” (după numele său originar) n-a constituit
un caz singular în tradiţiile româneşti din Carpaţi. La importantele
sărbători ce se ţin de la solstiţiul de vară până la echinocţiul de
toamnă, adică la cele numite “între tunuri”, “între ploi”, “între
vremări”, de la Sânt Petru, la Ziua Crucii- se ţineau nedeile pe
platouri de munte, în Biharia, la “Piatra Grăitoare” (ultima fiind
semnalată acolo la începutul veacului XIX), la “Lespezi”, la “Joc” şi
Gălăşoaia”, în acelaşi masiv, la “Călineasa”. Dar cea mai veche
menţiune documentară despre nedeia din Bihor, de la Cărand,
datează din 1533 şi se ţinea la Sfânta Marie. Neuitate sunt şi
nedeiele din Zărand, pomenite încă în secolul XVIII, la 1788 ori la
Deva, în 1796.
Până azi, Mogoşele, Buciumele, satele de pe Trascău şi Arieş
se urcau pe platoul de la Negrileasa, la sărbătoarea de Sfântul Petru
sau la Sânziene, pentru a sărbători “Nedeia Narciselor”.
Nedei, adică “petreceri pe munţi”au existat şi în alte masive
ale Carpaţilor, pe alocuri păstrându-se încă la Poiana Sibiului, la
Obârşia Lotrului, în Munţii Sebeşului, deopotrivă cu cele de la
“Bătrâna”, “Măgura Haţeganilor”, ”Vârful lui Pătru”, “Frumoasa”(în
Carpaţii Meridionali) fie în Munţii Apuseni, organizându-se pe
platouri înalte, sau pe plaiuri pastorale. Chiar “Sântilia” de la
Săcelele Braşovului- care se ţinea concomitent cu “Târgul de la
Găina” - se organiza odinioară pe munte, mult mai târziu coborând în
vatra satului. Folclorul local pomeneşte şi frumoasele nedei din
Munţii Rodnei.
O cu totul altă semnificaţie au avut-o “ieşirile între hotare”,
obiceiuri îndătinate în toate ţinuturile Transilvaniei, petreceri care
succedau slujbele religioase ţinute pentru holde, la Ispas şi la Rusalii.
Târgurile mari, anuale, care se organizau la “pătrarele anului”, în
localităţile de la poalele munţilor, fiind prilejuri de schimburi
economice şi culturale între aşezări şi ţinuturi aveau o semnificaţie
38
legată de perioadele de răgaz, între etapele agro-pastorale. Marile

întâlniri şi petreceri ale satelor, la “rugi” sau “hramuri” erau de
asemenea stabilite după cutume străvechi, ocazii de pomenire a
morţilor şi strămoşilor, de întâlnire între neamuri şi spiţe de neam.
Dar nedeile străvechi de pe munţi cum mai este cea de pe Muntele
Găina şi în zilele noastre- însemnau altceva. Cu rosturi adânci în
viaţa socială a habitatului uman, cu semnificaţii cultice care se
păstrează peste vremi din lumea îndepărtată a sorgintei noastre,
nedeile erau prilejuri de întâlnire, de înfrăţire, de cunoaştere şi
recunoaştere în timp ca aparţinătorii aceleaşi culturi, bucuria lor
devenind o adevărată închinare adusă naturii, cosmosului, soarelui.
Chiar dacă azi străvechile mesaje şi semnificaţii nu par atât de
evidente, deseori fiind estompate de neînţelegerea momentului cu
adevărat mitic, vom găsi sus, la “Datul” cel îndătinat, aurul legendar
transformat în inegalabile comori spirituale.
39
Maria Bocşe
SFÂNTUL PANTELIMON TĂMĂDUITORUL

ÎN TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI
În permanenta luptă a omului pentru învingerea bolilor şi

pentru prelungirea vieţii, odată cu practicile etnoiatrice de profilaxie
şi de terapie cu ajutorul plantelor, al apei, al mineralelor sau al unor
elemente biologice, organice, în spiritualitatea tradiţională erau
prezente şi numeroase rituri, gesturi, practici, interdicţii menite să
întărească prin protecţie divină sau magică, demersurile
vindecătoare. Dar mai presus de orice încercare, omul religios
(“homo religiosus”) recurgea la rugăciune, închinată
CREATORULUI, dar şi unor “sfinţi tămăduitori” (taumaturgi),
cunoscuţi în istoria creştinătăţii pentru minunile vindecătoare,
săvârşite. Astfel de sfinţi erau celebraţi de-a lungul întregului ciclu
calendaristic, atât în sezonul rece- când bolile se răspândesc
“deprimând fizic şi psihic” existenţele umane, dar şi când căldura
verii putea prilejui o seamă de neajunsuri şi de epidemii, astfel că
oamenii celebrau şi invocau deopotrivă, puterea sfinţilor taumaturgi
“de vară”, ca şi aceea a “sfinţilor iernii”.
În calendarul creştin ortodox, ziua de 27 iulie este închinată
SFÂNTULUI PANTELIMON, pe care poporul îl numeşte
“TĂMĂDUITORUL”.
În Pantheonul sfinţilor, el stă alături de alţi “aleşi” pentru
credinţa lor nestrămutată şi pentru harul lor de vindecători, prin ruga
la Dumnezeu şi prin priceperea de a preîntâmpina şi de a alunga
“răul şi bolile”. Astfel, tradiţiile populare şi calendarul creştin
celebrează pe SFÂNTUL TĂNASE (ATANASIE) “ţinut contra
ciumei”, la 18 ianuarie, apoi pe SFÂNTUL HARALAMBIE, care “ a
legat ciuma şi holera cu un lanţ de fier, pentru ca acestea să nu facă
stricăciuni în lume”- spun Răspunsurile la Chestionarele lui Bogdan
Petriceicu Hasdeu, la sfârşitul veacului XIX. ( Muşlea Bârlea, l970,
p. 352). Tot în acest compendiu fabulos al savantului român se
precizează că dacă acest sfânt este celebrat în ziua de 10 februarie, el
40
fereşte şi “vitele şi păsările de ciumă, îngrijeşte de sănătatea

animalelor şi înmulţeşte semănăturile”.
Sfântul Haralambie este reprezentat în iconografia populară
pe sticlă ca un personaj vârstnic, care ţine înlănţuită ciuma sau
diavolul “de rele făcător”.
La 1 noiembrie erau celebraţi cei înscrişi în calendarul
religios ca “Sfinţii doctori fără de arginţi, COSMA şi DAMIAN”, iar
la 4 decembrie era sărbătorit SFÂNTUL SAVA, ziua în care mamele
îşi “îmbărburau” copiii cu miere, pe faţă, ca să fie feriţi de boala
numită “vărsat”(variolă), odinioară una din cele mai grave flageluri
ale omenirii.
SFÂNTA ANA “izbăvitoarea de boli omeneşti” era
comemorată la 25 iulie- Ziua adormirii Ei- şi la 9 decembrie- Ziua
naşterii Ei-, când nu se lucra şi nu se dormea “căci nu te mai poţi
deştepta”.
La miez de vară, în 27 iulie, era celebrat cel mai mare
tămăduitor, PANTELIMON, numit în tradiţiile populare şi
“PINTILIE CĂLĂTOR”, în mitologia populară fiind considerat
fratele SFÂNTULUI ILIE. Prin contaminare cu ILIE, poporul crede
că şi PANTELIMON umblă prin cer, cu un car de foc. PINTILIE
(PANTELIMON) “apără de toate boalele”, “fereşte de bube şi
boale”,“păzeşte sănătatea oamenilor”, “păzeşte turmele de fiare” “îi
apără să nu fie luaţi de duhurile necurate”, “poartă crângurile
(crugurile) anului”, “fereşte de brumele timpurii”- ne dau informaţii
Răspunsurile la Chestionarele lui Nicolae Densuşianu, de la sfârşitul
veacului XIX (Fochi, 1976, p.227).
Oamenii celebrează această zi prin nelucrare, căci “cine
lucrează, se va călători şi el” (va muri n.n.).
În codurile tradiţionale şi de meteorologie populară, această
zi semnifică sfârşitul verii, el “dă răvaş de călătorie verii”, “se trece
vara”, “vara se duce şi vine toamna”, “se călătoreşte căldura”,
“frunzele teiului se întorc pe dos, jelind trecerea verii” “ se întoarce
crângul cerului spre toamnă”, “păsările călătoare fac măcar un pas pe
41
Maria Bocşe
drumul plecării şi încep a se cârdui”. În ziua de PANTELIMON

“soarele stă pe loc la amiazi, o jumătate de oră şi apoi se călătoreşte
vara”, “e mare jale în cer, se desparte vara de toamnă cum se
desparte copilul de mamă”( Fochi,1976, p.227).
PANTELIMON TĂMĂDUITORUL (PINTILIE) vindecă
bolile grele, ciuma, holera, epilepsia, bubele şi “toate necazurile
lumii”, fiind în acelaşi timp un sfânt “atmosferic”, prevestitor al
schimbării anotimpurilor, al crugului astrelor, al “pârgului” întregii
naturi, pregătind omul, roadele, belşugul cămărilor toamnei.
Aceste sărbători religioase au apărut în calendarul popular
relativ târziu, dar mult mai vechi sunt credinţele şi riturile legate de
invocarea MAICII DOMNULUI, ca protectoare a sănătăţii
familiilor, copiilor. Descântecele populare -adevărate rugăciuni-
invocatoare – împletesc sacrul cu profanul, credinţele în sfinţii
cerului cu cei sacralizaţi prin istorie, prin legendă. O străveche
rugăciune ţărănească din Ţinutul Năsăudului, “descîntec de-ntors”
culeasă de talentata interpretă Valeria Peter Predescu, din Bistriţa, în
1992, de la renumita performera, Reghina Tăpălagă din Valea Ilvei,
jud. Bistriţa Năsăud, este un astfel de exemplu. Această rugăciune
versificată se rostea nu numai pentru invocarea protecţiei Maicii
Domnului, ci şi de ziua SFÂNTULUI PANTELIMON. În versurile
descântecului, împăratul Traian este aşezat în “calea Iordanului”, ca
sfânt tămăduitor.
O mare personalitate eclesiastică, Nicolae Corneanu,
Mitropolitul Banatului scria în lucrarea “Împăratul Traian şi
Creştinismul”, publicată la Sibiu, în 1974:
“În conştiinţa oricărui român, Împăratul Traian deţine un loc
aparte…Suntem singurii…în tradiţiile şi obiceiurile cărora Traian e
amintit cu aceeaşi veneraţie ca şi personalităţile biblice ori sfinţii.
Colindele şi mai ales urarea de Anul Nou numită “Pluguşorul”, oferă
o pildă în această privinţă. Dincolo de adevărul istoric însă, cinstirea
Împăratului Traian ca sfânt- demonstrează cât de mult suntem legaţi
42
de el, noi românii şi cât de vie a rămas prezenţa lui în conştiinţa

tuturor celor care n-au uitat “că se trag de la Râm”.
Iată că tradiţia populară românească n-a preluat
personalităţile medicale sacralizate în antichitate, de greci şi de
romani, ESCULAP şi HYGIA, ale căror temple şi “stele votive” s-au
găsit şi pe teritoriul Daciei, ci în locul acestor divinităţi tămăduitoare,
precreştine a rămas doar Traian, cuceritor şi întemeietor al unei noi
lumi, în toposul carpatic.
În sprijinul acestei aserţiuni, descântecul Reghinei Tăpălagă
devine un document al spiritualităţii româneşti :
“Eu m-apuc să fac de-ntors

Tare şi vârtos
Cu puterea Maicii Preceste
Şi a Domnului Hristos.
Din Ruşii Munţi

Până-n Ruşii Mari
Tot întorc şi destorc
Cum spală apa
Tăte macrinile
Tăte rădăcinile,
Tăte văile,
Tăte păraiele,
Tăte ţărmurile de tină
Şi pietrile de rugină,
Aşa să se spele Ion,
Că s-o culcat mândru şi frumos
S-o trezit negru-ntunecos,
De păr încâlcit
De ochi orbit
De nas cârnit
De gură muţit
43
Maria Bocşe
De mânuri legat
De picioare-mpiedecat
Şi-n beteşug mare băgat.
S-o luat (cutare) la drum,

Să cate Calea lui Traian
Şi Râul lui Iordan,
De câte farmece rele
Şi de beteşuguri grele,
De tăte să-l spele.
Şi pe oricine-o întrebat,
Nime-n lume nu i-o dat,
Unde-i Calea Lui Traian
Şi Râul lui Iordan
Nime-n lume n-a auzit

Numa Maica Domnului
Din poarta cerului”
44
45
Maria Bocşe
46
47
Maria Bocşe
POSTUL “SÂNTĂMĂRIEI”
“Rupt din Postul Mare al Paştilor”, închinat pomenirii şi

rugăciunilor adresate MARIEI, ca mijlocitoarea noastră în speranţele
îndreptate către Dumnezeu, “POSTUL SÂNTĂMĂRIEI”- cum este
numit în spiritualitatea satelor noastre - se ţinea între 1-15 august,
precedând cea mai mare sărbătoare din ciclul marianic, “Adormirea
Maicii Domnului” şi “Înălţarea Ei la Cer”, “în trup”, cum spun
textele biblice şi legendele populare.
Tradiţiile populare rememorează viaţa Fecioarei, în cele mai
importante momente ale ei : Naşterea Mariei (la 8 septembrie),
Intrarea în Biserică (Ovidenia, la 21 noiembrie), Întâmpinarea
Domnului (Stretenia, la 2 februarie), Bunavestire (la 25 martie),
Adormirea Maicii Domnului ( la 15 august), intersectate de cele două
mari sărbători hristice: Naşterea lui Iisus, Crăciunul (la 25
decembrie) şi Învierea Domnului, “cu moartea pe moarte călcând”,
Paştile (primăvara, cu dată mutabilă, după rânduielile bisericeşti). În
afara acestora însă, nu există post sau rugăciune, descântec de leac,
legende, colinde, cântece religioase, rituri la naşterea pruncilor, oraţii
nupţiale, bocete pentru cei dispăruţi, arta populară care împodobea
casele, costumul, icoanele- în care Maica Domnului să nu fie evocată
la bine şi la rău, la durere sau la bucurie.
Creştinii români acordă importanţă cu precădere, cultului
Fecioarei Maria, iar Transilvania este numită în descânteele populare
“ Grădina Maicii Domnului”, aşa cum a exclamat şi Papa Ioan Paul
al II-lea, când a vizitat România în 1999 : “România este grădina
Maicii Domnului”. De fapt, celebrată mereu între echinocţii şi
solstiţii “Fecioara devine Maica tuturor”- cum spunea părintele
Dumitru Stăniloae.
Începutul Postului Sântămăriei coincidea cu debutul lunii
august, “când toate roadele- spuneau ţăranii- “au gust”. În calendarul
oficial s-a luat însă denumirea acestei luni din calendarul iulian, fiind
închinată împăratului roman, Augustus.
48
În ziua de 1 august se ducea la biserică “ofrandă de pârgă”,

colaci sau colivă împodobită cu struguri timpurii, de vară, pentru
pomenirea morţilor. Tot pentru pomenirea strămoşilor se dăruiau
ulcele cu must şi vin nou, care se ducea la biserică, pentru Sfânta
Euharistie, sau era consumat “sacramental” cu părinţii şi cu rudeniile,
aducându-i în gând, la “împărtăşania din “rodul viilor” şi pe cei
plecaţi pe Drumul Veşniciei.
Postul Sântămăriei consta din abstinenţa alimentară de la
carne, lactate, ouă, fiind îngăduite alimentele vegetale, legumele şi
fructele, aşa cum poruncise Dumnezeu protopărinţilor noştri, Adam
şi Eva, în Grădina Raiului.
În perioada acestui post se culegeau plantele de leac, unele
din acestea pierzându-şi puterea curativă după 15 august.
Descântecele de leac şi cele de “statul casei”, de noroc şi de
prosperitate însoţeau ca rituri apotropaice, culesul plantelor.
Fiind începutul de lună (calendae), satele tradiţionale îl
considerau a avea şi valenţe premonitive : dacă era o zi ploioasă,
recoltele vor fi bogate, dacă, dimpotrivă, era caldă, secetoasă, roadele
vor fi puţine. Fetele culegeau plante aromate, busuioc, mentă de
pădure şi “rug sântămăresc”, pe care le puneau sub pernă, ca să-şi
viseze ursitul. În prima săptămînă din post mai era îngăduit scăldatul
în unda văilor, apoi, după “Probejenie”, “Schimbarea la Faţă”, doar
cerbii care coborau din codri luau râurile în stăpânire,“beau şi
spurcau apa”, iar în aer pluteau “semnele toamnei”, primele frunze
galbene.
Cele 14 zile de Post erau considerate zile de doliu şi de
durere, purtându-se veşminte cernite, la fel ca Maica Domnului, în
ultima ei perioadă de existenţă terestră, când urca zi de zi pe Muntele
Golgota, pentru a se ruga la locul supliciului Fiului său Preaiubit,
însoţită de mironosiţe.
Cântecele religioase, pricesnele, dar mai ales colindele
noastre străvechi- povestesc despre plânsul Maicii, căutându-şi Fiul,
devenind în folclorul românesc sublima baladă mioritică :
49
Maria Bocşe
“Măicuţă bătrână
Cu cujeica-n mână,
Căuta şi-ntreba :
-N-aţi văzut, văzut,
Fiul meu cel sfînt ?”
Disperarea Măicuţei sfinte – atât de firească oricărei mame –

se împleteşte cu adoraţia mistică şi viziunea cosmică, la fel ca în
colinda culeasă la Ciubanca, pe Someş, de către preotul Grigoriu
Crăciunaş, acum mai bine de un veac:
“Maica Sfântă se luară,

Se luară, se duseră,
Pe drumul drumarilor
Pe calea tălharilor.
Maica Sfântă se-ntâlniră,
Cu doi copii…
-N-aţi văzut pe Fiul Sfînt ?
-Noi poate că l-am văzut,
Dar noi nu l-am cunoscut.
-Fiul sfânt îi cunoscut,

C-on veşmânt până-n pământ.
La poala veşmântului
Scrisă-i raza soarelui.
Mai în sus, pe la brăţele,
Scrisă-s şi sfintele stele.
Mai în sus, pe la mâneci,
Scrise-s sfintele duminici.
Mai în sus pe la umeri,
Scrişi îs sfinţii luceferi.
Cu ciarcân pe lângă cap,
50
Că e mare împărat“.
Această ipostază a durerii este prezentă şi în legendele populare.

Folcloristul bucovinean, Simion Florea Marian publica în 1904
minunatul volum, “Legendele Maicii Domnului”. Între legendele
mult răspândite, una povesteşte că în acea perioadă premergătoare
“Adormirii Sale”, când urca pe Golgota ca să se roage, toţi arborii i
se aplecau la picioare, în semn de respect şi de compasiune, pentru
marea ei durere.
Locuinţele tradiţionale erau împodobite cu icoanele pictate pe
lemn sau pe sticlă, reprezentând tema “Maicii Îndurerate”,
prosternată la picioarele crucifixului simbolic, al Invierii prin moarte.
Femeile împodobeau icoana cu busuioc şi cu “rug sântămăresc”, ca
flori mult iubite de Fecioară, păstrându-le peste an, “pentru
tămăduirea pruncilor şi pacea în familie, sub binecuvântarea Maicii
Domnului.
După cum numeroase sărbători creştine s-au suprapus unor
rituri străvechi, solare sau animiste, la 1 august se celebra odinioară
“ Ziua Ursului”, peste care s-a suprapus celebrarea Sfântului
Macavei, cel martirizat prin foc.
“Ziua Ursului” era respectată pentru a preîntâmpina
„stricăciunea turmelor” de către puternicul animal al codrilor,
lăsându-i “ofrandă” de hrană, prin poieni şi crânguri. Tot în această
zi se făcea odinioară şi “retezatul stupilor”, atunci când albinăritul se
practica în ştiubeie împletite din nuiele, lipite cu lut, fiind necesară
decuparea lor, pentru a scoate mierea.
“Culesul plantelor de leac” se asocia cu acela al spicelor
rămase pe mirişte, după secerat, căci în boabele lor- conform unor
străvechi credinţe universale- sunt concentrate înseşi “spiritele
grâului”, aducătoare de rod şi mană. Aceste boabe, ca şi cele din
“cununa secerişului” se puneau în sămânţa anului viitor, asigurând
perpetuarea cultivării pământului şi a forţei lui de regenerare.
51
Maria Bocşe
52
53
Maria Bocşe
54
55
Maria Bocşe
SCHIMBAREA LA FAŢĂ (“Probejenia”)
An de an, de două milenii, lumea creştină celebrează

sărbătoarea “SCHIMBĂRII LA FAŢĂ”, sau PROBEJENIA (cum îi
spun oamenii satelor) la data de 6 august, când schimbările
astronomice şi meteorologice specifice zonei temperate – în cicluri
de patru anotimpuri- anunţă şi prima zi de toamnă.
Denumirea populară, PROBEJENIA sau PROBOJENIA vine
din vechi termeni slavoni, bisericeşti, iar nu din termenul local “a
probozi” (a certa, a dojeni), cum încearcă unii să facă o etimologie
populară.
Sărbătoare creştină de mare importanţă în ciclul hristic,
această zi comemorează cea de a doua Epifanie a lui Hristos, care
rugându-se pe Muntele Tabor împreună cu cei mai dragi apostoli ai
săi, Ioan, Petru şi Iacob a auzit glasul lui Dumnezeu numindu-l fiu
preaiubit : “… a luat pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan şi s-a suit într-un
munte înalt şi şi-a schimbat faţa înaintea lor şi hainele lui s-au făcut
strălucind şi albe foarte, ca zăpada şi s-a arătat lor Ilie cu Moise şi
grăiau cu Iisus…Şi s-a făcut un nor umbrindu-i pe dânşii şi a văzut
glas din nor, zicând : “Acesta este fiul meu cel iubit, pe acesta să-l
ascultaţi !“ ( Marcu, 9 vs. 2-7).
Era momentul consacrării, al revelării esenţei sale divine,
care prin moarte şi înviere va ajunge “de-a dreapta tatălui său”.
Strălucirea feţei lui Hristos, albeaţa hainelor sale, ca ale divinităţilor,
apostolii săi nu le vedeau, umbrite fiind de duhul sfânt pogorât ca un
nor, iar ei şi-au ascuns feţele la pământ, ascultând doar glasul divin,
venit din cer. În schimb, momentul consacrării şi strălucirea
asemănătoare soarelui au putut-o vedea doar cei doi proroci ai
Vechiului Testament, Moise şi Ilie.
A însemnat apogeul apostolatului şi al întemeierii
creştinismului, iar “Schimbarea la Faţă”, transfigurarea lui Iisus şi
înconjurarea lui cu o “mandorlă” (nimb) de strălucire celestă, ca un
nor- dovedea originea Sa divină. Acest moment a însemnat trecerea
56
într-o altă perioadă a sacrei întemeieri spirituale, în numele lui

Dumnezeu Tatăl şi al Sfintei Treimi.
În tradiţiile populare româneşti, această zi este marcată de
sacre analogii, definite de etnologi ca “imitatio dei”. Ca şi momentul
biblic, această zi era considerată de lumea satelor ca un “prag”, din
perpetua curgere a anotimpurilor, ca punte de legătură între vară şi
toamnă, între pârguirea holdelor, a pomilor, a viilor şi toamna
împlinirilor şi a belşugului.
PROBEJENIA avea şi valenţe premonitive, în credinţele
populare: dacă această zi era însorită şi caldă, toamna urma a fi
roditoare, iar dacă ploua, toamna va fi tristă, înnegurată.
Primul semn al toamnei în această zi era schimbarea culorilor
pădurii, de la verdele intens, strălucitor, la galben şi ruginiu, dealurile
şi munţii părând că ard sub siniliul cerului. “Nu te supăra pe copaci-
mi-a spus nepoţica mea, Antonia, când mi-a văzut lacrimi pe geană,
de dor de primăvară. Copacii au avut culoarea apelor, acum
Dumnezeu le-a dat culoarea soarelui !” Ce altă metaforă mai
potrivită ar putea găsi etnologii, poeţii, filosofii, pentru această zi de
sărbătoare a Credinţei, decât isteaţa copiliţă, la abia trei anişori ?
Apele râurilor devin reci, copiii nu se mai scaldă în undă căci
“o spurcă jivinele”- spun credinţele populare. Cerbii şi urşii coboară
spre ape, înainte de a-şi pregăti adăposturile pentru hibernare.
Spuneau bătrânii că de la această zi, întreaga Fire “dă-napoi”,
regresează, iarba îngălbeneşte, păşunile secătuiesc, iar “copacii
plâng, că nu-şi mai văd crescând lăstarii”.
Păsările migratoare dau puilor lecţii de zbor, iar berzele şi
stârcii pornesc cu vaier, spre alte zări, lăsându-şi cuiburile pradă
vântului şi vijeliilor toamnei. Toate vieţuitoarele se pregătesc să intre
în ascunzători şi în borte, şerpii, şopârlele, broaştele se retrag la
căldura “din inima pământului”. Doar şerpii albi, păzitori ai caselor
se cuibăresc la temelia acestora, “căci vai de locuinţa sub care nu se
aude ticăitul şarpelui”- spuneau oamenii satelor. Acesta, ca un
“genius loci” (spiritul locului) atrage norocul şi sporul în toate.
57
Maria Bocşe
Oamenii satelor- care la vremea solstiţiului de vară (la

Sânziene) îşi scoteau patul pe prispa casei, în cerdac sau în “târnaţ”,
pentru a respira aerul curat al nopţii sau pentru a număra stelele (care
adesea le erau călăuzitoare în urmarea etapelor muncii)- de la
Probejenie îşi duceau din nou patul în casă, căci semnele apropiatei
toamne se arătau. Acest gest uman, dependent de mişcarea astrelor şi
de “ curgerea” calendarului erau cuprinse în sugestiva sintagmă
populară :
“Numa-atâta-i vara vară,

Cât stă patu mândrii afară”
(inf. Ioniţă G.Andron, Negreni, jud. Satu-Mare)
Anumite obiceiuri păstrate în unele enclave izolate ale

ţinuturilor transilvane mai amintesc rădăcinile străvechi, precreştine
autohtone, legate de cultul soarelui, ale unor datini legate de
începutul lui august, când “crugul” verii se întorcea spre anotimpul
toamnei. Astfel, cercetătorul Rusalim Işfănoni semnala obiceiul
surprins în unele localităţi din zona Pădurenilor Hunedoarei, unde
sătenii se roagă dimineaţa, la soare, iar seara la lună. În satele Ruda
şi Alun a fost identificat obiceiul “potrivit căruia în dimineaţa zilei de
6 august, de Schimbarea la Faţă, “Probejenia”, sătenii aşteptau
răsăritul Soarelui în locul cel mai ridicat din sat, cu rugăciunea “Tatăl
nostru” (Işfănoni, 2004, p.146).
Sub ploaia de frunze îngălbenite şi spulberul de puf al
călătoarelor înaripate, Probejenia pare o zi tristă, dar nenumăratele
activităţi agro-pastorale nu lasă timp nostalgiilor, ci mărturisesc
marea înţelepciune a omului tradiţional: “Cine nu s-a plâns vara de
căldură şi de prea multă muncă, nu se va plânge iarna de frig şi de
foame !” Astfel ne spunea vrednica septuagenară, Veturia Suciu, din
Cojocna, judeţul Cluj.
58
Luna august se mai numea SECERAR, căci în ţinuturile

intracarpatice, de la Probejenie începea seceratul holdelor, care
trebuia încheiat pînă la SFÂNTA MARIE MARE, adică la “miezul
lunii”. În satele Transilvaniei, din Bihor, la Mureşul Superior, de la
Năsăud, la Făgăraş răsuna cântecul “cununii la seceriş”
“ De unde cununa vine

Lasă ţarinile pline.
Pe unde cununa trece,
S-o stropim cu apă rece,
Să aducă ploile,
Să sporească holdele…”
Între “Sânte Mării” , de la 15 august, până la 8 septembrie, pe

miriştele pustiite de holde, erau aduse stânile şi turmele de la munte,
pentru a fi păşunate în apropierea satului, asigurând în acelaşi timp
fertilizarea naturală a ogorului, pentru alte recolte bogate, în anii care
urmau.
PROBEJENIA marca şi începutul culesului viilor, “pe rod de
vară”. Fiind în perioada Postului Sfintei Marii, era dezlegare la peşte
şi la struguri, ca şi la miere, căci se “descăpăceau stupii” şi se aduna
în cămări “dulceaţa florilor”.
În această zi se culegeau şi plantele de leac ce purtau numele
Maicii Domnului : “Părul Maicii Domnului”, “Palma Maicii
Domnului”, “Rugul sântămăresc”, busuiocul, ca remedii “pentru
bolile copiilor şi ale bătrânilor”.
Pentru sufletul morţilor se dădea pomană din “colivă de
struguri”, alături de colacul sau pâinea din grâu nou, pentru a-i face
părtaşi la rodul anului şi bucuria omului. În cuptoare se aprindea
focul cu “păhuiul” de la Armindeni, pentru a se coace pâinea sfântă
din grâu nou, consumată de toţi membrii familiei, ca act
“sacramental”. Era marea sărbătoare a “degustării pâinii cu bobul de
59
Maria Bocşe
strugure”, căci acestea reprezentau în sens “euharistic” însuşi rostul

muncii şi esenţa Credinţei !
60
61
Maria Bocşe
MĂRUL NAŞILOR
În contextul sărbătoririi înrudirii “de cruce” dintre noile

familii închegate şi naşi, “părinţii de suflet” ai mirilor, se integrează
şi vechiul obicei din Transilvania- descris de folcloristul Benedict
Viciu, la sfârşitul veacului XIX- numit “Mărul naşilor” sau “Mărul
de cununie”.
Obicei sincretic, în care se împletesc riturile nupţiale, cu rituri
funerare şi cultul strămoşilor, precum şi cu riturile de fertilitate şi de
sacralizare ale noilor relaţii familiale stabilite, “Mărul naşilor” se
organiza la sfârşit de iulie, “când pomii sunt plini de roadă” sau la
început de toamnă (de Sfântă Mărie Mică), “când merele roşii aprind
livada”. Considerat şi ofrandă pentru viaţa “de Dincolo”, “mărul” se
punea “pentru ca sufletele naşilor şi ale familiilor finilor să aibă pe
cealaltă lume, un pom, pe care să se odihnească”- sublinia folclorista
bucovineană, Elena Sevastos.
La data prestabilită de naşi, însurăţeii invitau la ei acasă, după
slujba duminicală, pe preotul şi pe cantorul bisericii, pe naşi şi
rudeniile apropiate, precum şi pe 12 oameni sărmani din sat,
aşezându-i la masă după vârstă, grad de rudenie şi condiţie socială. În
“fruntea mesei” se punea un pom înalt, măr sau prun, încărcat de
roadă, de colăcei, batiste şi ulcele. Lângă pom era locul preotului şi
al naşului. Tuturor mesenilor li se punea în faţă câte un ulcior nou cu
vin, câte un colăcel în care era înfipt un “ merişor”, crenguţă de pom,
cu fructe şi turte dulci. Preotului, cantorului şi naşului li se ofereau
ştergare alese în războiul de ţesut, “merindări” (şervete) sau năfrămi.
Pe masă se punea uneori şi o colivă din grâu nou. În mijlocul
colăceilor ardeau lumânări, ale căror flăcări se înălţau spre cer,
pentru slava lui Dumnezeu şi pomenirea morţilor.
“Mărul” care reprezenta “Pomul vieţii” din grădina Raiului
purta pe ramuri şi simbolul şarpelui, împletit din lumânări, având
alături legătura magică, un ştergar alb, ţesut cu arnici roşu, lumânări
şi colăcei legaţi mănunchi, pentru înlăturarea maleficului.
62
Preotului i se mai dăruia pielea mielului sau a oii, din care se

preparau bucatele pentru masă, acest dar amintind biblica
semnificaţie a mielului de jertfă.
Anticipând festinul comun, preotul rosteşte rugăciunea de
binecuvântare a rodului şi a fructelor, ţinând în mâini blidul cu grâu
sau colivă şi pomul, “mărul”, împreună cu naşii. Mesenii susţin
simbolic acest gest, înlănţuindu-şi braţele ca într-o comuniune, a
spiritului, ca într-o “roată” a vieţii şi a morţii, ca într-o asociere a
comunităţii în acelaşi destin. Era un gest de “paos”, de ofrandă,
pentru fericirea veşnică a însurăţeilor şi a naşilor, pe pământ şi în
“Lumea Cealaltă”. Poate exista, oare, un gest mai altruist al
colectivităţii decât acesta al “garanţiei” solidarităţii în orice
împrejurare ?
După acest ritual, fiecare comesean pleca spre casă purtând
colacul şi micul “măr”, pomişor cu fructe, precum şi ulciorul de lut,
cu “apa vieţii”.Tânărul căsătorit ţinând “Mărul Mare” cu mâna
dreaptă, îl oferea naşului, zicând : “ Nănaşule, pe lumea asta să fie al
dumitale, pe cealaltă lume, al meu”. De asemenea, îi oferea un scaun
de odihnă, lucrat de mâna sa, din lemn de brad. Cu aceleaşi cuvinte
oferea darurile tuturor celor de faţă, gestul, ritul, cuvântul însemnând
ofrandă “din viaţă”, pentru veşnicia pe “Alt tărâm”.
După toaca de vecernie, naşul invita lumea la ospeţie, în casa
lui. Însurăţelul şi naşul mergeau invitând toţi sătenii, poftindu-i să
guste din ulciorul cu vin, pe care-l purtau drept chezăşie. Cina
comună, încheiată cu cântec şi joc, se înşira în marile sărbători ale
anului, ale ciclului vieţii.
“Mărul naşilor” ca şi sărbătoarea numită “Bulciul sărutatului,
de la Hălmagiu”- la Sântoader- însemna în lumea satelor româneşti
din Transilvania două evenimente deosebite ale colectivităţilor
rurale, deopotrivă sociale, rituale şi de sacralizare, la vremea
împlinirii recoltelor, roadelor.
63
Maria Bocşe
64
65
Maria Bocşe
ADORMIREA MAICII DOMNULUI

(“Sfânta Marie Mare”)
La miez de august, când roadele dau în pârg, ca sfântă

împlinire a rostului vieţii şi al muncii, lumea creştină celebrează
ADORMIREA MAICII DOMNULUI, care a fost înălţată la ceruri,
aidoma Fiului Său, împlinindu-se Apoteoza Sa întru eternitate.
În folclorul românesc, în legendele religioase, în colinde şi
pricesne (cântări de laudă aduse Precestei, nume de origine slavonă,
folosit în textele liturgice slavone), în credinţele şi descântecele de
leac şi de noroc, în arta populară şi în sfintele icoane ale Celei fără
Prihană, în cântecele religioase de la botez, de la nuntă sau de la
înmormântare, la toate răspântiile vieţii noastre, ruga fierbinte,
nădejdea noastră o numesc SFÂNTA MARIE MARE, mijlocitoarea
noastră pe lângă Fiul Ei şi pe lângă Dumnezeu Tatăl.
Folcloristul bucovinean, de la sfârşitul secolului XIX, Simion
Florea Marian a cules din popor numeroase legende despre viaţa
Maicii Domnului, dar poate cele mai frumoase au fost acelea despre
ultimile zile ale Preacuratei Fecioare şi despre Adormirea Ei .
Inspirat de “Mineiul pe luna august”, tipărit la Mănăstirea
Neamţ în 1847, Simion Florea Marian relata cele întâmplate acum
2000 de ani, în Cetatea Ierusalimului :
după Învierea şi Înălţarea lui Iisus la ceruri, Maica Sa se urca
zilnic pe “Muntele măslinilor”, în Grădina Getsemani, pentru a se
ruga, acolo unde şi Fiul Ei- înainte de a fi trădat şi prins pentru a
suferi calvarul răstignirii- s-a rugat fierbinte Tatălui Ceresc să
îndepărteze de la El, "paharul suferinţei”.
Cu trei zile înainte de “adormirea” Maicii Domnului, Iisus l-a
trimis pe Arhanghelul Gavriil să-i anunţe ceasul izbăvirii suferinţelor
şi al “mutării Ei de pe pământ, la ceruri”. Maica Domnului s-a dus
ultima oară pe ” Muntele măslinilor” să se roage, “ iar când a ajuns şi
a prins a se sui pe munte, toţi pomii câţi se aflau pe dânsul, văzând-o
că vine pentru cea din urmă oară spre a se ruga la umbra lor, au
66
început a i se pleca şi a i se închina…” Întorcându-se acasă, a aprins

lumânări şi s-a pregătit cu cele cuvenite pentru înmormântare.
Apostolii- răspândiţi în lume pentru a propovădui învăţăturile
lui Hristos- au aflat în vis despre ceea ce urma să se întâmple şi au
fost aduşi pe nori, sosind cu mare vuiet şi tânguindu-se pentru
pierderea Ei. După ce Maica a adormit, Apostolii, în frunte cu Petru
au rostit “cântările pentru ieşirea sufletului”, apoi punând-o pe
năsălie au pornit spre satul Getsimani, unde şi-a dorit să fie
înmormântată. În rugăciuni şi cântări de slavă au purces cu mare jale
spre “locul de veci”. Mai-marii iudeilor au trimis oameni păgâni s-o
batjocorească, încercând s-o ia de pe năsălie. Îngerul care veghea
procesiunea i-a pedepsit, luându-le vederea, auzul, chiar mâinile
pângăritorilor. Văzând această minune, toţi s-au închinat şi s-au
botezat în religia creştină, dobândind izbăvirea de pedeapsă şi
vindecarea.
Legenda spune în continuare că apostolul Toma fiind plecat
departe a ajuns abia după trei zile la Ierusalim . Voind să vadă
sfântul mormânt, a purces cu ceilalţi apostoli la Getsimani, dar au
găsit mormântul gol, doar giulgiul mortuar fiiind mărturie a ridicării
Ei la ceruri, “ în trup şi suflet”.
O altă legendă spune că Toma- care se îndoise de ridicarea
Ei la cer- privi în sus, iar Maica i-a aruncat brâul său, pentru a-i întări
credinţa. Brâul a rămas pe cer, căci el este curcubeul vremilor bune.
Cea mai frumoasă legendă- care aminteşte nu numai
întâmplările biblice, ci le transpune în spaţiul nostru carpatic, cu
obiceiurile noastre tradiţionale, funerare, cu natura şi anotimpurile
noastre, cu calendarul agricol, peste care s-a suprapus cel religios,
dar mai ales cu nestrămutata nădejde în sprijinul Maicii Domnului,
care a suferit mai mult decît orice mamă pe pământ- păstrează
înţelepciunea, farmecul şi fabulosul basmelor ţărăneşti: “ Nu ştiu
dacă a mai fost cândva vreo femeie pe lumea aceasta atât de asuprită,
de necăjită şi de amărâtă cum a fost Maica Domnului. Abia a născut
ea pe Iisus, Mântuitorul Lumii şi iată că împăratul Irod, temându-se
67
Maria Bocşe
că acesta îi va lua tronul împărătesc dete poruncă ostaşilor săi ca să

taie pe toţi pruncii de la doi ani în jos mai mici, cugetând că-l vor
afla şi pe Iisus printre ei şi-l vor tăia. Din pricina aceasta… a trebuit
să fugă cu dânsul şi cu logodnicul ei, Iosif, din Vifleem…” (Marian,
1904)
Legendele universale creştine sanctifică locul în care a
poposit Sfânta Familie la izvorul din Matarieh, din Egipt, atunci cînd
a fugit de mânia lui Irod, după ce Iosif a fost avertizat în vis de către
Îngerul Gavriil. Izvorul a devenit loc de pelerinaje, începând din
secolul VI, relatează antropologa Patricia Hidiroglou, de la Paris. Şi
spune legenda după “Evanghelia arabă” relatată de cercetătoare, că
atunci când Maica Domnului se pregătea să spele scutecele pruncului
Iisus, în chip miraculos a ţişnit un izvor de la rădăcina unui arbore de
balsam De atunci, apa acestui izvor sau scutecele spălate în ea au
fost considerate ca remedii împotriva leprei şi a bolilor de ochi
(Albert, 1990, p.142, apud Hidiroglou, 1997, p 112).
Iar legenda culeasă de Simion Florea Marian din folclorul
bucovinean continuă naraţiunea întâmplărilor de demult:
“N-a apucat însă bine a scăpa de prigonirea lui Irod şi iată că
acuma se răsculară asupra fiului său Iisus mai marii şi bătrânii
iudeilor, cari nu erau înţeleşi cu învăţătura lui cea nouă… Şi în
răutatea inimii lor atâta ce-l urmăriră şi prigoniră, până ce, la urma
urmelor, puind mâna pe dânsul, îl batjocoriră şi-l chinuiră în tot felul,
iar după aceea, ca paharul Maicii Sale să fie cu vârf, îl răstigniră pe
cruce între doi lotri. Văzând acestea, Maica Domnului…părăsind
această lume plină de răutate şi de păcate, îşi dete sufletul, care se
urcă la cer, spre a se ruga acolo pentru noi, oamenii. Şi jelea şi
durerea, când a adormit Maica Domnului a fost pretutindene aşa de
mare şi de pătrunzătoare, că până şi pomii cu poamele cele mai
frumoase şi mai alese s-au adunat la un loc şi s-a format dintr-înşii un
pom mare, care s-a pus în fruntea procesiei, cu care a fost petrecută
Maica Domnului la mormânt. Şi de atunci este datina în cele mai
multe părţi de a se duce, când se înmormântează vreun mort, un pom
68
încărcat cu tot felul de poame… Jelea şi întristarea ce a cuprins

lumea după Adormirea Maicii Domnului a fost aşa de mare, că până
chiar şi frunzele tuturor pomilor şi a pânilor (grânelor n.n.) s-au
îngălbenit de durere şi mâhnire. Iar bostanul, păpuşoiul şi hăldanul
au făcut un “struţ” mare şi frumos din Floarea -Soarelui şi l-au pus în
chip de cunună pe sicriul Maicii Domnului… Şi de atunci, când se
serbează adormirea Maicii Domnului, perii, merii, păpuşoii, bostanii
şi haldanii se coc şi îngălbinesc. Iar în urma acestora vine apoi jelea
cea mare, adică iarna”. (Marian, 1904)
Acest obicei al “pomului mortului” se îndătina până spre
sfârşitul secolului XX în toate aşezările de pe Someş, ca şi în cele
din Mocănimea Munţilor Apuseni.
În satele din subzona Hăşdatelor, spre exemplu, după
săvârşirea ritualului funerar se punea în mijlocul bisericii, pe masa
de “pomană”, un “pom”, vârf de prun, încărcat cu fructe, colăcei,
covrigi în formă de scăriţă ( simbolizând “scara spre cer”) sau
antropomorfi ( întruchipând “trupul Domnului”), ulcele din lut sau
din faianţă, batiste (simboluri ale “paosului”). Pomul era înfipt într-
un colac mare, aşezat pe un ştergar “de moarte”, ales în războiul de
ţesut. La săvârşirea ritualului de parastas, oamenii se ţineau de
ramurile “pomului”, invocând urcarea la ceruri a sufletului celui
decedat. După înmormântare, toate “darurile” pomului erau
împărţite copiilor, preotului, cantorului, bătrânilor. (inf. Emilia
Crişan, n.1888, Pruniş, jud.Cluj) .
Legendele populare ne fac astfel martorii timpului biblic şi ai
locurilor sfinte, de unde a început însăşi istoria creştinismului, iar
obiceiurile noastre religioase s-au perpetuat într-un sincretism
permanent cu cele legate de eterna curgere a ciclului anotimpurilor, a
schimbărilor astronomice şi meteorologice.
Legendele legate de Adormirea Maicii Domnului- în care
natura, pomii, plantele participă ca actanţi îndureraţi, la ceremonialul
înmormântării MARIEI- explică atâtea rituri şi simboluri din
tradiţiile noastre populare : “pomii de ofrandă” închinată morţilor, în
69
Maria Bocşe
Joia Mare, “mărul naşilor”, dăruit pentru întărirea înrudirilor “de

cruce “ între familii, “pomul de ofrandă la înmormântări “, amintind
mărul edenic, “pomul binelui, al adevărului şi al cunoştinţei”.
În satul copilăriei mele, Miceşti, judeţul Cluj, oamenii
îndătinau odinioară, la celebrarea Sfintei Marii Mari să aducă în
biserică un “pom”, un vârf de prun, încărcat cu roadă, dar şi cu
„ofrandă de pâine”, covrigi şi colăcei, în formă de cruce, stele,
scăriţe, amintind “podoabele cerului”, batiste (ca punţi spre Altă
Lume, a strămoşilor), ulcele şi ulcioraşe (ca simboluri ale “apei de
viaţă şi de moarte”). După încheierea sfintei liturghii, bătrânul preot,
Eugen Crişan – bunicul meu- binecuvânta pomul, stropindu-l cu
aghiasmă. Apoi binecuvânta enoriaşii, mai ales pe femeile şi copilele
care purtau numele sfânt al Fecioarei, oferindu-le câte un “dar” din
pomul încărcat, ca semn de sănătate, din “harul Maicii Domnului” şi
de belşug, din sporul verii! Mie mi-a dat numele Maria (de la
Miriam- “Steaua mării”), pe care l-am transmis ca averea cea mai de
preţ, fiicei şi nepoţelei mele, pentru a le pune sub ocrotirea Maicii
Domnului.
Maica Domnului. Imagini şi simbol în cultura tradiţională

românească
De-a lungul ciclului calendaristic, lunar şi solstiţial, în diferite

momente sau sărbători ale anului, oamenii credeau că Maica
Domnului îşi revarsă harul asupra lor. “La Anul Nou, când se
deschide cerul se arată Maica Domnului”- spuneau bătrânii satelor
„La Inviere şi la Ovidenie (21 noiembrie) se văd multe minuni.
Maica Domnului cu fiul în braţe le prezice viitorul, de aceea mulţi
veghează şi dacă nu văd nimic, se crede că n-au prins deschiderea
care este numai de o clipă” Aceste relatări cuprinse în Răspunsurile
la Chestionarele lui Nicolae Densuşianu, la sfârşitul veacului XIX
sunt completate cu altele de natură cosmologică: ”Stelele sunt nişte
70
făclii… Câte stele, atâtea suflete, fiecare om cu steaua lui. Soarele e

steaua lui Dumnezeu, luna e steaua Maicii Domnului”. (ibidem)
Nu există domeniu al spiritualităţii populare româneşti în care
imaginea sau simbolul divin al Fecioarei să nu străbată ritualitatea
tradiţională.
Între sărbătorile marianice (Adormirea Maicii Domnului, la
15 august şi Sfânta Marie Mică, adică Naşterea Fecioarei, celebrată
la 8 septembrie) fapte, gesturi, credinţe sunt închinate Celei fără
Prihană.
În practicile etnoiatrice, în descântecele magice,
psihoterapeutice, imaginea şi numele Ei sunt invocate odată cu
plantele, substanţele minerale sau organice, pe care le întrebuinţau
pentru vindecare. Prin gest (făcând semnul crucii), prin obiect
(icoana Maicii Domnului), dar şi prin folosirea plantelor de leac
(cărora le-au dat sacră denumire), locuitorii satelor credeau în
eficienţa practicilor etnoiatrice. “Iarba Fecioarei” (Merinaria Glabra),
era una din cele 99 de plante care se puneau în scăldătoarea copiilor
bolnavi, iar “Palma Sfintei Mării” sau “Ruja Ierihonului” (Anastatica
Hierochuntica) erau plante întrebuinţate în tulburările de sarcină sau
în boala lehuzelor. “Papucul Maicii Domnului” (Cypripodium
Calceolus), “Părul Sfintei Mării” (Asplenium Septentrionale), “Poala
Maicii Domnului” (Artemisia Annua), ori “Poala Sfintei Mării”
(Alchemilla)- sunt doar câteva din multitudinea de plante benefice,
curative, cunoscute şi valorizate de tradiţia populară.
Cei mai îndrăgiţi arbori, cu implicaţii în ritualitatea
sărbătorilor tradiţionale îşi au legendele legate de imaginea Fecioarei.
“Se spune că salcia a fost blagoslovită de Maica Domnului, care s-a
pornit în căutarea fiului său, când era răstignit. Mergând, a ajuns la
marginea unei ape, la o salcie pe care a rugat-o să se facă punte, ca să
poată trece. Salcia a ascultat-o, s-a aplecat peste apă, iar Maica
Domnului trecând peste ea a binecuvântat-o să nu se poată face
cărbuni din ea şi să se ducă în toţi anii, în ziua de Florii, la biserică”.
O altă legendă cuprinsă în Răspunsurile la Chestionarele lui
71
Maria Bocşe
Densuşianu spune deopotrivă că “ Maica Domnului, vrând să vadă

pe Hristos răstignit a avut în cale o apă. S-a rugat de toate buruienile
ca să o treacă şi nici una n-a voit, numai salcia a întins o cracă şi a
trecut-o dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o, ca să o ducă în
biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea ca să
nu-i doară mijlocul la seceratul grâului” (Fochi, 1976, p.130). Şi de
atunci – povestesc legendele noastre carpatice- oamenii celebrează
Floriile ducând crenguţe înflorite de salcie, la biserică, în amintirea
ramurilor de finic cu care l-au întâmpinat oamenii pe Iisus, la intrarea
în Ierusalim, călare pe mânzul de asină. Crenguţele de salcie, sfinţite
erau păstrate de-a lungul întregului an, în case, pentru “descântecul
Maicii Domnului”, care se rostea pentru creşterea pruncilor, pentru
îndepărtarea bolilor, “pentru statul caselor”, pentru norocul fetelor şi
viaţa cătanelor, pentru toate “pragurile existenţiale” în care omul
implora ajutorul Maicii Domnului. Pe ramuri de salcie se împleteau
cununile mireselor, pentru a le aduce noroc şi prunci ; cu ramuri de
salcie se încerca oprirea trăznetelor, în timpul verii şi tot cu ele se
aprindea “focul viu”, la stânile de pe munte, pentru apărarea
turmelor. Cu nuia de salcie se căutau izvoarele, ca sursă de viaţă…
În arta populară, nici un gen artistic nu “uita” să invoce, să
transpună plastic imaginea Fecioarei ori planta cu numele Ei.
Casele româneşti îşi răsfăţau în soare “albastrul de Mândră
Mărie”, zugrăveala atât de specifică pentru aşezările carpato-
dunărene, imitând siniliul cerului sau al veşmântului Fecioarei.
Ornamentele de pe ştergare, lăicere, cămăşi ori de pe vasele de lut
sau de pe troiţe se numeau “steaua Maicii Domnului”, “prescura
Măriei”, “cununa Maicii”- într-o gamă onomastică nesfârşită, de
închinare Celei Fără Prihană.
Iconografia populară, icoanele pe lemn sau pe sticlă redau
imaginea Maicii Domnului în întreg periplul său terestru, de la
“Naşterea sa” la “Naşterea lui Hristos”, de la ipostaza “Fecioarei cu
pruncul”, la aceea a “Maicii îndurerate”. Aceste sacre reprezentări
72
împodobeau pereţii sfintelor lăcaşe, locuinţele oamenilor, veghind

leagănele pruncilor, masa truditei pâini, praznicele sărbătorilor.
Una din cele mai frumoase reprezentări, puţin cunoscută, dar
care aduce o imagine transpusă în spaţiul românesc a Fecioarei cu
Pruncul o constituie o pagină de Prăznicar din Maramureş, provenind
din secolul XVI- XVII. Această filă de Prăznicar a fost descoperită
de ilustrul cercetător şi profesor universitar, Ioan Dumitriu Snagov,
în Arhivele Vaticanului şi publicată în volumul “Monumenta
Romaniae Vaticana”. Maica Domnului şi Pruncul sunt înveşmântaţi
în costume populare maramureşene. Documentul a fost colecţionat
cândva din nordul Transilvaniei, fiind păstrat acum în “Fondo
legature” Vatican Rom.6, cuprinzând “Textele ceremoniilor” la
principalele sărbători din calendarul bizantin. Pentru valoarea
deosebită a acestui document şi frumuseţea deosebită a desenului
emblematic, reproducem textul scris în monumentalul volum de către
autorul lui: “Redactarea realizată în Transilvania de nord, cu
particularităţi lingvistice maramureşene prezintă sensibilitate şi
plasticitate stilistică populară, a lexicului teologic, ceea ce-i dă o
deosebită savoare literară. Autorul, un anonim de fină capacitate
artistică a copiat un arhetip mult mai vechi. Manuscrisul se distinge
prin ilustraţia miniaturală executată în culori vegetale, într-o viziune
naivă, locală, totul se desfăşoară într-un mediu sacru, cu specific
popular românesc, în arhitectura locală (în spatele imaginii principale
se profilează turnurile unei bisericuţe de lemn n.n.), sfinţii sunt
îmbrăcaţi în costume populare locale. Maica Domnului poartă iie şi
catrinţă decorate manual, caracteristice acelui ţinut, ţinând în braţe pe
Iisus, îmbrăcat cu un cojocel de miel, care admiră natura şi se joacă
ţinând în mână un covrig. Icoana aceasta a fost adoptată ca patroană
a Expoziţiei din Salonul Sixtin, fiind admirată de vizitatori ca
Madona Română “(expoziţia, cuprinzând documente privind istoria
românilor a fost organizată la Vatican, Roma, în anul 1995, fiind
itinerată în România, în 1996, n.n.)..”Scrierea este chirilică, în limba
română…” (Dumitriu Snagov, 1996, p.160).
73
Maria Bocşe
Viaţa Fecioarei pe pământ, cu toate etapele şi suferinţele Ei

sunt rememorate an de an, de 2000 de ani, prin folclorul românesc,
prin legendele povestite la ceas de seară, la vatra cuptorului, sau
colindate în acele fără de egal creaţii cu care se vestea marea
sărbătoare a Naşterii Domnului. Povestite sau incantate, legendele
biblice începeau şirul tematic:
“Coborât-o, coborât,
Fiul lui Dumnezeu sfânt,
Pe turnu bisericii,
La icoana Precistii.
La Maria-o săluit…
(Bocşe, Mihaiu, 2005, p.92).
Compendiu de credinţă şi de înţelepciune, colinda narează

apoi “rosturile” pruncului nou-născut şi nemărginita lui putere în cer
şi pe pământ, ca izbăvitor al lumii, născut din Fecioara Maria.
Istorie, imagine, simbol, credinţă- se îngemănează apoi în
legendele arborilor binecuvântaţi de Fecioara Maria, bradul, tisa,
teiul, rugul, consideraţi în tradiţiile populare a avea “lemn sfânt”. Pe
“lodbele” din lemnul lor se pictează icoane, din “miezul” lor se
cioplesc potire şi căuce rituale, troiţe, cruci “de vatră”, pomelnice,
leagăne şi altare, ca şi atâtea unelte care sfinţesc munca şi rostul
oamenilor- după cum spun înţelepţii satelor.
Cea mai frumoasă legendă, colindată de 2000 de ani este însă
aceea despre Maica Domnului, care-şi caută Fiul, leit-motiv de
inspiraţie pentru balada Mioriţa, în Transilvania fiind cunoscută prin
numeroasele variante de colinde pastorale.
Performerii vârstnici ne-au relatat că această baladă-colindă-
legendă despre Maica Îndurerată se rostea nu numai la Crăciun, ci şi
în Săptămâna Patimilor şi chiar în Postul Sfintei Marii, din miezul
verii, când lumea celebrează Adormirea Maicii Domnului. Imaginea
74
ei, ca filon nepreţuit al credinţei străbate întreaga cultură şi

spiritualitate tradiţională românească.
În miez de august, credincioşii pornesc lungile pelerinaje spre
mănăstirile şi sfintele lăcaşe ale ţării, spre icoanele MAICII
DOMNULUI, făcătoare de minuni. Una din cele mai căutate
mănăstiri este la vreme de vară, NICULA, de lângă oraşul Gherla, pe
Someş, având icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată pe lemn
de tei, la 1681, de preotul Luca din Iclod. Legenda “lăcrimării”
acestei icoane timp de 26 de zile, în anul 1699, a străbătut Europa ,
aducând sute de mii de pelerini. Tot acest miracol a fost şi motivul
“naşterii” unei noi vetre de artă populară, pictura pe sticlă, primul
centru ţărănesc specializat în acest gen artistic, fiind satul Nicula, din
apropierea mănăstirii cu acelaşi nume. De peste trei veacuri, icoana
făcătoare de minuni, mănăstirea Nicula şi splendidele icoane
ţărăneşti – de mare originalitate şi răspândire- au făcut cunoscute în
întreaga lume imaginile “Maicii Domnului”, aşa cum erau plăsmuite
de imaginaţia şi de sufletul pictorilor ţărani. Mulţi au fost
personalităţi ale artei transilvane, alţii au rămas anonimi. Dar până
azi, mesajul iconarilor şi talentul lor l-au moştenit ultimii
reprezentanţi ai artei tradiţionale niculiene, arhidiaconul ILARION
MUREŞAN şi monahul ISPAS MOLDOVAN, (maestru şi discipol)
care duc şi azi faima acestui gen unic de pictură pe sticlă.
În tematica bogată a icoanelor create de pictorii ţărani,
“Naşterea Fecioarei”, “Ovidenia”, “Bunavestire”, “Fecioara cu
pruncul”, “Maica Îndurerată”,“Adormirea Maicii Domnului” ar putea
ilustra cu splendidele lor imagini orice sfântă carte a istoriei vieţii
MARIEI.. Dar, poate, nimeni n-a reuşit să facă o distincţie atât de
clară între viziune şi sacralizare ca ilustrul pictor, arhidiaconul
ILARION MUREŞAN. În galeria icoanelor sale, în “Catalogul”
editat la Mănăstirea Nicula, în Editura Ecclesia, 2002- două sunt
imaginile care trezesc cel mai mult evlavia : icoana “Maicii
îndurerate” inspirată după un izvod popular din secolul XVIII,
înfăţişând-o pe Fecioară fără nimb, ca o femeie de rând care-şi jeleşte
75
Maria Bocşe
Fiul. Pe maphorion-ul negru, de doliu are trei “vocabule” liturgice,

trei rozete, una deasupra frunţii, iar câte una pe fiecare umăr,
mărturisind neprihănirea eternă. Pe cap, peste văl are cununa de lauri
a gloriei prin jertfă şi Credinţă. Simetric, deasupra umărului drept al
Maicii Îndurerate şi deasupra Răstignitului este pictat “arborele
vieţii”, o altă “vocabulă” plastică a resurecţiei şi a veşniciei.
Cea de a doua imagine a Maicii Îndurerate, în creaţia
arhidiaconului Ilarion, este tot după un izvod ţărănesc, din secolul
XVIII. Atitudinea Ei este copleşitoare, plină de durere şi de
resemnare în faţa voinţei lui Dumnezeu. Maphorion-ul cernit are cele
trei “vocabule” stelare, iar capul îi este “încoronat” de un nimb cu
raze, anunţând sacralizarea Ei şi apoteoza după moarte.
Pictorii din Nicula – prin strămutare în alte localităţi, sau prin
răspândirea creaţiilor lor- au dat naştere şi altori centre transilvane,
Miercurea Sibiului, Scheii Braşovului, Sibiel, Laz, Lancrăm în zona
Albei, dezvoltând o artă fără egal în alte arii culturale carpatice sau
dincolo de fruntariile ţării noastre.
Imaginea Mariei, invocarea ei în sprijinul celor în suferinţă au
născut rugăciuni, imnuri de închinare, opere literare şi istorice. Dar
poate fi o mai sublimă rugăciune ca cea scrisă de Eminescu,
izbucnită din Credinţa şi spiritualitatea moştenită în satul românesc
ca şi din sufletul său zbuciumat ?
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie !
Privirea adorată
Asupră-ne coboară
O maică preacurată
Şi pururea fecioară,
Marie.
76
“Luceafărul” este Ea, Miriam –“Steaua mărilor”, puritatea şi veşnicia

ei fiindu-ne pururi călăuzitoare !
77
Maria Bocşe
78
79
Maria Bocşe
TĂIEREA CAPULUI SFÂNTULUI IOAN

BOTEZĂTORUL
-De la legendele biblice la tradiţiile populare-
La sfârşitul verii, în 29 august, lumea creştină comemorează

martiriul şi uciderea SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, cel care
mai înainte de a se adeveri Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu- anunţa
venirea lui.
Dar cine a fost IOAN BOTEZĂTORUL? În tradiţiile
populare româneşti există obiceiul “Iordănitului”, 7 ianuarie, de
sărbătoarea Sfântului Ion, după Bobotează, ziua BOTEZULUI LUI
IISUS, prin binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin împlinirea ritualului
de către Ioan Botezătorul.
Legendele populare româneşti, reluând textele biblice ale
evangheliştilor- arată că IOAN a fost fiul lui Zaharia, un om prea
cucernic şi preot bogat şi al Elisavetei, rudenie cu Fecioara Maria,
cărora Dumnezeu le-a dat harul de a deveni părinţi la o vârstă
înaintată.
Evanghelistul Luca scrie că în timpul când Zaharia slujea şi
tămâia la altar, i s-a arătat un înger care i-a spus: “- Nu te teme,
Zaharie, pentru că s-a auzit rugăciunea ta. Şi muierea ta, Elisaveta va
naşte ţie fiu şi vei pune numele lui Ioan” (Luca, I, 13) Acest nume
înseamnă în ebraică “dar de la Dumnezeu” tradus în greacă
“Teodoros”, iar în slavonă “Bog-danâi, Bogdan”, însemnând aceeaşi
sintagmă.
Textul biblic relevă menirea Sfântului Ioan Botezătorul: “Şi
va fi ţie bucurie şi veselie şi mulţi de naşterea lui se vor bucura. Căci
va fi mare înaintea Domnului şi vin şi beutură beţivă nu va bea şi se
va umplea de duhul sfânt încă din pântecul mumă sa… şi el va merge
înaintea lui cu spiritul şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile
părinţilor către fii şi pe cei necredincioşi întru înţelepciunea
drepţilor, ca să gătească Domnului popor desăvârşit” (Luca, I, 17).
80
La şase luni după această binecuvântare adusă lui Zaharia şi

Elisavetei- spun textele biblice- Arhanghelul Gavriil s-a arătat
Fecioarei Maria, logodită cu Iosif, anunţând-o şi pe ea de harul
dumnezeiesc, care o va sfinţi între mame. Tot îngerul i-a vestit că şi
Elisaveta, rudenia ei a zămislit prunc la bătrâneţe. “ Şi sculându-se
Maria, mers-a la munte cu de grab, în cetatea Iudei şi a intrat în casa
Zahariei şi s-a închinat Elisavetei”… iar pruncul acesteia “săltat-a în
pântecele ei şi s-a umplut de duhul sfânt, Elisaveta” (Luca, I, 41).
O frumoasă legendă românească, publicată de folcloristul
Simion Florea Marian în volumul “Legendele Maicii Domnului”
(Bucureşti, 1904) spune că cei doi prunci, al Elisavetei şi al Mariei s-
au recunoscut încă din pântecele mamelor lor, ca fraţi, adică rudenii,
iar Iisus a întrebat :
“- Ioane, boteza-mă-vei, când vei umbla prin lume ?
- Boteza-te-voi, Doamne şi mulţi voi boteza în numele tău !”
Destinul pruncului Ioan a fost deosebit de trist. De teama ostaşilor lui

Irod, care a poruncit uciderea pruncilor mai mici de doi ani, pentru
a-l sacrifica şi pe Iisus, Elisaveta s-a ascuns în munţi, născând într-o
peşteră. Zaharia - care n-a vrut să destăinuiască locul unde se afla
soţia sa- a fost ucis de soldaţi, lângă zidul templului în care slujea.
După doar patru luni a murit şi Elisaveta, iar pruncul Ioan a rămas
doar în grija îngerilor- după cum spun legendele biblice. Unde a trăit
? Cum a crescut ? Nu există nici o menţiune.
La vârsta tinereţii, Ioan trăind în modestie, îmbrăcat în strai
aspru din păr de cămilă, încins cu o curea simplă, vieţuia în pustie,
hrănindu-se cu miere sălbatică şi cu lăcuste, pentru a se smeri cât mai
mult Domnului. Boteza mulţimile de oameni în apele Iordanului şi
anunţa venirea lui Hristos. Apoi mergând Iisus în pustie, la Ioan l-a
fost botezat şi pe el, aşa cum îi făgăduise, când viaţa abia se înfiripa
în trupurile lor. Astfel spun legendele populare şi bogatul folclor
românesc, inspirat din textele biblice.
81
Maria Bocşe
Ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul o serbează toţi

creştinii la 24 iunie, în apropierea solstiţiului de vară, iar sărbătoarea
religioasă s-a suprapus peste cea a Sânzienelor, de sorginte
precreştină, traco-elină, ca zi închinată naturii şi zeiţei pădurilor,
Diana (Sanctae Dianae).
Sfântul Ioan Botezătorul era proroc aspru şi mustra oamenii
pentru greşelile lor. Iar pentru că a îndrăznit să-l mustre pe Irod,
tetrarhul Iudeii, care o luase pe soţia fratelui său Filip, Irodiada,
acesta l-a aruncat în temniţă, deşi ştia că este un om drept, care nimic
nu greşise. “Căci Irod l-a prins pe Ioan şi l-a legat şi l-a băgat în
temniţă pentru Irodiada, muierea lui Filip, fratele său”- spune
Evanghelia de la Matei, (I, 3), căci îi zicea Ioan “nu ţi-e slobod să o
ţii”, “şi vrând să-l omoare, s-a temut de el, căci toţi îl socoteau că e
proroc”(Matei,14,5).
La sărbătorirea zilei de naştere a lui Irod, Salomeea, fiica
Irodiadei a dansat pentru plăcerea tetrarhului. Acesta i-a făgăduit cu
jurământ că-i va dărui tot ce-şi doreşte, iar Salomeea, povăţuită de
mama sa îi ceru capul lui Ioan Botezătorul. “Şi s-a întristat împăratul,
dară pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau la masă, a poruncit să i-l
dea”(Matei, 14, 9).Capul i-a fost adus pe tipsie, iar Irodiada a
poruncit să fie îngropat într-ascuns ca să nu învie.
Ucenicii lui Ioan i-au îngropat trupul şi l-au anunţat pe Iisus,
care s-a întristat adânc, mergând în pustie singur, dar mulţimile de
oameni l-au înconjurat din nou, cerându-i binecuvântare şi
vindecarea bolilor.
Acest moment tragic se comemorează la 29 august, la
sfârşitul verii, simbolizând nu numai moartea lui Ioan, ci şi pragul
religios, când Hristos (cel “uns” de Dumnezeu) începe să
propovăduiască tot mai mult şi să săvârşească minunile care-l vor
adeveri ca Fiu al lui Dumnezeu.
În tradiţiile populare această zi se celebrează cu post şi ajun,
ca o zi de doliu. Riturile şi gesturile interzic orice activitate cu unelte
tăioase şi ascuţite, ca şi consumarea verzei roşii, a merelor, perelor,
82
prunelor, nucilor, a orice fel de legumă sau de fruct roşu sau rotund,
care aminteşte forma capului omenesc.
Unii etnologi ca Gheorghe Muşu sau Lucia Berdan (Berdan,
200l, p.125) asociază acest moment biblic cu riturile precreştine ale
antichităţii greco-romane, cu “cephalophoria”, descăpăţânarea şi
purtarea capului tăiat în vârf de suliţă, ca rit de fertilitate şi de
înfrângere a vicisitudinilor pământului, “modelul” iniţial fiind acela
al lui Perseu, care a tăiat capul Meduzei Gorgona, cu ajutorul zeiţei
Minerva.
Se încearcă numeroase interpretări etnologice, în realitate
însă, uciderea Prorocului Ioan Botezătorul a fost un fapt veridic, nu o
ficţiune, potrivit sângeroaselor martiraje atât de frecvente la
începuturile creştinismului.
În această zi oamenii aduc ofrande morţilor, iar cei ce se
numesc Ioan îşi asociază sfintei cuminecături şi fapte de milostenie
pentru sărmani, pentru bătrâni, pentru văduve. Lumea face rugăciuni
pentru “stingerea” bolilor şi a epidemiilor.
La mănăstirile cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, la
Topolniţa, în Mehedinţi, la Alba Iulia şi în alte ţinuturi ale ţării se fac
pelerinaje pentru pomenirea celor vii şi a celor dispăruţi, din neam în
neam.
83
Maria Bocşe
84
85
Maria Bocşe
NAŞTEREA FECIOAREI MARIA

(“Sfânta Marie Mică”)
Cele mai mari sărbători ale lunii septembrie, ZIUA

SFÂNTULUI SIMION STÂLPNICUL (la 1 septembrie, când începe
şi anul biblic), SFÂNTA MARIE MICĂ (la 8 septembrie) şi ZIUA
CRUCII (la 14 septembrie) marcau începutul toamnei, în prag de
echinocţiu autumnal, cu un cortegiu de rituri, gesturi şi practici aduse
până la noi pe calea tradiţiei.
SIMION STÂLPNICUL, divinitate autumnală străveche, a
preluat numele sfântului din calendarul religios ortodox, fiind
sărbătorit de tradiţia populară în prima zi a lunii care anunţa belşugul
recoltelor de toamnă. Conform legendelor populare, acest sfânt – în
marea sa credinţă şi abstinenţă de la toate bunurile lumeşti- s-a aşezat
pe un stâlp ca să ţină bolta cerească cu o mână, să nu se prăbuşească
(Muşlea, Bârlea, 1970, p.400). Fără îndoială, această sintagmă
ascunde acea mare încredere a poporului în rugăciune şi în
sacralitate, singurele căi pentru salvarea din păcat şi înălţarea spre
Dumnezeu.
Ziua Sfântului Simion era considerată ca una de înnoire a
ciclului agrar, era ziua ţinută împotriva “vântoaselor” păgubitoare ale
recoltelor, era ziua premoniţiilor meteorologice pentru alt an şi
pentru sezonul hibernal, după cum vedeau oamenii că adună vrăbiile
boabele de grâu de pe mirişte, ca provizii pentru iarnă, în tainicele lor
cămări.
Sărbătoarea Naşterii Fecioarei Maria, numită popular Sfânta
Marie Mică încheia perioada dintre “Sântămării”, destinată recoltării
grâului, a poamelor de vară, a legumelor, când începeau Câşlegile de
toamnă, adică nunţile şi ceremonialurile rituale şi sociale, care
integrau viaţa omului în ciclul astronomic şi în cel al riturilor
calendaristice.
În legendele biblice, preluate de legendele folclorice
româneşti – şi publicate în mare parte de vrednicul preot-folclorist
86
bucovinean, Simion Florea Marian, acum un veac (Marian,1904) se

spune că în urmă cu 2000 de ani, în “Ţara Sfântă”, trăiau doi bătrâni
preacucernici, Ioachim şi Ana, care îşi petreceau zilele în post şi
rugăciuni, cu nădejdea că Dumnezeu le va da şi lor un copil, căci, în
Israel, după legile iudaice, omul care n-a reuşit să dea viaţă unui
vlăstar era considerat nevrednic în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
De aceea, tristeţea şi umilinţa celor doi soţi erau fără de margini. În
rugăciunile lor fierbinţi i-au făgăduit Domnului că, de vor avea copil,
îl vor închina Credinţei şi Bisericii. Ioachim se trăgea din seminţia
lui David, iar Ana era din neamul arhiereului Aron şi locuiau în
Nazaret, din provincia Galilea.
Darurile lui Ioachim, duse la templu au fost refuzate, căci
erau neplăcuţi Domnului şi oamenilor cei care nu aveau copii.
Mâhnit de moarte, Ioachim nu se mai întoarse acasă, ci plecă în
pustie, de ruşinea nerodirii şi a dispreţului oamenilor, continuând să
se roage lui Dumnezeu să-l învrednicească ca pe Avraam, cu un
prunc la bătrâneţe.
În acelaşi timp, Ana, soţia sa se ruga cu lacrimi amare. Pe când şedea
în livadă sub un dafin – spune legenda populară- se uită spre cer, iar
printre ramuri zări un cuib de pasăre, cu puişorii ei. Îndată i se arătă
Îngerul Domnului, care îi zise :
“- Ano, Ano, s-a auzit rugămintea ta şi suspinurile tale au
străbătut norii şi lacrimile tale au intrat înaintea lui Dumnezeu şi iată,
vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea binecuvântată, pentru care se vor
binecuvânta toate seminţiile pământului şi printr-însa se va da
mântuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria” (Marian,
1904), adică Miriam, care înseamnă “Steaua Mării”.
Acelaşi înger îi vesti şi lui Ioachim binecuvântarea lui
Dumnezeu, iar peste 9 luni, la 8 septembrie, se născu fiica lor, pe
care o numiră Maria.
Aşa cum au făgăduit, când a împlinit fetiţa trei ani, o duseră
la templu, pentru a fi crescută sub privegherea marilor preoţi, ca şi a
87
Maria Bocşe
fecioarelor aflate acolo, până la vârsta de 14 ani, rugându-se şi

învăţând lucrul de mână, îndătinat femeilor.
Părinţii îi muriră peste câţiva ani, Ioachim, la vârsta de 80 de ani, iar
Ana- care se mutase de la Nazaret la Ierusalim, pentru a fi mai
aproape de fiica ei- muri după doi ani, la vârsta de 79 de ani.
O altă legendă spune că în timp ce se ruga în grădină, Ana
prinse o frunză de păr şi o sărută, apoi “purcese grea”. Copila dusă în
templu era hrănită de un înger, doar cu mir, iar ea creştea :
“Singurică, singurea
Şi creştea, mereu creştea
Şi voinică se făcea
Şi voinică şi frumoasă,
Ca o floricică-aleasă.”
(Marian, op. cit.)
Maria rămase în templu până la vârsta de 14 ani, când- după

datinile iudaice- trebuia să se întoarcă în familie, în vederea pregătirii
de căsătorie. Dar ea nu avea pe nimeni care să-i poarte de grijă.
Atunci arhiereul Zaharia- soţul Elisavetei, rudenia Mariei- hotărî s-o
logodească , alegându-i un bărbat vrednic. S-au prezentat mulţi
peţitori, dar a fost ales teslarul (dulgherul) Iosif, om harnic, milostiv
şi cu frica lui Dumnezeu. Astfel, după logodna lor, începu periplul
vieţii Fecioarei, dăruindu-şi întreaga viaţă Fiului lui Dumnezeu, după
cum i-a fost prezis destinul, prin mesajul Arhanghelului Gavriil.
Multe şi frumoase sunt toate legendele despre copilăria
Fecioarei Maria ! De acum peste 2000 de ani, poporul o sărbătoreşte
la pragul dintre vară şi toamnă, când întreaga Fire se pregăteşte
pentru sezonul rece, cu schimbarea fluxului biologic, când datinile
noastre anunţă încet-încet, îmbătrânirea timpului, adormirea
hibernală a naturii şi plecarea păsărilor călătoare spre tărâmuri mai
calde. Herboriştii caută ultimele plante medicinale, oamenii satelor
88
încep aratul şi semănatul de toamnă, iar după culoarea cerului la

asfinţirea soarelui şi după răsăritul stelelor şi ploaia de aştri, bătrânii
citeau “mersul vremii”. În practicile medicale empirice, simbolul
Fecioarei era necontenit invocat în rugăciunile-descântec, dar şi prin
denumirea plantelor pe care le foloseau profilactic sau terapeutic.
“Părul Maicii Domnului”, “Mâna Maicii Domnului”, “Rug
Sântămăresc” etc. În tradiţia populară se îndătina ca fetele să invoce
norocul, grabnicul măritiş şi maternitatea (sfintele îndatoriri ale
oricărei femei) prin ruga fierbinte înălţată la Fecioara Maria. Iată una
din cele mai frumoase rugăciuni-descântec, descoperită în satul
Dăbâca, jud.Cluj, în manuscrisul fostului preot paroh Mihai Raţiu,
datând din 1956 şi comunicată nouă prin bunăvoinţa actualului
paroh, părintele Gherasim. A fost auzită de la săteanca Irina Oltean a
lui Ghiorghioc , în urmă cu 50 de ani. În sat îi spuneau “Descântec de
noroc”. Se zice de 9 ori, în fiecare dimineaţă, în 9 săptămâni de-a
rândul .
“ Duminică demineaţă m-am sculat

Mai demineaţă ca zorile,
Mai demineaţă ca cântătorile,
Sunecai şi mânecai,
Pe cap mă pieptănai,
Pe cărare alergai,
Când am fost la mijloc de cale,
Mă aflai de picioare împedecată,
De mânuri legată,
De ochi orbită, de gură amuţită,
De urechi asurzită.
Mă cântai
Şi mă văietai.
Nime-n lume nu mă auzea,
Nime nu mă vedea,
Numai Maica Precesta
89
Maria Bocşe
Mă auzea şi mă vedea
Şi de mine mare milă îşi făcea
Şi mă întreba : “- De ce te cânţi,
De ce te vaieţi ?”
-O, Maică Sfântă,
Cum nu m-oi văieta,
Că duminecă demineaţă m-am sculat,
Mai demineaţă ca zorile,
Mai demineaţă ca cântătorile,
Sunecai şi mânecai
Şi pe cap mă pieptănai,
Pe cărare alergai.
Când am fost la mijloc de cale,
M-am aflat de picioare-mpiedecată,
De mânuri legată,
De ochi orbită, de gură amuţită,
De urechi asurzită.
-Nu te cânta, nu te văieta,
Că de mâna dreaptă te-oi lua,
La fântâna lui Iordan duce-te-oi,
La fântâna lui Iordan,
La fântâna lui Botfor (Bosfor ? n.n.)
Unde-s ţărmurile de argint
Şi prundu-i de mere frumoase.
Spăla-te-oi pe faţă, pe braţă, pe dalba
pieliţă.
Spăla-te-oi de toate urile şi înţepăturile,
De ură urâtă, de ură-nţepată,
Cu ştergură de mătasă şterge-te-oi
Cu mătură de busuioc mătura-te-oi,
Păhar de miere în gură, daţi-oi,
Pe cal galben încăleca-te-oi,
Pe uliţă în jos slobozi-te-oi.
90
Câţi săteni, câţi lătureni,

Câţi veste or da, toţi or întreba :
- Ce crăiasă, ce împărăteasă ?
- Nu-i crăiasă, nu-i împărăteasă,
Că-i mândră şi frumoasă.
Câţi de ea s-or atinge,
Ca şi de miere s-or linge.
Câţi de ea s-or alătura,
Ca şi de miere s-or sătura”
Acest descântec pomeneşte elementele primordiale create de

Dumnezeu, apa, ca sursă de purificare, râul Iordan, ca loc al
spălării de păcate şi de primire a botezului creştinesc, întru Hristos,
marea Bosforului- în conştiinţa populară pătrunzând ideea
creştinismului oriental, cu centrul de iradiere, Constantinopolul, de
lângă apa Bosforului- ştergarul alb- punte spre o nouă formă
existenţială, căsătoria- calul galben – simbol al cursierului solar, al
strălucirii prin puritate şi virtute. Toate aceste simboluri străvechi,
îmbrăcate în veşmântul tainic al metaforei populare desluşesc puterea
credinţei şi a speranţei în sprijinul Mariei, cea reprezentată
iconografic cu semnele neprihănirii eterne, pe veşmânt, grafurile
înstelate de pe maphorion, deasupra frunţii şi pe umeri.
Întreaga cultură populară era străbătută de credinţa în Sfânta
Fecioară. Când se măritau fetele, părinţii se străduiau să le dea odată
cu zestrea şi câteva icoane cu chipul “Maicii cu Pruncul”, ca să le
aducă noroc în casa şi familia nouă, ca să aibă prunci şi multa
sănătate a acestora. Chipul Ei se aşeza între ferestre- “ochii soarelui”-
pentru a veghea viaţa familiei, patul şi leagănul pruncilor, masa cu
trudita hrană, vatra de casă şi vatra de foc, festinurile la nunţi şi la
sărbători, jocul şi cântecul ritual al colindătorilor. Iar colindul sfânt al
Maicii era rostit cu glas de taină, ca să fie o urare adusă fiilor, din
generaţie în generaţie :
91
Maria Bocşe
“Colo sus şi mai în sus,

Colindăm, Doamne, colind,
Este-o dalbă mănăstire.
Da-năuntru ce era ?
Era Maica Precesta,
C-un fiuţ ce tot plângea.
- Taci, Fiule, nu mai plânge,
Că ţie Maica ţi-a da
Tăria pământului
Şi cheile raiului…”
Iar această transmitere care perpetuează credinţa, faptele şi întregul

univers de gândire şi de simţire al poporului înseamnă înseşi tradiţia
şi perenitatea valorilor spirituale ancestrale.
Ziua Mariei Mici sau Precesta Mică era considerată de
tradiţiile populare ca una de hotar dintre vară şi toamnă, dintre viaţa
terestră a tuturor vieţuitoarelor şi retragerea lor pentru hibernare.
Păsările migratoare se pregăteau pentru zborul cel lung spre alte
orizonturi, iar herboriştii căutau ultimele plante de leac între ierburile
pădurii. Oamenii satelor împlineau muncile agricole de toamnă, iar
bătrânii “citeau pe bolta înstelată mersul vremii” Zvonul apropiatelor
ceremonialuri ale Câşlegilor de toamnă se apropia, aducând bucurie,
noi însoţiri şi înrudiri, într-o perpetuă înnoire a vieţii familiale şi
sociale, sub pavăza Fecioarei Maria.
Pelerinajele la sfintele mănăstiri şi lăcaşuri care poartă
hramul Ei implorau prin rugăciuni şi cântări religioase, roadele
bogate ale toamnei şi norocul fetelor în Câşlegile care precedau
Postul Crăciunului.
92
93
Maria Bocşe
94
3. SĂRBĂTORILE ECHINOCŢIALE DE TOAMNĂ
CÂŞLEGILE TOAMNEI
La vreme de toamnă, când miriştele abureau cu arome de

pâine, iar pe arii se mai auzea zgomotul boabelor de grâu care
curgeau în valuri, când miresmele de miere ale viilor pluteau în
văzduh şi mustul fierbea în recipiente tradiţionale din lemn sau din
lut – satele se pregăteau pentru marile ceremonialuri ale Câşlegilor,
nunţilor, sărbătorilor care marcau cea mai importantă treaptă din
viaţa omului, schimbarea statutului social, schimbul între familii,
trecerea de la familia matcă spre o nouă celulă socială, recunoscută şi
integrată în colectivitatea tradiţională, sacralizată prin afectivitate şi
prin sfântul act al comuniunii, al nunţii.
Calendarul tradiţional al satelor avea trei perioade mari care
îngăduiau încheierea căsătoriilor, organizarea nunţilor, totdeauna în
strânsă legătură cu calendarul agricol şi cu marile sărbători ale
anului.
Câşlegile de iarnă (prima perioadă a riturilor nupţiale) erau
împărţite în două etape: după Bobotează (în prima decadă a lui
ianuarie) până la sărbătoarea strămoşilor, la “Mucenici” (9 martie) se
organizau nunţile de iarnă, şirul lor întrerupându-se odată cu
începerea muncilor agricole de primăvară, aratul, semănatul, apoi se
reluau până la “prinderea” Postului Paştilor, când începea perioada
activităţilor intense gospodăreşti, ţesutul pânzei şi cusutul în mare
taină al veşmintelor de sărbătoare, pentru Paşti şi pentru nuntă, în
alternanţă cu muncile agro-pastorale.
Cea de a doua perioadă a Câşlegilor ţinea de după Paşti, până
la Rusalii. În timpul verii, nunţile se organizau arareori, zilele, uneori
şi nopţile fiind dedicate multiplelor activităţi agro-pastorale. Dar nici
una din perioadele Câşlegilor nu cunoşteau amploarea şi complexul
de simboluri ca cele de toamnă, când glorificarea muncii prin sporul
95
Maria Bocşe
roadelor se împletea cu apoteoza existenţei umane, nunta, sărbătoare

şi împlinire fără egal a vieţii umane. Despre nunta la români s-a scris
mult, niciodată însă destul. Căci manifestându-se în toate zonele
etnografice ale ţării, în etape succesive, unitare, în secvenţe şi rituri
similare, nunta avea în fiecare ţinut elemente de specificitate rituală,
gestuală, de recuzită artistică diferită, de port popular diferit, de
obiecte şi momente cu semnificaţii deosebite, care trebuie cunoscute,
relevate, valorificate, ca feţele unei nestemate : ritualitatea vieţii de
familie în obiceiurile tradiţionale româneşti.
Dimitrie Cantemir, înţeleptul Domn al Moldovei, la începutul
secolului XVIII- care a descris atât de relevant viaţa şi obiceiurile
satului moldovean- Simion Florea Marian sau Elena Sevastos,
cercetători bucovineni, scriind despre “Nunta la români” au surprins
la sfârşitul veacului XIX, marea unitate a obiceiurilor nupţiale în
întreg arealul carpatic. Numeroase lucrări, de atunci şi până acum au
descris evenimentul ceremonialului nunţilor, în diferite zone ale ţării,
aducând varietatea modelelor comportamentale şi diversitatea în
unitate a culturii spirituale româneşti.
La vremea nunţilor de toamnă, participarea şi studierea unei
nunţi din Bihor- spre exemplu- îţi trezesc emoţia estetică pe care o dă
contactul cu străvechile cutume ale autohtoniei noastre.
Etapele preliminare ale nunţii începeau cu riturile
premonitive ale Anului Nou, ale Bobotezei, când fetele punându-şi
sub pernă busuioc, oglindă, mărgele, lână roşie, o bucată de pâine
etc. încercau să-şi afle norocul, viitorul, ursita. La 1 Martie (vechiul
An Nou tradiţional), la Sântoader şi la Sângeorz, la Sânziene sau la
Rusalii, fetele îndeplineau de asemenea rituri premonitive, în
aşteptarea marelui eveniment al vieţii. Premergătoare nunţii erau apoi
secvenţele importante ale peţitului, ale “credinţării”(logodnei), ale
chemării la nuntă.
Peţitul se desfăşura după reguli şi cutume de mult statornicite.
După alegerea fetei îndrăgite de fecior, acesta, împreună cu tatăl său
ori un alt reprezentant vârstnic al neamului, şi cu o “pocleaţă”
96
(femeie peţitoare) mergeau “în peţit” sau “la cerut fata”, într-o zi
prestabilită, aleasă de obicei a fi lunea, joia ori duminica- zile
considerate cu noroc- dar neoprite, prin sacralitatea recunoscută a
celorlalte zile din săptămână.
Poposind la casa fetei, peţitorii împlineau ritualul ”peţitului”,
prin schimburi de salut, de “vorbe de duh”, presărate cu nenumărate
zicale şi proverbe, urmând apoi “colocăritul” propriu-zis, îndătinat în
toate zonele ţării.Versificată sau narată, oraţia care exprima alegoric
căutarea “alesei”, şi a fericirii, comparată cu vânătoarea rituală ne
aduce din timpuri îndepărtate cutume, legi, reguli ale unei
spiritualităţi care reflectă concepţia tradiţională a comunităţilor
habitatului românesc: “cinstiţi oameni de omenie- rosteşte tatăl
feciorului, colăcarul, peţitorul- noi am venit cu o treabă la
dumneavoastră. Mergând noi pe cale, pe cărare, la o sfântă vânătoare,
pruncul nostru a zărit o căprioară spărioasă, care din drum n-a oprit şi
spre cuibul ei a fugit. Noi, după zicala din bătrâni, n-am lăsat calea
cea cunoscută şi bătută, pentru cea neştiută şi nebătută şi am păşit pe
urma proaspătă, care ne-a adus la casa dumneavoastră. Această
căprioară noi o cerem pentru feciorul nostru să-i fie de soţie,
Dumnezeu bunul să ni-i ţie” (inf. Blaj Nicolae, n. 1916, Sudrigiu,
Bihor). Răspunsul dat pe loc sau la o dată ulterioară constituia
garanţia “credinţării”, a logodnei. În ziua “credinţării”, mirele, însoţit
de prieteni şi de rudenii, dar mai ales de un actant cu rol deosebit în
ritualul nupţial, “grăitorul” sau “svornicul” soseau la casa fetei, unde,
în veselie şi emoţie generală este strigată aleasa :
“- Vino de la apă, de la secere, de la ciurgoi (izvor), că-n casă
te-aşteaptă norocul”.
O triplă disimulare a fetei alese, prin aducerea rând pe rând a
unei bătrâne deghizate, a unei fetiţe sau a altei fete avea sensul
profund al creerii unui “prag” în desfăşurarea rituală, a unei
întârzieri, a unei amânări, precum şi a ascunderii adevăratei viitoare
mireasă, ca o “profilaxie magică”, pentru îndepărtarea spiritelor
malefice care ar fi pândit şi ar fi umbrit fericirea şi sănătatea tinerilor.
97
Maria Bocşe
Era adusă apoi fata aleasă, în straie de sărbătoare, cu cămaşa ţesută şi

cusută în taină, pentru sărbătoarea Paştilor, cu “zadia” (catrinţa) cu
“alesături” în războiul de ţesut, din lânică sau din bumbac, cu
motivul simbolic al soarelui, “roata cu spice”, cu capul acoperit cu
“cârpa”, năframa înflorată din caşmir ori brodată cu mătase
policromă. Cu zgărduţa de mărgele la gât, cu “barşonul cu bani”pe
piept- salbă-plastron, cu monede de argint- purtând pieptar înflorat,
din piele de miel, lucrat în centrele de cojocari de la Beiuş, Vaşcău
sau Ineu- fata etala o parte din zestrea ei, moştenită sau lucrată cu
propriile mâini. Această îmbrăcăminte fastuoasă constituia o dovadă
a vredniciei familiei şi a fetei, o mărturie intrinsecă a aptitudinii ei de
a întemeia o nouă familie şi de a o înzestra prin truda mâinilor ei.
După un străvechi ritual, tinerii erau logodiţi de naşul ales,
care le împreuna şi le lega mâinile, cu o năframă sau cu un ştergar, în
care se puneau două inele, busuioc, spice de grâu, tămâie- elemente
simbolice menite să fie chezăşie a unirii lor pe viaţă, a cinstei, a
credinţei, a comuniunii lor.Tinerii schimbau inelele şi diferite alte
obiecte, semnificând legătura lor şi afectivitatea. Feciorul îi dăruia
fetei o unealtă de muncă, o furcă de tors, un “scăunel de vatră”,
pentru torsul la şezători, o suveică, o tindeică etc.- lucrate de
propriile lui mâini, cioplite cu multă imaginaţie, combinând tehnica
încrestăturilor cu inciziile şi pirogravura, în motive geometrice,
fitomorfe sau antropomorfe, cosmice, creştine, menite să comunice
prin “metafora plastică” a ornamentării lemnului, infinita dragoste şi
marea încredinţare a norocului fetei, spiritelor benefice, soarelui,
lunii, stelelor, naturii întregi şi lui Dumnezeu.Înţelegând sensul
acestor simboluri şi splendida “scrisoare de dragoste” dăltuită în
lemn, fata îi dăruia mesajul său de iubire : o năframă, un ştergar sau
o batistă aleasă în război, cu “roate” (motivul soarelui), cu “cârlige”
şi “coveie”(ca simboluri acvatice), cu “prescura” şi “crucea”
(elemente creştine, euharistice). Descifrând codurile înscrise în
“grafurile” ornamentale de pe darurile de logodnă se poate “citi”
imaginarul popular, care ar însemna cam astfel : “încredinţez soarelui
98
şi lui Dumnezeu dragostea şi viaţa noastră, fie ele binecuvântate de

ploile roditoare, pentru sporul grânelor şi norocul casei noastre”.
Poate fi între oameni un mesaj mai frumos, mai plin de credinţă şi de
nădejde pentru viitor ? Există oare în textele criptice ale antichităţii
vreunul mai încărcat de simboluri decât sublimele şi atât de
modestele, în aparenţă, “obiecte de logodnă” ?
Urmând acestui moment solemn de “schimbul credinţărilor”,
“svornicul” rostea oraţia de logodnă :
“Dragii mei, oastea mea,

Am venit la casa asta,
Peste văi şi peste dealuri,
Printre spini şi răzoare,
Am însetoşat şi am flămânzit,
Dar suntem omeniţi
Cu beutură şi mâncare,
Mulţumiţi-s orişicare.
Hididişii (muzicanţii n.n.) trag la hori,
Jucaţi, săriţi, măi feciori.”
Acestui preambul al oraţiei îi urmează versurile care indică

adevărate reguli ale comportamentului social, în cadrul
ceremonialului nupţial :
“Mâncaţi, nu vă certaţi,
Beţi, nu vă îmbătaţi,
Cântaţi, nu zbieraţi,
Glumiţi, nu vă sfădiţi,
Râdeţi, nu plângeţi,
Jucaţi, cântaţi,
De sfadă nu căutaţi.
Mai adaugu-vă încă una :
Nevasta altuia nu lovi, nu sfădi.
99
Maria Bocşe
Care aceste porunci veţi călca,

Om fără de treabă se va chema.”
( inf. Ioan Bocşe, n. 1912, Sudrigiu, Bihor)
De la casa miresei, musafirii mergeau la casa socrului mare,

pentru a-i face urări de fericire şi prosperitate. În zilele următoare,
când începeau pregătirile nunţii, mirele îşi alegea doi “chemători la
nuntă”, numiţi şi “filifei” sau “ţovaşi” (după bastonul de “chemător”,
numit “ţov”, împodobit cu panglici şi flori) Tot atunci îşi alegea şi
“svornicul” care “dădea semn începerii nunţii” şi conducea toate
secvenţele ceremoniale. Cu trei zile înaintea nunţii se desfăşura o
altă secvenţă : “chemarea la nuntă”. Cei doi “ţovaşi” erau îmbrăcaţi
sărbătoreşte, cu cămaşa albă, brodată la piept, pe umeri şi la pumnari,
purtând cioareci din lână sau “gaci” (izmene largi ţesute din in şi
bumbac), încinşi cu brâul lat din piele. Peste cămaşă, purtau
pieptarul din blană de miel, înflorat cu mătase sau cu lânică
policromă ori “sumanul îmbăierat”, împodobit cu aplicaţii din postav
colorat, roşu, negru, verde, galben, vineţiu.
Pe cap purtau căciuli negre, ţuguiate, la care îşi puneau
“pana”, mănunchi de flori naturale şi busuioc. În mâini purtau
“ţovul”, însemnul funcţiei lor rituale, bastoane din lemn de alun, cu
valenţe magice, împodobite cu panglici colorate, cu flori şi batiste
brodate, cu iederă, cu busuioc şi folofiu, ca plante magice,
apotropaice şi stimulatoare de noroc şi prosperitate. De asemenea,
duceau câte o ploscă sau ulcior cu ţuică, pentru a închina cu cei
invitaţi la nuntă, în cinstea mirilor. Mergând din casă în casă, rosteau
:
“Floricică de pe coastă,
Am intrat în casa voastră.
Noi în casă de-am intrat,
Am făcut de v-am invitat
Noi la voi de am sosit,
100
La nuntă că v-am poftit.

Mirele vă roagă tare,
Să veniţi l-a lui chemare,
Că aici când am intrat,
Scaun de odihnă am aflat,
De cuvântu ni l-am dat.
Noi de pe scaun ne-om scula
Şi cuvântul ni l-om da :
Al nost împărat,
Dimineaţă s-o sculat
Şi pe faţă s-o spălat
Şi pe noi ne-o ales,
Ca pe sol împărătesc
Şi pe-aicea ne-o trimes.
Sunt de-ai noştri tinerii
Şi li s-o rânduit
O zi de căsătorie
Şi o zi de bucurie.
De aceea vă poftesc
La masa lor, la casa lor,
La un pahar de beutură
La un joc, la două, până-n nouă,
De-or fi zece,
Împreună cu dumneavoastră le-om petrece”
(inf. Bulc Nicolae, n. 1925, Delani, Bihor)
Transpunerea alegorică în lumea basmelor populare şi a

miturilor este readusă la realitatea satului transilvănean, în oraţia
celui de al doilea “chemător”, ca o revenire de la lumea cosmică, la
realitatea cutumiară a spiritualităţii româneşti :
101
Maria Bocşe
“Dar şi eu fac cercare,

Tot la nuntă vă poftesc
La o nuntă oareşcare,
Să faceţi această cale,
Pân-la curtea dumisale.
Noi dac-om şti,
Că îţi veni,
Noi bine ne-om pregăti.
Drumul vi l-om lustrui
Şi-n casă dacă-ţi intra,
Frumos lucru îţi afla :
Mese întinse,
Lumini aprinse,
Scanduri (laviţe n.n.) cu spate,
Paturi împerinate
Şi-un butoi legat cu funie,
Să fie la-atâta lume.
Mese întinse,
Cu colaci şi cu cârnaţi,
Ţie nunta până marţi,
Opt buţi cu şapte cercuri,
Ţie nunta până miercuri,
Mese întinse, cu ţâpoi
Ţie nunta până joi.
Mirele ni ca un crai
Şi mireasa ca o zână,
Vă faceţi cu voie bună”
(idem)
Din casă în casă alerga vestea şi poftirea la nuntă. Din neam

în neam, din deal, în deal, întreaga colectivitate se pregătea de noua,
însemnata sărbătoare a vieţii. Şi ce datini frumoase, solidare avea
102
satul românesc! Într-o singură mare, unanimă solidaritate pregăteau

nunta. Spre casa mirilor, împodobită cu cetină de brad şi cu steag
înflorat de brâie din lână şi panglici colorate, năfrămi şi batiste
brodate, pe potecile dintre gospodării şi ţarini alergau vecinii,
prietenii, rudeniile, cu daruri prenupţiale, din care se pregăteau
“bucatele alese ale nunţii” : colaci şi făină, păsări de casă şi legume,
vin şi ţuică aromată cu busuioc şi mentă, poame, struguri din darurile
livezilor, ulcioare, cănţi şi talgere din lut, cumpărate la vestitele
târguri de ţară (căci doar vasul de lut, “făcut din ţărână” aduce noroc
ţăranului, truditor al gliei), “felegi”(feţe de masă), ştergare “alese” cu
arnici roşu, în războiul de ţesut, străiţi şi desagi pline cu daruri. Şi
mai exista obiceiul în zonele de vest ale ţării ca fiecare om poftit la
nuntă să-şi înşiruiască traistă lângă traistă, pe o prăjină lungă, pusă în
curtea mirilor, ca într-o “expoziţie a darurilor”, ca pe o salbă a
comuniunii lor materiale şi de suflet. Mai purtau cu ei veselia,
speranţa, nerăbdarea împlinirii unui nou eveniment, al unui nou act
terestru şi cosmic, în acelaşi timp, social şi spiritual- nunta, la vremea
întemeierilor de toamnă.
103
Maria Bocşe
104
105
Maria Bocşe
106
ZIUA CRUCII
ÎN TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI
Una din cele mai mari sărbători ale toamnei este înscrisă în
calendarul bisericesc- ZIUA CRUCII, celebrată an de an, la 14
septembrie, de 14 veacuri.
Sărbătoarea a fost fixată în preajma echinocţiului de toamnă,
iar importanţa ei este marcată prin întreita sărbătorire, la
DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI,
ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI şi DUMINICA DUPĂ
ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI. Textele religioase ca şi legendele
creştine şi populare povestesc numeroasele încercări ale creştinilor
primelor veacuri, pentru a descoperi crucea pe care a fost răstignit
Hristos.
ELENA (decedată în anul 330 d.Hr.) şi fiul său,
CONSTANTIN, (mort în anul 337 d.Hr.) – împăraţi ai Imperiului
Roman de Răsărit cu capitala Byzantion, numită mai apoi,
Constantinopol, după numele acestuia (iar din secolul XV, după
cucerirea cetăţii de către turci, oraşul a fost numit Istanbul) îşi au
numele legat de două mari înfăptuiri creştine: recunoaşterea
creştinismului ca religie oficială, liberă, prin edictul din anul 313 d.
Hr. şi descoperirea CRUCII pe care a fost răstignit Hristos.
În acelaşi timp, viaţa şi activitatea celor doi împăraţi sunt
deosebit de importante pentru istoria neamului nostru. Constantin a
fost unul din cei mai mari împăraţi romani, de origine dacică şi
primul împărat creştin din istoria lumii. El s-a născut la sud de
Dunăre, la Naissus, provincia Moesia Superior (în Serbia de azi), ca
fiu al împăratului Constantius Chlorus, originar din aceeaşi localitate
şi al Elenei, originară din Asia Mică, provenind dintr-o modestă
familie.
Şi spun legendele creştine că împărăteasa Elena- adânc
credincioasă în noua religie întemeiată cu trei veacuri înaintea vieţii
107
Maria Bocşe
sale- a avut un vis în care i se cerea să găsească mormântul şi crucea

răstignirii, să le înfăţişeze lumii, ca mărturii ale jertfei şi Învierii lui
Hristos, aducându-le slavă şi loc de închinare, după cuviinţă.
Profunda ei credinţă l-a adus şi pe fiul ei, împăratul Constantin, pe
calea lui Dumnezeu, amândoi devenind ocrotitorii creştinismului şi
“părinţii Sfintei Cruci”- după cum sunt consideraţi de toţi cei care
cred în Invierea lui Iisus.
Mai spun legendele religioase că împărăteasa Elena a pornit
în căutarea locului răstignirii şi al mormântului lui Hristos, la
Ierusalim, pe Muntele Golgota sau “Dealul Căpăţânii”, aflat la
vremea supliciului înafara cetăţii, după cum scrie în Evanghelia lui
Ioan : “…în locul unde a fost răstignit era o grădină şi în grădină, un
mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat…şi mormântul
era aproape” (Ioan, cap. 19,vs. 41-42). După patru decenii de la
supliciu, acel loc a fost cuprins între zidurile cetăţii Ierusalimului,
nou ridicate, prin porunca regelui Irod Agripa. Mai târziu, în deceniul
VII d.Hr., împăratul roman, Traian a înălţat pe locul răstignirii
templul păgân al zeiţei Astarta, iar la începutul celui de al doilea
veac, împăratul roman Adrian ridică templul zeiţei Venus.
Împărăteasa Elena, porunci să se dărâme templul păgân şi
află în adâncime, mormântul lui Iisus şi Sfânta Cruce. Dacă Sfântul
Mormânt a fost identificat cu exactitate, după indiciile oferite de
Evangheliile apostolilor Ioan, Luca şi Matei, în jurul descoperirii
Sfintei Cruci s-au creat multe legende.
La început, unealta de supliciu a fost greu de identificat
(considerată mai târziu ca simbol al creştinismului)- deoarece, odată
cu Hristos au fost crucificaţi şi cei doi tâlhari- alăturarea lor trebuind
să-l umilească şi mai mult pe Împăratul Luminii.
Atunci care a fost Sfânta Cruce dintre cele trei? Spun
legendele că în momentul dezgropării celor trei cruci din pământ, s-a
întâmplat să treacă un cortegiu funebru prin apropiere. Împărăteasa
Elena a poruncit să fie apropiate pe rând cele trei cruci de năsălia pe
108
care era o tânără femeie de curând decedată, iar la atingerea uneia

din cele trei unelte de supliciu, moarta a înviat.
O altă legendă populară spune că împărăteasa s-ar fi rugat lui
Dumnezeu să-i dea un semn divin, pentru a recunoaşte Sfânta Cruce,
iar pe dată, una din cele trei cruci a dat lăstari, muguri şi frunze, ca
dovadă a simbolului învierii lui Hristos.
Împărăteasa a ridicat deasupra Sfântului Mormânt o biserică
rotundă, numind-o ANASTASIA sau BISERICA INVIERII, iar
momentul aflării Sfintei Cruci este celebrat de creştini, an de an, la 1
august.
În anul 614, perşii năvălind în Ierusalim au dărâmat toate
bisericile şi au luat Sfânta Cruce, readusă mai apoi, în 622 de
Heraclea.
În vremea cuceririi Ierusalimului de către cruciaţi, toate
micile biserici au fost reunite într-o singură mare basilică, cu o
cupolă enormă, azi apărând ca o biserică cetate (cu peste 8oo mp.),
având zeci de paraclise. La mormântul lui Hristos se oficiază în
fiecare noapte Sfânta Liturghie. Sus pe Golgota este biserica ridicată
pe locul supliciului, iar lângă biserica SFÂNTA ELENA se poate
vedea locul unde a fost găsită crucea lui Iisus.
Istoria creştinătăţii ne povesteşte că în secolul IV d.Hr.,
împăratul Constantin a avut un vis în care i s-a arătat pe cer simbolul
crucii, ca semn al victoriei împotriva duşmanilor. Punând acest
“semn” pe toate flamurile oştenilor, au fost învingători. Ca act de
recunoştinţă, el a dat libertate creştinismului în întreg Imperiul
Roman de Răsărit.
Crucea Sfântă a cunoscut un lung periplu, fiind adorată de
creştini, dar denigrată de păgâni. Înălţarea Sfintei Cruci s-a săvârşit
pentru totdeauna în anul 628 d.Hr. şi este celebrată la Ziua Crucii, în
14 septembrie al fiecărui an
În tradiţiile româneşti aceasta era cea mai mare sărbătoare a
toamnei. Bătrânii prevesteau “vremările”: “dacă ciripesc vrăbiile la
grămadă, vine iarnă grea”, “dacă pleacă până la această zi
109
Maria Bocşe
rândunelele, vine iarnă grea, dacă mai zăbovesc, toamna va fi lungă,

“dacă pelinul creşte înalt şi sunt multe alune în pădure, va fi omăt
mare”, “dacă şoarecii adună spice multe de pe mirişte, va fi iarnă
grea” etc. Numeroasele preziceri după mersul naturii sau al
“semnelor” de pe cer erau considerate mesaje ale Firii şi ale lui
Dumnezeu, pentru ocrotirea oamenilor.
Dar pentru a înţelege aceste mesaje, trebuia să ţii post şi
rugăciuni, să fii curat la cuget şi la trup, să mergi la biserică
înveşmântat în haine noi, să te împaci cu toţi oamenii din sat, ca să fii
iertat de Dumnezeu.
În Ziua Crucii se culegeau ultimele plante de leac şi
măceşele, se tăiau botele de alun pentru “piţărăii colindători” şi
pentru beţele Căluşarilor, pentru nuielele vrăjite ale căutătorilor de
izvoare.
Plantele sacre şi magice în acelaşi timp, cu puteri
vindecătoare infinite, busuiocul şi usturoiul erau culese, puse la
grinda casei, la uşi, la ferestre, pentru valenţele lor apotropaice.
Prin tot acest sistem de comunicare a omului cu natura, se
prefigurau riturile şi simbolurile legate de perioada de sensibilitate a
anului, a timpului, de “îmbătrânirea” lui, în aşteptarea înnoirii, a
regenerării lui la solstiţiul de iarnă, spre un nou ciclu calendaristic.
Oamenii invocă simbolul crucii în orice loc, faptă, gest,
practică tradiţională şi religioasă. Sub semnul crucii începeau orice
activitate. Cercevelele ferestrelor aveau forma crucii, răsfrângând
lumina soarelui în casă cu acest simbol. Veşmintele copiilor, ale
mireselor, ale bătrânilor- vârste de maximă sensibilitate magică- erau
brodate cu “semnul crucii”, bolta cuptorului avea ca ornament lucrat
în stucatură de lut, acelaşi simbol. Pe porţi, pe frontispiciul caselor,
pe uşi, între ferestre, pe mobilier, pe leagăne, crucea apără viaţa
omului, familia, gospodăria. crucea pe morminte este simbolul
identităţii creştine şi al accederii spre eternitate. Nimeni nu trebuie să
uite vreodată a pune orice moment al vieţii sub semnul crucii, ca
unic sprijin la bine şi la rău, aducător de linişte şi de pace.
110
111
Maria Bocşe
112
SFÂNTA PARASCHEVA
(“Sfânta Vineri”, în tradiţiile populare)
An de an, ziua cunoscută în calendarul popular ca sărbătoarea

SFINTEI VINERI DE TOAMNĂ a devenit prin contaminare şi
celebrarea religioasă a SFINTEI PARASCHEVA, numele ei
însemnând în limba greacă, Vineri.
În folclorul românesc, în tradiţiile populare, în practicile
cotidiene, oamenii satelor respectau nu numai ciclul hristic şi cel
marianic, ca şi acela al Sfinţilor Apostoli şi Mucenici, ci şi pe cele
trei divinităţi feminine ale săptămânii, Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri
şi Sfânta Duminică. Fiecare din aceste zile avea importanţa şi
semnificaţia ei, însoţite de credinţe, practici şi interdicţii, care
trebuiau să întărească protecţia divinităţii respective. Sfânta Miercuri
şi Sfânta Vineri erau celebrate prin post şi rugăciune, fiind
considerate apărătoarele animalelor din gospodărie şi ale jivinelor
pădurii. “Sfânta Duminică e cea mai mare sărbătoare din
săptămână”- ne spunea bătrâna Marina Toma, din satul Pietroasa,
Bihor- ea e ziua Domnului şi a Invierii lui Hristos.
O semnificaţie deosebită aveau cele două “Vineri Mari” ale
anului, Vinerea, din Săptămâna Patimilor, fixată în apropierea
echinocţiului de primăvară şi Vinerea Mare de Toamnă, după
echinocţiul de toamnă. Aceste zile însemnate, sărbătorite prin post,
pocăinţă şi rugăciune reprezentau o simetrie astronomică şi cultică
cu mare semnificaţie, în ciclul spiralic al anului şi al obiceiurilor,
care se derulau între echinocţii şi solstiţii.
Sărbătorită de tradiţiile precreştine în luna octombrie, “pe
lună plină” se celebrează în miez de toamnă, când desfrunzirea
arborilor şi “încărunţirea” câmpurilor, de brumele timpurii anunţau
“îmbătrânirea timpului” şi încheierea ciclului calendaristic.
În mitologia lumii mediteraneene, era celebrată zeiţa lunară,
Iuno (unul din numele latin al astrului nopţii) invocată de către
113
Maria Bocşe
romani la începutul fiecărei luni calendaristice, dar la începutul lunii

octombrie era numită “Iuno Sororia”, după cum releva etnologul
francez Georges Dumézil.
În folclorul românesc, fetele care incantau la vederea lunii
pline, descântecul de noroc o numeau tot astfel:
“Lună, lună, soră lună,

Mai rămâi o săptămână,
Şi să răsai în tot locul
Şi să ne aduci norocul”
( inf. Ana Călugăru, n.1912, Miceşti, jud. Cluj)
“Luna nouă”- pe care o aşteptau agricultorii ca semn de bun

augur pentru însămânţarea ogoarelor, toamna- îşi trage numele tot
din denumirea sărbătorii latine, “Iuno Novella”.
În tradiţiile româneşti, Sfânta Vineri de Toamnă sau Sfânta
Muceniţă Parascheva era considerată şi ziua morţilor, pomeniţi din
neam în neam.
Aducând ofrande de colaci şi poame din roada pământului,
ţăranii le dădeau “pomană” copiilor şi săracilor, “de sufletul
morţilor”.
În fiecare gospodărie, în ogrăzile curate se întindeau mese, ca
praznice închinate celor plecaţi în “Lumea Neîntoarcerii”, fiind
poftiţi la festinul comun al familiilor şi al sufletelor celor dispăruţi,
al rudeniilor, al prietenilor şi al oricărui “drumar” care ar fi trecut
prin sat. Se mâncau lipii din grâu nou, se bea must sau vin nou, ca o
împărtăşanie din roadele toamnei.
În această zi se impuneau şi interdicţii: “să nu munceşti la
câmp şi să nu chinuieşti bobul de grâu, care are chipul lui Hristos”,
adică să nu macini boabele ; “să nu chinuieşti cânepa”, meliţând-o,
pieptănând-o cu peria cu colţi de fier, să n-o torci cu fusul ascuţit,
“să n-o baţi cu brâglele de la războiul de ţesut”; “să nu pui unelte
114
ascuţite pe masă”, “să nu speli rufe”, “să nu fierbi leşie”, să nu se

facă foc în cuptor şi să nu se coacă pâine”,”să nu mănânci pepene
roşu sau poame negre, porumbele de pădure”.
Fiind în preajma iernii, când “vremările” ne reamintesc
schimbările atmosferice care nu vor întârzia să se facă simţite,
sărbătoarea Sfintei Parascheva are şi conotaţii premonitive, în
practicile pastorale. În dimineaţa acestei zile păcurarii se uită cum au
dormit oile în stână. Dacă s-au adunat unele lângă altele, e semn de
iarnă grea, iar dacă s-au culcat răzleţe, înseamnă că iarna va fi
blândă. În aceeaşi zi “se aleg turmele şi se dau berbecii la oi”.
Gospodarii îşi aduc acasă vitele de la păşunile montane,
lăsând pădurile şi poienile în seama “jivinelor”. Întorc apoi proţapul
spre fundul şurii, adăpostindu-şi uneltele agricole şi pregătind sania
pentru drumurile înzăpezite. O fac cu gesturi ferme de oameni care-
şi cunosc rosturile, o fac cu siguranţa omului care şi-a îndeplinit
munca şi a cules roade, dar şi cu tristeţea dorului de primăvară “căci
cine ştie cum va fi norocul şi sorocul vieţii”…
Femeile strâng firele de păr de lup, de urs şi de cerb, care au
rămas pe tufele de boz şi de alun, ca să-şi afume copiii şi animalele
din gospodărie, ferindu-i de boli, de deochi, de nenoroc. Oamenii se
scăldau înaintea răsăritului soarelui, în apele curgătoare, ca să fie
feriţi de boli şi friguri tot anul.
În Răspunsurile la Chestionarele lui Nicolae Densusianu, de
la sfârşitul secolului XIX este consemnată o frumoasă şi pilduitoare
legendă legată de semnificaţiile credinţelor şi ale interdicţiilor din
ziua Sfintei Vineri :
“Doi tineri s-au dus la câmp, luând cu ei şi copilul în faşă.
Seara, când să se întoarcă acasă şi-au uitat copilul în câmp. S-au
întors şi n-au mai aflat copilul unde îl lăsaseră, în schimb au văzut
un foc lângă care stătea o femeie. Această femeie îngrijea copilul lor.
Când au vrut să se apropie de ea, femeia a lăsat copilul jos şi le-a
spus că nu au voie să-i vadă faţa, căci este Sfânta Vinere. Le-a
aruncat apoi o pâine şi, poruncindu-le s-o rupă, oamenii au aflat
115
Maria Bocşe
înăuntru câlţi de cânepă şi “guşi” lepădate de la tors, precum şi zoi

din albie. Sf.Vinere le-a spus că un asemenea miez are pâinea pe care
ea o mănâncă din cauza femeilor, că torc, ţes şi spală de ziua ei. Le-a
poruncit apoi să spună acestea la toată lumea şi mai ales să ameninţe
cu mari pedepse pe femeile care ar lucra de ziua ei”. (Fochi, 1976,
p.282)
Calendarul religios a suprapus peste vechile celebrări ale
Sfintei Vineri, sărbătoarea Sfintei Muceniţe Parascheva, ale cărei
nepreţuite moaşte se află de mai bine de trei veacuri şi jumătate în
Moldova, la Iaşi.
Viaţa acestei sfinte a fost scurtă şi zbuciumată, dar dăruită
întru totul dragostei pentru Hristos. Conform istoriei vieţilor sfinţilor,
ea s-a născut în prima jumătate a secolului XI, la Epivatos (1022-
1050), în Tracia, localitate aşezată pe ţărmul Mării Marmara, între
Constantinopol şi Sylviri, într-o familie înstărită, din părinţi
credinncioşi, care i-au dat o educaţie aleasă, religioasă. Au numit-o
Paraschevi, pentru că s-a născut într-o zi de vineri. (Hasdeu, 1984,
vezi şi Mesnil, Popova, 1997, p.365). Urmându-şi însă îndemnul
Credinţei, fetiţa pleacă de acasă neştiută de nimeni, pentru a ajunge
la Constantinopol, pe atunci capitala Imperiului bizantin, stabilindu-
se în suburbia Heraclea, lângă Biserica “Vălului Fecioarei”, unde a
rămas timp de cinci ani.O versiune a legendei spune că tatăl ei a
căutat-o 1o ani, fără s-o găsească. După această perioadă, şi-a
împlinit visul de a vedea Ierusalimul şi locurile sfinte în care a trăit
Mântuitorul, oprindu-se şi nevoindu-se într-o mănăstire de maici din
pustiul Iordanului. La vârsta de 25 de ani, în urma unui vis în care un
înger i-a poruncit să se întoarcă acasă, revine la Constantinopol, apoi
la Epivatos, nefiind recunoscută de nimeni şi nemaigăsindu-şi nici
rudenii, nici cunoştinţe. S-a instalat lângă Biserica Sfinţilor Apostoli.
La vârsta de 27 de ani moare săracă şi străină, epuizată de sărăcie şi
de boală. A fost înmormântată pe ţărmul mării, ca o necunoscută, dar
după împlinirea unor minuni la mormântul ei, a fost deshumată, iar
moaştele ei aşezate în Biserica “Sfinţilor Apostoli” din oraşul natal
116
au continuat să facă alte minuni. Sfânta a fost canonizată de

Patriarhia Constantinopolului (vezi şi Berdan, 2001, p.135).
La 1238, sfintele relicve au fost mutate la Târnovo, capitala
Imperiului vlaho-bulgar, de către ţarul Ivan Assan, luându-le de la
cruciaţi şi aşezându-le într-o biserică special construită, dar după 160
de ani au fost mutate la Vidin, apoi la Belgrad, în Serbia, în urma
ocupării Bulgariei de către turci. La 1521 însă, în urma cuceririi
Belgradului de către Suleiman Magnificul, acesta a restituit moaştele
Patriarhiei Constantinopolului, care le-a răscumpărat. Depuse în
catedrala patriarhală, moaştele Sfintei Parascheva continuau să
săvârşească multe minuni şi vindecări de boli. În mai 1641,
patriarhul Partenie al Constantinopolului îi dăruieşte domnitorului
moldovean, Vasile Lupu, moaştele sfintei, ca semn de recunoştinţă
pentru că acesta a plătit datoriile de bir ale Patriarhiei către turcii
care ocupaseră Constantinopolul la 1521. Moaştele au fost depuse la
început în biserica “Trei Ierarhi” din Iaşi (oraş pe care domnitorul
dorea să-l facă o replică a Bizanţului, “Bizanţ după Bizanţ”, după
cum scria istoricul Nicolae Iorga), dar în urma unui incendiu
puternic, izbucnit în noaptea de 26-27 decembrie 1888 – care în chip
miraculos nu a atins relicvele- au fost mutate în Catedrala
Mitropolitană nou construită, cu hramul “Întâmpinarea Domnului”.
(ibidem, vezi şi Mesnil, Popova, op.cit., p. 367-368). Pe unul din
zidurile bisericii “Trei Ierarhi” a fost înscris întreg periplul Sfintei
Parascheva, dar această inscripţie a dispărut în timpul restaurărilor
din 1884 (Theodorescu, 1979).
În Balcani, Sfânta Parascheva a avut o notorietate
extraordinară, legendele numeroase despre periplul său şi despre
minunile săvârşite de moaşte, fiind extrem de răspândite. Astfel, se
spune că în oraşul Tram, din nord-vestul Bulgariei există o peşteră în
care a locuit “Sfânta Petka”(numele slavon al Paraschevei), iar la
intrare se mai vede “pâinea care a împietrit la moartea ei”(Mesnil,
Popova, op. cit., p.369).
117
Maria Bocşe
Prima lucrare hagiografică despre viaţa sfintei a scris-o

patriarhul Eftimi, în Bulgaria secolului al XIV-lea (vezi Mesnil,
Popova, op. cit., p.365). Una din cele mai vechi scrieri din ţara
noastră despre viaţa sfintei (amalgamată cu destinele altor două
sfinte Paraschive, de la Roma şi din Ikonia) o datorăm popii Grigore
din Măhaci. În tradiţiile bisericilor ortodoxe, numele sfintei se
păstrează cu unele caracteristici ale diferitelor limbi: Paraskevi (în
greacă), Paraskeva (în bulgară şi sârbă), Paraskovja (în rusă),,
Paraschiva (în română) însemnând “Vineri”, adică a cincea zi din
săptămână (“zi de pregătire” a sabatului, după ritul ebraic), de la
“paraskene”- “para”= împrejurul + “skene”=podoabă (apud Mesnil,
Popova, op. cit., p.376).
Popoarele balcanice o celebrează deopotrivă pe Cuvioasa
Parascheva, la 26 iulie, în Grecia şi Serbia, la Vinerea Luminată, a
cincea zi după Paşti, în Bulgaria de Sud şi la 14 octombrie în
Bulgaria, o parte a Serbiei, în Grecia de nord şi în România.(ibidem),
fiind considerată de unii exegeţi şi etnologi ca “ edificatoarea unităţii
balcanice” ( ibidem), prin Credinţă şi spirit. În jurul vieţii Cuvioasei
Parascheva sunt multe legende, unele confundându-i periplul terestru
cu acela al altor sfinte, purtătoare de acelaşi nume: Sfânta Paraschiva
care a trăit la Roma, “fiica lui Agaton”, născută în secolul al II-lea, în
timpul domniei împăratului Augustus, celebrată la 26 iunie şi Sfântă
Parascheva născută în Ikonia, în vremea împăratului Diocleţian, la
începutul secolului al IV-lea, celebrată la 28 octombrie.
Cuvioasa Parascheva de la Epivatos este însă cea celebrată în
ţara noastră, ca şi în ţările balcanice, cultul ei fiind deosebit de
respectat, considerată în special ocrotitoarea Moldovei, adorată şi
implorată ca “Dăruitoarea” celor în necaz, care vin în pelerinaj la
Catedrala Mitropolitană din Iaşi.
Acolo merg în fiecare toamnă mii de pelerini din toată ţara,
ca să ceară îndurare, sănătate, ploi fertile, liniştea vieţii şi pacea
morţilor Şi se îndătinează ca fiecare creştin să primească o crenguţă
118
de busuioc înmiresmat şi binecuvântat de preoţi, pentru a-i fi nădejde

şi pavăză, sfânt talisman în vremuri de restrişte.
Legendele îndeamnă la respectarea Sfintei Vineri, cu origini
străvechi, în celebrările precreştine. Dar mai presus de orice altă
semnificaţie, Vinerea Mare, ca şi toate zilele de vineri erau
considerate zile de doliu, pentru moartea lui Hristos. Respectarea lor
şi pelerinajele la moaştele Sfintei Parascheva, aflate în Catedrala
Mitropolitană din Iaşi sunt rugăciuni de implorare a ajutorului lui
Dumnezeu şi a Sfintei făcătoare de minuni, aducătoare de sănătate şi
de noroc în casele oamenilor.
În ţinuturile Transilvaniei, rugăciunile închinate Sfintei
Vineri se contopesc adesea cu cele adresate Maicii Domnului,
îndeosebi în descântecele de sănătate, aşa cum le-a cules etnologul
Marius Dan Drăgoi, din satele de la poalele Munţilor Ţibleşului
(Drăgoi, 2003, p.326 ; idem, 2002, p. 79-81). Iată una din aceste
rugăciuni populare pe care a cules-o în satul Agrieş, zona Năsăud :
“Vineri, Vinerea,
Doamnă tinerea
Inima mă-nfrunţea
Nime-n lume n-auzea.
O avut Lazăr două fete
Pe una o chema Maria Magdalină
Pe una Dalbă Rusalină
S-o dus în câmpul Rusalimului
Să culeagă nouă floricele
N-o aflat.
O aflat o dalbioară,
Dalbioara s-o făcut stupioară,
Stupioara s-o aprins
Maica Sfântă aşa o zis :
Că cine a zice rugăciunile Sfintei Vineri
Joi seara de tri ori
119
Maria Bocşe
Vineri dimineaţa de patru ori

L-a scoate din măguri, din păcuri,
Din broaşte ca vacile
Din viermii cei nestinşi
Din viermii cei neadormiţi. Amin”.
(Drăgoi, 2002, p. 79-80)
120
121
Maria Bocşe
122
SÂMEDRU – SOROCUL TOAMNEI
La vreme de toamnă, când timpul “îmbătrânit” se apropie

încet-încet de sfârşitul ciclului calendaristic, satele tradiţionale
celebrau SÂMEDRUL sau SUMEDRUL, străveche sărbătoare
autohtonă, închinată unei divinităţi protectoare a îndeletnicirilor
pastorale. Peste aceasta, calendarul creştin ortodox a suprapus ziua
de comemorare a Sfântul Dimitrie al Tesalonicului, supranumit
“Izvorâtorul de mir”:
Sâmedrul reprezenta începutul sărbătorilor “sfinţilor bătrâni”
ai sezonului rece, din ultimul pătrar al anului, inşirate în salbă, după
dată şi importanţă : Sâmedru, Sânt Andrei, Sânt Nicoară şi Crăciunul.
Conform credinţelor populare, aceşti patru mari sfinţi asigurau
echilibrul anului, al tuturor sărbătorilor, practicilor, riturilor rânduite
“la cap de iarnă”.
După cum primăvara şi activităţile agro-pastorale erau
deschise de “sfinţii tineri”, ca “tinereţea anului”-Vasile, Teodor,
Gheorghe şi Ispas- cei patru patroni ai toamnei încheiau ciclul
activităţilor agro-pastorale tradiţionale, încununate de roada
pământului, a viilor şi a pomilor.
Celebrată la 26 octombrie- numită şi Osie - fiind ţinută uneori
şi în 27 octombrie, numită Lucinul sau Ziua Morţilor- sărbătoarea
Sâmedrului era reprezentată în mitologia românească printr-un
personaj de legendă, un cioban care-şi păstorea turmele pe tărâmuri
necălcate de picior de om. În zonele din sudul ţării- cu certe influenţe
balcanice - Sâmedrul era imaginat zoomorfizat în porc, divinitate
sau geniu al grâului, ca în mitologia greco-romană.
Fiind una din numeroasele zile închinate morţilor, Sâmedrul
se mai numea şi “Moşii de Sâmedru”, închinată moşilor şi
strămoşilor, aducându-se ofrande celor plecaţi în Lumea de Dincolo,
dăruindu-se rudeniilor, vecinilor, prietenilor grâu fiert, colivă, colaci
din grâu nou, miere, lapte, must şi “brumărel” din rodul viilor,
123
Maria Bocşe
busuioc şi cimbru, ca plante aromatice şi magice. Toate aceste

ofrande formează “cununa roadelor” din “cămările toamnei”.Astfel,
moşii şi strămoşii erau invocaţi să sporească belşugul, fertilitatea
pământului, ca în descântecul publicat la începutul veacului XX de
folcloristul Rădulescu-Codin :
“Voi moşi, strămoşi,

Să-mi fiţi toţi voioşi,
Să-mi daţi spor în casă,
Mult pe masă,
Cu mult ajutor,
La câmpul cu flori…”
Profunde semnificaţii agro-pastorale aveau şi riturile solare

de la Sâmedru, în care divinitatea carpatică autumnală era
întruchipată de un simbol vegetal, “bradul”.În ţinuturile de sud ale
ţării, în Moldova şi deopotrivă în sudul Transilvaniei se făcea aşa
numitul “Foc al lui Sâmedru”, aprinzându-se pe dealuri, la răspântii
de hotare, la margini de ape, ruguri înalte, care “străluminau” în
amurgurile ceţoase ale toamnei. Rădulescu-Codin scria despre acest
obicei, aşa cum se îndătina în satul Rucăr, din sudul zonei
intracarpatice: pe un “pat” de cetină se înălţa un brad înalt, “cât turla
bisericii”, apoi era aprins ca o torţă spre cer. Sub imensa torţă se
aduna întreaga colectivitate a satului, poftită de Ceata Feciorilor: -
“Hai la focul de Sâmedru!” Femeile aduceau ofrande de pâine,
colaci, fructe, nuci, apoi le dăruiau copiilor, fetelor, flăcăilor. Feciorii
luau tăciunii aprinşi, aruncându-i pe ogoare şi în livezi, ca invocaţie
solară şi a fertilităţii, prin căldura şi lumina astrului ceresc. Peste
“pojarul” aprins săreau fetele şi feciorii într-un rit de purificare şi de
profilaxie magică, împotriva bolilor şi a tuturor relelor. Prin acest
gest colectiv, iniţiatic, tinerii se pregăteau şi pentru marea trecere
spre o altă formă existenţială, aceea a căsătoriei şi a întemeierii unei
noi familii, ca o nouă verigă în lanţul generaţiilor.
124
La lumina şi căldura rugului, sătenii se ospătau într-un festin

comun, pentru toţi strămoşii neamului. Apoi încingeau “jocul lui
Sâmedru”, o mare horă în jurul bradului, care invoca cerului norocul,
prosperitatea noilor familii ce urmau să se închege în Câşlegile
toamnei, înaintea Postului Crăciunului.
Sâmedru era şi zi de “soroace”, de divinaţie. Se credea că de
va fi senin la această sărbătoare, iarna va fi blândă, iar dacă va fi
ploioasă, iarna va fi grea.
Sâmedru reprezenta şi răspântia activităţilor pastorale. Anul
pastoral cuprindea două etape, a câte şase luni : de la Sângeorz (23
aprilie) până la Sâmedru (26 octombrie) se făcea “vărarea turmelor”,
cu păşunarea în poienile alpine şi cu prepararea produselor lactate,
iar de la Sâmedru până la Sângeorzul următor era perioada
“iernatului” animalelor în cadrul gospodăriilor din vatra satului. În
ziua de “soroace” din pragul toamnei se angajau ciobanii şi bacii
pentru păstorirea turmelor în anul următor. Tot atunci erau
“sloboziţi” cei care fuseseră angajaţi, plătindu-li-se simbria în natură
(veşminte, încălţăminte, brânză, cereale), uneori chiar şi în bani. La
aceeaşi sărbătoare erau angajaţi şi ucenicii şi calfele pentru diferite
meşteşuguri, atât în cadrul gospodăriei “meşterilor mari ai satului”,
cât şi în cadrul breslelor orăşeneşti. Ei trebuiau să se supună probelor
de măiestrie : la marile târguri de ţară, tinerii care doreau să-şi
însuşească vrednicia şi măiestria vreunui meşteşug, îşi etalau piesele
artizanale lucrate de propriile mâini, cojoace înflorate, sumane
postăvite, cizme cu carâmbi tari, căptuşiţi cu scoarţă de cireş, opinci
îngurzite, lăzi de zestre, ulcioare etc. Meşterii bătrâni treceau de la
unele la altele, le pipăiau, le “preţăluiau”(le apreciau), le
“dobliceau”(le încercau rezistenţa), apoi îi angajau pe tinerii artizani
până la Sâmedrul din anul viitor.
Târgurile de Sâmedru constituiau cele mai mari evenimente
ale toamnei, unde veneau şi tarafurile de muzicanţi ai satelor,
“ceteraşii”- cum li se spune în Transilvania- răspândindu-se printre
mulţime şi cântând ca într-un concurs de melodii, pentru a fi preţuiţi
125
Maria Bocşe
şi angajaţi în vederea nunţilor din Câşlegile toamnei. Târgurile de

Sâmedru deveneau ocazii pentru schimburile economice, dar şi
pentru cele culturale, între satele, zonele şi ţinuturile carpatice.
Părinţii îşi botezau copiii cu numele marelui Mucenic
Dimitrie, ca să fie înţelepţi, înzestraţi cu har de la Dumnezeu,
îmbelşugaţi şi cu noroc ca ziua lui Sâmedru. În fiecare an, oamenii
invocau “Patronul” mucenic şi oştean al biruinţei creştinătăţii, pentru
a le aduce spor în toate, sănătate, putere şi bucurie în întâmpinarea
ninsorilor şi a sărbătorilor .
126
127
Maria Bocşe
128
HALLOWEEN SAU ZIUA MORŢILOR ?
La fiecare sfârşit de octombrie, dar mai ales în ultimul

deceniu, pe calea undelor, prin imagini TV sau prin materialele
jurnalelor-avide de spectaculos- aflăm despre amploarea sărbătoririi
HALLOWEEN-ului în lumea Vestului, dar mai ales în aceea a
Statelor Unite. Acolo, la 31 octombrie, grupuri-grupuri de copii, ba
chiar şi de adulţi mascaţi cutreieră străzile, oraşele, “colindă” casele
prietenilor şi ale rudeniilor, fiind primiţi cu daruri, cu casele
împodobite sărbătoreşte, într-o veselie unanimă. Mascaţi cu
mascoide animaliere sau fitomorfe ori groteşti, înspăimântătoare,
deseori purtând măşti faciale confecţionate din jumătăţi de dovleac,
scobite şi luminate cu lanterne sau lumânări introduse în interior,
“colindătorii” stârnesc hazul dar şi spaima, teroarea celor care-i văd.
În mâini poartă lampioane, care-i învăluie într-o lumină fantomatică,
desprinsă parcă din lumea fabulosului şi a imaginarului. Ei intră în
case cu urări de prosperitate şi belşug, dar celor care nu-i primesc şi
nu le dau daruri, le doresc tot ce-i mai rău. Este un fel de
“descolindat”, cum l-a numit la noi folcloristul moldovean, Petru
Caraman, referindu-se la obiceiul colindatului în arealul carpato-
dunărean.
Fiind de străveche origine celtică, Halloween-ul a pătruns în
spaţiul american odată cu emigranţii irlandezi (buni păstrători ai
tradiţiilor celtice) şi s-a răspândit repede pe noul teritoriu, ca
sărbătoare magico-profană, păstrând înafara laturii ludice şi
comerciale, doar conotaţia purificării spaţiului şi a timpului, de
spiritele malefice, care ar aduce nenorociri, nenoroc, boli.
În străvechea spiritualitate celtică, Anul Nou începea la
1 noiembrie – releva etno-arheologul francez, André Varagnac- când
se renova timpul şi se relua ciclul agrar, odată cu aratul şi
însămânţarea de toamnă a pământului. În acelaşi timp, erau celebraţi
morţii, strămoşii, care, din pântecul pământului, “unde-şi aveau
129
Maria Bocşe
sălaşul de veci”, ca şi sămânţa grâului presărată în glie, contribuiau,

ajutau la reînvierea bobului, la încolţirea şi la proliferarea lui.
Noaptea din ajunul acestei zile de An Nou “rememora” pragul dintre
“moartea anului îmbătrânit şi naşterea celui nou”, iar acest hotar
atemporal readucea “haosul primordial” de dinaintea Creaţiunii, a
existenţei soarelui, a lunii, a stelelor, pe bolta cerească. În acest
moment de “haos” se credea că spiritele strămoşilor coboară pentru o
zi, ca să prăznuiască Anul Nou alături cu toţi cei din neamul lor, dar,
odată cu ele se strecoară şi spiritele malefice, ale strigoilor,
fantomelor, vrăjitorilor. Acestea trebuiau “speriate”, îndepărtate,
îmblânzite prin măştile care li se aseamănă sau li se opun. Iar masca
din dovleac era considerată cea mai “mbatabilă” formă de a li se
opune, căci curcubitaceele- plante aduse în Europa de pe continentul
american- sunt un real panaceu împotriva multor boli.
Halloween-ul adus de tineretul nostru orăşenesc la început
destul de timid şi artificial, a fost adoptat mai mult din dorinţa
imitării a tot ce vine de peste ocean, decât din conştiinţa că participă
la celebrarea unei străvechi sărbători celtice de Anul Nou. În
magazinele noastre artizanale au început să se vândă cu această
ocazie tot felul de măşti, din materiale textile, din piele, lemn sau lut,
ca şi din curcubitacee, paiaţe, sperietori, vrăjitoare încălecate pe
mătură etc.- un amalgam de piese, izvorâte din imaginaţia prolifică,
mercantilă a designer-ilor comerciali. Toate acestea însă n-au nici o
legătură cu obiceiurile purtate peste ocean de către memoria
emigranţilor irlandezi, urmaşi ai celţilor. Cu atât mai mult, aceste
obiecte nu au rezonanţă spirituală în spaţiul carpatic, atât de încărcat
de obiceiuri străvechi, de credinţe, rituri, conotaţii perene până în
zilele noastre. De altfel, nici în spaţiul american, multietnic,
multiconfesional şi multicultural, această zi nu mai este legată nici de
“renovarea” timpului, nici de cultul morţilor.
În spaţiul nostru carpatic, obiceiul comemorării strămoşilor la
1 noiembrie a pătruns de câteva veacuri, prin intermediul coloniştilor
veniţi din centrul Europei şi întărind o dată mai mult acel cult
130
extraordinar al părinţilor, respectat din neam în neam, din timpuri

ancestrale. Iată cum, aceeaşi sărbătoare a Anului Nou celtic s-a
transgresat spre vest, în America şi spre est, în lumea sud-estului
Europei, prima direcţie cunoscând procesul destructurării, al pierderii
tuturor conotaţiilor tradiţionale, a doua păstrând riturile străvechi şi
semnificaţiile cultice arhaice.
În 31 octombrie şi 1 noiembrie, culmile carpatice ale
Transilvaniei par incendiate de miile de lumânări cu reverberaţii
celeste, aprinse pe morminte, ca să amintească tuturor etniilor şi
confesiunilor că e ZIUA MORŢILOR. Sorgintea acestei celebrări la
1 noiembrie ne-o desluşesc etnologii şi istoricii care au studiat
obiceiurile şi credinţele popoarelor antice. Aşa cum am mai arătat
mai sus, ilustrul etno-arheolog francez André Varagnac releva că
popoarele celtice sărbătoreau la 1 noiembrie “Capul Anului”, adică
începutul unui nou ciclu agrar, când se punea sămânţa grânelor în
“pântecul” pământului, strămoşii “contribuind” la “viaţa rodului” şi
la fertilitatea ogorului. Din acele vremuri, Apusul şi Sudul Europei
au îndătinat celebrarea morţilor în acea zi.
În ţinuturile carpatice, ca şi în Bucovina şi Banat- zone unde
s-a manifestat prozelitismul catolic şi au existat multiple legături
spirituale cu Occidentul, în condiţiile istorico-politice ale stăpânirii
Imperiului austro-ungar de odinioară, a fost “importat” acest obicei.
El s-a perpetuat generalizându-se la început în sânul etniilor
maghiară şi germană, apoi s-a extins şi la români, fiind practicat
nediferenţiat, căci nici un prag şi nici o barieră etnică sau
confesională nu trebuie să separe lumea celor vii de a celor dispăruţi,
tărâmul fiilor de acela al părinţilor. Strămoşii erau invocaţi, celebraţi
de multe ori de-a lungul unui an calendaristic, la multiple “praguri”
şi “răspântii” ale vieţii şi ale calendarului tradiţional, agro-pastoral,
între echinocţii şi solstiţii. Multe erau “Zilele Morţilor”, în
ritualitatea creştină a neamului nostru : la “Mucenici”, în preajma
echinocţiului de primăvară, la “Lăsatul Secului”, la “Joia Mare”,
înaintea Paştilor, în Sâmbăta Paştilor, la “Ispas”, şi la “Rusalii”, la
131
Maria Bocşe
“Adormirea Maicii Domnului” şi la “Ziua Crucii” la “Lucin”, a doua

zi de Sâmedru, la Sântandrei, în Ajunul Crăciunului şi al Anului
Nou, la Bobotează şi, de fapt, în fiecare sâmbătă din săptămânile
anului. Erau multe sărbători, în care se aduceau ofrande de pâine şi
apă, de vin şi lapte, de miere şi fructe, de flori, adică din toate
roadele pământului, pentru cei dispăruţi. Ba chiar şi pentru cei “ al
căror neam s-a şters şi nu-i mai pomeneşte nimeni”- după cum spun
preoţii în biserică, atunci când fac “pomenirile”- lumea satelor ducea
la biserică şi dădea pomană colacul numit “Uitata”- spre veşnica
odihnă a celor mulţi şi anonimi. În tradiţiile româneşti, cea mai mare
sărbătoare a morţilor era considerată “Duminica Tomii”, numită şi
“Paştile Blajinilor”.
În a şaptea zi după Săptămâna Luminată, în toate zonele ţării
“satele se mişcau”, pornind cu toţii în deal, la cimitir, în “satul
bătrânilor”, străjuit de streaşinile bisericuţelor din lemn. Celor
plecaţi pe “Calea Neîntoarcerii” li se aşterneau pe mormânt câte 7-9
oale din lut, pline cu lapte, vin, şi apă, cu colaci şi pâini, cu ouă
încondeiate. După sfinţirea mormintelor şi facerea “paosului” la
fiecare semn de mormânt, casele erau deschise, având mese aşternute
cu merinde de “frupt”, la care erau invitaţi prieteni şi neamuri,
precum şi orice “drumar”, într-un festin comun spre pomenirea celor
“plecaţi dintre noi”. Era o zi a împăcării tuturor, era o zi a “gândului
de bine”, ca o făgăduinţă unanimă în faţa lui Dumnezeu şi a morţii.
Satele româneşti îndătinau să-şi celebreze morţii în
primăverile luminoase, nu în toamnele reci, prevestitoare de tristeţe.
Dar ruga pentru cei plecaţi şi comemorarea lor nu e niciodată de
prisos. Orice credinţă am avea şi în orice limbă ne-am ruga, s-o
facem mereu. În această tradiţie străbate concepţia străveche
moştenită de la autohtonii noştri daci, care credeau că morţii sunt
doar “plecaţi” ca mesageri ai celor vii, pe lângă divinitatea supremă,
pentru a cere ajutorarea celor vii. Între cele două lumi, “cea de aici”
şi “cea de dincolo”- cum le numeşte etnologul Ion Ghinoiu- nu există
bariere definitive, viaţa după moarte fiind doar o prelungire a
132
existenţei terestre. Conform obiceiurilor şi credinţelor satelor

româneşti, strămoşii erau chemaţi, erau aşteptaţi în fiecare zi, dar mai
ales la marile sărbători, ca să participe la toate evenimentele.
133
Maria Bocşe
134
135
Maria Bocşe
136
SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL
Ultima mare sărbătoare a toamnei, înaintea Postului

Crăciunului era celebrată la 8 noiembrie, fiind închinată Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavriil. In tradiţia creştinească a poporului
român, bazată pe textele biblice, ARHANGHELII sunt forme
angelice, mediatori ai lui Dumnezeu, căci El Însuşi este transcendent
(apud Kernbach, 1989). “Arhanghelii sunt adaptări mitologice ale
primelor tradiţii izvorîte din concepţia animistă, desigur, într-o formă
filosofică, sprijinită în primul rând pe ideea de perfectibilitate
cosmică şi umană”- mai adăuga acelaşi enciclopedist.
În locuinţele tradiţionale ale satelor noastre, imaginea
Arhanghelilor, pe icoanele pictate pe sticlă, pe lemn sau în
xilogravură veghea întreaga existenţă a familiei, păzind-o de
nenorociri şi boli, alături de reprezentările Maicii Domnului. Dar cât
de plastic erau înfăţişaţi cei doi, Mihail şi Gavriil pe iconostasul
bisericilor de lemn din Transilvania sau pe pictura murală a lăcaşelor
mănăstireşti, izvodiţi din “culorile de piatră” şi din penelul
anonimilor, dar genialilor zugravi-ţărani !
MIHAEL ( în ebraică MIKAEL) este înfăţişat ca “blajinul, dar
dreptul voievod al îngerilor păzitori, apărător al Legii” cum spune
acatistul închinat lui Numele său este o reflectare a esenţei sale
transcedentale, la origine însemnând “Cine este ca Dumnezeu?”
GAVRIIL (în ebraică GABRIEL, însemnând “Dumnezeu este
războinic”) e recunoscut ca “înger al Edenului”, asigurând paza
acestuia, iar în iconografia populară- conformă cu textele biblice-
apare ca mesager şi justiţiar al lui Dumnezeu, în acatistul închinat lui
fiind numit “temelia împărăţiei cerurilor şi înger al darului”.
În preajma echinocţiului de primăvară, la 25 martie, lumea
creştină sărbătoreşte “Bunavestire”, transmiterea mesajului lui
Dumnezeu, Fecioarei Maria, -prin intermediul Arhanghelului
Gavriil- aleasă ca Născătoare a lui Iisus. În pragul iernii, la 8
137
Maria Bocşe
noiembrie aduce mesajul apropiatei celebrări a Naşterii Domnului,

după perioada Postului, cu abstinenţă, rugăciuni şi rituri de purificare
a sufletului şi a trupului, a casei şi a veşmintelor, adică a tot ce
însemna receptacul material şi spiritual al Credinţei.
În tradiţiile carpatice existau o serie de practici, rituri,
premoniţii, care se săvârşeau la 8 noiembrie. Se obişnuia astfel, ca
atunci când trecea cortegiul funerar pe drum, să se arunce câte trei
ulcele de apă din fiecare casă, în urma celui care pleca în Lumea
Neîntoarcerii, stropindu-i şi pe cei îndoliaţi “căci în apa din doniţa de
pe vatră îşi spală Arhanghelul Mihail, sabia, după ce taie firul vieţii
omului”. Când sărbătoarea Arhanghelilor se celebra într-o zi de
vineri, oamenii mergeau în zori la fântâni şi izvoare, stropindu-se cu
“apă neîncepută”, dătătoare de viaţă şi de sănătate, de belşug şi de
fertilitate. Apa luată în acea zi în ulcioare şi doniţe curate era
“împrorată prin locuinţe, ca să fie alungate toate relele şi
“gujuliile”(insectele). Fetele spălau limba clopotului bisericilor, “ca
să fie frumoase, iubite şi grabnic peţite”.Se mai spunea că ”atunci
când se bea apă din “cofa Arhanghelilor să se picure câte trei stropi,
pentru sufletul morţilor, iar dacă cineva murea în această zi era bine
primit în braţele Domnului”. Fie precum se crede, căci şi măicuţa
mea s-a săvârşit în ziua Lor şi trag nădejdea că ne priveşte cu dor de-
acolo, de sus, din preajma lui Dumnezeu.
Când cineva era bolnav, se spunea că e bine să bei apă din
pumnii unui om care poartă numele de Mihail sau de Gavril, ca să se
vindece pe dată.
În toate satele spaţiului carpatic se credea că bolnavii sunt
vegheaţi de Arhanghelul Mihail, care stătea la “capul “ patului şi
atunci întorcea viaţa în trupul celui suferind sau la “picioarele”
patului, curmând firul existenţei umane, aducând odihnă veşnică
celui plecat în “Lumea de Veci”. Dacă o femeie văduvă se
recăsătorea, trebuia să stropească cu apă neîncepută, mormântul
soţului decedat, ca să nu ardă în foc pe cealaltă lume, iar
“Arhanghelii să-l sloboadă în Lumea Drepţilor”. Se mai credea că
138
doniţa cu apă trebuia pusă sub icoana Arhanghelilor, ca să fie

dătătoare de viaţă, nu aducătoare de moarte.
Arhanghelii erau consideraţi şi apărători ai turmelor. În
concepţia tradiţională a satelor agro-pastorale, ei apără agoniseala de
toamnă a oamenilor şi animalele din gospodărie, care trebuiau
adăpostite şi ferite de “prada fiarelor codrilor”.
Sâmbăta dinaintea celebrării Arhanghelilor era închinată
morţilor, moşilor şi strămoşilor. Această zi- numită şi “Moşii de
Iarnă”, “urca” lumea satelor spre cimitirele din preajma bisericuţelor
care dominau vatra aşezărilor, de multe veacuri. Era “marea
întâlnire” a celor vii cu “moşii neamului”, pe care îi invocau
aducându-le ofrande de colaci şi lapte, ca intermediari între “lumea
de aici şi cea de dincolo”-cum le numeşte etnologul român Ion
Ghinoiu- între pământ şi cer.
Credinţe, practici, rituri transmise din generaţie în generaţie, ca
“apa neîncepută”, ca focul din vetre, să purifice viaţa, iar Sfinţii
Arhangheli să îndepărteze bolile şi moartea. Invocaţia, conform
tradiţiilor are rolul de a întări viaţa, prin înseşi riturile închinate Lor,
ca păzitori ai Cerului.
Atunci când hărăzim numele pruncilor noştri, să ne amintim că
cei închinaţi Arhanghelilor sunt destinaţi adevărului, cinstei, dreptăţii
în viaţă şi moarte.
O urare plină de recunoştinţă adresez domnului doctor colonel
Mihai Florea, de la Spitalul Militar din Cluj Napoca, care salvează
zilnic multe inimi suferinde, iar pe mine însămi m-a readus, cu voia
lui Dumnezeu şi puterea Arhanghelilor, la viaţă. Dumnezeu să-l
răsplătească după mare mila sa şi să-i dea viaţa pe care o merită, ca
mult făcător de bine oamenilor.
139
Maria Bocşe
140
141
Maria Bocşe
142
POSTUL CRĂCIUNULUI
Implacabil ca destinul, timpul “curge” mereu, alternând şi
punând în cumpănă tinereţea naturii şi îmbătrânirea ei, într-o
permanentă pendulare şi reîntoarcere ciclică, care urcă în spirală
peste ani, peste veacuri, peste milenii…
Această “curgere a timpului” este măsurată de calendar, de cel
astronomic, de cel laborios, dar şi de cel religios. Iată că acesta din
urmă ne anunţă că au mai rămas doar 47 de zile până la Anul Nou şi
40 de zile până la celebrarea marelui miracol al Naşterii Fiului
Domnului, sărbătoare numită în spaţiul nostru carpato-dunărean,
CRĂCIUN. Pentru acest eveniment deosebit – care ne întoarce
mereu spre trecut, făcându-ne însă martorii “timpurilor biblice”-
trebuie să ne pregătim, să ne purificăm trupul şi sufletul prin post şi
rugăciune, prin pace şi bună înţelegere, prin dragostea faţă de oameni
şi respectarea cutumelor strămoşeşti, într-o mare şi unică simţire
întru Hristos. În fiecare an- conform calendarului religios -Postul
Crăciunului sau Lăsatul Secului începe la l5 noiembrie.
Postul Crăciunului, numit şi Lăsatul Secului, Lăsatul de frupt
sau Spolocanie începea încă din 12-14 noiembrie (adică de la
celebrarea Filipilor, la 12 noiembrie), când oamenii se pregăteau
prin rugăciuni, rituri şi practici, abstinenţă alimentară şi curăţenie
sufletească, să întâmpine marea sărbătoare solstiţială a Crăciunului
În tradiţia românească, cele trei zile de “Prinderea postului”
(cum se mai numea această zi de început a curăţeniei şi a purificării)
erau destinate invocării protecţiei divine, pentru apărarea pământului
şi a semănăturilor, a animalelor de muncă şi a turmelor, a
gospodăriilor, a caselor şi a familiilor. Dar, “ţinuturile dintre hotare”
–cum numeau bătrânii satelor arealul cu aceeaşi istorie, limbă,
obiceiuri şi Credinţă, adică ceea ce etnologii numesc “oikumena
românească”- care din generaţie în generaţie au statornicit vetrele
străvechi şi cele noi, cutumele activităţilor laborioase, ca legi ale
143
Maria Bocşe
pământului, păstrate cu sfinţenie.- sunt pe primul loc în rugăciunile

Postului Crăciunului
Se îndătina ca în prima zi a Lăsatului de Sec să se comemoreze
morţii, moşii şi strămoşii, prin slujbe, parastase, ofrande de colaci,
lapte şi miere, care se puneau pe morminte, apoi se împărţeau
pruncilor şi bătrânilor
Troiţele de la răspântii şi de pe ogoare ca şi troiţele din
preajma bisericuţelor de lemn şi de la hotare erau împodobite cu
cununi de busuioc şi din flori de câmp, culese la Ziua Crucii, cu
crengi de brad, cu iederă, ca simboluri ale vieţii şi ale eternităţii.
Deopotrivă se împodobeau crucile-cenotaf ale eroilor căzuţi în
bătălii, ca “paos” pentru “juneţea lor nelumită”, pentru viaţa lor
stinsă în fum şi praf, în vrăjmăşie şi războaie, înainte de a-şi fi
întemeiat o familie în “lumea albă”.
În cadrul gospodăriile începea marea curăţenie a ogrăzilor şi a
livezilor, aprinzându-se ruguri înalte, din crengi uscate şi frunze
îngălbenite, “dând focului” semnele de îmbătrânire şi de moarte ale
naturii, făcând din ele “pat cald” pentru viitoarele roade, după cum
dispariţia generaţiilor face loc vlăstarelor noi de viaţă, pruncii.
Locuinţele erau dereticate, casele văruite, “zestrea familiei”
scuturată şi împrospătată, ca totul să fie purificat pentru întâmpinarea
Crăciunului.
În ziua de Spolocanie, vasele pentru prepararea alimentelor
erau fierte cu leşie, ca să nu rămână unse, cu urme de “frupt”.
La “Prinderea postului” se făcea purificarea spaţiului şi a
timpului, prin rituri şi obiceiuri străvechi, ca oamenii să fie vrednici
pentru “întoarcerea la vremile biblice”, la naşterea Fiului lui
Dumnezeu.
Finii tineri, căsătoriţi “iest an” duceau daruri naşilor, colac din
grâu nou, ulcior cu vin, must din struguri sau cidru din mere, ulcior
cu ţuică din roada pomilor.
Pentru ultimul prânz “de frupt”, în ajunul Lăsatului Secului,
femeile coceau colaci frământaţi cu lapte şi ouă, ca şi azime,
144
plăcinte cu brânză şi cu varză, chemându-şi rudeniile şi vecinii

la un festin comun, închinat deopotrivă, prieteniei şi tovărăşiei
în viaţă şi în muncă, precum şi pomenirii morţilor.
Această “orândă” a naşilor, a familiilor constituia expresia
solidarităţii şi a recunoştinţei faţă de cei care “la bine şi la rău” îţi
sunt alături.
La casele unde erau fete de măritat, în seara de Spolocanie se
adunau feciori, ca să organizeze ultima petrecere cu joc şi cântec,
hora lor cuprinzând casa, gospodăria, uliţa satului, într-o mare şi
unanimă bucurie pentru ceea ce le-a dăruit Bunul Dumnezeu : viaţă,
tinereţe, sănătate, roade îmbelşugate.
În aceeaşi seară, femeile preparau alimentele de post,
“târba”.sau “julfa”, terci din făină de cânepă, borşul şi covaşa din
făină de grâu şi de porumb, fermentate.
“Târba” (îndătinată odinioară în toate zonele carpato-dunărene)
se mai prepară destul de rar doar în enclavele retrase ale ţinuturilor
din vestul şi din nordul ţării. Acest aliment ţinea nu numai de
obiceiurile legate de post, ci era şi o formă de sacralizare a hranei,
căci grâul şi cânepa (plante cultivate în spaţiul carpatic, încă din
neolitic) erau considerate plante alimentare şi de leac, dăruite omului
de către Dumnezeu. Sămânţa de cânepă era zdrobită în “tărbacă”,
piuă monoxilă, cioplită din lemn de paltin sau de plop, de către
anumiţi oameni ai satului, consideraţi “sfinţi”, pentru mulţimea
virtuţilor lor: înţelepciune, credinţă, dragoste de neam şi ctitori ai
multor zidiri închinate lui Dumnezeu şi oamenilor (biserici, troiţe,
şcoli, mori, poduri). În lumea satelor au existat astfel de adevărate
personalităţi, care sunt pomenite din neam în neam. Astfel au fost
Florea Laza a Donii, din satul Budureasa, Bihor, Andrei Bocşe, din
Sudrigiu, Bihor, Ion Stan Pătraş, din Săpânţa, Maramureş, Toader
Hrib, din localitatea Arbore, Suceava şi mulţi, mulţi alţii.
La sărbătoarea Filipilor (12 noiembrie) se “împrorau” turmele
cu apă sfinţită şi busuioc, ca să fie ferite de “primejdia lupilor”, iar în
a treia zi , la Spolocanie se ungeau uşile, ferestrele, porţile cu usturoi,
145
Maria Bocşe
“ca să fie alungate spiritele rele, bolile negre, vrăjitoarele şi

moroaiele” (strigoaice luătoare de mană).
Toate riturile şi gesturile oamenilor erau destinate “îmblânzirii”
forţelor telurice, încleştării dintre întuneric şi lumină, căldură şi frig,
bine şi rău, care simbolizează dihotomiile universale, ce guvernează
destinele omenirii.
Filipii de Toamnă -sărbătoarea de “prag” între toamnă şi iarnă,
în ajunul Postului Crăciunului -anunţau “îmbătrânirea timpului” trist
şi morbid ca însăşi bătrâneţea şi moartea. Urmau însă cele trei mari
sărbători, cei trei “moşi”, Sânt Andreiul, Sânt Nicoară şi Crăciunul,
care limpezeau “timpurile şi gândurile”, pe cale albă de omăt,
trecându-ne pe “punte albă”, dincolo de moartea simbolică, spre
“tinereţea anului”, în eternul ciclu cosmic, în eterna legănare a
“balanţei sacre” dintre naştere- moarte- înviere.
146
147
Maria Bocşe
148
INTRAREA FECIOAREI MARIA ÎN BISERICĂ

(“Vovidenia”)
Sărbătoarea numită în sudul ţării OVIDENIE, în Moldova,

OBREJENIE, iar în zonele intracarpatice, VOVIDENIE sau
SĂRBĂTOAREA LUMINILOR- este prima mare celebrare după
Lăsatul Secului de toamnă, închinată Maicii Domnului, îndătinată la
2l noiembrie. Este în acelaşi timp cea de a doua sărbătoare din ciclul
marianic, succedând pe cea a Naşterii Fecioarei, înscrisă în
calendarul religios la 8 septembrie.
Celebrarea acestei sărbători datează din secolul VI d.Hr.,

numindu-se “He eisodos tes theotokou”, în limba greacă sau
“Presentatio Beatae Mariae Virginis ad Templum”, în limba latină,
adică “Intrarea în biserică a preafericitei Fecioare Maria”.
Despre naşterea şi copilăria Mariei se scrie în Protoevanghelia
lui Iacob, fratele vitreg al lui Iisus, numit şi Iacov cel Drept sau
“Fratele Domnului”, primul episcop al Ierusalimului, ucis de iudei în
anul 62 d.Hr., în ziua de Paşti.
Pe Maria încă înainte de naştere, părinţii au făgăduit-o lui
Dumnezeu. Au crescut-o în respectul faţă de părinţi şi dragoste de
Dumnezeu. Când a împlinit vârsta de 3 ani au dus-o la templu, în
Ierusalim, dând-o în grija preotului Eleazar. După moartea acestuia,
peste un an, locul său a fost luat de Zaharia, soţul Elisavetei şi tatăl
lui Ioan Botezătorul.
Micuţa Maria, frumoasă ca îngerii şi ca lumina soarelui, a fost
crescută alături de alte fetiţe, aflate în grija fecioarelor din templu. Şi
scriu textele sfinte că atunci când a intrat în templu, înconjurată de
părinţi şi fecioare purtând făclii aprinse, ea s-a urcat pe treptele
altarului dansând şi neprivind în urmă, după părinţi. Iar aceştia
plecară cu sufletul împăcat că Dumnezeu a primit-o în braţele Sale.
Nu după multă vreme, părinţii au murit, iar micuţa Maria a rămas în
grija templului din Ierusalim.
149
Maria Bocşe
În sec. VI, sub domnia lui Iustinian s-a zidit la Ierusalim o

biserică închinată Fecioarei, cu hramul “Sfânta Maria cea Nouă”,
sfinţită la 20 noiembrie, anul 543 d.Hr. În lumea creştină a
Orientului, celebrarea s-a răspândit în mai puţin de un secol, dar în
Occident s-a împus definitiv abia în timpul papei Sixtus al V-lea, din
anul 1585
La 21 noiembrie, aşa dar, toţi creştinii comemorează de
14 veacuri ziua în care Fecioara Maria, la vârsta de 3 ani a fost dusă
de părinţii săi la templul din Ierusalim, închinând-o pentru întreaga
viaţă lui Dumnezeu.
În folclorul românesc există numeroase legende şi variante în
jurul acestei teme biblice. Neîntrecutul etnolog preot, Simion Florea
Marian (care a cules din folclorul românesc “Legendele Maicii
Domnului”) povesteşte despre întâmplările de demult, care au marcat
începuturile creştinismului. Cu un har scriitoricesc deosebit, el
relatează întâmplările din “vremile biblice”, înspirate din textele
liturgice :
“în vremea aceea, în Nazaretul Galileii trăiau doi soţi vârstnici,
Ioachim, din neamul lui David şi Ana, din seminţia archiereului
Aron. Deşi duceau o viaţă de adâncă evlavie, Dumnezeu nu i-a
învrednicit cu nici un prunc, în cei 20 de ani de căsătorie, iar după
credinţa iudeilor, cei care n-au dat naştere la prunci erau consideraţi
“nevrednici şi neplăcuţi înaintea lui Dumnezeu”. Ei se rugau zi şi
noapte, iar Ioachim a dus daruri, “ofrande” închinate lui Dumnezeu,
la templul din Ierusalim, la un praznic mare, îndătinat în calendarul
religios al iudeilor. Dar marele arhiereu Issachar n-a vrut să le
primească, înfruntându-l pe Ioachim cu vorbe de ocară, căci, desigur,
Dumnezeu îl pedepseşte astfel, pentru cine ştie ce păcate tăinuite.
Întristat şi ruşinat, Ioachim nu se mai întoarse acasă, ci merse
în “pustie” rugându-se necontenit lui Dumnezeu “ca să-l facă să
rodească”.
Auzind toate acestea, soţia sa, Ana se puse pe tânguit şi pe
plâns, cu lacrimi şi rugăminţi fierbinţi. Într-o zi, şezând în livada sa,
150
sub ramurile unui dafin, ridică ochii spre cer şi zări cuibul unei
păsări care avea pui, căci Dumnezeu a lăsat “să rodească” toate
vietăţile pământului, create prin voia Lui. Tânguindu-se întruna, Ana
văzu deodată un înger care-i aducea mesajul că suspinele ei au
străbătut norii şi au ajuns până în cer şi “va zămisli şi va naşte pe
fiica cea binecuvîntată- pentru care se vor binecuvânta toate
seminţiile pământului şi printr-însa se va da mântuire la toată lumea
şi se va chema numele ei MARIA” Cutremurată de cuvintele
îngerilor, ea făgădui că-şi va închina pruncul lui Dumnezeu, ca să fie
slujind şi lăudând numele Lui cel sfânt ziua şi noaptea, întru toată
vremea vieţii sale” (Marian, 1904). Îngerul s-a arătat în “pustie” şi lui
Ioachim, aducându-i vestea cea mare. Amândoi mulţumiră cu
ardoare lui Dumnezeu pentru harul pe care îl vor primi, iar Ana
“zămisli” la 9 decembrie, când se celebrează sfântul său nume, ca
maică a Fecioarei Maria, iar în 8 septembrie al anului următor se
născu MARIA, MIRIAM (în iudaică), însemnând “Steaua mării”, iar
în siriană “Stăpână atotputernică”.
“La trei ani după naşterea ei, Ioachim şi Ana îşi împliniră
jurământul făcut, o luară pe Maria şi o duseră în templul din
Ierusalim, pentru a o închina Domnului. “Maria – deşi era numai de
trei ani- cum ajunse la starea locului sui singură treptele care duceau
în templu. Iară archiereul… insuflat fiind de Spiritul Sfânt îi ieşi
dimpreună cu alţi preoţi înainte şi o introduse nu numai în templu, ci
şi în Sfânta Sfintelor, unde nu îi era nimănui iertat să intre, fără
numai archiereului, o dată pe an”(ibidem). Acesta este momentul pe
care lumea creştină îl celebrează la 21 noiembrie, când Fecioara
Maria a păşit “pe calea Domnului”.
Folcloristul bucovinean continua relatarea legendei pe care o
cunoscuse iniţial în variantă locală bihoreană, în anii când urma
cursurile prestigiosului liceu confesional, “Samuil Vulcan”, de la
Beiuş, (înfiinţat la 1828, ca al doilea liceu cu limbă de predare
română, din Transilvania) ori în variantă nord-transilvăneană, aflată
de la învăţătorul Th.A.Bogdan, din Bistriţa sau în variante
151
Maria Bocşe
moldoveneşti şi bucovinene, aflate din diferite reviste şi publicaţii de

la sfârşitul veacului XIX: “ închinându-se Domnului, Maria nu se
mai întoarse cu părinţii săi acasă, ci rămase pe lângă templul din
Ierusalim, sub privegherea fecioarelor, cari se aflau acolo. Pe lângă
templu, unde s-a închinat Domnului, îşi petrecu ea apoi anii
copilăriei şi anume până la vîrsta de 14 ani, parte rugându-se şi
ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi parte ocupându-se cu lucrul de
mână”.(Marian, 1904)
După un an, Ioachim muri la vârstă de 80 de ani, iar Ana se
mută de la Nazaret la Ierusalim, pentru a fi mai aproape de fiica sa.
Curând muri şi Ana, la vârsta de 79 de ani, lăsând-o pe Maria orfană.
Rânduielile iudeilor cereau ca templul să-l părăsească la vârsta de 14
ani, dar neavând pe nimeni care s-o primească în casa lui, archiereul
o logodi cu bătrânul teslar (tâmplar) Iosif, pentru a-i purta de grijă.
Iar drumul vieţii ei urcă din acea clipă spre destinul sacru pe care i l-
a hărăzit Dumnezeu. Sfântul Denis Areopagitul, contemporan al
Mariei, apoi în secolul IV, Sfântul Epifanie au descris frumuseţea ei
fără seamăn: mai înaltă decât celelalte fecioare cu care crescuse, cu
părul galben ca holdele de grâu şi ochii albaştri ca cerul, genele
negre, buzele sidefii, nasul acvilin, mâinile delicate şi lungi. Avea o
voce caldă, melodioasă. Astfel a rămas descrisă şi în legendele
creştine româneşti, astfel a fost reprezentată în icoana Apostolului
Luca şi în întreaga iconografie creştină.
Multe variante ale legendei biblice privitoare la Vovidenie sunt
încărcate de simboluri.
Între numeroasele variante ale legendei trebuie amintită şi
aceea în care se spune că atunci cînd Ana se ruga pentru a zămisli
prunc, cetind dintr-o carte sfântă, o frunză de păr îi căzu din senin, pe
o pagină. Ana o luă cu mirare, o sărută pe ambele părţi şi şi-o puse în
sân. Din acea clipă rămase însărcinată.
Această legendă se apropie mai mult decât oricare, de
credinţele, semnificaţiile, riturile populare. În obiceiurile nupţiale
româneşti este general răspândit ritul cununiei mirilor sub crengile
152
unui pom roditor, măr, păr sau prun, pentru a “rodi” ei înşişi, la fel cu
acesta. Miresei i se împleteau în cunună, flori şi frunze de pomi
roditori, “ca să aibă prunci, precum aceştia dau roadă”.
O altă semnificaţie a frunzei de păr căzută în poala Anei ar fi
aceea a provenienţei divine, edenice, din “Pomul făgăduinţei”, care,
în simbolurile artei populare este reprezentat prin “coloana
infinitului”, “axis mundi”, ilustrată în basme prin eternitatea
speranţei în “ tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”
În tradiţiile populare româneşti, însuşi ajunul acestei sărbători
era perceput ca un “timp sacru”, la fel ca în preziua marilor sărbători,
considerate “praguri de timp”: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza,
Sfântul Gheorghe, Paştile, Sânzienele, când se credea că se deschid
cerurile, iar cei buni îl pot vedea pe Dumnezeu. În Răspunsurile la
Chestionarele de la sfârşitul secolului XIX, elaborate de Bogdan
Petriceicu Hasdeu se relata că atunci, în pragul Vovideniei se aude
toaca din cer, iar “oricine aude trebuie să se scoale şi să facă mătănii
la miezul nopţii, când toacă îngerii şi intră Dumnezeu la slujbă” În
colindele din diferite zone ale Transilvania se vorbeşte tocmai
despre datina priveghiatului în ajunul Sărbătorii Luminilor.
Folcloristul Tudor Pamfile consemna o practică locală de
“priveghere”, îndătinată în zona Cernăuţului, numită “apa
privegheată”: se punea o strachină cu apă, de care se lipea o
lumânare aprinsă. Oamenii făceau câte 100 de mătănii, seara, la
miezul nopţii şi în zorii zilei, fiind cele trei momente sacre ale nopţii,
de purificare prin rit, care dădea “energie divină” apei, pentru a
vindeca de boli şi de orice nenorocire.
În multe zone ale ţării, Ovidenia era considerată prima zi de
iarnă. Având valoare de Omen, în această zi, satele tradiţionale
recurgeau şi la practici divinatorii, pentru a soroci vremea anului
următor. Dacă sărbătoarea cădea într-o zi cu soare, luminoasă, vara
va fi secetoasă. Dacă va fi brumă şi promoroacă, anul care vine va fi
bun pentru recolte şi pentru sănătate. Dacă ninge la Vovidenie, va fi
iarnă grea.
153
Maria Bocşe
În această zi se dă pomană de apă şi de lumânări, pentru a fi

luminată calea morţilor în Cealaltă Lume, crezându-se astfel că
“lumina de veci” nu se va stinge niciodată. Uneori, pomana de apă şi
de lumânări era însoţită şi de alimente rituale, colaci, hrană de post,
oamenii numind această zi “Moşii de Ovidenie” sau “Moşii de
Toamnă”: În zonele din Muntenia şi Oltenia, familiile cărora nu le
trăiau copiii, făceau praznice şi “pomeni de
lumini”(lumânări).Pentru cei decedaţi în războaie sau pentru înecaţi,
dispăruţi fără de mormânt, se făcea o lumânare cât statura unui om,
se răsucea în spirală şi se aprindea în ajunul sărbătorii.
Aceste rituri funerare dovedesc că celebrarea precreştină a
“zilei luminilor” a fost străveche, peste ea suprapunându-se mai
târziu sărbătoarea religioasă. Regretata etnologă, Lucia Berdan
aminteşte şi obiceiul străvechi al satelor româneşti de a sfinţi la
biserică un fuior de cânepă, pentru a se şterge la ochi cei bolnavi, în
timpul anului. Plantă vindecătoare, magică, alimentară şi textilă,
despre cânepa cunoscută de mii de ani în spaţiul carpatic se credea că
are puterea de a face legătura între cele două niveluri existenţiale,
“lumea de aici şi cea de dincolo”. Ca leac pentru ochi se păstrau
câteva prune pe o crenguţă şi alune de la cules, invocându-se astfel
sănătatea prin puterea şi rodul pomilor cu puteri magice şi
binecuvântaţi de Dumnezeu.
Purificarea spaţială se făcea prin aprinderea de ruguri în
gospodării şi la hotarele satelor. Uşile, porţile, ferestrele se ungeau cu
usturoi, pentru a fi îndepărtate bolile şi duhurile rele. Oamenii
consumau “covaşa” preparată din făină de porumb, pusă în apă, la
fermentat.
Prin rituri, gesturi şi practici străvechi, peste care s-au suprapus
cele religioase, oamenii satelor tradiţionale se pregăteau să întâmpine
cu evlavie marea sărbătoare solstiţială de iarnă, Crăciunul.
În icoanele pe lemn ori în cele pictate pe sticlă- creaţii ale unor
centre de iconari ţărani sau mănăstireşti- “Intrarea Fecioarei în
biserică” constituia o temă frecventă, căci nu era casă de creştin ori
154
interior de biserică, unde să nu fie “odor sfânt”, de podoabă şi de

închinare o astfel de icoană, pentru hărăzirea pruncilor lui
Dumnezeu, ca să-i aibă în pază de “tot răul”, pentru sporirea
roadelor, pentru prosperarea familiei şi a neamului.
155
Maria Bocşe
156
FILIPII DE TOAMNĂ
Între numeroasele sărbători celebrate de lumea satului
tradiţional erau şi acelea închinate sfinţilor apărători ai turmelor, ai
agoniselii trudnice, de-a lungul fiecărui an. Cu deosebire, în
perioadele de răspântie ale anotimpurilor, la mijlocul lui noiembrie
sau al lunii februarie- când frigul, tenebrele şi fiarele codrilor
ameninţau liniştea şi bunul mers al vieţii agricultorului- se ţineau
zilele FILIPILOR, numiţi şi FILIPII LUPILOR sau în pronunţia
diferielor zone ale ţării, HILICHII, CILIPII, CILICHII, ŞIRIPCHII,
iar la sud de Carpaţi, GĂDINETELE sau GĂDINEŢII.
Între 12-14 noiembrie “se ţineau” FILIPII DE TOAMNĂ, iar
FILIPUL CEL ŞCHIOP se celebra la 21 noiembrie, suprapunându-se
peste OVIDENIE uneori “ţinându-se” şi la 23 noiembrie, considerat
ca cel mai răzbunător dintre sfinţi, dacă n-ar fi fost sărbătorit.
Folcloristul I.A. Candrea, în lucrarea sa “Iarba fiarelor”
(1928), în capitolul “Lupul”, relevă toate credinţele, proverbele,
zicătorile sau denumirile eufemistice despre lup, în tradiţiile
diferitelor popoare. În mito-credinţele româneşti se spune că
Dumnezeu când l-a creat pe lup l-a dat în stăpânirea Sfântului Petru,
dar “patroni” ai fiarei erau consideraţi şi Sfântul Andrei, numit în
nordul ţării Indreiul Lupilor, ca şi Filipii ori Sfântul Trifon, celebrat
la 1 februarie.
Aşa dar, între 12-23 noiembrie, oamenii credeau că “paza
contra lupilor stă în puterea Filipilor, iar apoi, spre Capul Iernii, doar
Sântandrei îi stăpîneşte”. De altfel, toamna aducea “îmbătrânirea
timpului” şi odată cu aceasta, spaimele telurice de negurile
atmosferei şi de primejdia fiarelor din codri. Era o perioadă de
maximă sensibilitate magică, în care omul se simţea nesigur,
invocând mereu sprijinul lui Dumnezeu şi al sfinţilor protectori. De
aceea, locuitorii ţinuturilor carpatice cu milenare şi statornice
ocupaţii sedentare agro-pastorale încercau “să întărească” succesul
activităţilor laborioase- îngrijirea pământului, a animalelor, hrănirea
157
Maria Bocşe
şi adăpostirea lor, pregătirea seminţelor şi a uneltelor de muncă

pentru un nou ciclu agro-pastoral etc. cu ajutorul unor rituri, gesturi,
practici, interdicţii. Prin acest complex de elemente rituale se încerca
înduplecarea “forţelor naturale” sau îndepărtarea lor, “îmbunarea
jivinelor” sau împiedecarea lor de a face pagube în vite şi “mejdine”,
adică în sălaşuri, cum ne explicau bătrânii finalitatea atâtor practici
magice, de la gest la incantaţii şi de la invocaţii la exorcisme.
Când negurile toamnei anunţă apropierea iernii şi “fuga
soarelui” spre miază-noapte, când vuietul codrilor aducea ecoul
duşmănos al fiarelor, lumea satelor se temea de lupii care sfâşiau
turmele, provocând dezastru în gospodăriile satelor. Încă de la
începutul ciclului calendaristic şi agricol, sărbătorile “pentru paza
turmelor” se înşirau una câte una, începând cu “Sânpetru de iarnă”,
“Circovii Marinei”, “Ziua lupului”, “Filipii de Iarnă”, “Filipul cel
Şchiop”, “Teclele”, “Berbecarii”, dar cele mai importante erau
sărbătorile toamnei, Sâmedru, Filipii de Toamnă şi Sântandrei.
Filipii de Toamnă era sărbătoarea ţinută în special de femeile
căsătorite şi de văduve, investite de tradiţie cu datoria de a se asocia
prin rituri, la practicile agricole ale bărbaţilor, pentru apărarea
familiilor şi a gospodăriilor.
Peste străvechi credinţe precreştine s-a suprapus ulterior
celebrarea Sfântului Filip, adoptându-l ca protector împotriva
animalelor sălbatice, invocat sub o pluralitate de nume, după numărul
de 7-1o zile, cât durau invocaţiile şi interdicţiile rituale.
Se credea, aşa dar, că Sfântul Filip poruncea lupilor să aducă
pagube doar acelora care nu-i respectau numele şi sărbătorile.
Folcloristul Artur Gorovei consemna la începutul veacului XX
o seamă de interdicţii legate de aceste zile :
“Trei zile ale Filipilor nu se coase că-i merg rău de dihănii”- se
spunea în zona Suceava; “în zilele de Filipi nu trebuie să se dea afară
gunoiul şi nici cenuşa din vatră, căci îi vor mânca lupii vitele”- se
credea la Grindu Ialomiţei; “La Lăsatul de Sec de Crăciun (14
noiembrie) şi la “Trei Sfetite” (30 ianuarie) se ţin trei zile, Filipii.
158
“Nu se scoate gunoiul afară că e rău de gavăt (lup)”; “nu se lucrează

altceva nimic decât se spală cămăşi, ca să oprească gura gavătului. În
aceste zile înţepi “bubatul” (boală de piele) dacă ai coase sau ai
împleti”- ziceau bătrînii din zona Dolj. “Nu e bine să ţeşi cu roşu sau
să împleteşti la lână, că-ţi mor oile”- se preciza în satele bănăţene.
Folcloristul Tudor Pamfile relata că în ţinutul Tecuciului se
credea că “nu e bine să desfaci deloc foarfecele, că se deschide gura
lupului”.
În toate zonele ţării se îndătina să se lege foarfecele, se
încopcea lanţul de la car, se legau pieptenii cu dinţii de fier, cu care
se pieptănau fuioarele “ca astfel să fie încleştată gura fiarelor.În
subzona Ţibleşului, în satul Alunişul, Filipii se ţin trei zile, la Lăsatul
Secului de Crăciun. În aceste zile ca şi la Sânt Petru de Iarnă şi
Indreiu Lupilor se prescriu interdicţii legate de folosirea unor obiecte
casnice: foarfeci, pieptene, furca şi fusul de tors, acul, maiul de lăut,
furca de fier, hârleţul etc., toate acestea presupunându-se că atrag
furia lupilor. Foarfecile, pieptenele, acul şi fusele de tors sunt legate
cu aţă, pentru “a lega” gura lupului”- releva cercetătorul Marius Dan
Drăgoi. Chiar gura cuptorului era închisă, cu aceeaşi măsură de
protecţie magică. Prin casă nu se mătura “ca să nu-ţi iasă furnici”.
Aceste măsuri, interdicţii erau strict respectate, căci toţi oamenii
aveau în gospodăria lor animale, oi, pe care trebuiau să le păzească
de fiarele pădurilor (Drăgoi, 2003, p.328).
În Răspunsurile la Chestionarele lui Nicolae Densuşianu, de la
sfârşitul secolului XIX, sunt pomenite o mulţime de interdicţii cu
rosturi benefice şi de apărare a gospodăriilor, a vieţii oamenilor şi a
turmelor: “să nu se împrumute nimic din casă şi mai ales foc”, “să nu
toarcă, să nu coase, să nu lucreze cu lână, să nu se umble cu unelte cu
dinţi, greblă, furcă”, “să nu dea cu sapa în pământ”, “să nu faci găuri
în pământ sau în pielea din care se fac opinci”,“să nu se lucreze
nimic, ci să se respecte această zi ca duminica” (Fochi, 1976, p.122-
128). În aceleaşi Răspunsuri se mai recomanda: să nu se măture în
aceste zile, “să nu se scoată gunoiul din casă pe toată durata
159
Maria Bocşe
sărbătorii”, să nu se scoată cenuşa din vatră, femeile să nu se spele pe

cap şi să nu lucreze “lucrul bărbaţilor” (ibidem). Toate acestea le
respectau “ca să nu mănânce fiarele sălbatice, animalele şi păsările
domestice”, “ca să fie bine pentru casă şi vitele din ogradă”, “să nu
fie atacaţi copiii de fiare” etc. (ibidem).
Filipii de Toamnă erau celebraţi şi pentru paza familiilor şi a
pruncilor de “dihăniile pădurii”, ca şi pentru rodul grădinilor şi al
viilor.
În Maramureş, în Bihor, în ţinutul Someşului la aceste zile se
“lega gura hornului”, în pod, ca “răul”, nefertilul să nu se apropie de
case, de familii.(inf. Bocşe Ioan, n. 1912, Sudrigiu, jud.Bihor;
Călugăr Vasile, n.1890, Miceşti, jud. Cluj).
Lupul, carnasier de temut era asociat cu simbolul frigului, al
morţii, al terorii întunericului. Era asemuit cu spiritele telurice
încleştate în adversitate cu cele cosmice.
O credinţă general răspândită era aceea de a nu pomeni numele
lupului. Această interdicţie reflectă o practică legată de “magia
cuvântului”, crezându-se că “răul” poate fi atras prin însăşi
pomenirea lui. În baza aceluiaşi principiu al magiei imitative, în
zilele de Filipi se îndătina “să se ungă vetrele de foc, gura cuptorului,
borţile din pereţi, cu usturoi, ca să se astupe şi gura lupului şi să se
ungă ochii lui, ca să nu vadă prada” (Artur Gorovei).
Filipii constituiau o sărbătoare transmisă din generaţie în
generaţie, ca moştenire matriliniară. În zonele transcarpatice se
obişnuia astfel ca în fiecare familie să se respecte o anumită zi de
Filipi. Acea zi, mama “o lăsa moştenire” fiicelor sale, pentru a o
prăznui toată viaţa, atrăgând astfel protecţia asupra familiei sale,
asupra gospodăriei, animalelor de muncă, turmelor. Filipii se ţineau
şi pentru sănătatea copiilor, amintind prin această finalitate “geniile
vetrei”, larii şi penaţii celebraţi în lumea romană.
Renumitul istoric al religiilor, Mircea Eliade a adus
nenumărate dovezi de spiritualitate în sprijinul ideii că odinioară, în
lumea autohtonilor noştri, lupul a fost considerat un animal totem.
160
Herodot, învăţatul istoric grec releva că dacii îşi trag numele de la

“daos”, ceea ce însemna “lup”. Însuşi stindardul lor, cu care
înfricoşau pe duşmani înfăţişa un cap de lup, cu coadă de balaur.Tot
Herodot relata despre un trib trăitor pe teritoriul Daciei ai cărui
membri“ o dată pe an, fiecare dintre ei se schimbă în lup pentru
puţine zile şi pe urmă îşi recapătă forma”. Cu toate că unii etnologi
au văzut în această relatare sorgintea unor credinţe şi arhetipuri
mitice din folclorul românesc legate de existenţa
“priculicilor”(“omul-lup”) credem că “transformarea” omului în
animal carnasier- aşa cum scria Herodot- consta de fapt într-un ritual
de mascare a oamenilor, prin rituri elaborate, imitative, în perioadele
de trecere de la toamnă la iarnă, de maximă sensibilitate magică,
pentru a îmblânzi forţele atmosferice şi ale naturii. Similitudini ale
unor astfel de rituri de mascare cu blănuri animaliere - având rol de
disimulare magică - se întâlnesc în obiceiurile de la Crăciun şi Anul
Nou (“Capra”, “Turca”, “Urşii”, “Căiuţii”, “Matahulele”etc), la
răspântie de calendar şi de anotimpuri.
Filipii de Toamnă semnificau “bătrâneţea anului”, trist,
morbid, ca însuşi întunericul, ca însăşi moartea. Urmau însă cei trei
“Moşi” ai iernii, Andrei, Nicoară şi Crăciun, care făceau legătura-
dincolo de moartea simbolică a anului- spre tinereţea primăverii şi a
unui nou ciclu lunar şi solstiţial, în eternul circuit bio-cosmic.
161
Maria Bocşe
162
SÂNTANDREI
ÎN TRADIŢIILE SATELOR ROMÂNEŞTI
Sărbătoarea lui SÂNTANDREI preceda “Capul iernii”, adică
prima zi a lunii decembrie, care în calendarul popular se numea
INDREA, UNDREA sau ANDREA, divinitate autohtonă, ce era
cunoscută în tradiţiile populare ca PATRONUL LUPILOR. Această
divinitate a luat probabil numele SFÂNTULUI ANDREI- odată cu
răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean, “Apostolul lui
Hristos, cel întâi chemat”, care a venit să creştineze ţinutul geţilor
de la Dunăre. Celebrarea acestui sfânt- primul creştin care a călcat
pământul strămoşilor noştri- a fost fixată în calendarul religios la 30
noiembrie. Asimilându-se cu sărbătoarea religioasă, “se ţinea” şi cea
tradiţională, autohtonă a SÂNANDREIULUI, la aceeaşi dată.
Etnologul român, Ion Ghinoiu relevă coincidenţa acestei
perioade cu “dionisiacele câmpeneşti” ale tracilor, când fermenta
vinul în butoaie, ca şi cu BRUMALIA romanilor. O remanenţă a
acestor obiceiuri o avem chiar în denumirea populară a lunii
noiembrie, BRUMAR.
“Indreiul”, “Andreiul”- cum i se spune în Munţii Apuseni,
“Andreluşul” sau “Indreluşa”- cum îl dezmiiardă în răsfăţ diminutiv,
maramureşenii- ori “Sânandrei”- cum îl ştiu locuitorii din întreaga
oikumenă românească, cu frigul şi “fuga soarelui” prevestind
negurile, tulburările cosmice şi pericolele telurice care stricau
rânduielile vieţii oamenilor, ca şi ale întregii naturi - era o
sărbătoare respectată cu stricteţe.
Ion Ghinoiu definea starea de teroare psihică instaurată de
schimbările atmosferice, specifice în această perioadă de
“îmbătrânire” a anului: “ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând
în noaptea de 30 noiembrie, ziua Sfântului Andrei, la starea
simbolică de haos, cea dinaintea Creaţiei” (Ghinoiu, 2004).
163
Maria Bocşe
În mitologia populară românească se mai numea şi “Noaptea

strigoilor”, crezându-se că este timpul în care spiritele benefice ale
morţilor îşi părăsesc lăcaşurile de veci, încercând să-şi apere familiile
de agresiunea spiritelor malefice, strigoii, care iau mana laptelui şi a
roadelor, stârnind urgia fiarelor codrilor.
Încleştarea spiritelor bune cu cele malefice se aseamănă- în
imaginaţia populară- cu însăşi încleştarea dintre toamnă şi iarnă,
dintre căldură şi frig, dintre întuneric şi lumină- în această perioadă
de sfârşit de ciclu astronomic şi calendaristic. (ibidem, p.370 şi u.)
În plan mitologic, Sântandrei era considerat “cel mai mare
peste vite şi fiare”- după cum subliniază Răspunsurile la
Chestionarele lui Hasdeu, de la sfârşitul veacului XIX .(Muşlea,
Bârlea, 1970, p.407)
Această zi era respectată pentru apărarea vitelor de urşi, de lupi
şi de alte jivine ale codrilor, pentru paza caselor şi a familiilor de
strigoi.
Se respectau o serie de interdicţii : să nu se scoată în acea seară
gunoiul din locuinţă, “căci spiritele rele vin sub streaşina casei şi
joacă pe gunoaie”, “să nu se toarcă, să nu se pieptene caierele de lână
sau de cânepă”, “să nu se taie şi să nu se coase”, “să nu se împrumute
foc”. Neobositul cercetător al Maramureşului, Pamfil Bilţiu relatează
în interesanta carte “Fascinaţia magiei” diferite obiceiuri îndătinate
în nordul ţării: „… la Andreluş legam pieptinu, foarfecile şi înturnam
două blide laolaltă şi nu le luam până trecea Andreluşa. Legam şi
hornu în pod cu o aţă şi zâcem: -Io nu leg hornoiu, leg gura lupilor.
Io nu leg pieptenu şi foarfecile, că leg gura lupilor. Când înturnam
blidele laolaltă zâcem: -Cum nu se clătesc blidele, aşa nici lupii să n-
aibă putere la marhăle mele, că lupii mâncau şi vaci şi oi, mâncau şi
caprele din munte”.(Bilţiu, 2001, p.92)
În ziua de Sântandrei- relatează în continuare acelaşi etnolog-
în satele maramureşene se îndătina să se lege masa cu un lanţ, se
lega indreaua (ustensilă pentru alesul firelor în războiul de ţesut),
fusele, foarfecile, pieptenele, cu brâul de la cingătoare, ca astfel să fie
164
legată gura lupilor. Alteori le legau cu o sfoară şi le puneau sus, pe

“meştergrindă”, cu aceeaşi finalitate de apărare a gospodăriilor.
Bărbaţii nu lucrau nimic cu unelte ascuţite sau tăioase, cu securea,
cu fierăstrăul sau cu cuţitul, iar femeile nu se spălau pe cap, nici nu
“desfăcau cucuruzul”, ca să nu atace lupii, vitele de la păşune sau
din gospodărie (ibidem, p.93).
Chiar dacă oamenii consideră azi că multe astfel de practici pot
fi zadarnice, unii cred în puterea “gestului magic” ori le respectă
doar în baza tradiţiilor :
“Amu nu-s obiceiuri de-acele. Amu nu dau nimic pe-
acele”.(ibidem).
Un alt gest cu valoare magică era acela săvârşit de femeile
vârstnice, care împleteau o sfoară lungă, şi-i făceau 9 noduri, apoi o
depănau şi o păstrau la grindă, crezându-se că astfel este legată gura
fiarelor din codru (ibidem, p. 95).
Împotriva forţelor malefice se consuma usturoi, cu care se
ungeau şi uşile, ferestrele, gardurile, porţile, ghizdurile fântânilor,
adică tot ce putea fi îmbolnăvit, distrus, pângărit de atingerea
nevăzută a răului. La toate intrările casei şi ale grajdurilor se legau
fire de lână roşie, “contra deochiului şi a “tot răul”.
La Sântandrei, ca la marile sărbători ale ciclului calendaristic-
Anul Nou, Bobotează- fetele săvârşeau practici de divinaţie, de
prevestire, pentru a-şi visa ursita sau măritişul : “năposteau morile pe
loc”, adică porneau roata morii fără apă, ca astfel să se pornească
peţitorii. De asemenea, luau pe furiş făină de la “veşca” morii şi
făceau o turtă cu apă şi cu sare, pe care o coceau la focul aprins cu
resteiele de la jug. După asfinţitul soarelui sau la miezul nopţii se
duceau la tăietorul de lemne şi, şezând pe el mâncau o jumătate din
turtă, iar cealaltă jumătate şi-o puneau sub pernă, ca să-şi viseze
ursitul. Mâncând, ascultau cu atenţie lătratul câinilor. Dacă lătratul
era gros, se credea că ursitul va fi bătrân. Dacă lătratul era subţire,
mirele urma să fie tânăr. Noaptea, după ce foarfecele şi pieptenele au
fost legate, visau ce-şi doreau. Dacă visau că dau apă cuiva, era semn
165
Maria Bocşe
că ursitul va fi “bun la găzdăluit”.(harnic şi agonisitor). Dar câte nu

se credeau pentru stimularea norocului şi a măritişului? La
Sântandrei, oamenii încercau să afle puterea rodului, punând boabe
de grâu la încolţit, în blide de lut şi crengi de măr sau de cireş, care
până la Crăciun înfloreau, fiind “sorcovele de altădată” şi temeiul
refrenului colindelor, “Florile dalbe…”
Un obicei al sumbrei nopţi de Sântandrei era şi acela al “păzirii
usturoiului”, îndătinat mai ales în zonele extracarpatice. Tinerii din
sat se adunau la o gazdă, unde aşezau pe cuptor câteva elemente cu
valoare magică: ”măciulii” de usturoi, o ploscă cu vin, miere,
covrigi, fire de lână roşie şi busuioc. În cântec de fluier, fetele şi
feciorii jucau “hora usturoiului”, la această “şezătoare nocturnă”- ca
în noaptea Anului Nou-dar una dintre fete trebuia să păzească blidul
cu usturoi. După o întreită încercare, flăcăii reuşeau să ia usturoiul,
şi-l mâncau cu “julfă” şi cu “covaşă”, ca şi cu “lipii” nedospite,
numite “colacul de Andrei”, “turtiţa de Indreluşa” ca un rit de
iniţiere, pentru a fi feriţi de muşcătura fiarelor şi de arşiţa bolilor.
Tinerii spuneau poveşti în această noapte, vizând “puterea magică a
cuvântului”. Folclorista bucovineană, Elena Niculiţă- Voronca scria
la începutul veacului XX – conform credinţelor populare- că “Trei
poveşti se fac trei păsări de foc şi apără casa, de nu se poate nimene
apropia de ea, ele fac o roată de foc ce străjuieşte gospodăria
împotriva duhurilor necurate”.(Niculiţă-Voronca, 1999, vol.I,
p.1204).
“Usturoiul” păzit avea proprietăţi magice diferite: se planta
primăvara şi era păstrat de leac, la boală, sau ca panaceu apotropaic
în călătoriile lungi.
Era bun şi de leac la vite. Numeroase erau şi practicile de
divinaţie, sărbătoarea fiind benefică pentru “ghicirea ursitei”, căci
“cerul se deschide în această noapte şi fiecare îşi poate vedea
ursita”(Berdan, 2001, p.153).
Regretata etnologă ieşeană, Lucia Berdan relata obiceiul
“Vergelului” în ajunul Sântandreiului, îndătinat în ţinuturile
166
Moldovei, la fel cu cel practicat în zonele Transilvaniei, în ajunul

Anului Nou sau în ajunul Bobotezei. “Vergelul” de Sântandrei se
făcea pe grupuri de sexe diferite .“Vergelul” fetelor era un ritual
nocturn, împlinit la o “gazdă” unde se adunau pentru datinile legate
de această sărbătoare. Fata căreia urma să i se prezică ursita era
scoasă afară, iar celelalte puneau obiecte-simbol sub blide răsturnate.
Apoi fata era chemată, iar o bătrână iniţiată, numită “ursitoare” îi
desluşea semnificaţia fiecărui obiect: ban- om bogat, lingură- om
sărac, sare- bărbat plăcut ca sarea, pâine- om bun, oglindă- om
mândru etc.(Berdan, 2001, p.153). “Vergelul” feciorilor conţinea
elemente arhaice, asemănătoare cu acelea ale “Vergelului” din zonele
intracarpatice. În două cofe separate îşi puneau inelele feciorii şi
fetele, apoi un flăcău numit “Gogea” scotea pe rând câte un inel din
fiecare cofă, interpretând că tinerii cărora le aparţineau urmau să se
căsătorească. “Gogea” trebuia să fie un bărbat neprihănit, puritatea
lui fiind condiţia “pentru a accede la taina sacră” (ibidem) Era un
ritual căruia de multe ori tinerii i se supuneau, legând prietenii şi
poate, viitoare logodne.
În credinţele populare din Asia Mică, Egipt, ca şi în ţările
nordice sau cele mediteraneene se credea că usturoiul este un
remediu pentru toate bolile. Pliniu scria că egiptenii considerau ceapa
şi usturoiul “deopotrivă cu zeii”, datorită puterii lor vindecătoare şi
magice. Un adevărat “leac apotropaic” îl credeau şi locuitorii
aşezărilor tradiţionale din zonele balcanice (Mesnil, Popova, 1997).
Sântandreiul marchează sfărşitul ciclului de sărbători “ale
lupilor”. Prin rituri, interdicţii şi obiceiul mascării cu măşti
animaliere (între care şi cea a lupului) se încerca îmbunarea
carnasierului feroce, imitându-se în acelaşi timp vremile mitice şi
starea de haos primordial, dinaintea Creaţiunii. În perioada “morţii
biologice” a naturii, “ordinea” stabilită se deteriorează, oamenii cred
că lumea este bântuită de forţe malefice, lupi şi strigoi, existând în
practicile populare o adevărată “ritologie a lupului”, aşa cum s-a
exemplificat în paginile anterioare şi o “ritologie lycantropică”,
167
Maria Bocşe
bazată pe credinţele populare în transformarea unor oameni în lupi,

“vârcolaci” sau “priculici”, datorită unor circumstanţe legate de
naşterea acestora (cu placenta lipită pe cap, “căiţa”.sau dacă se nasc
7-9-12 copii de acelaşi sex, unul va fi “priculici” etc). Denumirea de
vârcolac vine din sârbescul “Vyrkolak” derivat din “vylk+ dlak”=
“cu păr de lup”.
Credinţe despre puterea “magiei cuvântului rostit” se mai
păstrează şi azi în enclavele retrase ale aşezărilor montane. Între
interdicţiile legate de noaptea Sfântului Andrei este şi aceea de a rosti
numele lupului, ca să nu-l atragi ca vrăjmaş asupra oamenilor şi a
turmelor. Un act inversat însă era acela de a da copiilor bolnavi
pseudonimul “Lupu”, pentru a dobândi puterea şi agerimea
carnasierului- în baza principiului magiei “similia similibus
curantur”. Într-adevăr, în onomastica românească există acest nume
foarte răspândit în toate ţinuturile, ca de altfel şi în alte spaţii
culturale europene (la francezi, germani, englezi etc). Fără îndoială,
aceste credinţe îşi au sorgintea în miturile originilor noastre.
Etnologul Romulus Vulcănescu releva că lupul era o emblemă a
statului dac, figurată în stindardul din aramă, cu cap de carnasier şi
cu trup de balaur. Purtat în mers, stindardul făcea un zgomot
înfricoşător, datorită aerului care pătrundea în gura lupului, iar solzii
de aramă ai trupului de balaur zăngăneau lovindu-se unii de alţii.
Acest stindard, ca şi luptătorii care însoţeau stegarul purtând măşti
(“tecte galea”) de lupi şi de urşi creau teroare în rândurile duşmanilor
(Vulcănescu,1987, p.499). Mircea Eliade îl cita pe geograful grec,
Strabon, care sublinia în cartea sa “Geographia” că “dacii se numiră
mai întâi daoi ( …). O tradiţie păstrată de Hesychius ne învaţă ca
daos era numele frigian al “lupului” (Eliade, 1980, p.21), Exegetul
român amintea şi confreriile războinice indo-europene, ale căror
rituri de iniţiere presupuneau mascarea tinerilor în “lupi”, ca şi faptul
că romanii- cuceritori ai Daciei- aveau acelaşi totem, “lupoaica” ce i-
a alăptat pe Romulus şi Remus, fiii zeului Marte şi întemeietorii
Romei. În mitologia daco-romanilor s-a perpetuat astfel totemul
168
“lupului”, păstrat peste milenii în credinţele populare, în folclor, în

arta populară. În unele zone ale ţării, sărbătoarea lui Sântandrei era
numită şi “Patronul lupilor” sau “Luparia” (Ghinoiu, 1997, p.113)
Aceste credinţe sunt răspândite în diferite arii culturale. Astfel,
francerii credeau în existenţa acelui om-lup- “le loup –garou”,
germanii, în “Werwolf”, vechii indieni, în “Bhima”(apud Orian,
2006, p.372-378).
Prin rituri prestabilite, omul ia măsuri apotropaice şi de
propiţiere, încercând să separe existenţa umană de agresiunea lupilor
şi a licantropilor (strigoii vii”, “priculici”, “moroi”). Unii etnologi
acreditează ideea că Sântandreiul va fi fost un posibil An Nou dacic,
când se făcea trecerea de la toamnă la iarnă.
169
Maria Bocşe
De la celebrarea “patronului lupilor”, la sărbătorirea

Apostolului Andrei
Sântandreiul - una din cele patru divinităţi care marcau

“îmbătrânirea timpului”- a fost asimilat în primele veacuri ale
creştinismului cu APOSTOLUL ANDREI, primul misionar care a
creştinat populaţia geţilor din sudul Dobrogei, unde a poposit
aproximativ în anii 59-60 d.Hr., locuind timp de 20 de ani într-o
peşteră din apropierea viitoarei localităţi Adamclisi, în mijlocul unui
crâng sălbatic de pe podişurile Dobrogei.
Peştera în care a sălăşluit Sfântul apostol mai păstrează după
aproape 2000 de ani lespedea de piatră pe care se odihnea “Cel întâi
chemat de Hristos”.Peştera -plină de scrijelituri, de icoane şi răvaşe
ale credincioşilor pelerini, care veneau cu durerile şi cu bolile lor- a
devenit biserică de închinare, pentru toţi creştinii, într-o unică
Credinţă, aşa cum a fost la începuturi.
În codrul dobrogean, peste tot unde au călcat paşii Sfântului
Andrei au izbucnit zeci de izvoare, cu apă bună şi cristalină,
vindecătoare a multor boli. Legendele locale spun că înşişi turcii
transportau apa luată din aceste izvoare, în ţara lor, pentru calităţile ei
benefice. În apropierea satului Ioan Corvin există patru izvoare
dispuse în cruce. Legendele populare povestesc că atunci când
Apostolul a ajuns pe locurile aride ale podişului, s-a aşezat în
genunchi şi cu toiagul a făcut semnul crucii spre cele patru zări, ca
Domnul să-i audă rugăciunea şi să-i dea apă. Îndată au izbucnit patru
şuvoaie puternice, care până azi continuă să stâmpere setea
drumeţilor şi a pelerinilor, ca şi aceea a tuturor credincioşilor însetaţi
de sănătate, de Lumină, de ajutorul lui Dumnezeu. Peştera
Apostolului Andrei- multă vreme tăinuită, apoi în timp de 50 de ani
de comunism fiind uitată- a devenit azi biserică cu altar, nu departe
de Mănăstirea Dervent, construită în alt loc de popas al Sfântului. În
credinţele şi în pioşenia cu care-l invocă oamenii, propovăduind
170
Credinţa întru Hristos într-o unică dogmă, aşa cum a fost la

“începuturi “ fac ca ziua lui să se celebreze în mod deosebit.
În monumentala carte a lui Ion Dumitriu Snagov “Monumenta
Romaniae Vaticana”, apărută în 1996, care cuprinde documente
despre istoria românilor, cercetate în Arhiva secretă a Vaticanului de
savantul român este înserată una din cele mai importante informaţii
religioase, privind viaţa Sfântului Andrei. Pentru valoarea
extraordinară a acesteia şi pentru a “deschide” paginile cărţii spre cei
ce doresc s-o cunoască, citez importantul pasaj, integral: “Eusebiu,
episcopul din Cesarea Palestinei (260-340) este primul istoric al
creştinismului antic. În cartea a treia din “Istoria eclesiastică” el scrie
că .”Sfinţii apostoli şi ucenicii Mântuitorului s-au răspândit pe toată
suprafaţa pământului locuit de oameni. După tradiţie, lui Toma i-a
revenit Partia (Ţara Parţilor), lui Andrei, Sciţia, lui Ioan Asia Mică,
unde a şi murit la Efes…”(III, 1, 1, apud Dumitriu Snagov, 1996,
p.25) “…după sinodul Apostolilor de la jumătatea primului secol,
Sfântul Andrei a ajuns pe malurile Dunării şi a fost primit- după cum
scrie în izvoarele istorice Papa Pius al II-lea- de către o uriaşă
mulţime “înflăcărată” de cuvintele sale. De la această lume “barbară”
el a revenit în Tracia şi Grecia. La Patras (în Grecia), el a fost torturat
şi martirizat pe cruce, fiindcă nu s-a lepădat de Sfânta Treime.
Corpul său a fost înmormântat acolo, de către o convertită,
Maximilia, mai târziu rămăşiţele lui au fost transferate la Amalfi în
Italia, într-un mormânt în care se păstrează şi astăzi. Capul Sfântului
Andrei a fost însă păzit cu cea mai mare veneraţie la Patras, până în
anul 1460, când, ca să nu fie profanat în cursul unei iminente invazii
a turcilor în Peloponez, a fost dus în insula San Mauro din Epir.
După doi ani, Toma, fratele ultimului împărat bizantin, l-a dus la
Ancona, apoi la Roma, unde, în Duminica Floriilor din 12 aprilie
1462 a fost încredinţat Papei Pius al II-lea la Podul Milvio (care
unea malurile fluviului Tibru) De acolo a fost dus în Bazilica San
Giovanni din Lateran. La Rusalii, capul Sfântului a fost transferat cu
mare cinste în Basilica San Pietro din Vatican. Pius al II-lea
171
Maria Bocşe
aminteşte iarăşi de o mulţime imensă, provenită chiar şi din regiunile

pe care Apostolul le evanghelizase: de la Dunărea de Jos, din
Panonia, din Germania, din Franţa.
Ca semn al aceluiaşi drum spre unitatea creştinilor şi spre
împăcarea Bisericilor surori- Catolică şi Ortodoxă- la 30 noiembrie
1976, Papa Paul al VI-lea a predat sfânta relicvă a capului Sf. Andrei,
Bisericii din Patras, ca să revină în patrimoniul Bisericii bizantine”
(ibidem, p. 25-26)
Ziua Sfântului Andrei este şi ajunul sărbătorii noastre naţionale
de la 1 Decembrie, punând o dată mai mult, sub ocrotirea lui
ANDREI, ţara şi neamul românesc. Noaptea sumbră din credinţele
populare precreştine a devenit “Noaptea luminării” şi a Unirii
României.
172
173
Maria Bocşe
174
SFÂNTUL ANDREI CRETANUL

În anul 2004, I.P.S. Bartolomeu Anania, arhiepiscopul
Vadului, Feleacului şi Clujului şi mitropolitul Clujului, Albei,
Crişanei şi Maramureşului- om de înaltă cultură şi de impresionantă
dăruire pentru biserică- a scos la lumină opera imnografului
SFÂNTUL ANDREI CRETANUL, diortosindu-i cartea “Canonul
cel Mare”, în limba română contemporană, publicând-o la Editura
“Renaşterea” din Cluj- Napoca.. Această carte a fost un dar de preţ
pentru “folosul oricărui creştin”- sintagmă creată de însuşi
tălmăcitorul acestei capodopere a imnografiei răsăritene, I.P.S.
Bartolomeu făcând precizarea : “Canonul cel Mare” este o
capodoperă a imnografiei răsăritene, în centrul căreia se află
smerenia şi pocăinţa ca mod de răscumpărare a omului împovărat de
conştiinţa păcatului” (Bartolomeu Anania, 2004).
Şi se scrie în această carte de către tălmacitorul şi arhiereul
Bartolomeu, că SFÂNTUL ANDREI CRETANUL s-a născut la
Damasc, în anul 760 şi a murit la Erriso, pe insula Lesbos, în 840. De
tânăr şi--a însuşit o cultură aleasă, a fost monah în Mănăstirea Sf.
Sava de lângă Ierusalim, unde, odată cu studiile teologice a dobândit
şi harul poetic.
Trimis de patriarhul Ierusalimului la Constantinopol, s-a înrolat
în activităţile de asistenţă socială ale Bisericii, apoi, în jurul anului
800, a fost numit arhiepiscopul Cretei, dându-i-se denumirea de
Andrei Cretanul, pe lângă apelativul anterior de Ierusalimiteanul .
Capodopera sa, “Canonul cel Mare”, care a fost compusă spre
sfârşitul vieţii sale, cuprinde 211 tropare (strofe), aducând în imnul
său de slavă lui Dumnezeu, bunătăţii şi dreptăţii Sale, numeroase
exemple din Vechiul Testament, nu într-o înşiruire istorică,
cronologică, ci ca pilde în evocarea puterii dumnezeieşti, dihotomice
şi în acelaşi timp, antinomice în echilibrul judecăţii divine: Bunătate
şi Dreptate”.
175
Maria Bocşe
I.P.S. Bartolomeu -adresează tuturor creştinilor această carte

diortosită prin propriul său har poetic, aducând însemnate precizări
de ordin lingvistic, etimologic, prozodic Astfel face etimologia
cuvântului “canon”, de la grecescul “Kanon”, care înseamnă
“normă”, “regulă”, această specie poetică având structură fixă, la fel
cu sonetul laic.
Canonul cel Mare se rosteşte în Postul Mare, fiind o reflexie a
pocăinţei cu care fiecare creştin trebuie să întâmpine miracolul
Învierii lui Hristos.
Sfântul Andrei Cretanul se cade a fi celebrat de toţi creştinii,
invocat ca mijlocitor pe lângă Dumnezeu, imnul său de slavă fiind un
deosebit sprijin sufletesc pentru oameni şi îndeosebi pentru cei ce-i
poartă numele.
176
4. SĂRBĂTORILE SOLSTIŢIALE DE IARNĂ

SÂNT NICOARĂ
De 16 veacuri lumea creştină celebrează la 6 decembrie
ziua SFÂNTULUI NICOLAE- denumire preluată şi de români,
zicându-i MOŞ NICOLAE şi aşezându-l între MOŞII, adică
strămoşii noştri- în arealul nostru carpato-dunărean fiind numit şi
SÂNT NICOARĂ. Celebrarea lui este penultima sărbătoare din
cununa anului, din “Prăznicarul” bisericesc, fiind ultimul “prag” spre
marea sărbătoare a Naşterii lui Iisus. Acest “prag” astronomic de
parcurgere a timpului spre solstiţiul de iarnă era transpus alegoric în
legenda lui SÂNT NICOARĂ, care era văzut ca păzitor al cerului şi
al soarelui, în goana acestuia spre Miază-Noapte.
O frumoasă legendă de pe Someş, preluată de
folcloristul bucovinean, Simion Florea Marian povesteşte că Sfântul
Gheorghe a primit poruncă dumnezeiască de a păzi soarele pe bolta
cerească, pentru a fi lumină şi căldură pe pământ Cu telegarii săi albi,
“de foc”, Sânt Nicoară călăuzeşte soarele între echinocţii şi solstiţii,
fiind ajutat de Sfântul Toader (celebrat la echinocţiul de primăvară),
de Sânziene (zânele solstiţiului de vară), de Sfântul Dumitru (din
preajma echinocţiului de toamnă) Când soarele încearcă să treacă de
poarta celuilalt tărâm, Sânt Nicoară, bun, dar vajnic, îl întoarce din
nou pe bolta cerească, pentru ca oamenii să dobândească lumina şi
căldura razelor sale.
De la Sâmedru la Sântandrei, timpul “îmbătrâneşte”,
aerul devine apăsător, nenorocirile ne împresoară- spun credinţele
populare. Dar Sânt Nicoară (Nicolae) veghează, slobozind pe alte
tărâmuri “relele”, aducându-ne binele, soarele, lumina. De aceea,
ziua lui este considerată una a bucuriei şi a victoriei. Etnologul Ion
Ghinoiu subliniază că însuşi numele lui vine de la grecescul
Nikolaos, folosit în Grecia antică drept apelativ pentru învingători
(de la Nike, zeiţa victoriei).
177
Maria Bocşe
În mitologia românească apare ca un sincretism între

divinitatea precreştină şi Sfântul Nicolae, în lumea creştină
celebrându-se ziua preabunului şi înţeleptului NICOLAE, ierarh din
Myra Lichiei şi sanctificat în primele veacuri ale creştinismului
De la divinitatea hibernală la celebrarea sfântului creştin
Sfântul Nicolae s-a născut în veacul al III-lea d.Hr., în

localitatea Patara, din provincia Lichia, în ţinutul Cappadociei
bizantine, din părinţii adânc credincioşi, Teofan şi Neona, după cum
povestesc legendele creştine. El a fost contemporan cu Sfântul
Vasile cel Mare şi cu Sfântul Ioan Gură de Aur, născuţi în aceeaşi
provincie, pe tărâmul căreia s-a statornicit cu tărie Credinţa întru
Hristos, în pofida persecuţiilor păgânilor.
Tradiţiile creştine relevă precocitatea extraordinară a
pruncului numit Nicolae, fiind predestinat ca învingător pentru
Credinţa creştină şi mare iubitor de oameni.
În legendele creştine se spune că încă din copilărie a
fost mare postitor, petrecându-şi mai mult în post şi rugăciune zilele
vieţii sale, dar îndeosebi cele de miercuri şi de vineri. În însuşi
“Acatistul Sfântului Nicolae” se spune că el a supt doar din sânul
drept al mamei, acest lucru însemnând o altă predestinare a sa, aceea
de a urma calea cea dreaptă, în întreaga viaţă.
Curat la suflet şi la trup, el avea din tinereţe o maturitate
de gândire şi de comportament rar întâlnite.
Încă din copilărie Nicolae săvârşea minuni, atât de mult
era iubit şi ascultat de Dumnezeu. Astfel este pomenit miracolul
învierii unei fetiţe, care murise căzând de la fereastră şi zdrobindu-se
de caldarâmul de piatră al străzii. Cuprins de milă, Nicolae o
îmbrăţişă pe cea care atât de tragic murise. Doar prin sărutul său
nevinovat de copil o readuse însă la viaţă, îndemnând-o apoi să se
boteze întru Hristos, împreună cu părinţii ei.
178
O altă minune care este comemorată prin gestul şi

faptele oamenilor de 16 veacuri încoace este aceea a dăruirii de
dulciuri, hăinuţe. jucării copiilor sărmani.
Spun legendele că într-o zi, pe când ieşea de la biserică cu
părinţii săi, a văzut un grup de copii sărmani, care cerşeau unui
negustor bogat, bomboane. Acesta i-a refuzat. Tatăl lui Nicolae le-a
cumpărat o pungă cu dulciuri, dar multora nu le-au ajuns. Îndurerat
de acest lucru, Nicolae s-a rugat fierbinte la icoana Mântuitorului,
postind şi plângând. În dimineaţa următoare, întreaga populaţie a
cetăţii Patara a rămas uluită de minunea care s-a întâmplat în casele
creştinilor: toate încălţările copiilor erau pline de dulciuri !
Încă din adolescenţă a urmat calea preoţiei, fiind hirotonit şi
păstorind cu credinţă “turma” creştinilor din oraşul său, săvârşind
minuni, vindecând surzi, orbi, ologi.
După moartea părinţilor săi- care s-au săvârşit amândoi în
aceeaşi zi- şi-a împărţit întreaga avere săracilor, apoi a plecat la
Ierusalim, să vadă Sfântul Mormânt. Ajuns cu bine la Ierusalim, după
ce a săvârşit minunea potolirii unei furtuni năpraznice, pe mare, s-a
închinat la locul răstignirii lui Hristos pe Golgota şi a avut o viziune
extraordinară: într-un nor de aur i s-a arătat Maica Domnului, iar
Bunul Dumnezeu i-a poruncit cu glas de tunet să se întoarcă în
provincia Lichia, dar să se oprească la cetatea Myrei. Nicolae a
ascultat porunca dumnezeiască, iar întors la Myra, curând a fost ales
episcop. Acolo a rămas pentru totdeauna, slujindu-l pe Dumnezeu şi
continuând să săvârşească minuni.
La primul Sinod ecumenic de la Niceea, i-a cunoscut pe sfinţii
contemporani lui, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, formând o
triadă a celor hărăziţi de Dumnezeu să propovăduiască oamenilor
Credinţa întru Hristos.
Şi-a dat sufletul la o vârstă înaintată, cu seninătate şi cu
zâmbetul pe buze. Chiar după moarte, rămăşiţele sale pământeşti au
continuat să facă minuni, iar veşmintele sale- spun legendele-
izvorau un mir făcător de miracole. Trupul său n-a fost înmormântat,
179
Maria Bocşe
fiind păstrat ca sfinte moaşte, dar în timpul năvălirii popoarelor

barbare a fost sfârtecat în mai multe fragmente. În secolul al XVI-
lea, cardinalul din Bari, Italia a dăruit lui Mihai Viteazul, domnul
Ţării Româneşti, mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, pentru a-i fi scut
şi ocrotire în războiul sfânt al creştinilor împotriva turcilor şi pentru
înfăptuirea idealului unirii celor trei provincii româneşti. Domnitorul
a dăruit-o bisericii “Sfântul Gheorghe cel Nou”, din Bucureşti, cu
doar câteva luni înainte de a fi răpus prin trădare.
În ziua de 6 decembrie se îndătinează pelerinaje de închinare la
Sfintele Moaşte, ale Sfântului Nicolae.
Legendele populare româneşti relatează că Sfântul Nicolae-
Sânt Nicoară cum îl numeau locuitorii plaiurilor noastre- potoleşte
stihiile, apără pe corăbieri de furtuni şi de “moartea fără de
mormânt”, însoţeşte şi-i apără pe ostaşi, în luptele pentru libertate şi
pentru apărarea gliei strămoşeşti.
Una din cele mai frumoase legende despre Sfântul Nicolae este
aceea a salvării celor trei fete de la păcat, dăruind tatălui lor trei
pungi de galbeni, pentru a le mărita “în cinste şi omenie”- cum
ziceau bătrânii noştri, căci Sânt Nicoară ne învaţă că “darul te
îmbogăţeşte, nu te sărăceşte”.
Pregătirile pentru întâmpinarea Naşterii Domnului şi
rememorarea colindelor începeau de la sărbătoarea Sfântului Nicolae.
El este unul dintre cei patru sfinţi bătrâni (Sâmedru, Sânt Andrei,
Sânt Nicoară şi Crăciunul), care simbolizează îmbătrânirea timpului
şi a ciclului calendaristic. Spune o veche legendă populară carpatică
că ei au fost rânduiţi să păzească soarele pe bolta cerească, pentru a
nu aluneca spre Miază-Noapte. Crăciunul- la solstiţiul de iarnă-
reuşeşte să-l readucă pe boltă, deasupra pământului, aducând lumina
şi căldura.
În colindele româneşti, Sânt Nicoară stă la masă cu Dumnezeu,
la Cina Euharistică. “Masa” din colinde reprezintă altarul bisericii,
iar “paharul gălbior” (atât de des pomenit în colinde) este sfântul
potir al Euharistiei
180
Iată una din cele mai frumoase colinde închinate Sfântului

Nicolae culeasă în anul 193I, din localitatea Mada, judeţul
Hunedoara, de la performerul Mihailă Lazăr, de către cercetătorul
Ion Chelcea, discipol al lui Romulus Vuia şi muzeograf la Muzeul
Etnografic al Ardealului, din Cluj, mai târziu, întemeietor al
Muzeului Etnografic al Moldovei, ulterior şef de secţie la Muzeul
Satului din Bucureşti:
“Colo sus îi mai în sus,

Colo sus la răsărit,
Roşu soare-o răsărit,
Da nu-i soare răsărit,
Că-i un pom mândru-nflorit.
Da la umbra pomului,
Scrisu-i tare, lucru mare,
Scrisă-i masă de mătasă.
Da la masă cine şede ?
Şede singur Dumnezeu
Şi cu Sfântul Niculaie.
Tot beau şi-şi prânzesc
Cu pahare gălbioare.
Da-n fundu paharului,
Da-n toarta păharului
Grăi singur Dumnezeu,
Către Sfântul Niculaie :
- Hoio, Sfinte Niculaie,
Nu mi-l vinzi acest pahar,
Nu mi-l vinzi ori nu mi-l schimbi ?
- Doamne, nu mi-i schimbător,
Nici nu ni vânzător.
Ţii tu minte, Doamne Sfinte,
181
Maria Bocşe
De când paharul l-ai dat,

De fii mici ţi-ai botezat
Şi mai mari ai cununat.
- Să fii vesel Niculaie,
Să-ţi fie de sănătate ! “
(AMET, Cluj Napoca, caiet mscr.373)
Urarea din finalul colindei se adresează tuturor celor născuţi în

pragul iernii, botezaţi cu numele lui Nicolae, vegheaţi de marea sa
putere şi bunătate, purtaţi pe calea de lumină a soarelui- după cum
arată zodiacul popular al lunii decembrie, numită în calendarul
tradiţional “Undrea” sau “Indrea” (undreaua, furcă masivă, pentru
susţinerea acoperişului la casele arhaice, fiind comparată cu “stâlpul
cerului” sau furca ce sprijinea bolta cerească, pentru a readuce
soarele deasupra pământului, la vremea solstiţiului de iarnă, conform
credinţelor populare).
Sânt Nicoară vine la “praznicul” dumnezeiesc călare pe un cal
alb, solar şi psihopomp, care conduce sufletele bune spre Rai, iar pe
cele păcătoase, spre Iad. Atât sfântul, cât şi calul său sunt învestiţi cu
rolul de psihopompi, de călăuze ale spiritelor, simbol care
argumentează şi o remanenţă a vechilor credinţe şi rituri solare
autohtone, precreştine, la confluenţa cu cele universale. Iată o astfel
de colindă, consemnată de preotul Grigoriu Crăciunaş, la 1881, în
satul Jurca, pe Someş, cu menţiunea că “se colindă în presara de
Sfântul Nicolae” :
“Asta-i casa boierească

Dumnezeu să o trăiască…
Înaintea căsii
Este-o masă-ntr-aurită .
Păstă masă ce mi trasă ?
Faţă albă de mătasă.
182
Cu masă pe cin-aşteaptă ?
Aşteaptă pe Sânicoară.
Îl tot aşteaptă din zi în zi
Ce-o dată numai va veni,
C-un căluţ albuţ,
Dalb de spumegat
Negru de-asudat.
Nainte-i ieşiră
Şi-l întrebară :
-Unde-ai zăbăvit, Nicoară ?
-Io am zăbăvit
Şi am întâlnit
Nouă cetine
Plini de suflete
Şi le-am petrecut.
Care-o fost mai drepte, Doamne
Pe sub mâna dreaptă
La poarta de Raiu,
Raiu luminos,
Bun loc de folos.
Care-o fost mai strâmbe, Doamne,
Eu le-am petrecut
Pe su mâna stângă,
Pe cărarea strâmbă,
La poarta de Iad.”
Iad întunecos,
Rău loc de folos”
(Bocşe- Mihaiu, 2005, p.114)
Cred oamenii satelor noastre că toţi aceia care poartă numele

Sfântului Nicolae- sau Nicoară- ori s-au născut în ziua lui sunt
binecuvântaţi de Dumnezeu cu toate harurile, precocitate fizică şi
183
Maria Bocşe
psihică, armonie sufletească, bunătate, milostenie şi multă, multă

credinţă. Ei sunt dăruiţi să fie sprijin altora, să fie luminaţi de
înţelepciune şi de spiritul de jertfă pentru semenii lor, pentru credinţa
în Dumnezeu. Tuturor, Sfântul Nicolae să ne aducă blândeţea în
suflete şi mila creştinească faţă de cei care întind mâna, aşteptând
ajutorul nostru, dăruindu-le cu dragoste. Dăruiţi bătrânilor,
sărmanilor, copiilor mult sau puţin, dar cu inima deschisă şi cu
credinţa că astfel ne apropiem de porţile Raiului.
Copiilor noştri, nepoţilor, părinţilor să le umplem
cizmele cu daruri- aşa cum am moştenit datina de la Sfântul Nicolae
din Myra Lichiei- cu dulciuri, jucării şi hăinuţe noi, pregătindu-i
astfel cu bucurie, pentru bucuriile bradului de Crăciun. Iar celor care
îşi serbează ziua de naştere sau onomastică, le facem o urare caldă de
preaplin şi sănătate, de lumină şi de blândeţe în suflete, de armonie în
sentimente, ca să fie mult preaplăcuţi semenilor de–a lungul vieţii şi
lui Dumnezeu în veşnicie !
184
185
Maria Bocşe
186
CRĂCIUNUL
După celebrarea ultimilor sfinţi “bătrâni” ai anului, SÂNT
ANDREI şi SÂNT NICOARĂ, satele tradiţionale se pregăteau tot
mai fervent de marea sărbătoare a NAŞTERII DOMNULUI, numită
în arealul carpato-dunărean, mai adesea CRĂCIUN. La schimbări de
anotimpuri şi de “crug” al cerului, întreaga atmosferă era încărcată de
“febra pregătirilor”, de emoţia plină de mister a aşteptării – de 2000
de ani !- miracolului naşterii pruncului IISUS din Fecioară.
Simţindu-se martori ai vremilor biblice, oamenii tradiţionali îşi
pregăteau gospodăriile, casele, veşmintele, sufletele pentru a-l primi
pe Fiul lui Dumnezeu ! Este vremea miracolelor, este vremea
colindelor. De la 15 -25 noiembrie se constituiau “Cetele de Feciori”
în fiecare sat, pentru organizarea ritualurilor îndătinate la solstiţiul de
iarnă, la Crăciun, la Anul Nou, căci ce minune mai mare cosmică
poate fi decât această repetabilitate ciclică a anotimpurilor : verdele
ierbii şi florile livezilor fiind succedate de auriul grânelor, apoi de
rubiniul fructelor şi al vinului, în “pragul” toamnei şi de puritatea
omătului, care şterge “relele”, acoperă, fertilizează pământul, pentru
a se repeta încolţirea, rodirea, belşugul, într-o nouă primăvară ? Dar
ce minune mai mare poate fi decât acest sentiment al oamenilor de
participare la Naşterea Domnului, în fiecare an, de 2000 de ani? Dar
această mereu întinerire a sărbătorilor noastre creştine, a simţirii
noastre, a perpetuării tradiţiilor peste veacuri şi milenii în mijlocul
oceanului de adversităţi şi de dihonii nu este un miracol
extraordinar?
An de an, aşteptăm cu aceeaşi credinţă şi înfiorare Naşterea lui
Iisus, încercând s-o invocăm, s-o aducem în casele noastre, prin
rituri, prin gesturi, prin ofrande şi festinuri sărbătoreşti. Nu foamea şi
pofta îndestulării ne adună în jurul meselor, în jurul bradului, în seara
de Crăciun. Nu dorinţa de cântec şi joc îi unea pe copiii, pe tinerii, pe
bătrânii satelor noastre în seara de Ajun, ci acel moment sacru, acel
“crug” al timpului care despărţea două lumi:”bătrâneţea anului”, acel
187
Maria Bocşe
an care “moare”, de tinereţea celuilalt an, care se naşte; “lupta

soarelui” cu Miază-Noapte (solstiţiul de iarnă) şi reîntinerirea lui
încălecând pe vajnicul cal bălan a lui Sângeorz (echinocţiul de
primăvară). Cât de uşor descifrăm acest “sâmbure” alegoric al
credinţelor precreştine în colindele noastre! Dar cât de sacre sunt
colindele noastre care pun în dreaptă cumpănă puterea Credinţei în
izbăvirea lumii de păcat, prin Naşterea lui Hristos !
Sărbătoarea creştină s-a suprapus peste cea solstiţială, păgână,
care celebra cultul zeului iranian, Mithra (“Dies Natalis Soli Invicti”)
şi pe aceea a zeului greco-roman Saturn, fiind statornicită în
calendarul bisericesc la 25 decembrie, din anul 345, la Roma şi din
375 în Bizanţ, aleasă a fi la “cumpăna dintre ani”, la “răspântia”
ciclului solar şi lunar, când anotimpurile mor şi renasc, într-o
perpetuă rotire a “crugului”. Iar dincolo de miracolul dumnezeiesc al
Naşterii lui Iisus din Fecioară, această zi numită în tradiţiile
româneşti CRĂCIUN înseamnă dispariţia unei lumi cu o cultură şi o
religie politeistă şi naşterea unei religii noi, monoteiste şi a Credinţei
într-un singur Dumnezeu. Ziua Naşterii Domnului sărbătorită în
întreaga lume creştină avea denumiri diverse, la diferite etnii :
Natale, în italiană, de la lat. Nativitas, Natalitia Christi; Noël, în
franceză, Christmas, în engleză etc. Legendarul Moş Crăciun,
darnicul bătrân mult aşteptat de copii, a avut omologi la alte popoare
în reprezentările lui Rubbert şi Herscheklos, la germani, în Krampus,
la austrieci, în Samichlaus în Elveţia, în Santa Klaus, mult răspândită
în lumea occidentală. (Berdan, 2001, p.163-164) Denumirea de
“Crăciun”, îndătinată la români pare să fie un relict lingvistic tracic,
existând şi în limba albanezilor, numind “creciun” buturuga care
lumina vetrele caselor tradiţionale în noaptea Sfintei Naşteri, ca o
practică jertfelnică, dar şi de invocare a luminii şi a căldurii soarelui,
la vremea solstiţiului de iarnă. Aromânii îl numeau de asemenea
“Crăciun”, meglenoromânii, “Cărciun”. Termenul a fost împrumutat
şi de slavi, ucrainienii îi spun butucului,“kracun” iar maghiarii
numesc sărbătoarea de asemenea “Karaciun”. Unii lingvişti ca Aron
188
Densusianu, Ovid Densusianu, Al Graur şi Al.Rosseti au susţinut

etimologia denumirii de “Crăciun” de la lat.”creatio” (naştere), iar
Sextil Puşcariu l-a derivat de la cuvântul lat. “calatio” (chemare,
convocare) B.P.Hasdeu considera originea termenului de “Crăciun”
din lat. “crastinum”, derivat de la “cras”-mâine.(apud Berdan, 2001,
p.164-165). Folcloristul moldovean, Petru Caraman (1931, p.63-65)
releva că până în secolul IV, ziua Naşterii Domnului era celebrată la
6 ianuarie – corespunzând celei de a şasea zi a Creaţiei- fiind
considerată şi Anul Nou. Aşa cum s-a arătat mai sus, Crăciunul a fost
stabilit definitiv în calendarul religios, la 25 decembrie, în anul 354,
la Roma respectiv 375, în Bizanţ.
În toate ţinuturile Transilvaniei, locuitorii satelor româneşti
celebrau deopotrivă cu întreaga oikumenă românească etapele
pregătitoare ale ritualurilor de întâmpinare a marelui eveniment adus
până la noi, din timpurile biblice.
Încă de la Sânt Nicoară- ne spuneau bătrânii -se adunau “Cetele
de Feciori”, de “Juni”, pentru a pregăti colindatul, pentru a învăţa
“colindele străbune”, începând cu a “Sântnicorii”, căci “el sloboade
colinda în fiecare an”. Le învăţau pe cele legate de “soarta Mariei”,
de “naşterea în iesle a Pruncului Sfânt”, pe cele legate de divinitatea
autohtonă, “Crăciun”, transformat- conform legendelor populare- în
primul creştin al acestor locuri. Le învăţau pe cele ale “Lui Sân
Iuon”, ale “Lui Ilie”, ale “Lui Petru” etc.- căci nici un sfânt din
Pantheonul ceresc şi nici o faptă din ale lui Dumnezeu nu erau uitate.
Aceste multe colinde se transformau în lumea satelor în adevărate
cărţi de învăţătură, de religie, coduri de comportament, de filosofie
populară.
La ferestrele luminate a sărbătoare, colindătorii aduceau aceste
“cărţi sfinte” ale neamului, nescrise, incantate după vechi şi dragi
melodii, primind ca răsplată covrigei, de forma omului (evocând
Pruncul Sfânt), colaci “cunună” ca rotundul soarelui celebrat la
solstiţiu, “pupeze” (pasărea sufletului), “bradoşi” (având forma
bradului veşnic verde, închinat Crăciunului), cruciformi, ca semn al
189
Maria Bocşe
creştinătăţii. În aceste forme plastice modelate din aluat de pâine, în

steaua colindătorilor (care imita steaua călăuzitoare a magilor), în
sunetul buhaiului şi al buciumelor (imitând mugetul vitelor care au
vegheat Naşterea Divină), în bastoanele din lemn de alun, pe care se
înşirau colacii (primiţi ca răsplată pentru colindat), în veşmintele
colindătorilor – descifrăm tot atâtea simboluri ale invocării
beneficului, ale soarelui ale luminii Credinţei.
În toate casele, la ninsele ferestre se începea colindatul cu cea
mai aleasă colindă religioasă şi cosmogonică, cea mai frumoasă
alegorie a momentului Naşterii, care, prin voia lui Dumnezeu a
zguduit universul cu stelele şi lumea cu oamenii:
“ Masă rotilată,
Domnului Doamne,
Masă rotilată,
Roşie, de piatră
Domnului Doamne,
Este-un pom pomat,
De mere-ncărcat.
Îngerii-l scuturau,
Merele picau.
Cele mărişoare
Mereau către soare,
Cele mărunţele
Mereau către stele,
Iar cele din mână
Mereau către lună.
Merele picau,
Îngerii plângeau,
Ceru-mpodobeau.
Stele luminau,
Pruncu sfânt vegheau,
Luminau frumos,
190
Ieslea lui Hristos.

Păstorii veneau
Daruri aduceau
Şi îl colindau”.
Această frumoasă colindă, provenind din satul Miceşti, judeţul

Cluj mi-a cântat-o într-o noapte feerică de Crăciun, neuitata mea
măicuţă, Ana Călugăru, care-şi amintea sărbătorile şi tradiţiile de
altădată din satul natal străjuit de codrii Făgetului şi legănat de
susurul molcom, ca o rugăciune, a Văii Micuşului, afluent al
Hăşdatelor, din Munţii Apuseni.
Mesagerii Crăciunului- “Cetele de Feciori”
În nopţile toamnei, la clăcile de “desfăcatul

porumbului” sau la cele de torsul cânepei, ori în pragul morilor, când
bătrânii aşteaptă să cadă pulberea albă a “pâinii celei de toate zilele”
în sacii rodului- străvechi obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou se
rememorează, se învaţă, se pregătesc din neam în neam. În fiecare
sat, încă din 25 noiembrie se constituiau “Cetele de Feciori”, pe
perioada unui întreg an, preluându-şi atribuţiile odată cu sărbătoarea
Crăciunului.
“Cetele de Feciori” sau “Junii”, cunoscute în zonele
ţării sub diferite denumiri : “Ceata de Juni”, în Ţara Oltului şi în
Mărginimea Sibiului, “Butea feciorilor” pe Târnave şi pe Mureşul
Superior, “Berea” şi “Berenii”, în Ţara Năsăudului şi în Câmpia
Transilvaniei, “Dubaşii” sau “Turcaşii”, în Bihor, Arad şi Zărand, ca
şi în Pădurenii Hunedoarei, “Colindători”, în Ţara Moţilor şi
“Zoritori”, în Ţara Bârsei, “Hadă”, în Sălaj şi “Ceată de căluşari”,
“Vătăşie”, “Ferdelă”sau “Strânsul feciorilor” în zona Făgăraşului,
“Ceată” sau “Coleadă”, în Moldova, “Ceată de colindători”, în sudul
ţării, şi “Coleadă”, în Dobrogea (vezi Bîrlea, 1969, p.256-257;
Moise, 1999) – erau grupări pe vârste, asociaţii tradiţionale pentru
191
Maria Bocşe
tineret, obicei şi fenomen sociologic în acelaşi timp, ansamblu de

manifestări în care se împletesc sincretic, gestul, acţiunea şi actul
ritual, cântecul, dansul, muzica, costumul ceremonial cu valoare
artistică şi semantică, cu mărci şi coduri transmise de performeri şi
receptate de întreaga colectivitate a satului. Dacă majoritatea
denumirilor era asociată sau reprezenta însuşi numele grupării de
colindători, cea de “bere”, “bereni” dezvăluie o practică străveche
demult uitată, aceea de a se prepara berea- băutură uşor alcoolizată,
obţinută din fermentarea orzului şi a hameiului, mult răspândit în
zonele de dealuri ale arealului carpatic. Berea se prepara toamna, în
postul Crăciunului, iar în vederea petrecerii de Crăciun a tineretului,
feciorii adunau de la fiecare casă câte un ulcior de bere Documentele
medievale, conscripţiile urbariale înscriau obligaţia iobagilor de a
preda o anumită cantitate de hamei, anual, stăpânului feudei pe care
vieţuiau (de pildă, în Ţara Bihariei, pe proprietăţile Episcopiei
Catolice de la Oradea), păstrându-şi o parte pentru folosinţa familială
şi rituală. (Bocşe, Ţara Bihariei,1999).
Încă de la prima clacă din postul Crăciunului, aceea a
torsului cânepei, feciorii “făceau înţelegere” să se adune la o “gazdă”
din sat, om cu dare de mână, bine văzut de consăteni şi bun
cunoscător al cutumelor strămoşeşti şi al colindelor. Acesta urma să-i
găzduiască pe ”juni” de-a lungul celor “12 zile luminate”, din Ajunul
Crăciunului până la Bobotează.
Forma de organizare a “cetei” lua ca model structura
familială, gazdele erau numite “tată” şi “ mamă”, iar “junii” îşi
ziceau între ei, “fraţi” sau fârtaţi”, cu conştiinţa obligativităţii
respectării rânduielilor legate de viaţa în colectiv, într-o organizare
socială cu trepte, grade, ierarhii şi responsabilităţi (vezi şi Bîrlea,
1969, Buhociu, 1979, Moise, 1999). Numărul cetaşilor era diferit,
între 4-6-12, uneori chiar mai mulţi flăcăi, acompaniaţi de ceteraş, de
fluieraş sau de un dobaş, iar vârstele lor erau între 15-25 de ani,
rareori acceptându-se şi peste această vârstă, dar numai atunci când
feciorul respectiv prezenta o performanţă deosebită în diversitatea şi
192
interpretarea repertoriului de colinde. În zona Pădurenilor

Hunedoarei, cetele aveau în componenţa lor, uneori şi băieţi de 10-13
ani, mai ales atunci când plecarea feciorilor la cătănie, sau distanţa
mare dintre aşezări făceau să nu se poată întruni un număr suficient
de participanţi la “ceată”.
Ceata îşi alegea un “vătaf” sau “vătăjel”, fiind cel mai
în vârstă din “ceată”, bun cunoscător al obiceiurilor, cu virtuţi
deosebite în viaţa personală şi în cea a colectivităţii, cel dintâi la
muncă, la joc, la activităţile de întrajutorare. În Ţara Oltului, această
funcţie era licitată. Alegerea “vătafului” nu se refuza, fiind
recunoscut de întreaga “ceată”, ca şi de comunitatea sătească, el
însuşi asumându-şi toate responsabilităţile deosebite, uneori
istovitoare, din cadrul “cetei”.
“Vătaful” era ajutat de “vătaful mic”, ca şi de alţi
“aleşi” : casierul, pârgarul, sameşul, cămăraşul sau pristavul –
denumiri de funcţii desprinse din administraţia oficială a altor
veacuri. “Colcerul” sau “chelarul” era cel care aduna darurile primite
de la familiile unde au colindat (colaci, costiţă de porc, cârnaţi), care
constituiau alimentele ospăţului colectiv, cu fetele din sat, după
încheierea celor trei zile de Crăciun.
“Chemătorul” sau “armaşul” era junele care avea
datoria de a invita şi de a “băga în joc” la Crăciun, fetele adolescente,
acest prin dans însemnând un adevărat rit de iniţiere şi de integrare
socială în rândul tineretului din sat. Funcţiile diferite ale cetaşilor se
atribuiau după vârstă, după bogăţia repertoriului cunoscut, după
prestigiul dobândit în rândul tinerilor, după vrednicia în muncă şi
virtuozitatea la cântec şi joc. Importanţa alegerii lor era atât de mare,
încât la ea participau uneori şi autorităţile săteşti, primarul, preotul,
dascălul, aşa cum se petrecea în toate ţinuturile Transilvaniei, din
Munţii Făgăraşului, Sibiu, până în Ţara Năsăudului şi Bihor. Un
“staroste” sau “vornic” era ales în persoana flăcăului care rostea la
sfârşitul colindatului, “mulţămita colacului”, urare cu putere de
propiţiere şi invocaţie augurală. Dacă majoritatea denumirilor
193
Maria Bocşe
funcţiilor din “ceată” erau sugerate de cele social-administrative din

cadrul satului de odinioară, ultimele două amintite erau inspirate din
numele actanţilor care conduceau ritualul nupţial tradiţional
(“vornicul” sau “starostele”). O grijă deosebită a cetaşilor era
alegerea gazdei sau “tata feciorilor”, de obicei un bun gospodar, cu
autoritate în sat şi bun cunoscător al colindelor. La acesta urma să se
adune, să rememoreze colindele tradiţionale, să trăiască în comun pe
toată durata colindatului. Îl răsplăteau în natură, cu o parte din
darurile primite la Crăciun, cu mere şi prune uscate, cu fuioarele de
cânepă primite ca plată a colindatului, cu lemne de foc, uneori chiar
cu bani.În câmpia Hunedoarei- releva etnomuzicologul Sabin Drăgoi
în urma cercetării localităţii Zam- gazda de ceată era numită “iapă”,
căci însoţind la colindat “Ceata de Feciori” ducea darurile primite
(colaci, fructe, produse din carne de porc, ţuică), ca un animal de
povară (Drăgoi, 1957, p.56; vezi şi Buhociu, op.cit., p.59) În unele
sate, cetaşii adunau în săptămâna Crăciunului. alimentele necesare
pregătirii festinului comun al tineretului- ouă, varză murată, găini,
vin, lemne pentru pregătirea bucatelor, la care se adăugau după
colindat, darurile primite în fiecare casă, costiţă de porc, cârnaţi,
colaci.
“Ceata de Feciori” îşi are originea în substratul obiceiurilor
sociale şi magice străvechi, legate de riturile de iniţiere ale tinerilor.
Atestările istorice referitoare la obiceiul colindatului şi al
“Cetelor de Feciori” sunt relativ târzii. Folcloristul Ovidiu Bîrlea (
Bîrlea,1969, p.252-253) îi cita pe cercetătorii A.Viciu (Viciu, 1913)
şi pe G.Alexici ( în texte din Literatura populară românească, vol.I,
p.288) care relatau despre mărturia lui G.Heltai, la 1552 referitoare la
colindele “păgâne” care se îndătinau în unele sate din Ardeal în aşa
numita “Regélo hét”(Săptămâna colindării), după sărbătoarea
Naşterii lui Iisus. Dar –scrie Bîrlea- această aserţiune se referă la
colindatul maghiar (Bîrlea, 1969, p.253).
Cu un secol mai târziu apare un alt document important,
mărturia pastorului protestant din Cergău Mic, judeţul Alba, Andreas
194
Mathesius, care în 27-29 septembrie, 1647. scria un raport în urma

plângerii sătenilor despre faptul că i-a împiedecat să-şi respecte
tradiţia colindatului în noaptea de Crăciun, când îi răsplăteau pe
“cetaşi” cu “o urnă de vin” şi cu un colac, obicei care constituia unul
dintre “drepturile” lor din vechime.(Pic, Amlacher,1888, p.227-280,
apud Bîrlea, 1969, p.253). Raportul pastorului se referă şi la
desfăşurarea ritualului: în casele localnicilor “în timp ce o parte
dintre colindători stau la masă bând şi mâncând, cealaltă jumătate stă
în picioare şi cântă româneşte “nelegiuitele lor colinde” (ibidem). O
practică asemănătoare o semnala folcloristul Ovidiu Bîrlea, în vestul
zonei Hunedoara, în secolul XX, surprinsă de etnomuzicologi şi în
Ţara Bihariei, unde ceata colinda cu “doba” (toba), ritmând
colindatul şi schimbările melodice cu lovituri energice în membrana
tobei. Pastorul sas sublinia că încă dinaintea Crăciunului, sătenii “nu
au nici o altă grijă mai mare decât aceea de a se întâlni şi de a învăţa
aceste cântece “diavoleşti” -“Taifelsgesenger”(ibidem). Documentul
reflectă în fond conflictul dintre confesiuni, dintre pastorii protestanţi
şi populaţia ortodoxă română, cu tradiţiile ei. Autorii mai sus
menţionaţi relevă că deşi li se cerea sătenilor să cânte doar colinde
religioase, ei le păstrau în tradiţiile lor şi pe cele mai vechi, profane,
considerate de străini ca “nelegiuite”.
Documentul mai sus pomenit este deosebit de important pentru
cercetările asupra datinei colindatului. El relevă nu numai păstrarea
străvechilor tradiţii moştenite din moşi strămoşi, ci deopotrivă
rezistenţa satelor româneşti faţă de prozelitismul protestant.
Obiceiul colindatului la români, în cete îl observa în acelaşi
veac XVII, călătorul străin Paul de Alep, care nota:”E de observat că
în această ţară (Românească) se obişnuieşte în seara spre Naşterea lui
Crist, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi
de corişti să se adune în bande, purtând icoane şi să umble prin
poliţie toată noaptea, vizitând casele boierilor şi dorindu-le bucurie în
ziua de sărbătoare…Astfel ei umblă toată noaptea cântând Naşterea
lui Crist”(Herseni, 1977, p. 158-159)
195
Maria Bocşe
La 1783, un alt document de mare importanţă ca atestare

istorică este acela al vicecomitelui din Deva, care-i scria
protopretorului din Silvaşul de Sus, Hunedoara, recomandându-i să
interzică obiceiul colindatului cetelor, care se sfârşeşte adesea cu
beţie şi bătăi, dar să fie îngăduit dacă primarul împreună cu 7
bătrâni garantează că nu se vor ivi scandaluri (Schmidt,1911, p.138 ;
vezi şi Bîrlea, 1969, p.254).).Trebuie subliniat faptul că acest
document relevă păstrarea vechilor structuri ale autorităţii în cadrul
comunităţilor săteşti, primarul fiind sprijinit în hotărârile sale de
“bătrânii buni şi înţelepţi”, ca în obştile săteşti de odinioară.
La jumătatea veacului XIX, Atanasie Marienescu remarca
aceleaşi încercări de interdicţie a colindatului în cete (apud Bîrlea,
op. cit., p254), constatată şi de preotul folclorist, Grigoriu Crăciunaş,
în zona Someşului Mijlociu, în ultimul sfert al aceluiaşi veac:
”obiceiul acesta nu se practică în fiecare an, în una şi aceeaşi
comună, dacă într-un an, pare-mi-se în 1876 au făcut turca în
Ciubanca, apoi în 1877 au făcut turca în comuna Cristolţ, a patra sat
de la Ciubanca spre vest şi aşa mai departe. Căci “nota bene”, la
practicarea acestui obicei s-a recerut permis de la “solgăbirău”, care
costa spese şi multe umblete şi rugări. Cu turca umbla apoi sau cel
puţin putea umbla în întreg “cercul solgăbirăului”(zona de
administrare n.n.). (Bocşe, Mihaiu, 2005, p.51). Aceleaşi interdicţii
sau piedeci din partea autorităţilor, în practicarea obiceiului
colindatului cu turca le observa la începutul secolului XX, în
Transilvania şi A.Viciu (apud Bîrlea, op. cit., p.254) De mare interes
este şi descrierea obiceiului “Strânsului feciorilor”- cum se numea
“Ceata de Feciori” în Ţara Oltului- făcută la 1869 de D.Tacit, citat de
Buhociu (op.cit., p.55): “Când începe postul Crăciunului, junii se
strâng la un loc şi se constituiesc (în confrerie nota Buhociu),
alegând comitetul ce dirijează lucrările: birău, doi vornici, doi juni,
doi pristavoi şi patru pârgari. Această adunare a junilor se numeşte
“toană”, care cuvânt se aplică numai la această adunare” (Tacit,
1869, p. 60 ). Deosebită este şi descrierea obiceiului de la Perşani, la
196
1894, făcută de I.G.Pitiş, urmată de relatarea amănunţită a formei de

organizare a “cetei” de la Hălmagiu, în Zărand, la 1905, în articolul
lui Victor Tulbure.
Adesea, mai ales în zonele din vestul Munţilor Apuseni şi din
Zărand, conducătorul cetei se numeşte “jude”, iar locul de întrunire,
“judie”, amintind funcţia medievală de “judex” şi de cnez, ca
autoritate supremă în vechea structură administrativă a obştilor
ţărăneşti.(vezi şi Buhociu, op. cit., p. 55-56).
Dacă în cercetările unor folclorişti şi etnologi de prestigiu ai
secolului XX ca: Petru Caraman, Ion Muşlea, Romulus Vuia, Ion
Chelcea, Mihai Pop, Dumitru Pop, Traian Herseni, Ovidiu Bîrlea,
Octavian Buhociu, Gh. Pavelescu, I.H.Cubotaru, Ion Ghinoiu, Ilie
Moise, „Cetele de Feciori” şi colindatul în perioada “Zilelor
Luminate” apar ca obiceiuri active, păstrate în majoritatea zonelor
etnografice ale ţării, în a doua jumătate a veacului se constata
destructurarea vechilor tradiţii, contopirea datinei colindatului
simplu, cu acela al mascoidelor, “cu Turca”, “cu Ursul”, uneori
combinate cu “Căluşarii”. Ovidiu Bîrlea releva chiar dispariţia
colindatului în zonele de câmpie ale Banatului, sau în satele din
câmpia de vest. Colindatul “cetelor” se împlinea în cele 12 “Zile
Luminate”, şase dinaintea Anului Nou şi şase după Anul Nou.
Tradiţia numeroaselor rituri care se săvârşeau în aceste 12 zile de
sensibilitate magică – perioadă în care se încerca restabilirea
echilibrului bio-cosmic, iar spiritele benefice se “luptau” cu cele
malefice- are rădăcini indo-europene. În spiritualitatea neamului
nostru sunt de sorginte daco-getică, dar şi cu influenţe iraniene şi
mediteraneene. Prin colindele “Cetelor de Feciori”, prin acelea ale
copiilor şi ale bătrânilor se făceau urări de propiţiere, de belşug şi de
fertilitate odată cu Noul An.
Această formă de asociere a tineretului ca rit de iniţiere şi de
statornicire a unor reguli comportamentale de organizare şi de
celebrare a unor împrejurări deosebite (schimbările astronomice, ale
anotimpurilor etc) s-a născut în zorii istoriei noastre, colindatul însuşi
197
Maria Bocşe
fiind un obicei precreştin, denumirea de colindă avându-şi originea

în cuvântul latin calendae (prima zi a fiecărei luni, când se făceau
“vestirile” evenimentelor care urmau să se desfăşoare). Într-adevăr,
colinda şi colindătorii aduceau vestea Naşterii lui Iisus.
Funcţia cea mai importantă a “Cetei de Feciori” era
organizarea colindatului în perioada Crăciunului şi a Anului Nou, ca
şi împlinirea riturilor de propiţiere pentru întregul sat, înveşmântaţi
în costumul ceremonial cu cămăşi noi, cusute cu arnici şi cu mărgele,
cu “cioareci postăviţi”, încinşi cu chimire late din piele sau cu brâie
tricolor, ţesute din lână (ca simbol iniţiatic al feciorilor, dobândit la
prima intrare în joc), cu mănunchiuri de plante magice, busuioc,
iederă, popivnic, la căciuli, cu pieptare înflorate şi sumane
“îmbăierate”. Însemnele distinctive ale “funcţiei lor de vestitori”
erau “colindele”, mănunchiuri de “cârcei” din coajă verde de salcie,
puse la căciulă, pe care le aruncau la sfârşitul colindatului în livezi şi
grădini, ca rit de fertilitate pentru sporul roadelor în anul care venea.
În mâini purtau bastoane din lemn de alun, ritual-magice, purtătoare
de noroc şi de propiţierea renaşterii şi a reînvierii întregii naturi. La
poarta “gazdei” se puneau ca “semn-simbol” doi brazi sau măcar
câteva crengi de brad. Vătaful feciorilor purta un
"“steag"”asemănător cu cel de nuntă, alteori fiind constituit doar
dintr-un brăduţ, împodobit cu panglici şi zurgălăi. În părţile
Făgăraşului, pomul era în formă de cruce împodobită cu panglici
policrome şi batiste, după cum îl descria şi etno- sociologul Traian
Herseni.
Cetaşii mergeau la colindat în Ajunul Crăciunului, din casă în
casă, anunţându-şi prezenţa cu ritmul tobelor, cu sunetul
instrumentelor tradiţionale, fluiere, cimpoaie, tulnice. Uneori aveau
şi “Turca” sau “Cerbuţul”, alteori – ca în Ţinutul Pădurenilor,
Zărand, Bihor – aveau doar “dobaşi” însoţitori
În Maramureş, în părţile Sighetului, se îndătina ca întreg satul,
cu mic cu mare să participe la slujba religioasă de la miezul nopţii.
După terminarea slujbei ieşeau cu toţii în curtea bisericii, împreună
198
cu preotul pentru a aprinde rugul cel mare, pregătit din vreme. La

lumina flăcărilor care se ridicau spre cer, oamenii rosteau colindele
străbune, vestind Naşterea lui Iisus. Copiii jucau sceneta populară
despre Naşterea Domnului, numită “Viflaimul”. Se întorceau apoi
toţi acasă pentru a aştepta colindătorii, copiii, oamenii sărmani, apoi,
spre ziuă, “Cetele de Feciori”. Acestea colindau familiile din sat,
după stare materială şi rang, începând cu aceea a preotului, a
dascălului, a primarului, apoi mergeau în special la casele unde erau
fete de măritat. Cu acest prilej ei constatau starea materială a fetelor,
averea, curăţenia şi priceperea gospodinei în prepararea bucatelor
(“mărtaş de hrean”, cârnaţi şi costiţă afumată, sarmale, colaci,
prăjituri). După colindă, în fiecare casă urma jocul flăcăilor cu fetele,
ca un prilej de a le cunoaşte, iar la origine fiind un rit iniţiatic,
premarital.
La plecare, rosteau “Mulţămita colacului” care adesea era o
alegorie a sfintei euharistii, la origine fiind texte augurale specifice
populaţiei agro-pastorale :
“Întreabă-şi întreabă,
Sfinţii pe Dumnezeu :
- Din ce s-o făcutu
Pita şi vinul şi-a treia minune
- Da voi dragi de sfinţi
Ce mă întrebaţi şi mă ispitiţi
Că voi bine ştiţi,
Bine ca şi mine
Din ce s-o făcut
Pita şi vinul şi-a treia minune,
Gândul şi fiorul şi Sfântul Duhorul,
Cei nedespărţiţi !
Ca ei să trăiţi, Să fiţi fericiţi !”
(inf. Patzi Adelina, n. 1984, Sighet, jud. Maramureş)

199
Maria Bocşe
În a doua zi de Crăciun, flăcăii organizau în mijlocul satului

jocul la care participau toţi membrii colectivităţii. În a treia zi de
Crăciun, în ultimii 30 de ani mergeau la Sighet colindătorii mascaţi şi
cetaşii cu “Turca” sau “Capra”, în sunet de buhai, de pocnituri de
bice, rostind strigături şi urări, participând la alaiul carnavalesc de
întâmpinarea Anului Nou.(idem)
În toate zonele Transilvaniei, “Cetele de Feciori” urmau
aceleaşi etape ale colindatului, respectate cu străşnicie, ca vechi
cutume care nu trebuiau uitate. Rostind “colindul mare” sau al
“gazdei”, se opreau, la ninsele ferestre luminate, fiind apoi poftiţi în
casele împodobite de mare sărbătoare, pentru a rosti “colinda casei”,
“colinda fetei”, cu versuri premonitive şi augurale. Jucând pe rând
fetele din casă, ca un mult aşteptat rit de iniţiere, de trecere în alt
statut de vârstă, apoi ospătându-se în comun, feciorii “cetei”
semnificau însăşi comunitatea sătească şi structura ei, nu rareori fiind
încifrate în versurile rostite cu solemnitate, chiar forme genuine. În
zona Mureşului Superior, în Ţara Făgăraşului, în părţile Sibiului,
colindatul “Cetei de Feciori” începea în turla bisericii, dându-se zvon
în cele patru zări că “s-a născut Fiul Sfânt”. După ce rosteau “colinda
dintâi”, feciorii erau primiţi în “casa mare” de sărbătoare, unde era
pus “colacul Crăciunului” sau “crăciuniţa” ori chiar patru colaci, câte
unul la fiecare “corn al mesei”, peste faţa de masă, sub care - în
satele din Pădurenii Hunedoarei - gospodinele aşterneau strat de
otavă. Aceasta- se credea- că va fi hrana pentru calul lui Crăciun, în
noaptea de Ajun. (Işfănoni, 2004, p. 129).Oaspeţii aşezaţi sub
sfintele icoane se ospătau din “bucatele Crăciunului”, acest festin
însemnând sărbătoarea augurală, împărtăşirea din roadele muncii,
consumate într-un cadru comun, adus ofrandă moşilor şi strămoşilor.
În zorii zilei, la încheierea colindatului, feciorii porneau cu
“ziuăritul”, “colindând zorile”. Iată o astfel de urare, îndătinată în
nordul Transilvaniei, la casele cu fete de măritat:
200
“Prin munţii cu paltinii

Pe unde trec oamenii,
Noi mergem şi colindăm
Şi la ceastă casă stăm
Ziuărel frumos de zi”…
(înf. Ioan a Petri, Puţura, n. 1942, Bistriţa, jud. Bistriţa

Năsăud).
În majoritatea cazurilor, colindatul feciorilor se desfăşura la

unison, dar adesea era respectat ritualul colindatului antifonic, pe
două grupuri, despre care etnomuzicologul Iosif Herţea susţinea că
este "principiul estetic predominant al colindatului" care ducea
uneori chiar la " sacrificarea versificaţiei şi a echilibrului dintre vers
şi melodie, mutând focarul interesului artistic în planul
muzicii.(Herţea, 1970, p.296)
Semnificativ este colindatul cetaşilor din Transilvania, în care
accentul cădea nu atât pe melodie, cât pe respectarea textului de
propiţiere, cu valoare iniţiatică şi augurală. Schimbul antifonic al
alternării dintre cele două grupuri ale cetei era ritmat de lovitul
energic în “dobe”, sau de scuturatul steagului cu zurgalăi. De
asemenea, pe uliţe, trecând de la o casă la alta, cetaşii băteau în
“dube”(tobe confecţionate din “veşca” unei site, acoperită cu
membrană obţinută din piele de viţel) şi colindau puternic, pentru a
da zvon că se apropie de casele gospodarilor, unde erau primiţi cu
bucurie, ca pe vestitorii marii sărbători. Apoi dădeau glas :
“Slobozi-ne, gazdă-n casă,

C-afară plouă de varsă…” sau :
“Colinda-om ori lăsa-om ?”
201
Maria Bocşe
Cetaşii intrau în casele luminate, se aşezau pe laviţele dispuse

în unghi, sub ferestrele casei, în jurul mesei, vegheate de icoanele
împodobite cu ştergarele “alese” în războaiele de ţesut. Pe masă erau
puse darurile, “de dulcele”, din colaci, cârnaţi, costiţă şi plosca cu vin
sau cu ţuică, dar şi “colacul Crăciunului”, care rămânea neatins,
până la Anul Nou. Când ceata era foarte mare, iar casele mici , din
lemn, erau neîncăpătoare, în locuinţă intra doar un grup de
colindători, ceilalţi- ca în părţile Hunedoarei- colindau afară sau
jucau în curte. După interpretarea colindelor- uneori fiind un
repertoriu obligatoriu, alteori fiind constituit din 2-4 colinde arhaice-
flăcăii jucau fetele şi nevestele tinere din casă, în sens augural şi de
propiţiere. Când ceata umbla cu Turca, juca doar flăcăul care purta
mascoida, în ritmul colindelor, iar dacă cetaşii aveau şi “căluşari”,
aceştia jucau la sfârşit, după rostirea “mulţămitei”. În Zărand, în
Ţara Moţilor, ca şi în Bihor, erau jucate şi fetele mici din casă, ba
chiar şi fetiţele din leagăn, ca urare de noroc şi sănătate de-a lungul
întregului an care urma. Ovidiu Bîrlea relevă că în sudul
Transilvaniei, ca şi în vest, până spre Huedin, cetaşii doar jucau în
gospodăriile oamenilor, dansul augural înlocuind însuşi colindatul
(Bîrlea, 1969, p.273).
După cum menţiona şi cercetătorul Octavian Buhociu, în unele
zone etnografice din Transilvania exista tradiţia cetelor mixte,
formate dintr-un număr egal de feciori şi fete. În ţinutul Braşovului –
conform celor relatate de informatorii noştri- se îndătina organizarea
“cetei” formată din 10 feciori şi 10 fete. (inf. Cornelia Vulvară, n.
1921, Vad, com. Şercaia, jud. Braşov). La colindat mergeau doar
feciorii, care împlineau funcţiile de “stegar”, doi “vătafi”, un
“crâşmar”, şase “cetaşi”. “Stegar” era ales cel mai virtuoz dansator,
care în ritmul colindelor scutura “steagul”, ritmând, punctând frazele
muzicale mai importante ale colindei cântate de ceilalţi cetaşi. “
Steagul” era confecţionat dintr-o pânză neagră împodobită cu motive
florale, de obicei fiind o năframă mare din caşmir, imprimată. În
vârful steagului se punea o cruce mare din metal, clopoţei şi panglici
202
tricolor şi policrome. “Vătafii” cetei, “cel mare” şi “ cel mic” aveau

rolul de a anunţa cetaşii când şi unde vor colinda, cantitatea de vin
care trebuie adunată pentru petrecerile de sărbători etc. “Vătaful mic”
era ales de “ceată”, urmând ca în anul viitor el să fie ales “vătaf
mare”. “Crâşmarul” avea datoria să primească şi să distribuie băutura
în timpul petrecerilor. În zonele sud-transilvănene, feciorii din ceată
aveau ca însemn al funcţiei lor rituale “vrâsta” de la căciulă,
alcătuită din cinci ciucuri de mătase numiţi “păuni”, trei boboci de
trandafir, confecţionaţi din pâmză şi trei bucăţele patrate de oglindă.
Dispuse în evantai, pe un schelet din sârmă, îmbrăcat în staniol, erau
fixate în partea stângă a căciulii cu ajutorul unei agrafe sau a unei
broşe colorate. Astfel pregătiţi, cetaşii colindau din casă în casă,
jucau fetele din fiecare familie, ca rit de iniţiere şi de propiţiere,
rostind formule augurale de sănătate, belşug şi “La mulţi ani!”
(idem) Fetele erau jucate mai ales de “vătaf”, acest lucru având o
semnificaţie majoră, iniţiatică, privind integrarea lor în colectivitatea
tineretului din sat, ca nubile. Colindele cele mai răspândite şi
păstrate în repertoriul cetaşilor până azi au fost „Trei păstori”, “O ce
veste minunată”, “Colo sus în vremea-ceea”, “Nouă azi ne-a răsărit”,
unele de evidentă provenienţă livrescă. Răspândirea acestor colinde
în toate ţinuturile carpatice indică implicit vechimea lor.
În urmă cu 15 ani, cercetătoarea Elena Mihu de la Muzeul
Judeţean din Tg. Mureş publica un valoros document scris
româneşte, dar cu litere chirilice. Acest document, (un jurnal de
front) a aparţinut căpitanului Ioan Şincai, fratele lui Gheorghe Şincai
(corifeu al Şcolii ardelene), cuprinzând o culegere de legende
apocrife, colinde religioase şi cântece populare (Mihu, 1992).
Manuscrisul a fost datat aproximativ la 1794, după o cronică
versificată care relata luptele de pe Valea Rinului, la care a participat
şi Regimentul II românesc de graniţă- Năsăud, avându-l căpitan pe
Ioan Şincai, care a căzut la Lorch, pe Rin, în anul 1795. În
momentele de răgaz dintre lupte, tânărul cadet şi ostaşii săi- (poate
“cetaşi” în ţinutul de baştină) vor fi depănat amintiri de acasă, din
203
Maria Bocşe
Ţara Năsăudului, rememorând obiceiuri, poveşti, colinde, care apar

în manuscris ca valori inestimabile ale memoriei colective. Între
colindele transcrise sunt consemnate şi cele mai sus pomenite (“Trei
păstori” etc.), în scrierea arhaică a secolului XVIII, demonstrând o
dată mai mult, vechimea şi circulaţia “bătrânelor colinde”.
Ca daruri pentru colindatul din casă în casă, colindătorii
primeau bani, cu ajutorul cărora angajau muzicanţii pentru balurile,
horele care se organizau în serile de sărbătoare. Fetele din “ceată”,
îmbrăcate în portul tradiţional jucau împreună cu colindătorii până în
zori. La petreceri participau toţi tinerii din sat, invitaţi pentru a
sărbători în comun Crăciunul şi întâmpinarea noului an. În satul
Cărpiniş, judeţul Braşov, informatorii precizau că după terminarea
colindatului în zorii zilei de Crăciun şi la ieşirea oamenilor de la
slujba din biserică, mergeau cu toţii la bal, chiar şi cei foarte bătrâni.
Fetele mergeau însoţite de mame, fiind primite de “vătaf”, iar primul
dans era cu acesta ( inf. Maria Mocanu, n. 1926, sat Cărpiniş,
comuna Tărlungeni, jud. Braşov). Pentru balul tradiţional din această
zonă era invitat taraful din Săcele, cu vioara, ţambalul, contrabasul,
acordeonul. Se jucau dansurile specifice româneşti : “ardeleanca”,
“breaza”, “aţica”, “ciobănaşul”, “mureşanca”, “brâul”, “chindia”,
“sârba”, “hora în două părţi”. Era o mare ruşine ca fetele să nu
cunoască aceste dansuri bătrâneşti, pe care le învăţau de mici,
ţinându-se de o sfoară legată în casă, la grindă.
Seara, petrecerea se întrerupea, fiind reluată în a treia zi de
Crăciun. (idem)
Feciorii din “ceata” de la Cărpiniş rosteau la fiecare casă
colinda augurală “Doamne, Isuse Hristoase” încheiată cu formula
augurală:
“Şi de-acum până-n vecie

Mila Domnului să fie
Dumneavoastră bucurie
Dumneavoastră să trăiţi
204
Întru mulţi ani fericiţi

Şi sfintele sărbători
Să vă vină-n ajutor
Şi sfântul botez ce vine
Să-l ajungeţi cu mult bine
La anul şi la mulţi ani.”
(idem)
Neuitată este în repertoriul “cetelor” colinda pastorală, cu

străvechi rădăcini în datinile agro-pastorale ale locuitorilor carpatini,
ca şi în mitologia carpatică, având conotaţii rituale solare ( în care
apare calul cursier, solar şi porcul jertfit în ziua de Ignat, la vremea
solstiţiului de iarnă):
,,Colo sus pe rămurele (bis)

Se bat două turturele
Alerui Doamne.
Din mici cioccioarele lor
Pică trei picăturele
Unde pică, lac s-adună
Şi se face-un eleşteu
Und-se scaldă Dumnezeu,
Dumnezeu şi Fiul său.
Ei se scaldă şi se-ntreabă
Ce-i mai bun pe-acest pământ ?
Bunu-i calu, bunu-i bun,
Că-i calea de nouă zile
El o face-n două zile.
Iar se scaldă şi se-ntreabă.:
Bună-i bună oaia-i bună
Şi de iarnă şi de vară,
205
Maria Bocşe
Că de iarnă te-ncălzeşte
Şi de vară te-ndulceşte.
Iar se scaldă şi se-ntreabă :
Bunu-i porcu bunu-i bun.
Care-l tăiem la Crăciun,
La Crăciun ce vine-acum.”
(idem)
În ţinutul Albei, la Vinerea, în apropierea Cugirului, “Cetele de

Feciori” erau constituite din 8-12 membrii. Ei erau înveşmântaţi cu
cojoace ciobăneşti, purtând în mâini, bâte. Colindau toată noaptea,
iar la familiile care aveau fete, zăboveau mai mult. Fata era aşezată
pe un scaun, cetaşii în jurul ei colindau pentru Ana sau Lina :
,,Mere Lina la fântână,

Lina mirlina
Cu cizmele tropotind
Cu cănile zuruind …”
(inf.Adriana Albu, 1985, Vinerea, jud. Alba)
Dacă fata se numea altfel, îi colindau cu apelativul “Soroleam”

sau “Făţăleam”.
Feciorii se aşezau apoi pe laviţele de sub ferestre, în jurul
mesei, unde erau ospătaţi cu “cricală”- tocană din carne de porc şi
cârnaţi- cu colac, rachiu “roşu”, fiert şi îndulcit, vin.
În acest ţinut, în afara “Cetei de colindători” existau şi “Ceata
de căluşari”, ca şi “Ceata de ţurcaşi”, care umblau cu “Ţurca” sau
“Capra”.
După Crăciun, tinerii pregăteau alte rituri, alaiuri de mascaţi,
scenete etc. până la Bobotează.
206
În aşezările dintre Ţara Oltului şi Târnave, feciorii începeau

colindatul din turla bisericii şi tot acolo îl încheiau, în zorii zilei de
Crăciun, repetând toate colindele ştiute ori colindau în faţa bisericii,
când ieşeau oamenii de la slujba religioasă.
În unele zone, cetaşii colindau şi în satele învecinate, alteori
mergeau doar la oamenii înstăriţi şi la notabilităţile satului (la preot,
primar, dascăl, notar). Având conotaţii rituale şi sociale deosebite
era obiceiul “lăturenitului”. “Lăturenii” erau feciori din ceată care
mergeau la colindat în satele învecinate, ca oaspeţi, într-un schimb
reciproc, pentru a rosti colindele augurale şi pentru a juca fetele, aşa
cum descrie cercetătorul Buhociu, referindu-se la satul Gledin, din
judeţul Bistriţa Năsăud (Buhociu, op. cit., p.63-64). În vestul ţării, ei
se mai numeau “vidicani”, în Munţii Apuseni, “judecani”, iar
colindatul lor în principal având funcţie rituală însemna deopotrivă
legarea de cunoştinţe şi prietenii, urmate mai târziu de căsătorii,
împletindu-se astfel obiceiurile solstiţiale cu cele premaritale.
În anul 1932, etnologul austriac R. Wolfram, specialist în
confrerii europene, cerceta şi descria obiceiul “Cetei de Feciori” din
Drăguş, Ţara Oltului (Wolfram, 1934). Cercetarea zonei a fost
reluată de sociologul Traian Herseni, în 1936 (Herseni, 1936),
realizând o adevărată monografie a obiceiului din acea foarte
interesantă localitate a Ţării Oltului, Drăguşul, peste aproape patru
decenii (Herseni,1977). Tema “Cetelor de Feciori” a fost mult
studiată de-a lungul a peste trei veacuri, fiecare autor aducând
contribuţii însemnate la cunoaşterea fenomenului etnologic în
întreaga sa complexitate. În cuprinsul capitolului nostru am amintit
doar pe câţiva, ale căror lucrări ne-au părut relevante în reconstituirea
istoricului cercetării acestui fenomen de spiritualitate românească. O
monografie care să cuprindă întregul obicei, cu structura sa, formele
de organizare, funcţiile şi semnificaţiile lui, ca şi cu variantele
zonale ori legate de vârstă şi sex a realizat-o însă cu pertinenţă
cercetătorul sibian, Ilie Moise (Moise, 1999).
207
Maria Bocşe
În “prag” de Crăciun, când fiecare vers, cântec, urare erau

încărcate de “magia cuvântului” menit să atragă beneficul şi
binecuvântarea cerească, “Colinda junelui”- cu care se începea
colindatul în pragul caselor- era deopotrivă una de “ursită” pentru
tinerele fete, care-şi aşteptau sărbătorile şi destinele :
“-Ce tu june nu te-nsori ?

Doar de-acasă nu te lasă ?
Ori nu sunt fete frumoasă ?
-Ba, de-acasă toţi mă lasă,
Şi sunt şi fete frumoasă
Dar mă lasă-n primăvară,
Dacă-mi fac o grădioară
Şi-o grădină şi-o fântână,
S-o samăn cu floricele,
Să vie fete la ele.
Şi-or alege şi-or culege.
Care-alege busuioc
Îi fată fără noroc.
Care-alege iarbă creaţă,
Aceea-i fată măreaţă.
Care alege de scumpie,
Sus, Mărie, în cocie,
Să mergem la cununie,
Până-i popa-n liturghie
Şi mai este frunză-n vie.
Dacă frunza s-o usca,
Popa nu ne-o cununa.
Şi tu june veseleşte,
Să-ţi fie de sănătate.”
(Bocşe, Mihaiu, 2005)
208
“Comândarea” Crăciunului
În satele de pe Valea Someşului a dăinuit până la jumătatea

veacului XX obiceiul numit “îngroparea Crăciunului”,
“înmormântarea Crăciunului” sau “comândarea Crăciunului”
(pomana după înmormântare, de la lat. commendatio anime), la
încheierea colindatului. Acesta a constituit unul din cele mai vechi
ritualuri precreştine, care s-a mai păstrat în unele enclave montane
izolate sau în sânul unor comunităţi mai bune păstrătoare ale
tradiţiilor.
Etnomuzicologul clujean, Virgil Medan releva în urmă cu
peste două decenii obiceiul “ comândării Crăciunului”, aşa cum se
desfăşura în satul său natal, Nireş, din ţinutul Clujului, pe cursul
mijlociu al Someşului. Informaţia a fost preluată de etnologul Ion
Ghinoiu înserând-o între “unicatele” spirituale ale folclorului
românesc din Transilvania. Dar iată cum se derula acest ritual : la
sfârşitul colindatului, după cele trei zile ale Crăciunului, în noaptea
de 28-29 decembrie, “Ceata de Feciori” care a umblat “cu colindul”
imită o înmormântare simbolică a Crăciunului, a timpului şi a
divinităţii autohtone celebrate în spaţiul carpatic, Moş Crăciun. Unul
din cetaşi, înveşmântat cu straie albe şi cu cojoc era aşezat pe o scară
din lemn sau pe o leasă de car şi era dus la râu, “pe ultimul drum”,
însoţit de alaiul tinerilor din sat, fete şi feciori, care jeleau şi se
cântau morţeşte” Înafara acestui actant care-l reprezenta pe Moş
Crăciun, un alt fecior slujea ca un popă, iar un al treilea era cantorul
ce dădea răspunsurile la ectenii, în cadrul unei slujbe funebre
simulate. Lăutarii care-i însoţeau trăgeau pe strune cu jale, ca la
înmormântările adevărate ale junilor nenuntiţi. Şi la fel ca în ritualul
funerar real, în fruntea cortegiului era dus “bradul” sau “suliţa” (cum
i se mai spunea însemnului de mormânt precreştin, substitut al celui
“plecat nelumit.”). Lipsa “crucii mortului” este un aspect
semnificativ, care demonstrează cu atât mai mult vechimea
precreştină a obiceiului. Încă şi mai elocvent în acest sens, descifrând
209
Maria Bocşe
rosturile ritualului, era textul bocetului incantat de tinerii din alaiul

funerar :
“Măi Crăciune, măi bătrâne

Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideţi toţi cu mic cu mare
Să ducem Crăciunu-n vale
Şi să-l băgăm în produc
Pe el să punem butuc.
O, Crăciune, o bătrâne,
Du-te de la noi cu bine
Meri pe Apa Sâmbetei
Şi la noi nu mai veni,
C-a veni altu Crăciun
Şi-a fi ca tine mai bun”
(apud Ghinoiu,2004, p.169)
Moş Crăciun simboliza timpul îmbătrânit, el trebuia să intre în

veşnicie, lăsând loc noului an, mai bun, mai spornic, mai plin de
daruri pentru oameni.
La “produc” îşi luau toţi “iertăciune” de la cel care dispărea,
apoi îl aruncau în undă sau pe podul de ghiaţă, pentru a pleca pe
“Apa Sâmbetei”, în lumea Blajinilor, a moşilor şi a strămoşilor. După
o scurtă adăstare, când feciorii “slujeau” şi închinau din ulcioarele
cu ţuică, feciorul care simboliza Crăciunul se ridica renăscut şi
reîntinerit, spre bucuria întregii asistenţe, apoi plecau în alai vesel,
cântând şi jucând, spre “casa de joc”, unde organizau festinul comun,
“comândarea”, adică “pomana mortului” şi ofranda Anului Nou.
Această străveche personificare a timpului îmbătrânit, sortit
“inevitabilei plecări” şi renaşterea unui “nou timp”, a unui “nou an”
înseamnă însăşi aşteptarea mântuirii omenirii prin Naşterea lui Iisus.
“Comândarea Crăciunului” poate fi considerată în acelaşi timp
un “scenariu cosmic”, trecerea soarelui de la tristul solstiţiu de iarnă,
210
la luminosul şi de speranţe dătător echinocţiu de primăvară. După

acest festin comun, “cetaşii” mai colindau încă o dată satul, rostind
“mulţămita colacului”, urare de rod şi belşug, care rememora
“drumul pâinii”.
. În alte zone din vestul Transilvaniei, “îngroparea
Crăciunului” se făcea prin “astrucarea”(îngroparea) buşteanului care
a ars în noaptea de Crăciun în vatra cuptorului din casă, ori a
mascoidei turcii, care semnifica dispariţia anului vechi, pentru a face
loc celui nou. Simbolul anului care “murea” (buşteanul, mascoida,
feciorul din ceată) era dus la râu, unde se simula un ritual funerar,
apoi era stropit cu apă din “produh” (copcă) semnificând apa
neîncepută, sacră, din “izvorul” cu apă vie săpat în gheaţa văii), ca o
“renaştere” a anului nou şi a vieţii, prin moarte.
Este în fond străvechiul mit al “eternei întoarceri” sau
“renaşteri” care străbate toate mitologiile lumii. După ritualul
funerar şi de “botez” în unda apei, feciorii se întorceau cu “Anul
Nou” reprezentat prin persoana feciorului actant, acasă, la “gazda
cetei” sau la unul din gospodarii fruntaşi ai satului, unde întindeau un
ospăţ comun, feciori şi fete, pentru celebrarea Anului Nou, renăscut.
O splendidă alegorie-colindă, cântată odinioară de “cetaşii” din satele
de pe Valea Someşului şi culeasă de preotul Grigoriu Crăciunaş, în
satul Ciubanca, la 1880, auzită de la bătrâna Parasca Ştef - reflectă
eterna alternanţă dintre timpul “vechi”, trecut şi naşterea celui nou,
prin perindarea anotimpurilor şi a calendarului în balanţa Crăciun-
Anul Nou (văzut în metaforă ca un vultur), bătrâneţe-tinereţe,
moarte- renaştere :
“De zboară de zboară Doamne,

Refren: Dai corindem, Doamne,
De zboară-n zori
Cam pe lângă nori
Un vultur cam sur
Pân-cetatea verde
211
Maria Bocşe
Nime nu şi-l vede

Numa ce-l văzură
Crăciun cel bătrân
Şi de l-a-ntrebat :
-Unde te-ai ernat,vulture ?
- La vaduri, călduri.
Şi de l-o-ntrebat :
-Unde te-ai vărat, vulture ?
-La fântâne răci
Cu fete de greci.
-Ce duci în unghii, vulture ?
-Păhar de d-aur.
-Da-n pahar ce duci ?
-Mir să miruiesc
Vreu să dubăndesc.
Şi de l-o-ntrebat :
-Ce duci în aripi ?
-Valuri de joljuri
Am să le dau daruri”.
Vulturul, o ipostază metaforică a junelui, reprezintă anul nou,

care aduce mirul, adică binecuvântarea unui nou început, iar
“joljurile” sunt “punţile albe” ale trecerii existenţiale, rituale, de la
naştere, la nuntă şi la moarte, în eterna perindare a generaţiilor,
vegheată de veşnicia Crăciunului .
“Ceata de Feciori” se desfăcea formal la Anul Nou. În realitate
însă, îşi mai păstra atribuţiile ei sociale de-a lungul întregului
an,“cetaşii”organizând jocul, dansul tinerilor din sat în duminici şi
sărbători, dar şi muncile de întrajutorare la câmp, în perioada verii şi
a toamnei. Feciorii din “ceată” împlineau riturile sărbătorilor
echinocţiale de primăvară şi cele justiţiare, pentru reglarea
212
permanentă a echilibrului moral, familial, social, din sânul satului

tradiţional. Ei erau “rezerva” şi “tezaurul”uman de forţă şi creaţie în
toate împrejurările. Semnificaţiile cetei în cadrul comunităţii erau
multiple: se credea că ea aduce noroc şi spor în toate, prosperitate şi
fertilitatea semănăturilor, a cânepei şi a grâului. Colacul cetei, primit
la Crăciun era frânt şi presărat pe ogor, era pus în sămânţa grâului şi
în hrana animalelor, constituind un relict al unor străvechi rituri
universale şi credinţe creştine în acelaşi timp, în puterea germinativă
a primei pâini a anului. Ea reprezenta “pâinea sfântă a Crăciunului”,
care amintea sfânta euharistie. Aceste rituri împletite într-un
sincretism fabulos (funerare, solare, cultul strămoşilor) constituie
formele de manifestare ale unei mentalităţi multimilenare.
Sacrificii rituale în întâmpinarea

sărbătorilor solstiţiale de iarnă
În ajunul solstiţiului de iarnă, în ziua de 20 decembrie, satele

tradiţionale făceau ultimele pregătiri în vederea sărbătoririi Naşterii
Domnului. Gospodăriile curate, casele văruite, familiile pregătite cu
veşminte noi, pentru marea celebrare trebuiau să mai trăiască încă un
eveniment mult aşteptat, o răsplată a muncilor anevoioase de-a
lungul întregului an, ca îndestulare a caselor, dar şi ca străvechi ritual
solstiţial. În zorii zilei de 20 decembrie se celebra IGNATUL, prin
sacrificarea porcilor, în fapt, dar şi ritualic.
“Nu-i casă de creştin aceea unde nu se taie codiţă de
purcel în zi de Ignat”- spuneau bătrânii satelor, legând această
practică alimentară doar de pregătirea meselor îmbelşugate ale
Crăciunului
La origine, acest obicei avea o funcţie pur ritualică,
ceremonială, căreia i s-a pierdut semnificaţia în miile de ani ce s-au
scurs peste existenţele umane. Însuşi numele acestei sărbători vine de
la latinescul “ignis” (“foc”), sacrificarea porcilor fiind urmată de
213
Maria Bocşe
pârjolirea lor la un rug imens, aprins din paie de grâu şi de secară,

căutându-se ca flăcările lui şi fumul să se înalţe cât mai sus, spre cer.
Referindu-se la semnificaţia sacrificiului animalier ca ofrandă
închinată soarelui, de precreştini, în Grecia antică, etnologul francez
V. Jean-Pierre Vernant interpreta că acest act demarca hotarul dintre
lumea pământenilor şi cea a divinităţilor. Substanţa materială, carnea
animalului jertfit era destinată consumului celor dintâi, pe când
substanţa imaterială, miresmele ofrandelor şi fumul deveneau
mesajul către Cealaltă Lume. Acest obicei de sorginte universală a
fost probabil, propriu şi autohtonilor noştri, care celebrau soarele, cu
lumina şi căldura lui, dătătoare de viaţă. Ritualul închinării soarelui
la solstiţiul de iarnă prin sacrificarea porcului a străbătut mileniile,
păstrându-se în arealul carpatic până în zilele noastre.
Despre semnificaţia acestui obicei în legendele populare
româneşti a relatat la începutul veacului XX, Tudor Pamfile.
El a reiterat o veche legendă populară din zona Doljului, despre
ţăranul Ignat, care vrând să taie porcul, l-a lovit din greşală pe tatăl
său, omorându-l: “Ignat cu ta-său, s-au apucat să taie şi ei porcul.
Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimereşte pe
ta-său şi-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât! …Începe a
se văieta: că ce-a greşit de l-a omorât pe ta-său ?” (Pamfile, 1997,
p.260)
“Logica interpretării trebuie inversată faţă de logica naraţiunii
populare: nu tatăl a fost ucis în locul porcului, ci porcul va fi, de aici
înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii”-
relevă Corina Bistriceanu (Bistriceanu, 2006, p.125), căci mitul prin
rit readuce sacrul în lumea “periclitată de profan”- releva Mircea
Eliade (Eliade, 1992).
Pamfile aminteşte şi credinţa mult răspândită la români că în
ziua de Ignat, chiat dacă nu tai porc, e bine să tai măcar o pasăre şi să
te “mânjeşti” cu sânge pe mâini (Pamfile, 1997, p. 262), căci sângele
obţinut în urma sacrificiului la solstiţiu te vindecă de boli şi de multe
necazuri de-a lungul anului. Sângele porcului sacrificat nu era
214
aruncat, ci se amesteca cu mei, ca să fie de leac pentru boli. Tot cu

acelaşi scop, exista tradiţia în toate zonele carpatice ca din sângele
închegat, apoi fiert, amestecat cu mălai, ori mei, mai recent cu orez,
cu condimente (plante aromatice, considerate magice, coriandru,
piper, enibahar, busuioc) să se prepare aşa numitul “sângerete”,
cardaboş care se servea în fruntea bucatelor din ziua de Crăciun.
Credinţa precreştină în puterea purificării prin sângele porcului
sacrificat la solstiţiu se regăseşte astfel în sincretismul rezultat prin
ritologia creştină şi celebrarea Sfântului Ignat. Între mitul lui Ignat şi
acela al lui Ilie există analogia patricidului şi simetria temporală a
celebrării sărbătorilor lor ca iertaţi de Dumnezeu prin adânca ispăşire
a păcatului şi prin sanctificare: ziua Sfântului Ilie se ţine la 20 iulie,
în apropierea solstiţiului de vară, iar cea a Sfântului Ignat, la 20
decembrie, la solstiţiul de iarnă.
Etnologii apropie mitul precreştin al lui Ignat de cel al lui
Oreste şi Oedip, din mitologia greacă, având la bază, probabil, un
fond comun străvechi, indo-european.
În arealul carpatic a circulat mult legenda lui Ignat cel sărac,
împovărat de griji şi de mulţi copii, care a făcut rămăşag cu satana,
pentru a putea câştiga un purcel de sacrificat în preajma Crăciunului
Conform rămăşagului, Ignat trebuia să deslege o şaradă ce cuprindea
semnificaţia magică a numerelor de la unu la zece. Altminteri, satana
i-a cerut în schimb “ce are în casă şi nu ştie ce are”, fiind vorba de
pruncul nenăscut, din pântecele nevestei lui Ignat. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, Ignat găseşte răspunsurile bune, diavolul fiind nevoit să-i
aducă în ogradă, porcul făgăduit. Această legendă este încă vie în
memoria satelor din Transilvania, iar în ţinutul Pădurenilor
Hunedoarei se rosteşte şi acum în ajunul zilei de Ignat, pentru rolul
ei pilduitor şi moralizator despre harurile date de Dumnezeu, despre
înţelepciunea omului, despre bunătatea şi cinstea omului sărac, aşa
cum relevă etnologul Rusalin Işfănoni în monografia sa despre acest
ţinut mirific din proximitatea Munţilor Poiana Ruscă. (Işfănoni,
2004, p.124-129).
215
Maria Bocşe
Şarada lui Ignat, asemănătoare ca probă de înţelepciune, cu

cea din “Cântecul lăcăţii”, oraţie rostită în cadrul ritualului nupţial,
în satele bihorene este comparabilă cu întrebările Sfinxului, din mitul
lui Oedip, dovedind străvechi influenţe mediteraneene sau unele mai
recente, de origine livrescă. Răspunsurile la întrebări recompun
modul de viaţă tradiţional, agro-pastoral, al satului românesc
Dumnezeu care fusese găzduit în casa lui Ignat ca un trecător
necunoscut îl ajută, dând răspunsurile la întrebările satanei. Iată o
frumoasă varianta a legendei, publicată de cercetătorul Işfănoni , în
monografia “Pădurenii Hunedoarei”:
“Noaptea vine Satana la fereastră şi începe a întreba :

- Dormi Inate ? (forma zonală a numelui Ignat n.n.):
Nu răspunde nimeni.
-Dormi Inate ?
Iar nu răspunde nimeni.
-Dormi Inate?
: Dumnezeu mormăi ceva în pat.
Satana : Cred Inate că nu eşti tu ! Şi începe să întrebe
Dumnezeu : Ba-s eu !
Satana : Ghicii-micii, ce mi-i unu ?
Dumnezeu : Bine stă curechiul într-un picior.
Satana : Sama, Inate că nu eşti tu !
Satana : Ghicii-micii, ce mi-i doi ?
Dumnezeu : Bine vede omul cu doi ochi.
Satana : Sama, Inate că nu eşti tu !
Ghicii-micii ce mi-i trei ?
Dumnezeu : Bine stă casa în trei săgeţi.
Satana : Ghicii-micii ce mi-i patru ?
Dumnezeu : Bine merge carul cu patru roate.
Satana : Ghicii-micii, ce mi-i cinci ?
Dumnezeu : Bine stau cinci degete la o mână.
216
Satana : Ghicii-micii, ce mi-i şase ?

Dumnezeu : Bine zice fluieru cu şase găuri.
Satana : Ghicii-micii ce mi-i şapte ?
Dumnezeu :Când îs şapte surorele, îi clacă de ele.
Satana : Ghicii-micii ce mi-i opt ?
Dumnezeu Bine merge plugul cu opt boi.
Satana : Ghicii-micii ce mi-i nouă ?
Dumnezeu : Cei nouă mascuri (purcei) ai tăi să fie ai
mei.
Satana : Sama, Inate că nu eşti tu ?
Satana : Ghicii-micii ce mi-i zece ?
Dumnezeu : Capu să-ţi sece !
(…) Dimineaţa, cum se scoală, Inat găseşte nouă mascuri în

ocol. Dacă Dumnzeu a ghicit la toate întrebările, Satana nu a putut
să-l înşele pe Inat. Satana a vrut să ia lui Inat copilul nenăscut, dar
n-a reuşit” (ibidem).
Tăierea porcului la Sfântul Ignat era în arealul carpato-
balcanic o sărbătoare a familiei, tatăl- fiind dator să săvârşească
sacrificarea, iar mama şi copiii străjuiau şi alimentau focul, rugul.
Acesta prin lumina şi căldura lui constituia o evocare a soarelui. Se
îndătina de asemenea ca după sacrificarea porcului să se facă o masă
de pomană, ca ofrandă adusă morţilor, din bucatele jertfelnice. Fiind
în postul Crăciunului, “gustarea de-dulcelui” era îngăduită doar după
noaptea Crăciunului.
Iată, aşa dar, că Ignatul celebrat prin sacrificiu animalier şi prin
aprinderea rugurilor era o străveche divinitate solară, precreştină.
Fără a se cunoaşte. numele acestei divinităţi străvechi, după
răspândirea creştinismului în ţinuturile carpato-dunărene, a fost
asimilat cu sărbătorirea mucenicului IGNATIE TEOFORUL, în 20
decembrie, zi consemnată în calendarul religios ca “Înainteprăznuirea
Naşterii Domnului”.
217
Maria Bocşe
Rădăcinile mitologice ale sacrificiului ritual
Ignatie Teoforul a fost episcopul Antiohiei, martirizat în anul

107 d.Hr., în timpul împăratului Traian. El a sfârşit la 20 decembrie
(la solstiţiul de iarnă) fiind aruncat ca pradă leilor (animale substitute
ale divinităţii solare). În urma martiriului său, el a fost sanctificat şi
celebrat în întreaga lume creştină, la solstiţiul de iarnă. În secolul al
XIV-ea, Sfântul Nicodim a adus un fragment din moaştele Sfântului
Ignatie Teoforul la Mănăstirea Tismana, din Oltenia, unde se
păstrează până în zilele noastre, ca loc de pelerinaj şi de rugăciune, în
preajma Crăciunului.
Această tradiţie populară a satelor noastre are, fără îndoială,
rădăcini sau măcar confluenţe şi cu vechile mistere eleusine ale
Greciei antice, celebrând-o pe zeiţa Demeter, a grecilor sau pe Ceres,
a romanilor, divinitate agrară, care i-a învăţat pe oameni – conform
mitologiei- să cultive pământul, să semene grâne şi să facă pâine. De
aceea, numeroase rituri şi ritualuri de primăvară sau de toamnă erau
închinate bunei zeiţe, care adesea era confundată cu Gea sau Terra
Mater, adică “Pământul Mamă”- în antichitatea mediteraneană,
Şi spun vechile legende greceşti că zeiţa Demeter avea o
frumoasă fiică, Persephona pe care a răpit-o Hades, zeul Infernului.
Multă vreme şi-a căutat maica îndurerată, fiica, a înconjurat
pământul, luminând nopţile cu 10 torţe , care rând pe rând s-au stins.
Abia zeiţa Hekate (luna)- cea cu trei feţe- luminând cu torţa sa i-a
mărturisit că a auzit-o pe Persephona ţipând atunci când a fost răpită.
Demeter îşi găseşte în cele din urmă fiica, fiind ajutată de zeul Helios
(soarele) şi de pământeanul Triptolemon, pe care, drept răsplată îl
învaţă agricultura şi-i dă un car tras de cai întraripaţi, pentru a
răspândi pe întreg pământul noua ocupaţie a oamenilor, ca să-şi
îmbunătăţească traiul şi să se statornicească, întemeind aşezări
stabile.
218
Multe erau în antichitate legendele şi riturile închinate zeiei

Demeter. Între altele, ea era asociată cu “un coş mistic plin cu flori”,
în buchet fiind mirtul, narcisa, asfodelul şi crizantema, iar dintre
animalele spornice şi rodnice fiind asemănată cu “vaca şi cu porcul”
(cf. Kernbach, 1989).
Iată de ce, focul de la Ignat închinat soarelui şi ofranda adusă
acestuia şi zeiţei mitologice a agriculturii prin sacrificarea porcului
au fost preluate în mii de ani, prin aculturaţie sau prin moştenire
spirituală de la strămoşii autohtoni, ca şi de la cei latini. Practica
sacrificării porcilor, în ajunul solstiţiului de iarnă nu era, prin urmare,
întâmplătoare sau legată de îndestularea trupului cu “de-dulce”, după
cele 40 de zile de post. Ea era răspândită în toate ţinuturile carpato-
balcanice, iar în viaţa satului românesc se mai păstrează şi astăzi.
Semnificaţia actului ritual al sacrificării
Încă din zorii zilei de Ignat, după sacrificarea şi pârjolirea

porcului, era răzuit de păr şi zgură, era tranşat începând cu capul,
apoi era deviscerat şi împărţit în cele două jumătăţi ale trupului.
Fiecare gest, fiecare parte a animalului erau încărcate de semnificaţii,
nimic nefiind întâmplător sau săvârşit într-o altă ordine. De mii de
ani, acest obicei devenea rit şi ritual, ofrandă adusă soarelui, în eterna
încercare de a-l opri să alunece de pe bolta cerească, în lumea
tenebrelor. Prin acest ritual în ziua când astronomic se repeta starea
de teroare atmosferică asemănătoare cu haosul primar, oamenii
încercau să treacă “pragul” anotimpurilor spre un nou ciclu, spre o
nouă lumină.
În numeroasele relatări ale călătorilor străini prin Ţările
Române, de-a lungul evului mediu, românii erau pomeniţi ca
mâncători de carne crudă de porc, fără să se cunoască îndelungatul şi
elaboratul proces de păstrare, de conservare, aşa cum puţine popoare
o ştiu face.
219
Maria Bocşe
Prepararea alimentelor din carnea de porc, conservarea în

saramură şi prin afumare la foc domol şi văpaie de jăratec erau
practici culinare de străveche sorginte, constituind şi ele un “ritual”
gastronomic al bucătăriei tradiţionale. Din carne tocată -introdusă în
intestinele îndelung răzuite de grăsime şi spălate cu sare, cu apă
caldă şi rece -se preparau gustoşii cârnaţi, care se conservau pe timp
îndelungat în untură de porc, după ce au fost fripţi sau afumaţi, în
“corlanul” de deasupra vetrei de foc, din locuinţa tradiţională ori în
“afumători” special amenajate în cadrul gospodăriei. Din măruntaie-
ficat, plămâni, splină, carne şi orez fiert, cu adăugarea condimentelor
preferate, ceapă, boia, piper, cimbru şi enibahar se preparau
renumita “tobă” şi “cardaboşii”, folosindu-se reţete şi procedee
moştenite din generaţie în generaţie. Carnea şi slănina erau ţinute în
saramură, apoi erau afumate îndelung, căpătând o savoare deosebită.
În satele Transilvaniei se pregătea aşa numita “şuncă a împăratului”
– “Kaiser- fleich”, slănină cu carne, afumată, deosebit de gustoasă,
ca un aliment demn de masa împăraţilor. Pentru sărbătorile
Crăciunului erau pregătite toate aceste preparate şi constituiau
alimentele meselor festive, alături de sarmalele cu varză acră, o
specialitate a bucătăriei carpatice. Împreună cu aluaturile rituale,
cozonaci, colaci, covrigei, preparatele din porcul sacrificat la Ignat
însemnau şi daruri rituale pentru colindătorii care veneau în “cete” să
vestească Naşterea Domnului, invocând belşugul anului care urma.
Pentru toţi cei care. nu s-au gândit la rădăcinile adânci ale
acestui obicei legat de înseşi confluenţele noastre culturale
mediteraneene (căci şi zeul Mithra, divinitatea iraniană a soarelui
avea drept simbol, porcul), aceste practici ne întorc în fiecare an în
gospodăria bunicilor şi a părinţilor noştri, care pregăteau cu
“mânecile suflecate şi cu inimile curate”- după o veche zicală din
bătrâni- sărbătoarea Crăciunului.
Multor citadini şi tinerilor care n-au avut prilejul să vadă
obiceiurile de Ignat o lectură nemaipomenită le va fi aceea a cărţii
bihoreanului Ioan Silaghi din Nojorid, jud. Bihor, “Satul bihorean la
220
începutul secolului XX”, publicată postum de fiica autorului, Silvia

Tomuş – cadru universitar clujean- la editura Muzeului Etnografic al
Transilvaniei, din Cluj Napoca, în anul 2002, carte în care practicile
din ajunul solstiţiului de iarnă sunt descrise în detaliu ca vii şi calde
amintiri de familie, fiind în acelaşi timp pagini de etnologie
inegalabilă, adusă până la noi de memoria celui care n-a vrut să ducă
în neant tradiţiile satului românesc de altădată.
La vremea colindelor
“Colinda-om ori lăsa-om ?” era întrebarea care răsuna pe

uliţele satelor tradiţionale şi la ferestrele luminate, în Ajunul
Crăciunului- zi de post, închinată morţilor şi strămoşilor, dar înainte-
vestitoare a marelui praznic de Naşterea lui Hristos.
Acel miracol care s-a împlinit acum 2000 de ani ne învăluie din
nou în zăbranic de mister, de extaz, de întărirea credinţei. Colindele
constituiau mesaje străvechi ale acestui miracol al naşterii pruncului
din Fecioară, iar colindătorii erau vestitori ai eternei înnoiri a
momentului biblic şi istoric. “Vechile noastre colinde de Crăciun
sunt una din moştenirile cele mai preţioase pentru înţelegerea noastră
ca oameni ai locului şi neam de durată. La vremea când se năşteau
colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc şi
totuşi ele îi seamănă printr-o ortodoxie, care nu are teologie şi nici
măcar ştiinţă de carte. După ele, istorică e nu numai întruparea care
s-a petrecut cândva, ci şi aceea care se petrece acum, sub ochii noştri,
înnoită perpetuu de un prezent continuu” (sublinia pertinent eruditul
arhiepiscop şi mitropolit Bartolomeu Anania, în remarcabilul volum
“Din spumele mării” (Ed.Dacia, Cluj Napoca, 1995).
“Imnografii Bizanţului ştiau mai mult decât pricepem noi din
cântările lor, şi anume că Naşterea Domnului anuală e mai mult decât
o comemorare, mai mult decât un praznic, mai mult decât o noapte
festivă, ea e nu numai amintirea evenimentului ci evenimentul însuşi,
221
Maria Bocşe
tot atâta de real ca şi acela din Bethleem, petrecut acum la măsura

transfigurărilor inaugurate de Înviere” (ibidem)
Cu memoria tradiţiei păstrată în sufletele noastre, dar cu emoţia
mereu reînnoită, aşteptăm sărbătoarea Crăciunului, an de an, sperând
de fiecare dată că va fi mai bun, mai darnic, mai îmbelşugat, iar
pentru a stimula aceste daruri, credem că trebuie să facem pregătiri
materiale şi spirituale, dar şi împliniri rituale, cu sufletul purificat de
post şi de rugăciune, dar şi de amintirea datinilor străbune şi a
neasemuitelor colinde ale neamului nostru.
Colindele sunt adevărate compendii de viaţă şi de înţelepciune,
de rânduieli creştine şi sociale, comportamentale. Ele cuprind istoria
noastră ca neam şi creştini. Geneza omenirii, păcatul protopărinţilor
noştri, Adam şi Eva, iertarea şi binecuvântarea oamenilor prin
“orânda muncii”, viaţa şi patimile lui IISUS, ciclul marianic, vieţile
sfinţilor sunt aduse până la noi, pentru a le trăi, pentru a le împărtăşi
ca “martori” sau ca actanţi într-un sacru ritual al creştinismului
popular. Probabil, sorgintea lor se află în străvechile belagine şi
epodeuri ale strămoşilor daci, care incantau, învăţau generaţiile,
rânduielile mişcării astrelor, ale naturii, ale activităţilor agro-
pastorale, ale legăturilor dintre oameni. Colindele au preluat şi au
perpetuat aceste “cărţi de învăţătură”, dăinuind până astăzi ca
“istoriile” noastre nescrise, orale, repetate la marile sărbători şi
răspântii atmosferice, pentru neuitare. Folcloristul moldovean, Petru
Caraman punea în lumină ipoteza originii colindatului în obiceiurile
agrare ale vechilor autohtoni. Alţi folclorişti au pus acest fenomen al
spiritualităţii româneşti în relaţie cu arii mai largi, balcano-
mediteraneene.
Iubitul şi regretatul nostru dascăl de folclor, de la Facultatea de
Litere a Universitaţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca- al cărui suflet
s-a înălţat la cer în Ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, în anul 2006-
definea strălucit, spiritul şi substanţa colindelor româneşti: “Amestec
de elemente mitice şi rituale, religioase şi magice, alături de elemente
realiste, rupte din viaţa de toate zilele, colindatul a purtat astfel peste
222
timp imaginea în continuă devenire a unei lumi străvechi, cu

aspiraţiile, îngrijorările şi speranţele ei. Toate îşi găsesc expresia în
imaginile feerice, încărcate uneori de fabulos, alteori de suflu eroic,
voinicesc sau de trăirile cele mai autentice ale unor sentimente
general umane, imagini care alcătuiesc marea “poezie”a colindelor
(…) Venind de dincolo de creştinism, colindatul nostru vine aşa dar
de dincolo de epoca formării poporului român. Pe lângă funcţiile
specifice ce le-a îndeplinit, în lunga lui trecere prin timp, obiceiul a
înregistrat o vastă experienţă umană, care s-a condensat în
desfăşurarea lui scenică, în textele poetice şi în melosul lor. Ivit,
asemenea altor obiceiuri, sub zodie păgână, colindatul a fost martorul
apariţiei şi răspândirii creştinismului, împreună cu care a intrat de
timpuriu în marele complex sincretic cultural al sărbătorilor de peste
an. Iar în cadrul acestui complex s-a făurit în mare măsură acel
„creştinism popular”, cosmic” despre care vorbeau Lucian Blaga şi
Mircea Eliade şi care s-a răsfrânt generos, în cultura noastră
populară” ( în “Adevărul de Cluj”, 23 dec., 2003).
Colindele aduc temele mioritice ale plaiurilor carpatine şi
transpunerile legendelor Maicii Domnului în spaţiul românesc,
colindele “vorbesc” despre naştere, nuntă şi moarte, despre “sfatul
florilor şi al arborilor”, amintind Edenul şi sfânta euharistie.
Colindele istorice despre Voievodul Gelu, despre Ştefan cel Mare,
despre Mihai Viteazul, despre Daniil Sihastrul, despre Domnul
Constantin Brâncoveanu, combinate cu legendele despre vieţile
sfinţilor sunt create în matricea alegoriei şi a paremiologiei populare.
Nimic din ceea ce cuprindeau legendele biblice nu lipseşte din vasta
tematică a colindelor, nimic din ceea ce este omenesc nu este ocolit
şi cât de înălţător este sacralizat totul prin aura credinţei ! Dar cine le
mai cunoaşte azi ? Cine le mai colindă ?
Odinioară, în dimineaţa de Ajun al Crăciunului porneau
“piţărăii” (în “Dicţionarul limbii române moderne”, Buc., 1958,
această denumire este comparată cu magh. “pytergo”), copii
colindători sau “corindători”, cum li se spunea în zonele de vest ale
223
Maria Bocşe
Transilvaniei- Bihor, Sălaj, Maramureş, Ţara Oaşului- vestitori ai

apropiatei sărbători. Octavian Buhociu îl citează pe Simion
Mangiuca, pentru exactitatea descrierii colindatului “piţărăilor”,
considerată de acesta ca o formă de “ceată” pentru copii, numită în
părţile Banatului “colinda- bâtu”, după numele băţului din alun, pe
care-l purtau colindătorii ca însemn al funcţiei lor augurale. Acest
baston se numeşte în aproape toate zonele Transilvaniei, “colindeţ”,
tăiat din lemn tare de alun- arbust cu valenţe magice- ornamentat prin
cojire şi pirogravare, având în partea superioară agăţate diferite piese
metalice, bănuţi, căpăcele, clopoţei şi panglici. Grupurile de copii
imitau ierarhiile şi funcţiile colindătorilor din “Ceata de Feciori”. În
descrierea obiceiului, Mangiuca preciza că aceste funcţii le erau
atribuite de câţiva feciori care-i îndrumau şi numeau copilul cel mai
isteţ, cu voce clară şi bun cunoscător al colindelor, “vătaf”, iar în
unele sate din Banat, acesta avea faţa mânjită cu cărbune. Al doilea
era “rândaşul”, având ca însemn o stea neagră pe frunte. El rânduia
copiii la uşa casei unde colindau. “Cânerul” păzea ceata de câini, iar
“scobiceii” trebuiau să rostească urările augurale, scobind în jăratecul
din vetre, pentru a stârni scântei, ca semn al bogăţiei în anul care
urma. “Focarii” păzesc focul, iar “motcoşii” merg prin odăi şi
încâlcesc fuioarele de cânepă pe care le găsesc netoarse, pedepsind
astfel lenea şi nerespectarea calendarului de prelucrare a fibrelor
textile. Ultimii în rang sunt “norocoşii”, care merg în grajduri, la
vite, la oi, la porci etc.-pentru a face urări de belşug şi de
sănătate.(Mangiuca, 1882, p.9-13) Toţi colindătorii poartă traiste,
pentru a aduna covrigii, “colindeţe-colăcei”, merele şi nucile primite.
În sudul Banatului, la Jupalnic, copiii numeau băţul,”colindă”, iar
fiecare purta şi câte o trăistuţă, în care duceau o bucată de pâine şi
puţină sare, ca invocaţie magică de belşug şi spor în toate. Dacă ar fi
uitat să pună aceste “ofrande” în traistă, era semn de nenorocire şi de
boli la vite.“Vătaful” (unul dintre copii, care-i conducea) întreba
gospodarii dacă aşteaptă colinda, apoi intrau şi răscoleau în vetrele
de foc, pentru a se înălţa scântei. Colindau numai dacă li se cerea în
224
mod deosebit. Dintre colindele mai mult răspândite erau : “Naşterea

ta, Cristoase”, “Trei păstori”, “Noi acum ortacilor”şi “La nunta din
Cana Galileii”. Colindătorii primeau daruri, “colindeţe” (colăcei),
mere, nuci, pâine, sare, iar apoi gazdele îi “împrorau”cu tot felul de
seminţe de grâne, de pomi roditori etc. Copiii le adunau de pe jos şi
le duceau acasă, punându-le în mâncarea vitelor, a găinilor, a tuturor
animalelor din gospodărie, chiar şi în coşurile cu seminţele pentru
semănăturile viitoare, descântând : “Cum nu este an care să treacă
fără ajun de Crăciun şi fără colindeţi, aşa să nu fie an în care să nu se
prăsească, să nu se înmulţească şi să nu rodească” (inf. Mariţi
Albeanu, 72 ani şi Cătărina Nămoilă, 66 ani, Jupalnic, Banat, culeg.
Dumitrie Mocioni, învăţător- în AMET, caiet nr.414, 1934).
În fiecare sat sunt mai multe grupuri de colindători – numite
în centrul Transilvaniei, “rânduri”. În Ţara Bihariei, copiii se adunau
în fiecare seară la o gazdă, încă de pe la Sânt Nicoară, pentru a repeta
colindele şi pentru a-şi pregăti “ciocanele”, bastoane din lemn de
alun, având în partea de jos un cui lung din lemn, pentru a susţine
colăceii primiţi ca răsplată pentru colindă. Gazda îi învăţa colindele
şi urările, le dădea lecţii de comportament în casele gospodarilor şi în
sânul cetei, le verifica ţinuta, vestimentaţia. Apoi tot el îi trimitea la
colindat, în dimineaţa zilei de Ajun, ca să facă urările benefice pentru
zilele sărbătorii Crăciunului.( inf.Bocşe Valeriu, n.1935, Sudrigiu,
jud. Bihor; Ioan Jude, n.1935, Sudrigiu, Bihor, Teodor Pirtea, n.
1910, Leleşti, Bihor). În subzona Vaşcău, pe cursul superior al
Crişului Negru se spunea că merg cu “apiţura” (Pavelescu, Ethnos
III, 2007, p.150), expresie răspândită şi în Ţara Moţilor (Frâncu şi
Candrea, 1888, p. 141), comparabilă cu cea din zona Albei, unde se
zicea că “merg a piţura”.
Intrând în fiecare casă, ei răscoleau cu toiegele din alun,
“colindeţele” (ca însemn al “misiunii lor de mesageri”) jăratecul din
vetrele aprinse, stârnind văpaia şi scânteile “premonitive”, făcând
urare de spor şi belşug :
225
Maria Bocşe
“Câte scântei sunt în foc

Atâta să vă dea Domnul noroc
Câte cuie sunt pe case
Atâtea grâne pe masă…”
(inf. Bocşe Valeriu, n.1935, Sudrigiu, jud. Bihor)
În Banat, la Jupalnic, “scobiceii” răscoleau jăratecul din vetre,

ca să sară scântei, apoi rosteau urarea cu aceleaşi finalităţi de natură
agro-pastorală:
“Câte scântei de foc,

Atât să dea Dumnezeu noroc.
Câte cuie pe casă
Atâţia galbeni pe masă.
Gazda cu găzdăriţa
Să umple căpiţa,
Ca mieii, purceii, puii
Să se - nmulţească.
Sănătate şi noroc,
La gazdele acestui foc,
La anul şi la mulţi ani .
(AMET, caiet 414, 1934)
După terminarea colindatului pe la toate casele din vatra satului

şi din cătunele mai îndepărtate, la asfinţitul soarelui, “piţărăii” îşi
aruncau “pana ”de la căciuli, făcută din cârcei de salcie, pe ogoare şi
în livezi, “colindând” astfel rodirea şi eterna reînverzire a
pământului.
În arealul judeţului Cluj, la Mihăieşti se îndătina ca “piţărăii”
să formeze două cete, una a băieţilor între 5-12 ani, iar alta a fetelor –
la aceeaşi vârstă a copilăriei- care se adunau la câte o gazdă încă de
la începutul postului Crăciunului, pentru a învăţa colindele. Cu o zi
înainte de Ajun, grupurile îşi pregăteau veşmintele groase, “uioşele”
226
ţesute din lână şi cojocelele, cioarecii şi opincile sau bocancii groşi,

de iarnă. Pe cap aveau căciuli ţuguiate din blană de miel, iar în mâini
aveau “boticuţe” din lemn tare de alun, împodobite prin cojire,
pirogravare şi încrestare, de către tatăl fiecăruia. La capătul de sus al
băţului se agăţa un bănuţ, care suna atunci când copilul colindător îşi
ritma urările lovind în pământ. În seara de Ajun, porneau la colindat
mai întâi băieţii, considerându-se de bun augur şi aducătoare de
noroc colinda lor. Fetele porneau la colindat abia mai târziu, în urma
băieţilor “piţărăi”. Când grupurile se întîlneau, nu existau altercaţii
între copii, dar fiecare îşi apăra traista cu darurile primite. În traistele
încăpătoare, ţesute din lână, pe care le purtau îmbăierate după gât,
adunau “plata colindatului”, colăcei, mere, nuci, alune, care adesea li
se aruncau direct în zăpadă. Acest gest aparent reprobabil constituia
în realitate un rit de fertilitate, amintind semănatul grânelor şi culesul
roadelor de pe glie. Copiii rosteau apoi “Mulţămita”, urare de
belşug pentru anul viitor :
“Cine mi-o dat măruţu

Fie-i măru plin de mere
Şi poiata de viţele
Ca s-aveţi noroc de ele !
Cine mi-o dat nucuţa
Fie-i nucul plin de nuci
Şi poiata de juncuţi,
Ca s-aveţi noroc de ei !”
(inf. Ana Nechita, n. 1958, sat Mihăieşti, comuna Sânpaul,

jud. Cluj)
Grupurile de fete se întorceau acasă mai devreme, în jurul orei

21, aşteptând apoi venirea feciorilor colindători, care porneau abia la
miezul nopţii, colindând din casă-n casă, până-n zori străvechile
colinde şi ospătându-se ca mesageri aleşi, în camerele curate,
227
Maria Bocşe
văruite, împodobite de sărbătoare, cu patul înalt, “cu bortă”

(baldachin), acoperit cu multe perne înfăţate cu “căpătâie” alese în
războiul de ţesut, cu lepedeie din lână, ţesute cu motive geometrice
policrome, aşezate peste lepedeiele albe, din cânepă şi in ; cu masa
acoperită cu “faţă aleasă”, iar pe pereţi, la lumina focului din vatră
străluceau icoanele, în jurul cărora făceau “nimb” ştergarele albe, cu
alesături negre-roşii şi tivite cu dantelă şi ciucuri. (inf. Câmpean
Emilia, n.1932, Dângău, jud. Cluj)
Pe sub geana nopţii de Ajun se adunau bătrânii la case de
rudenii şi de vecini, ca să rostească “bătrânele colinde” despre
“facerea lumii”, despre Naşterea Domnului, despre Maica Domnului
şi despre atâţia sfinţi protectori, ca într-o sacră messa. Ei colindau
“sfatul florilor”, al grâului, al vinului şi al mirului (în varianta
carpatică fiind busuiocul), splendida alegorie a sfintei euharistii. O
colindă străveche din aşezările de pe Someş aducea până la noi
medievala legendă a “Paharului Graal” (în care se spune că Iosif din
Arimateea ar fi adunat la Răstignirea lui Hristos, sângele care ţâşnea
de sub coasta acestuia, refugiindu-se apoi cu nepreţuita relicvă în
ceţoasele insule ale Marii Britanii). În variantă carpatică, această
colindă “A bradului” pomenea doar transfigurarea şi transformarea
lemnului în potirul sacru :
“În cea furcă de părău
Florile dalbe,
Este-un brăduţ atârnat,
Cu crengile-n jos lăsat.
-Măi bradule, măi dragule,
Ce te lingi, ce te prelingi,
Şi cu vânt şi fără vânt,
Cu crengile la pământ ?
-Da cum nu m-oi legăna,
Că eu ,Doamne-am auzit
Tot doi meşteri vorovind
…………………………
228
Să mă taie struţurele
Să mă facă păhărele.
În toarta păharului,
Da-n dunga păharului,
Scrisă-i ruja Raiului.
Da-n fundu-păharului,
Scrisă-i luna cu lumina.”
(Bocşe, Mihaiu, 2005).
Această colindă era rostită de bătrânii satelor la încheierea

ritualului colindatului, deschizând calea altor colindători, feciorii din
“Ceată”. “Colinda bradului” culeasă în veacul XIX în variantă
bihoreană de poetul şi folcloristul Miron Pompiliu din satul Ştei,
Bihor va fi fost cunoscută de prietenul acestuia, luceafărul poeziei
româneşti, Mihai Eminescu, inspirându-i una dintre primele sale
poezii, “Ce te legeni ?”
Bătrânii satelor colindau familiilor bimilenara învăţătură
creştină despre Hristos, “Bunul Păstor”, amalgamată cu rânduielile
cutumiare ale îndeletnicirilor carpatice, pastorale. O astfel de
colindă- cunoscută în zeci de variante- constituie un real document al
vieţii satului de odinioară şi al “ritmurilor” agro-pastorale, în legătură
cu calendarul sărbătorilor religioase. În concepţia ţăranului român,
sărbătorile sacralizau munca şi înseşi rosturile ei:
“P-aiest rât cu flori frumoase

Colindăm, Doamne, colind
Grea turmă de oi să pască.
Da la turmă cine umblă ?
Umblă Domnul Dumnezeu.
Şade-n paloş răzâmatu
Zice-n fluier fermecatu.
229
Maria Bocşe
Când el zice, turma plânge.

Numai oaia miuăraia
Şade-n coate şi jerunţi
Şi se roagă Maicii Sfinţi
Să o scoată-n primăvară,
Că ea bună plat-a da :
La Sângeorz, un miel frumos,
La Ispas, un bulz de caş
La Rusale-o lână moale.”
(inf. Ioan Ciortea, n. 1932, Miceşti, jud. Cluj)
În toate zonele ţării, “Ceata de Feciori” (organizată pe structuri

familiale şi cu respectarea unor cutume străvechi, legate de riturile de
iniţiere ale tineretului) avea un rol covârşitor în organizarea
colindatului, a petrecerilor de peste an, a muncilor de într-ajutorare, a
întregii vieţi rituale şi sociale a satului. Cu adânci rădăcini în
asociaţiile antice, mediteraneene, “Ceata de Feciori”( ca efebii anticei
Grecii sau ai Romei, din asociaţiile Lupercalilor) se reorganiza
anual, pentru a pregăti împlinirea funcţiei lor majore, aceea de a
colinda, propiţiind tuturor oamenilor, la “Cap de an”, purificând
spaţiul şi timpul prin rostirea sacrelor colinde.
Mergând din casă în casă, ei aduceau fastul şi ritualul
sărbătorilor. Colindând la unison, uneori fiind însoţiţi de
instrumentele arhaice, “duba”(odinioară toaca), fluierul, cimpoiul,
buciumul, purtau “Turca” sau “Cerbul” (mascoidă animalieră) în
perioada dintre Crăciun şi Anul Nou- făceau urări de belşug, de
noroc şi de sănătate, tuturor membrilor comunităţii, după “stare şi
onoare”.
Într-o noapte divină de Crăciun, neuitata mea măicuţă mi-a
colindat o astfel de străveche urare a “junilor”, aşa cum o auzise în
satul natal, Miceşti, din Mocănimea Hăşdatelor. Poate, acolo, “Sus,
la poarta Raiului…” ne-o îngână în fiecare an, de Crăciun :
230
“Coborât-o, coborât,
Îngeru lui Domnu Sfânt.
S-o-ntâlnit cu Maria.
Maria fuse, Maria grea.
Tot umblând din casă-n casă,
Nicăria nu o lasă.
Până joi de cătă sară,
Într-o poiată s-aşezară.
Ş-o născut un prunc frumos,
L-o numit Domnu Cristos.
L-o-nchinat cu mintă creaţă,
Să fii gazdă pe viaţă !
L-o-nchinat cu busuioc,
Să fii gazdă, cu noroc !
Rămâi gazdă sănătoasă,
Cu o colind-aleasă !”
Colindatul cu Steaua
După colindatul “piţărăilor”- copii mici, între 5-10 ani-

care mergeau în grupuri mai mari, colindatul cu “Steaua” îl
împlineau adolescenţii între 10-15 ani, umblând câte 3-4, din Ajunul
Crăciunului până în a treia zi a sărbătorii. În satele de pe Someş se
mai obişnuia să umble la colindat doar doi colindători, unul ducând
“Steaua”, celălalt purtând o bâtă pe care băgau “colacii de stele” mai
mari decât cei ai “colindătorilor cu straiţa”, care îşi rosteau urările la
ferestre şi primeau doar covrigi (relata inf. Liviu Moldovan din
Apahida, jud. Cluj – mscr. în AMET, Cluj Napoca, 1932). Însemnul
lor era “Steaua”, confecţionată dintr-o “veşcă” de sită sau de ciur,
învelită în hârtie colorată şi având aplicate 5-6 coarne piramidale,
alcătuite din carton şi acoperite cu hârtie colorată şi cu iconiţe.
231
Maria Bocşe
Uneori, la spatele “Stelei” puneau o lumânare aprinsă, ca să capete

strălucire însemnul ritual, imitând astrul călăuzitor al magilor În
satele Sălajului se întovărăşeau câte 3-5 copii, care porneau din casă
în casă, cântând colinde “de stea”, mai ales “Steaua sus răsare”. Când
ajungeau la casele luminate, ei întrebau :” Primiţi cu Steaua ?”
“Primim, primim”- li se răspundea, apoi intrau înăuntru, unde
începeau a colinda. În încheiere făceau urarea: “Să fii gazdă
sănătoasă şi să plăteşti colinda noastră !” (Inf. Man Gabriel, n.1980,
Lemniu, comuna Letea, jud. Sălaj). “Steaua” era susţinută de un
baston lung, pentru ca “stelarii”- cum li se spunea în Bihor- numiţi
“şteuaşi” sau “steoaşi”, în zona Albei, (Pavelescu, 2995, p.43, 69)
etc. s-o poată mişca în timpul rostirii colindelor, spre admiraţia
gazdelor.
“Stelarii” erau înveşmântaţi în cămăşi lungi, albe, încinse cu
brâie tricolor sau cu panglici colorate. Pe cap purtau căciuli din blană
de miel, deasupra cărora îşi puneau coifuri din carton, imitând
coroanele magilor. Călcând solemn cu opincuţele comfecţionate de
tatăl familiei sau cumpărate din târgurile de ţară ale ţinuturilor
carpatice, “stelarii”, numiţi pe alocuri şi “irozi”(prin contaminare cu
obiceiul “Irozilor” sau al “Viflaimului”)- purtau din casă în casă
vestea cea mare a Naşterii lui Iisus. Unul dintre copii se numea
“căsariu”, însărcinat cu primirea şi păstrarea darurilor în bani. Un
altul purta o traistă mare, în care punea darurile primite, covrigi,
colăcei, mere, nuci, poame uscate- “corobeţe” În satele mai mari sau
cu gospodării risipite în crânguri îndepărtate, “stelarii” se organizau
în câte 5-7 grupuri, numite în zona Albei “tovărăşii” (apud
Pavelescu, 2005, p.43), iar în alte zone, “rânduri”. Colindau numai în
satul natal. În Munţii Apuseni, “stelarii” purtau un brăduţ, împodobit
cu o stea. Colindau în faţa uşii, la fereastră sau în pridvor, iar dacă
erau primiţi în casă, intonau colindele cu faţa spre icoane. La plecare,
în satele din Munţii Apuseni nu mai făceau alte urări, menirea lor
fiind doar aceea de a vesti marele eveniment religios pe care-l
celebrau.
232
Un aspect interesant este cel legat de vechimea obiceiului şi de

originea lui. În Maramureş, informatorii nu-l cunoşteau sau îl
considerau de dată recentă. Deopotrivă, în Bihor ni se spunea că
obiceiul nu este mai vechi de 50-60 de ani şi că ar fi fost adus de
dascălii şcolilor săteşti, având aşa dar, o origine livrescă. Pe de altă
parte, în zonele din sudul Transilvaniei se spunea că obiceiul îl au din
vechime, de la părinţi şi strămoşi.
Pe cursul mijlociu al Someşului, Grigoriu Crăciunaş îl
identifica în practicile rituale ale oamenilor săraci, adulţi (Bocşe,
Mihaiu, 2005, p.11), care porneau cu “Steaua” abia în ziua de
Crăciun. În mâini duceau “Steaua” şi bastoane de alun, considerate
ca “sacre”, investite cu putere de protecţie magică. În traiste mari,
ţesute din lână, adunau darurile, colăcei, mere, alimente “de dulce”.
Veşmintele lor erau simple, în portul local, tradiţional, fără a
avea alte însemne caracteristice copiilor colindători (coifuri, brâie
etc.) “Steaua” avea agăţat un clopoţel şi panglici colorate, sporind
astfel efectul vizual şi sonor.
Repertoriul lor cuprindea colindele religioase: “Trei crai
de la răsărit”, “Naşterea ta Cristoase”, “În oraşul Viflaim”, “Steaua
străluceşte”.
Trebuie remacat faptul că nu în toate satele din aceeaşi zonă se
îndătina “colindatul cu Steaua”. Astfel ni s-a relatat în satul Vinerea,
jud. Alba, că acest obicei nu se practică, spre deosebire de satele
învecinate, Şibot, Balomir, Sărăcsău şi Ceru Băcăinţi, unde
“colindatul cu Steaua” este încă practicat ca un moment deosebit în
cadrul riturilor de Crăciun. (inf. Albu Adriana, n. 1981, Vinerea, jud.
Alba) Acest aspect confirmă odată mai mult că obiceiul nu are o
vechime mai mare decât de câteva decenii, fiind învăţat de la
învăţătorii satelor.
În ultimele două-trei decenii, obiceiul s-a destructurat,
fiind reluat doar rar, ocazional, mai adesea în unele spectacole
scenice şi festivaleşti.
233
Maria Bocşe
Jocurile cu măşti, de la Crăciun la Anul Nou.
În zilele sărbătorilor solstiţiale de iarnă, de la Crăciun până la

Anul Nou, în toate ţinuturile Transilvaniei erau îndătinate “jocurile
cu măşti” clasificate de specialişti în domeniul teatrului folcloric.
Fără a cunoaşte diversitatea impresionantă a acestora, aşa cum se
desfăşoară în Moldova, spre exemplu, au existat totuşi forme
interesante de manifestare şi în ţinuturile intracarpatice, care azi,
chiar dacă au intrat în uitare sau au fost destructurate, transformate,
merită a fi rememorate şi reactualizate, măcar în cadrul unor
spectacole folclorice, pentru farmecul lor deosebit, pentru
originalitatea scenariilor, a personajelor mascate, ingeniozitatea
costumaţiei şi rigoarea gesturilor ritualice. Fără îndoială, odinioară
rostul lor nu era doar cel ludic şi pentru provocarea hilarului, ci au
avut obârşii îndepărtate, asociate activităţilor agrare şi fazelor lunare
şi solstiţiale. Etnologul Ciubotaru citează în acest sens aserţiunea
marilor specialişti de faimă universală, Wilhelm Mannhardt şi
James George Frazer (Ciubotaru, vol.II, 2002, p.251) privitoare la
aceste aspecte.
Peste riturile arhaice de sorginte traco-dacică, au apărut pe
filieră greco-latină alte forme de “jocuri”, de “mascaţi”, care se pot
asocia sărbătorilor mediteraneene, ANTESTERIILE,
DIONISIACELE, SATURNALIILE, LUPERCALIILE, desfăşurate
în perioade fixe, asociate perioadelor solstiţiale şi celebrându-le prin
alaiuri de mascaţi. Vechimea acestor manifestări şi caracterul lor
magic, fertilizator au fost confirmate prin însăşi încercarea bisericii
creştine de a le înlătura din obiceiurile şi ritualurile hibernale ale
satelor noastre. Vom vedea în cele de mai jos că aceste strădanii au
fost menite eşecului, căci oamenii tradiţionali ţineau la aceste datini
pe care le-au moştenit din adâncurile substraturilor ancestrale. Chiar
încercările de a substitui “jocurile cu măşti” prin scenarii şi
spectacole cu teme biblice ca “Irozii”, “Viflaimul”, “Trei păstori”
care rememorau întâmplările de demult, legate de naşterea lui Iisus-
234
n-au reuşit să înlăture formele străvechi de manifestare, iar cele

religioase, introduse pe cale livrescă şi prin intermediul dascălilor de
ţară n-au cunoscut nici răspândirea, nici preţuirea celorlalte
considerate “strămoşeşti”, cu tot efortul bisericii de a le defini ca
“păgâneşti”.
Personajele acestor forme de manifestare de la Crăciun la Anul
Nou, în perioada de dispariţie a anului vechi şi renovarea timpului
purtau măşti animaliere, de capră, cerb, turcă (femininul de la taur),
vegetale sau antropomorfe, de moşi, babe reprezentând în travesti
însuşi timpul îmbătrânit, care trebuia “istovit”, “jucat”, îndepărtat.
Mascaţii aveau un străvechi rost fertilizator, în plan agro-pastoral,
dar şi social.
Astăzi, toate aceste semnificaţii s-au pierdut, iar acolo unde
obiceiul s-a mai păstrat, se conturează doar latura artistică –
costumaţie, gest, virtuozitate coregrafică.
Colindatul cu “Turca”
Între tipurile de colindat tradiţional la Crăciun (colindatul

“piţărăilor”, colindatul bătrânilor, colindatul fetelor, colindatul
“Cetelor de Feciori”), poate cu cea mai mare înfiorare erau aşteptaţi
“colindătorii mascaţi”, care aduceau “Turca”- străveche reprezentare
solară-pentru urări apotropaice şi de propiţiere.
În toate ţinuturile Transilvaniei, una din cele mai febrile
activităţi din preajma Crăciunului era aceea a “îmbrăcării Turcii”,
care urma “să colinde”, “să joace” în toate gospodăriile şi-n toate
casele, din Ajunul marii sărbători şi până la Anul Nou, uneori chiar
până la Bobotează, ca rit de fertilitate şi de fecunditate. Acest obicei
semnifică încă una din ipostazele sincretismului mito-religios,
manifestat cu ocazia unor celebrări ciclice, anuale.
Dar ce era TURCA ? Celor tineri li se pare a fi “o poveste de
demult”, iar celor vârstnici le aduce amintirea “ tradiţiilor de
odinioară”, cu pregătirile şi înfrigurarea aşteptărilor momentului
235
Maria Bocşe
când la ferestre răsuna îndemnul feciorilor din “ceată”, “-

Slobozi-ne, gazdă-n casă !”, iar în locuinţe plutea aroma de colaci şi
“de-dulcele” (costiţă, cârnaţi şi sarmale) cu care se întâmpinau
colindătorii, ca la praznic mare.
Mulţi folclorişti şi exegeţi ai obiceiurilor noastre tradiţionale
(Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, Petru Caraman, Ovidiu
Bîrlea, Ion Muşlea, Traian Herseni, Gh. Pavelescu, Romulus
Vulcănescu, Ion Ghinoiu, Ion H. Ciubotaru şi mulţi alţii) au scris
despre această datină străveche a românilor, la Crăciun. Nici unul
dintre aceştia n-au relevat însă farmecul legendar al obiceiului de pe
Someş, dezvăluit de performerii vârstnici ai satelor, dar mai ales de
bătrânul şi înţeleptul preot şi folclorist Grigoriu Crăciunaş, din
localitatea Ciubanca, judeţul Cluj, într-un manuscris donat în anul
1927, arhivei Muzeului Etnografic al Transilvaniei, din Cluj Napoca.
Colindatul cu TURCA (numită în alte zone “CAPRA”,
“CERBUL”, “BREZAIA”, “BORIŢA”, “BOURIŢA”) era
contaminat adesea cu acela al “Cetei de Feciori”, general răspândit în
arealul carpato-dunărean. Cu toate acestea, în răspunsurile la
chestionarele lui Romulus Vuia, directorul Muzeului Etnografic al
Ardealului, din Cluj, referitoare la obiceiurile de Crăciun şi Anul
Nou apare şi informaţia : ” In ce priveşte chestionarul “Cerbul”, nu
pot să scriu date, căci aici în regiunea Codrului nu e datina a umbla
cu cerbul. Tineretul umblă a colinda pe la fereşti” (Soconzel, jud.
Sătmar, 24 ian. 1928, inf. învăţător director, semnătura
indescifrabilă- în AMET, Cluj Napoca). Răspunsuri asemănătoare
au fost trimise muzeului clujean, în acelaşi an, din localităţile
Giuleşti şi Moisei, Maramureş, ca şi din Buciumi, plasa Şomcuta
Mare, judeţul Satu Mare.
Încă în perioada organizării “Cetei” (începând de la 25
noiembrie) se alegea “turcaşul”, un fecior rezistent şi înzestrat cu o
virtuozitate deosebită în “jocul Turcii”.Deoarece “turcaşul” era
mascat, putea fi ales şi un bărbat tânăr, căsătorit.
236
Cu zece zile înaintea Crăciunului, tinerii satelor se adunau la

“gazda ”Cetei de Feciori” (gospodar din sat care cunoştea bine
ritualul îndătinat) ca să alcătuiască mascoida, “Turca”, pentru
misteriosul personaj care urma “s-o joace”,
Fetele rostind “-Vine Turca !”- aduceau un covor sau o faţă de
masă frumos ”aleasă” în războiul de ţesut, panglici, năfrămi, brâie,
şiraguri de mărgele şi iederă pentru “cămaşa Turcii”, această
participare colectivă având simboluri adânci, rituale şi sociale, la
pregătirea marelui eveniment augural al sărbătorii solstiţiului de
iarnă.
Preotul Grigoriu Crăciunaş descria mascoida Turcii, aşa cum o
văzuse în satele de pe Someş, în copilăria sa (pe la 1860): “Turca are
făcut cap de pasăre cu cioc făcut din două fălcele lungi, cam de 60
cm. pe care, în decursul jocului le bate deolaltă. Banii cu care se
cinsteşte Turca se aruncă jos şi ea trebuie să-i ieie cu clonţul sau
ciocul de jos. Spre a i se putea da forma de pasăre i se face un cap.
Capul unde se termină în gât este legat cu curea cu bumbi galbini,
adică cu acele curele cu bumbi pe care le poartă feciorii din satele
româneşti din jurul Clujului şi ale nordului Ardealului. Gâtul Turcii
şi corpul îl formează un lepedeu sub care intră feciorul care joacă şi
care poartă Turca. Fiind jucatul Turcii un lucru ostenitor, umblă doi
sau trei care se perindează la jucatul Turcii, mai umblă cu Turca şi un
fluieraş, care zice cu fluierul şi la al cărui “joc”(melodie) specific
joacă Turca”. Culegătorul specifică în acelaşi timp caracterul insolit
al acestei melodii, “nemaiauzită la jocul feciorilor peste an”.(ibidem)
În timpul colindatului, Turca era însoţită de un al doilea
personaj mascat, “Goţoiul” (“în Ciubanca şi jur”, pe Someş,
subliniază părintele Crăciunaş) sau “Blojul” (“în Bălan, judeţul
Sălaj”- relevă acelaşi) sau “Mutul” (la Buru, pe Arieş), “cu faţa
vopsită cu funingine, purtând bâtă şi având căluş în gură, ca să nu
poată vorbi limpede, ci numai a hodorogi, ca astfel şi cu asta a putea
face râs”- scria acum aproape 8o de ani cel care a fost nu numai un
colaborator al Muzeului Etnografic al Ardealului, ci şi al savantului
237
Maria Bocşe
Bogdan Petriceicu Hasdeu, la sfârşitul veacului XIX ( AMET, caiet

28, 1927).
Al treilea actant care însoţea Turca se numea “Calul Turcii”,
flăcăul care ducea în desagi, darurile primite de la gospodarii
colindaţi, “de-dulcele” hărăzit pentru praznicul colectiv al tineretului,
la terminarea colindatului.
De-a lungul uliţelor satului, în fiecare gospodărie şi-n prag de
case, la ceas de Ajun se săvârşea marele ritual al “jucatului Turcii”,
însoţită de alaiul de feciori. Era “ritul soarelui”, al solstiţiului de
iarnă, dans perpetuat până la noi din străvechi timpuri, când masca
zoomorfă, întruchiparea fabuloasă, purtând coarne de cerb sau de
capră, de bou sau de bour- simboliza “soarele”, invocându-l pentru a
se întoarce pe cer, cu căldura şi lumina lui, cu fertilitatea naturii şi
prosperitatea oamenilor.
În zona Ţării Năsăudului, feciorii care însoţeau Turca jucau în
jurul ei cântând :
“Asta-i turca românească
Cine-o joacă să trăiască
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa
Şi cu lapte şi-a făta,
Du-mă Doamne-n deal cu cucu,
Unde-i pace, nu-i de lucru”
(Drăgoi, 2002, p.84)
Tot astfel, în Câmpia Transilvaniei şi pe Someş, feciorii

chiuiau şi cântau strigăturile :
“Vine Turca de la munte
Da-i cu coarnele cam şute,
Clopotele îs dogite,
Opincile necârpite.”
Ţa-ţa, ţa, căpriţă, ţa,
238
Joacă, joacă, nu tot sta.

Joacă, joacă, Măriuţă.
Că ţi-oi da pită cu clisă.
Gazda dacă ne-o cinsti,
Bine te-om mai omeni.
Nu plânge, nu dăuăli
Opincile ţi le-om cârpi
Tot cu firuţ de mătasă,
Ca să scoţi răul din casă,
Tot cu fir de busuioc
S-aduci gazdelor noroc.”
Flăcăii aşteptau apoi fetele care veneau cu colinda, după care

jucau împreună două-trei dansuri în sens ritual, augural, apoi porneau
spre alte case şi ferestre luminate, urând “Sărbători fericite !,
“Crăciun luminos ! “.
Colindatul cu Turca era considerat ca un mare ritual şi în
acelaşi timp spectacol al satului, cu actanţi, muzicanţi cu texte-oraţii
sau colinde, care se adresau întregii colectivităţi, invocând soarele şi
făcând premoniţii de bun augur prin gesturi şi prin obiecte (măşti,
veşminte, însemne), având conotaţii simbolice.
Acest obicei străvechi, precreştin îşi are originea în mituri şi
legende de circulaţie universală. Etno-sociologul Traian Herseni
propunea originea ipotetică a măştii Cerbului sau a Turcii în
reprezentarea unor divinităţi precreştine, perpetuate prin tradiţie,
legate de riturile de fertilitate. De aceea, colindatul cu Turca (variantă
feminină a taurului, ca simbol solar) se făcea la fiecare casă, turcaşul
alternând dansul alert, cu mişcări energice, bruşte, cu momente
grave, lente, ca la săvârşirea unui act solemn, de importanţă majoră.
Originea îndepărtată a acestui obicei era recunoscută de toţi cei
care descifrau “limbajul semnelor” şi al semnificaţiilor în cadrul
vieţii spirituale a satului. Un informator ţăran din Ciubanca, pe
239
Maria Bocşe
Someş sesiza acum 8 decenii deosebirea dintre caracterul sacru al

colindelor şi cel laic, profan, al obiceiului Turcii “ Nu se zice c-a
merge la colindat, ci se zice c-a mere de joacă Turca” (apud Grigoriu
Crăciunaş, mscr.28, 1927, AMET, Cluj Napoca), iar Crăciunaş
explica în manuscrisul său: ”colindatul îl priveşte poporul ca un cult
religios, până când jocul cu Turca îl priveşte ca o petrecere profană”
(ibidem).
Urările augurale cu măşti animaliere (de cerb, ţap, berbec) au
fost îndătinate şi în alte spaţii culturale ale Europei, atestate în
secolul VI, d.Hr., apoi în secolele VIII –XIII.
În Transilvania, obiceiul colindatului cu Turca sau cu Cerbul a
fost menţionat documentar la 1552 şi 1647. Despre acest ritual
solstiţial, aşa cum se îndătina în Moldova a scris călătorul suedez
prin ţările române, Iacob Conrad Hiltebrandt (în 1656- 1658).
După aceste prime relatări, descrierile obiceiului şi semnificaţia
lui apar frecvent, el fiind mult aşteptat şi minuţios pregătit în lumea
satelor, an de an, dar combătut în acelaşi timp de autorităţile
eclesiastice ale veacurilor.În mitologia carpatică, semnificaţia
precreştină a obiceiului se împleteşte cu cea desprinsă din legendele
apocrife. O astfel de legendă răspândită în aşezările de pe Someş şi
de pe Arieş, a fost consemnată de preotul Crăciunaş (vezi Bocşe,
2006, p.31). Acest animal fabulos, legendar, nu a primit
binecuvântarea şi salvarea cu arca lui Noe şi prin credinţă, pierind
prin îndârjirea sa şi prin necredinţă. De aceea- spune tradiţia –la
vremea de solstiţiu, Turca trebuie “jucată”, ostenită până la moarte,
ea reprezentând sfârşitul (moartea unui ciclu calendaristic), moartea
anului învechit şi renaşterea altui an, a altui ciclu, cu soare şi lumină.
Pe de altă parte, ea simbolizează încleştarea dintre necredinţă şi
triumful credinţei creştine, pe care-l invocă toate colindele rostite de
“Cetele de Feciori”, din casă în casă.
Uneori, pe “scena” uliţelor satului se întâlneau două Cete, cu
doi mascaţi. Atunci, ca în basme, se “luptau” cele două Turci,
întrecându-se în dans, în vigurozitatea mişcărilor şi în virtuozitatea
240
coregrafică. Turca declarată învingătoare era încununată cu iederă

(plantă veşnic verde), simbolizând reînvierea naturii, reîntinerirea
anului), pe care o purta până la sfârşitul sărbătorilor.
Pentru talentul performant al turcaşilor, în lumea satului de
odinioară aceştia erau consideraţi oameni deosebiţi. “Despre cei care
în muzică şi în joc, lumea modernă îi numeşte artişti, poporul din
Ciubanca, Ciubăncuţa şi din jur ziceau că au “spirituş”- relata preotul
Crăciunaş. Mulţi voiau “să-şi ia spirituş, ca să ajungă ceteraşi sau
mari jucăuşi, dar se temeau că la bătrâneţe nu vor putea scăpa de el,
că oriunde îl aruncă pe spirituş, oriunde îl îngroapă, nu stă, ci se
trezeşte, se află iar cu el în buzunar”.(ibidem)
Conform tradiţiilor şi credinţelor, “spirituşul”, acel duh al artei
populare era considerat ca o entitate materializată care putea fi
dobândită, ascunsă, îngropată, părăsită. Dar optimista şi pozitiva
mentalitate populară găsea şi remediul pentru a scăpa de acest “duh
necurat”.Cel care voia să-şi dobândească “spirituş” pentru a deveni
virtuoz “turcaş” nu rămânea un damnat de tip faustian, ci atunci când
dorea să scape de el (adică de suprasolicitatea prin dans), găsea
modalitatea practică, magică să o facă , în temeiul unor vechi
credinţe animiste.(vezi Bocşe, 2006, p.31).
“În timpul jucatului Turcii nu se colinda, ci doar se chiuia şi se
rosteau strigături glumeţe”- relatau informatorii preotului Grigoriu
Crăciunaş din aşezările de pe Someş.
“Turca stârnea haz, pe când colindatul feciorilor era un
moment solemn”- identificau oamenii satelor înseşi deosebirile dintre
străvechile obiceiuri solstiţiale, precreştine, cu alaiurile zgomotoase
ale purtătorilor de măşti faciale animaliere şi actul solemn, religios al
colindatului creştin, care vestea misterul Naşterii Domnului şi
bucuria de a fi venit în lume, însuşi “Mesia cel mult dorit” (după cum
spune textul unei frumoase colinde, cu substanţă biblică).
A treia zi de Crăciun, Turca mai dansa ultima oară “Jocul cel
Mare”, apoi participa la festinul comun al tinerilor din sat. În ziua de
Anul Nou, Turca îşi relua masca şi însoţită de feciori, juca la
241
Maria Bocşe
răspântii de uliţe. Se simula moartea sa şi înmormântarea, urmată de

“comândarea”- masa de pomană- organizată de “junii” din “Ceată”.
Urma apoi “desfacerea veşmântului Turcii”, fiind restituite toate
podoabele (batistele, năfrămile, brâiele) aduse de fete. În satele de pe
Valea Someşului se îndătina “învierea Turcii”, participând şi
ea, ritual, la ospăţul colectiv. Această “moarte” şi “reînviere”
simboliza însuşi “ritul de reînnoire” a timpului- “crugul” nou renaşte
din cel vechi, care dispare- la trecerea spre reluarea ciclului
anotimpurilor, a perindării astrelor “luna cu lumina şi soarele cu
căldura”, ca ancestrală observaţie a omului, transpusă în text de
colindă.
Colindatul cu Turca se relua în Ajunul Anului Nou, încheind
astfel ciclul perioadei augurale, de la Crăciun la “renovarea
timpului”, a calendarului.
Colindatul cu “Capra”
Obiceiul este asemănător colindatului cu “Turca”,

având însă actanţi mai puţini, mascoida mai simplă, repertoriul
coregrafic mai sărac.
Colindătorii se adunau în “Ceata de Capră”. În ţinutul
Braşovului, actantul care purta mascoida de capră avea doar 2-3
însoţitori, care cântau, colindau, în timp ce mascatul juca ritmic,
alternând pasul lent cu salturile bruşte, care provocau spaimă şi
ilaritate. În zona Hunedoarei, “Capra” era însoţită de muzicanţi cu
fluierul, cu taragotul sau cu vioara, iar în zonele de est ale
Transilvaniei erau îndătinate instrumentele arhaice, cimpoiul şi
“doba” Alte personaje simbolice erau “ciobanul”, înveşmântat cu un
cojoc întors şi “iapa”, adică omul care purta traista pentru daruri .
Insoţitorii erau adesea vopsiţi pe faţă cu funingine sau purtau măşti
faciale, confcţionate din carton înnegrit. Cercetătorul Marius Dan
Drăgoi investiga acest obicei în subzona Ţibleşului, limitrofă cu Ţara
Năsăudului: Înspre seară veneau la colindat feciorii în cete, cu
242
“Capra”. Purtătorul mascoidei juca “Capra”, un însoţitor cânta din

fluier sau cu vioara, iar alţi doi actanţi erau mascaţi în moş şi babă.
Moşul purta un bici, ameninţând că o bate pe babă, spre spaima
gazdelor. Făceau mişcări repezi, comice, spre distracţia privitorilor.
Colindătorii cu “Capra” erau răsplătiţi cu mâncare şi “horincă”, iar
unul dintre feciori, numit “calul caprei” aduna în traistă darurile
alimentare, colaci, cârnaţi, etc. şi “badocul cu horincă” (Drăgoi,
2003, p.329).
“Capra” era înveşmântată cu un cojoc întors pe dos, cu
un ţol sau covor din lână ori “o rochie”, mantie lungă, din pânză
roşie, ornată cu panglici colorate, cu clopoţei, oglinjoare, mărgele.
Capul era confecţionat din lemn, cu fălci mobile, acţionate de
personajul mascat, făcându-le să clămpănească. Pe cap erau prinse
coarne de capră. Mascoida era alcătuită diferit, de la o zonă la alta, de
la forma cea mai simplă, modestă- în Bihor, Sălaj, Năsăud sau Cluj-
până la cea fastuoasă, aşa cum se îndătina în ţinutul Braşovului, pe
Mureşul Superior, în satele româneşti din Covasna şi Harghita. Iată o
descriere a mascoidei “Caprei”, aşa cum se confecţiona în satele din
împrejurimile Reghinului : capul “Caprei” se făcea dintr-un lemn
scurt, cioplit, având falca de jos, mobilă. Botul era învelit cu hârtie
roşie şi cu o piele, sau cu franjuri din hârtie neagră, imitând părul.
Ochii erau făcuţi din boabe mari de fasole, înfipte în două scobituri
aplicate deasupra botului. În loc de urechi avea două găvane din
linguri de lemn, iar pe ceafă, patru corniţe frumos împodobite cu
hârtie colorată şi cu şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se fixa o
oglindă, care răsfrângea lumina din casele unde intra ceata de
colindători şi “respingea” spiritele malefice, teroarea atmosferică şi
magică specifică sfârşitului de an îmbătrânit. Falca de jos a botului
este mobilă,-având prins la barbă un clopoţel, care sună la fiecare
mişcare.- acţionată de personajul mascat şi acoperit de “rochia”
Caprei. De la ceafa capului de lemn se fixează băţul pe care îl ţine
actantul mascat, în timpul dansului, executat cu mişcări bruşte,
alerte. “Rochia” Caprei este confecţionată dintr-o pânză groasă de
243
Maria Bocşe
sac, peste care se prind panglici, batiste înflorate, mărgele, făcând-o

cât mai fastuoasă (inf. Csupan Eduard, n. 1980, Reghin, jud. Mureş).
Masca şi jocul ei accelerat, sincopat, ritmat de
muzicanţii cu fluiere, tobe, buhaie, cimpoaie- readuce din alte
veacuri, poate milenii, străvechile ritualuri precreştine, închinate
divinităţii solstiţiale care murea şi se renăştea odată cu renovarea
timpului.
“Cetaşii” cu “Capra” se opreau în faţa fiecărei case sau
intrau în gospodării, cântând şi jucând în jurul mascatului, care, la
rândul său dădea probe de virtuozitate coregrafică. Uneori intrau şi
în locuinţe, făcând urări de belşug, prosperitate şi sănătate. Astfel,
prin gesturi, prin melodii specifice, prin “graiul” gesturilor şi al
dansului se invocau spiritele benefice şi sănătatea în noul an.
Ipostaze ale teatrului popular la Crăciun
Jocurile cu măşti, de o mare diversitate în mod deosebit

în zonele Maramureşului animau întreaga suflare a satelor româneşti,
în perioada dintre Crăciun şi Anul Nou. De altfel, toate manifestările
ritualice- cu rădăcini adânci în lumea precreştină- aveau rosturi
adânci, legate de “crugul anotimpurilor” şi de schimbările
astronomice. Cetele care însoţeau Turca sau Capra, alaiurile de
mascaţi cu măşti animaliere (Ursul) ori antropomorfe (Babele şi
Moşii) semnificau îmbătrânirea timpului şi “petrecerea lui” până la
dispariţie, făcând loc anului nou, reîntinerit.
Jocul “Ursului” îndătinat în satele maramureşene, în
mod special ( probabil în contact cu obiceiurile bucovinene, în urma
legăturilor cu ţinuturile de dincolo de Carpaţi) era socotit ca fiind
purtător de noroc şi de belşug. Personajul mascat cu veşmânt lung
din blană de urs era însoţit de un fecior deghizat în cioban şi de un
“dubaş”, care ritma cu toba, strigăturile şi dansul, în desfăşurarea
ritualului. În unele localităţi, Ursul este însoţit şi de doi moşi.
244
Intrând în gospodăriile sătenilor, aceşti actanţi executau

un dans vioi, ritmat, “punctat” cu strigături comice, uneori ironice ,
stârnind hazul şi fiind răsplătiţi cu bani, alimente, colaci. Jocul
“Ursului” se desfăşura în întreaga perioadă, de la Crăciun la Anul
Nou.
Jocul “Moşilor” prezent în toate zonele maramureşene
invoca fertilitatea, fecunditatea. Ei reprezentau nu numai anul
îmbătrânit, ci şi spiritele strămoşilor care-şi sprijină descendenţii în
depăşirea momentelor critice, stihiale.
Acest obicei era deosebit de apreciat de privitori, pentru
ingeniozitatea alcătuirii măştilor faciale, din piei animaliere, dar fără
coarne, ceea ce le individualiza faţă de cele din alte zone etnografice
de dincolo de Carpaţi. “Moşii”, 2-4, intrau în gospodăriile oamenilor,
jucau, rosteau strigături, uneori bolborosind, pentru a fi greu
inteligibile, alteori făceau vacarm, executând în acelaşi timp un dans
alert, tropotit, ca o “stimulare” a rodirii pământului. Ei jucau în
special la casele unde erau fete de măritat, fiind în acest caz un rit de
“ursită” şi de fertilitate.
În satele năsăudene, aceşti mascaţi erau numiţi
“Crăciunii”, înveşmântaţi cu haine groase, cojoace, uneori chiar şi cu
haine femeieşti, iar măştile confecţionate din carton, lână de oi sau
din piele trebuiau să fie cât mai ingenios alcătuite, expresive şi
înfricoşătoare în acelaşi timp. Ei intrau în casele oamenilor, speriau
copiii şi fetele nemăritate, iar ghicirea identităţii fiecăruia, de către
gazde constituia punctul culminant al petrecerii. “Crăciunii” erau
reprezentări ai bătrâneţei timpului. Darurile primite, colaci, alimente,
băutură vor fi mai târziu consumate în comun, de către toţi tinerii
satului, feciori şi fete (inf.Luiza Mogoşanu, n. 1980, Mintiu, jud.
Bistriţa Năsăud).
În zona Codru, la Oarţa de Jos, mascaţii erau numiţi
“Motroşte”,care purtau măşti faciale din pânză sau câte-o năframă
neagră, găurită în dreptul ochilor şi al gurii. Speriau copiii din casă,
dar după ce erau recunoscuţi, primeau daruri, bani, colaci, băutură,
245
Maria Bocşe
fiind consideraţi ca mesageri ai unui nou an de belşug şi

prosperitate.
Viflaimul constituia în satele transilvănene o scenetă care
reactualiza vremile biblice şi întâmplările dramatice legate de
Naşterea lui Iisus. Toate personajele erau transpuse în lumea satelor
carpatice: Iată cum descrie un informator din Şieu, Maramureş, acest
obicei: “ Iosif era un ţăran îmbrăcat în costumul tradiţional al zonei
respective, Maria- un bărbat deghizat în femeie -căci obiceiul era
practicat doar de către bărbaţi.- cu cămaşă, catrinţe, pânzătură pe cap,
de sub care ieşeau două plete groase, obiele şi opinci. Alţi actanţi
erau cei trei ciobani, unul fiind “Moşul”. În nordul Maramureşului,
la Vişeu, aceştia erau înveşmântaţi în portul tradiţional cu sfeter gros
din lână, şerpar lat la brâu, în spate “lecrec” (ţundră), la încheieturile
mânilor având “mânecări” brodate cu motive florale sau geometrice,
policrome, cioareci groşi din lână, opinci din piele şi obiele, iar pe
cap “cuşme” din blană de miel. În mâini au bote lungi, cu “ciucalăi”
la măciucă.“Moşul”are barbă albă, lungă, poartă pe el o blană de oaie
şi căciulă din piele de miel, cu “ciucalăi”, cioareci, o taşcă din piele,
cu zurgalăi şi o botă ghintuită, numită “ptilug”, cu monezi şi
căpăcele metalice, pentru a face zgomot la orice mişcare. Ostaşii
poartă veşminte de “cătane româneşti”, Irod, îmbrăcat tot în haină
militară este împodobit cu şiraguri de mărgele şi lănţişoare, iar la
brâu are sabie cu “ciucalăi” din lână, coloraţi. Cei trei crai, “magii”
erau îmbrăcaţi în roşu, verde şi negru, aveau coifuri înalte,
împodobite cu mărgele şi lănţişoare. Un actant este costumat în
preot, întruchipând fariseul evreu, iar un altul era judecătorul,
costumat în negru, cu barbă lungă, neagră, cu ochelari negri şi cârjă
în mână. El era unul dintre personajele comice, alături de Moş.
“Dracii” reprezentau forţele răului, purtând măşti faciale din blană de
oaie, coarne ,furci şi bici în mâini, iar pe trup, tălăngi mari.
“Moartea” înveşmântată ca o femeie cu “sugnă” avea un coif înalt pe
care scria “Toţi veţi fi ai mei”. În mâini are o seceră, traistă mare, un
clopot. Doi copii îmbrăcaţi în straie populare personifică îngerii.
246
Piesa se juca pe o scenă amenajată într-o clădire sau în aer

liber. Craii, Irod şi cătanele făceau mişcări foarte exacte , calculate.
Piesa împlinea un ritual magico-religios, iar actanţii recitau sacadat,
monoton, ca într-un descântec. Excepţie fac cele două personaje
comice, Moşul şi Judecătorul, făcând tumbe, glume, încercând să
distragă atenţia spectatorilor de la “miezul”dramatic al piesei.
Moşul rosteşte nemulţumit:
“Nită-i-ai pe amândoi
Cum umblă ca doi strigoi
Noaptea pântre-aieste oi.
Că de-oi lua bota la voi
Atâtea vi-ţi dobândi
Până ce vi-ţi hodini,
Că şi voi dormeaţi cu tihneală,
Când eu, moş,
Eram cu oile-n porneală.
O, moşu, bălmoşu,
C-o mâncat fript cocoşul,
Că coleşa cea cu brânză
: Mi-o pus cutea la rânză.
Măi, Crâşmar !
Măi, Spovădar !
Dă-mi pălinca de-un griţar
Şi uiaga cea cu vin
Să-mi fac pofta pe deplin.”
Un moment ritualic este cel al rostirii rolului dracilor, care

stăteau în genunchi, în cerc. După fiecare vers, ei oftează:
“Tătă noaptea ne-am trudit, uău

Şi nimic n-am isprăvit, uău,
247
Maria Bocşe
Pe nime n-am căpătat, uău,

Vai cât îs de supărat.“
Târându-se în genunchi, dracii încearcă să pună mâna pe Irod,

dar nu reuşesc, acesta fiind păzit de cătane. Se retrag din scenă, apoi
revin şi-l înconjoară pe Irod. Apare Moartea, care spune:
“Voi draci afurisiţi,

Voi de viu îl chinuiţi !
Lăsaţi-l să-l miluiesc
Datoria să-mplinesc.
Voi draci n-aveţi ce gândi,
Irod tot al meu va fi,
Atâta-l veţi chinui,
Până-n palmă-mi va veni !”
Un alt moment al piesei îl constituie dansul şi colinda

ciobanilor, care intonează o colindă ciobănească :
“Bine-mi pare că-s sărac

Lui Cristos săracii-i plac,
Care strâmbătăţi nu fac.
Pentru săraci a venit
Să se nască pe pământ.
O, Cristoase, fii cu noi,
Batăr că şedem la oi.”
Spre finalul scenetei, Irod este luat pe sus de draci, apoi spune:
“Ce folos de-a mea domnie

Că-s cu dracii de-o soţie
Ostaşii nu mă pot scoate
Nici a mele averi, toate.
248
Unde eşti iubită moarte ? “
Moartea îi răspunde: “Aici, aici !”
Flăcăii se costumează în seara de Crăciun, merg să

joace piesa la preot, apoi la fiecare component al “Viflaimului”, după
care, la miezul nopţii, participă la slujba religioasă de la biserică,
cântând colindele specifice Viflaimului, În ziua de Crăciun joacă
sceneta pentru săteni, la căminul cultural (inf. Liviu Dunca, n.1980,
Şieu, jud. Maramureş).
Sceneta populară are la bază episodul Naşterii lui Iisus,
la Bethleem. Deşi personajele principale sunt cele biblice, Iosif şi
Maria, scenariul nu are o prea mare încărcătură religioasă, cât mai
ales moralizatoare. Pornind de la un scenariu cult, de sorginte
livrescă, în spaţiul cultural al satului, prin “contribuţia” creatorilor
anonimi, s-a petrecut o “laicizare” a textului, pe măsura nevoilor de
transpunere a unei lumi “de demult” în viaţa comunităţii rurale şi de
accentuare a rolului educativ, moralizator.
„Viflaimul” a circulat în multe zone ale Transilvaniei.
Preotul Grigoriu Crăciunaş preciza însă că în satele româneşti de pe
Someş, obiceiul n-a existat.
Cu toate acestea, din localitatea Dezmir, jud. Cluj, ne-a
parvenit o informaţie preţioasă. În arhiva bisericii există consemnat
anul când “Viflaimul” s-a jucat prima oară în sat, la 1880. Ea s-a
jucat an de an, sub îndrumarea preotului, până în 1956, apoi sporadic
între 1965-67. După o lungă perioadă de absenţă din cadrul riturilor
solstiţiale de iarnă, obiceiul a fost reluat doar ocazional, în 1986,
când a fost pus în scenă de copii. În mod tradiţional, actanţii trebuiau
să fie feciori, bărbaţi neînsuraţi. ”Viflaimul” jucat la Dezmir era o
piesă pur religioasă, fără implicaţii laice, aşa cum apar în obiceiul
întâlnit în Maramureş. La Dezmir, piesa se juca în biserică, în ziua de
Crăciun şi la casele sătenilor, în Ajunul Crăciunului. Personajele erau
Irod, cei trei crai, Melchior, Balthazar şi Gaşpar, ciobanul, îngerul,
249
Maria Bocşe
preotul şi soldatul În unele variante (piesa “Irozii”) apare şi pruncul.

În piesa “Irozii” joacă personaje mai puţine, Irod, cei trei crai,
îngerul, pruncul şi soldatul.
Costumele şi le confecţiona fiecare actant, după
imaginaţie, nerespectându-se costumaţia vremilor de demult, ci
inspirându-se din uniformele militare ale diferitelor epoci: austro-
ungare, ruseşti, româneşti. Craii erau îmbrăcaţi în roşu, galben,
albastru. Sceneta se juca în biserică, în faţa altarului, derulându-se în
secvenţe riguros respectate :
- colinda care vesteşte naşterea lui Iisus
- îngerul vesteşte ciobanului naşterea lui Iisus
- craii zăresc steaua şi merg să-l caute pe Iisus
- întâlnirea lui Irod cu craii
- Irod îi eliberează pe crai şi le cere să-l aducă pe Iisus la el
- colinda şi craii la Viflaim, ducând daruri lui Iisus, aur smirnă
şi tămâie, hotărându-se să nu se mai întoarcă la Irod
-Irod îi cere sfatul preotului, iar acesta îi confirmă prorocirile
legate de naşterea lui Iisus
-Irod dă ordinul omorârii pruncilor sub doi ani
-Iisus n-a fost omorât. Colindă finală.
(inf.. Bucea Dana, n. 1978, Dezmir, jud. Cluj)
Secvenţele piesei, ca şi întregul repertoriu de colinde sunt
păstrate până azi de memoria vârstnicilor. Sceneta se joacă sporadic,
de către adulţi sau vârstnici, chiar dacă odinioară era interzis acest
lucru, fiind o datină legată de junie, prin asociere cu “Ceata de
Feciori”.
În unele localităţi din centrul şi vestul Transilvaniei, “Irozii”
duceau un chivot, machetă din lemn, învelită în hârtie colorată, având
trei turle din carton, cu stele şi cruci în vârf. Macheta era un simbol
al peşterii în care s-a născut Hristos. În interiorul chivotului erau
păpuşele din lemn, înveşmântate în costumul tradiţional al zonei
respective : Maria cu pruncul, Iosif, Ciobanul, Craii. “Irozii”
250
colindau colindele specifice “Viflaimului”, ţinând în mâini macheta,

ca o mărturie a adevărului biblic.
Colindatul cu” pomul”
Etnologul Gh. Pavelescu semnala în 1945 obiceiul

colindatului “cu pomu”, aşa cum se desfăşura în Bihor, pe cursul
superior al Crişului Negru (Pavelescu, Ethnos II, 2007, p. 153).
Această piesă descrisă de cercetători bihoreni încă în 1920 avea o
arie de răspândire mai restrânsă, fiind identificată doar în ţinutul
Albei şi al Hunedoarei. Piesa era jucată de trupe instruite de
învăţătorii din sate. Subiectul scenetei îl constituia alungarea din Rai
a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. Personajele erau : Dumnezeu
(un moş cu barbă şi veşminte lungi), Adam şi Eva, Îngerul, Diavolul,
doi păstori, unul purtând pe cap “pomul cu mere”, ca simbol al
Raiului. Originea livrescă sau ca o creaţie a unor dascăli sau preoţi de
ţară era evidentă, având o funcţie educativă, moralizatoare.
Gh. Pavelescu relevă că piesa a fost descoperită de
preotul Roşu din Beiuş, care mărturisea că a auzit-o prima oară de la
Augustin Popovici, prin 1919-1920, apoi a publicat-o în broşura
întitulată “Colinzi” din Bibl. “Semănătorul” din Arad, nr.22, 1925
(ibidem).
Semnificaţia Crăciunului în tradiţiile româneşti
Crăciunul este, poate, cea mai dragă sărbătoare a românilor din

întreaga oikumenă a etniei noastre, cea mai aşteptată de toţi oamenii,
de copii, de tineri şi de bătrâni. Nu există în calendarul tradiţional şi
în cel religios altă sărbătoare cu atât de multe pregătiri, cu atâtea
etape rituale, cu atâtea semnificaţii !
Celebrarea Naşterii Domnului, la 25 decembrie, statornicită în
calendarul bisericesc din anul 345, la Roma şi din 375 în Bizanţ a
fost aleasă la cumpăna dintre ani, la “răspântia” ciclului solar şi
251
Maria Bocşe
lunar, când anotimpurile mor şi renasc, într-o perpetuă “rotire” a

crugului. Iar dincolo de miracolul dumnezeiesc al Naşterii lui Iisus
din Fecioară- primul în şirul lung al minunilor Noului Testament-
această zi numită în tradiţiile româneşti CRĂCIUN înseamnă
dispariţia unei lumi cu o cultură şi cu o religie politeistă şi naşterea
unei religii noi, monoteistă şi a Credinţei în unicul Dumnezeu.
Ziua Naşterii Domnului era sărbătorită printr-un complex de
rituri, gesturi, practici precreştine, perpetuate până la noi, alături de
multe altele de sorginte creştină. Astfel s-a păstrat până azi şi datina
sacrificării porcului în ziua de IGNAT, adică în 20 decembrie, la
solstiţiul de iarnă, zi celebrată în antichitatea mediteraneană prin
sacrificii animaliere (în special porci) şi prin aprinderea de ruguri
înalte pe dealuri, la răspântii, la hotare, închinate soarelui.
În satele de pe Valea Someşului, oamenii ardeau în vetrele
deschise ale caselor câte o buturugă de brad, numită “crăciun”, care,
după încheierea celor trei zile de sărbătoare era dusă la gârlă, unde
era “prohodită” cu o colindă rituală, de “îngroparea Crăciunului” şi a
anului care “murea”.
Aceste practici “jertfelnice”, ca şi rostogolirea roţilor aprinse,
pe dealuri, în ajunul sărbătorii, sau forma colacilor rotunzi care se
dăruiau colindătorilor constituiau cele trei relicte ale cultului
soarelui, în tradiţia românească, după cum sublinial folcloristul
moldovean, Petru Caraman.
Colindatul – obicei răspândit în toate zonele ţării- avea un sens
augural, vestind Naşterea lui Iisus şi “Crăciunul cu Luminile” ca şi
Anul Nou, cu reluarea ciclului calendaristic, a celui agrar şi al
“împărţirii timpului în pătrare”, după echinocţii şi solstiţii.
“Cumpăna timpului” între “îmbătrânire” şi “întinerire”, între moarte
şi reînviere era sărbătorită cu ceremonialuri impresionante, cu
“colindele copiilor”, cu colinda bătrânilor, dar mai ales cu urările
“Cetelor de Feciori”, care semnificau regenerarea întregii Firi,
bucuria de a trăi, bucuria de a munci şi de a dăinui, într-o perpetuă
înlănţuire între naştere- moarte- reînviere !
252
“Cetele de Feciori” aduceau urarea de belşug în fiecare casă, la

fiecare masă. Ei colindau străvechi incantaţii de propiţiere şi
executau dansuri ritual- magice, cum era acela al Turcii, al Cerbului,
al Căluşarilor- reprezentări precreştine ale soarelui, ale “calului
cursier”(simbol al soarelui), păstrate din îndepărtatele mitologii ale
lumii mediteraneene şi tracice.
Aceste ceremonialuri şi sutele de colinde încă vii în memoria
colectivă a satelor demonstrează vechimea extraordinară a
spiritualităţii româneşti şi împletirea atâtor credinţe şi ritualuri într-
un tot sincretic, care cuprinde înseşi treptele istoriei noastre
multimilenare.
În credinţele şi legendele populare româneşti- multe versificate
în colinde bimilenare- Moş Crăciun (văzut ca un moş-strămoş al
neamului nostru) este imaginat ca primul creştin al ţinuturilor
carpatice, “matusalemic” ca însuşi timpul care trebuie să dispară.
Legendele populare transpun evenimentele biblice, ca şi inexorabila
scurgere a timpului, în toposul carpatic, în satul românesc, cu
ocupaţii milenare, agro-pastorale. Bătrânul Crăciun, gospodar dintr-
un sat de munte din Carpaţi s-a creştinat văzând miracolul Naşterii
lui Hristos, el devenind “începutul” şi “stâlpul” unei noi religii, cea
creştină. Iată cum, sacrele colinde ne fac an de an martorii timpurilor
biblice, aducând până la noi mesajele acelor îndepărtate vremi,
locuri, evenimente. O veche legendă populară din Bihor povesteşte
că atunci când Fecioara se pregătea să nască în peştera oilor, Sfântul
Iosif a alergat să caute o moaşă, după obiceiul iudaic (dar şi al
românilor). Aceasta l-a trimis să aducă apă de la izvor. Văzându-l,
toate animalele care se adăpau, toate păsările care ciripeau şi fluturii
care zburau s-au oprit pentru un moment… era împlinirea sacrului
eveniment al naşterii. Chiar vântul şi timpul s-au oprit în loc, căci
odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu se încheia o eră a istoriei
omenirii şi se intra în alta, vegheată de Creator.
Colindele de “Stea”, cu “Magii”, cu “Păstorii” readuc printre
noi pe toţi participanţii şi mărturisitorii evenimentelor de la
253
Maria Bocşe
Bethleem, de acum 2000 de ani. Aceste colinde îl aduc pe Dumnezeu

mai aproape de noi, pe Iisus care s-a născut în staulul oilor, “în
ograda lui Crăciun”. Divinitate mitologică, Moş Crăciun, prin
analogie cu Moş Nicolae este un sfânt al blândeţii, al darurilor,
bonom şi bun, iubitor şi iertător. El este în acelaşi timp o
personificare a timpului îmbătrânit şi o reprezentare a cultului
strămoşilor. El vine pe calea zăpezilor, an de an, aducând în casele
oamenilor darul şi harul. În tandem cu această credinţă de sorginte
nord-europeană, împletită cu celebrarea Sfântului Nicolae, în
folclorul românesc, Crăciun era un ţăran “gazdă”, căruia Maica
Domnului i-a cerut “sălaş”, pentru a-l putea naşte pe Iisus. O
străveche colindă din Ţara Bihariei, cunoscută şi publicată şi de
etnomuzicologul maghiar, Béla Bartok în anul 1926 era aceea despre
Crăciun, ţăran bogat şi gospodar care n-a vrut s-o primească în casă
pe Fecioară, trimiţând-o să nască în grajdul boilor. Numeroasele
variante ale acestui motiv au fost culese de folcloriştii români,
B.P.Hasdeu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile, Petru Caraman şi
alţii. În variantele moldoveneşti, moaşa Maicii Domnului este
Crăciuneasa, paredra lui Crăciun, dar în cele culese din Bihor, moaşă
este Alipsata, oarbă, ciungă, “bolovănoasă”, pe care Dumnezeu o
tămăduieşte, pentru a-şi putea împlini datoria de moaşă. Supărat,
Crăciun i-a tăiat braţele, dar Maica Domnului a suflat peste ele şi i-a
făcut altele de aur. Atunci a înţeles Crăciun că este martor al unei
minuni dumnezeieşti şi îngenunchind lângă Sfântul Prunc a devenit
primul creştin al lumii !
În Arhiva MET din Cluj Napoca se găseşte o astfel de colindă,
culeasă în satul Negru, din Ţara Bihariei, în anul 1928:
“Doi trecu-mi-ş, mărgu-i , Doamne

Hai, doi drumărei
Drumarii cine sunt?
Una-i Maica Sfântă, Doamne,
Cu Sfântu Iosif.
254
Sara-i cuprindea
In poarta lui Crăciun.
Sălaş îşi cerea.
De cum îl ştia.
Crăciun grăia:
-Şti-vă Dumnezău, salăi:
Ce sălaş voi da,
Grajdu cailor
Şi cu a boilor
Maica-ş purcedea.
Maica-ş purcedea,
Din cum îl ştia.
Noaptea dintr-o vreme.
Pă maică-o lovea
Nişte munci cam grele
Ca fiu sfânt să nască.
Şi nu putea naşte
De rosuri de cai
Şi de trop de mânji
Munci-o-ngreuia
Lui Iosif grăia:
-Caii să-i lăsăm
Şi să-i blăstămăm
Să n-aibă saţău
Numa-o dată în an.
În zi de Ispas
Ş-atunci numa-un ceas.
Maica se ducea
Grajdu boilor
Sălaş îşi făcea
De cum îl ştia.
Boii-o dabura
Munci o d-işora
255
Maria Bocşe
Ca şi-o floricea,
Floriţă de primăvară
Coaptă la răcoare,
N-ajunsă de soare.
Ziua se făcea
Către sluga sa:
-Ia-n ieşi pân-afară
Să vezi slugă ce-i vedea
Cei salăi de-aseară
Or fi şi pierit
Că şi noi am fost
Să perim cu toţi
În sobe călduroase
Şi-n dune mai groase.
Sluga şi ieşi
Ciuda ce-şi vedea
Iute-ş dânturna
Lui Crăciun grăia :
-Ce rându-i de rând,
Crăciune, stăpâne,
Că d-afară-i vară
Şi-n casă-i iarnă groasă.
Crăciun nădăia
Chei în brânci prindea
La cămări ieşea.
De-acolo scotea
Viguri de joljuri
Valuri, postavuri,
Şi mândru le-ntindea
Pân la Maica Sfântă
Şi el se ducea
În coate şi jenunţi
Să-şi ceară iertare
256
Că dac-am vrut şti

Vrut-or hodini
In sobe călduroase
Şi dune mai groase.
Maica-şi grăia :
-Iertu-te. Crăciune,
Numa de te du
Şi-mi adă de moaşe
Moaşa Fiului
Pe Alipsata.
Crăciun grăia :
-Cum o voi aduce, Maică,
Ciuntă, bolovană
Şi de ochi-i oarbă.
-Numa de te du
Şi mi-o adă moaşe.
Crăciun purcedea
Când cu Alpsata sosea,
Dumnezo-i vedea.
Brânci prinzătoare,
Picioare umblătoare
Şi ochi văzători.
Pe fiul sfânt moşea
Cum ea îl ştia
Să fii, gazdă, sănătoasă

Cu dalbă, corinda noastră
Dumnezeu să vă trăiască,
La mulţi ani ! “
(AMET, 1928, cut.X).
257
Maria Bocşe
Legendă frumoasă şi încărcată de simboluri, pe care doar

bătrânii satelor le ştiau decripta. Crăciun şi Alipsata reprezentau
timpurile străvechi care se destructurau, care dispăreau, făcând loc
unei lumi noi, cu credinţe, religie, concepţii noi. Două frumoase
variante ale acestei colinde le descoperea în anul 1940, în localităţile
Sohodol şi Călugări, din valea superioară a Crişului Negru, în zona
montană a Codrului Moma, jud. Bihor, ilustrul etnolog Gh.
Pavelescu, care cerceta obiceiurile tradiţionale din acest ţinut de vest
al ţării, o enclavă deosebită şi bună păstrătoare a celor mai arhaice
producţii folclorice. (Pavelescu, Ethnos III, 2007, p. 223-225, 230-
233)
O altă colindă bihoreană, provenind din veacuri trecute, pe care
am descoperit-o în arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei, unde
fusese tezaurizată din anul 1928 ne înfăţişează un altfel de Moş
Crăciun, blând şi înţelept ca timpul “învechit ce moare”, nu înainte
de a priveghea şi a apăra Pruncul Sfânt, care aducea o lume şi o eră
nouă :
“Vine Crăciun cel Bătrân

Florile dalbe,
Să deie la boi fân.
Văzu ieslea luminând
Din pociumbi, făclii arzând,
Din grădele, luminele,
Din corniţe, luminiţe.
‘N floarea fânului o cotat,
D-află un fiu nebotezat
Şi-l luară şi-l duseră,
La apa lui Iuordan.
Acolo îl botezară,
Mândru nume i-o d-aflat,
Ca la mare împărat,
Iisus Hristos, domn d-a nost.
258
Da în cap ce i să gată,
Comănacu de bumbacu
Şi cunună de-mpăratu…”
Colindele rememorau astfel evenimentele biblice întreţesute cu

legendele populare, care relevau deopotrivă, credinţe, rituri, cutume
desprinse din viaţa satelor noastre, din spiritualitatea acestora.
Decriptarea metaforelor din colinde ne dezvăluie un univers al
gândirii, al filosofiei arhaice, cu rădăcini în practicile mito-magice,
ulterior mito-religioase. În colindele cuprinse în manuscrisul valoros
al preotului Grigoriu Crăciunaş se regăseşte, spre exemplu, acea
metaforă inegalabilă a “pragurilor” existenţiale, reprezentate în
practicile rituale de “punţile albe”, pânza albă folosită în riturile
legate de momentele cruciale ale vieţii omului. Începutul şi sfârşitul
vieţii, naşterea şi moartea, iar între acestea, apogeul existenţei,
căsătoria, împlinirea şi zămislirea sunt pomenite în colinde ca
“popasuri”, ca “praguri” sau rituri de trecere, cum le numea
etnologul Arnold van Gennep. Prezentate metaforic în colinde, aceste
rituri sunt sacralizate şi devin premonitive prin însăşi comparaţia cu
Naşterea lui Iisus şi Maternitatea Maicii Sfinte, cu Împlinirea şi
Apoteoza ei.
Se îndătina astfel, ca la naştere, pruncii să fie înfăşaţi în scutec
alb, o făşie de pânză albă, numită “cârpă albă”, iar în nordul
Transilvaniei, “crişmă”,dăruită de moaşă sau de naşa copilului. Ea
reprezenta “puntea”, “calea” pe care intra în “lumea albă”, terestră,
noua existenţă umană. Tot astfel, în colinda auzită de Grigoriu
Crăciunaş de la un moţ ciubărar din Albac, Ţara Moţilor, la 1881 se
releva acest simbol al înveşmântării pruncului:
“Slujba mândră cine-o ascultă

C-o ascultă Maica Sfântă
C-un fiuţ micuţ în braţe,
Fiul mic, năsâlnicel.
259
Maria Bocşe
-Taci, tu fiuţ, nu scânci

Că eu ţie că ţi-oi da
Scutecaş de bumbăcel,
Făşii dalbe de mătasă,
Legănaş de arcănaş”.
În cadrul ritualului nupţial tradiţional, în toate zonele

etnografice ale Transilvaniei, miresele erau “îmbălţate”, cu vălul
alb,”balţul”, fâşie din pânză albă,lungă de 2-3 m., simbolizând
“puntea” de trecere spre altă formă existenţială, spre alt statut
familial şi social. “Balţul” însemna legătura căsătoriei, inexorabila
despărţire de “cununa fetelor”, iar pe mire, de “pana feciorilor”-
simboluri ale tinereţii, ale juniei, aşa cum le regăsim în colinda
culeasă de acelaşi folclorist, în Ciubanca, pe Someş, la 1896:
“…Oile-or zbierat de foame

Dumnezo le-o d-auzit
De mâncat le-o dăruit
Din pana feciorilor
Din cununa fetelor
Din balţul nevestelor…”
În ritualul de înmormântare din toate ţinuturile Transilvaniei,

odinioară probabil în întreg arealul carpato-dunărean, coşciugul era
purtat pe deasupra unei fâşii de pânză albă, sau peste o pănură de
“glugi”, albă, ţesută din lână (lungă de 7-9 lungimea mortului, cifra
impară semnificând numărul vămilor văzduhului, pe care trebuia să
le străbată sufletul “dalbului călător”), de la casă spre poarta
gospodăriei şi de la “vraniţa” cimitirului până la mormânt, fiind apoi
260
împăturată şi aşezată deasupra celui care pornea pe drumul de veci,

ca să-i fie “punte peste lumi”. Alteori, pânza era tăiată în 7-9 bucăţi,
care erau date de pomană. Iată, acest ritual fixat în memoria colectivă
a satelor, aşa cum ne-a fost relatat în Maramureş, ca şi în Bihor şi
Banat îl regăsim în colindele de pe Someş, pentru a nu fi uitat în
desfăşurarea ceremonialului funerar. În colinda mioritică culeasă de
Crăciunaş în satul Ciubanca, păcurarul cerea :
“Tăt pă mine mă-ngropaţi

În strunguţa oilor
Şi-n jocuţul mieilor
Şi cu gluga mă-nvăliţi…”
(ibidem, p117)
Într-o altă variantă colindată în satele de pe Someş, păcurarul

se roagă:
“Pe mine pământ nu puneţi

Numai scumpă gluga mea
Şi fluierul la curea…”
Colindele ne aduc, astfel, până azi, străvechi mituri şi rituri, pe

care le descifrăm din aceste inepuizabile compendii de istorie şi de
cultură spirituală.
Colindatul începea la Crăciun şi continua până la Bobotează,
dar odinioară ritualul se împlinea şi la alte sărbători, rostindu-se
colinde la Sângeorz, la Florii, Ispas, Rusalii, ca şi în cazul celebrării
patronilor sfinţi, Petru şi Pavel, Ilie, Fecioara Maria etc.Cântecele
augurale de Crăciun şi Anul Nou, ca şi obiceiurile care le însoţesc au
cunoscut o largă răspândire în sud-estul Europei, dar nicăieri ele n-au
avut diversitatea tematică şi un astfel de sincretism dintre motivele
biblice şi cele precreştine, care reflectă viaţa satului, cu destinele
261
Maria Bocşe
sale, în curgerea “veacului de om”- ca în colindele româneşti. Pe

drept cuvânt, se poate afirma că între cer şi pământ, între Dumnezeu
şi om este COLINDA.
În satele mocăneşti de pe Valea Hăşdatelor, judeţul Cluj se
îndătina o frumoasă urare, pe care am aflat-o de la bunicul meu,
neuitatul preot Eugen Crişan, din satul Miceşti, (născut în anul 1880)
într-un îndepărtat Ajun de Crăciun, când aşteptam cu
înfiorare,vestitorii, colindătorii:
“Rămâi gazdă sănătoasă,

Cu o colindă frumoasă,
Că noi n-am venit a jale
La sălaşul dumitale,
Că noi de-aceea-am venit,
Să rugăm pe Domnul Sfânt
Să-ţi dea bine pe pământ,
Să-nmulţească vitele
Ca vara, furnicile.
Să-nmulţească roadele,
Poamele şi grânele.
Rămâi gazdă sănătoasă,
Cu sfântă, colinda noastră !”
Pomul de Crăciun
Un simbol sacru al Crăciunului îl reprezenta “Pomul

Crăciunului” sau “Pomul de Crăciun”, aşezat la loc de cinste, în
locuinţele pregătite, împodobite în mod deosebit, ca pentru un mare
eveniment. “Pomul Crăciunului”, bradul atât de îndrăgit este adus din
pădure, împodobit cu globuri şi beculeţe scânteietoare, cu lumânări,
cu bomboane, cu daruri, amintind “Pomul Făgăduinţei”, cu fructele
edenice. Azi, Crăciunul fără brad în casă, fără parfumul puternic al
262
cetinei, care ne aduce pădurea şi momentul sacru mai aproape de noi-

ni se pare trist, steril, dureros. Acest însemn al marii sărbători are o
istorie îndepărtată. În zonele din nordul Transilvaniei, s-a păstrat
până nu demult obiceiul confecţionării “pomului” din diferite plante,
seminţe, flori naturale şi artificiale, ca o reflexie simbolică a cultului
străvechi, dendrolatric şi a cultului solar, la vremea solstiţiului de
iarnă. Astfel, în zona Codru se confecţiona un pom romboidal sau
conic, din paie de secară, din “cocoşi” (floricele de porumb) şi din
“struţuri” de hârtie creponată, colorată. Etnologul Pamfil Bilţiu a
cercetat cu multă acribie acest aspect de cultură spirituală, descriind
toate tipurile de “pom de Crăciun” păstrate încă în zona Codru, în
Maramureş (Bilţiu, 2003, p.57-60). Forma romboidală-piramidală îşi
are originea în îndepărtate rituri solare practicate în Egipt. Pe filieră
latină, acest element va fi pătruns în Europa şi în lumea noastră
carpatică, dar, treptat, a fost înlocuit cu bradul atât de îndrăgit mai
ales în ţările nordice. “Pomul” se alcătuia din trei cercuri de sârmă,
având mărimi diferite, legate între ele prin sforicele din cânepă, pe
care se înşirau fragmente din paie de grâu sau de secară. Acestea erau
separate înşirându-se din loc în loc “cocoşi din pormub” (floricele),
albi, ca nişte flori din roada pământului. Pomul conic astfel realizat
se atârna la grindă, sau lângă lampa de deasupra mesei, “veghind”
“colacul Crăciunului” aşezat peste faţa de masă şi peste “aşternutul”
de fân sau de paie, pus dedesubt, ca o ofrandă simbolică din truda
agricultorilor, amintind în acelaşi timp “aşternutul Pruncului Iisus, în
ieslea în care s-a născut.”
Etnologul Bilţiu releva şi faptul că în unele sate, oamenii legau
pomul cu un sistem de sfori de la grindă până la uşă, iar atunci când
colindătorii intrau, “pomul Crăciunului” cădea pe masă, spre
încântarea privitorilor.
Un alt tip de pom se alcătuia prin înşirarea de boabe albe de
fasole (înmuiate în prealabil în apă) pe sforile care erau întinse peste
cercurile din sârmă, din loc în loc punându-se flori din hârtie
creponată ori flori naturale, busuioc, saschiu verde. Alt tip de pom se
263
Maria Bocşe
confecţiona din romburi împletite din paie înşirate, coşuleţe împletite

din paie, flori artificiale şi busuioc. Pamfil Bilţiu pomeneşte şi
“pomul din scai”, împodobit cu panglici din hârtie creponată,
policromă, albă şi roşie şi nuci, care erau dăruite colindătorilor,
alteori folosindu-se crengi sau câte un vârf de fag ori de prun,
împodobit cu elemente vegetale, naturale sau artificiale. Femeile se
întreceau în originalitatea folosirii unor materiale cât mai variate, de
la paie, seminţe diferite, fire deşirate din pânză ţesută, plante etc. Nu
exista un tip unitar de “pom”, ci în fiecare sat, sau în fiecare casă,
ingeniozitatea femeilor aducea închinare Crăciunului printr-un
simbol cât mai elaborat- uneori confecţionarea lui presupunând mai
multe zile de muncă- şi cât mai frumos împodobit. Firele deşirate se
atârnau pe cercuri-cununi din ramuri de salcie, arbore considerat
sacru, binecuvântat de Maica Domnului.
Etnologul Dumitru Pop semnala tradiţia “pomului din paie de
secară” şi în alte arii culturale, la alte popoare (Pop, 1978, p.59-60).
Ceea ce am putut cunoaşte din obiceiurile de Crăciun ale slavilor din
nord, confirmă această aserţiune, iar în Muzeul Arhitecturii Populare
din Polonia, de la Sanok, spre exemplu, se poate remarca aproape în
fiecare casă- exponat din zonele reprezentative ale Poloniei, astfel de
“pomi” din paie sau din boabe de fasole. Arhaismul şi păstrarea
vechilor tradiţii, credem, sunt în strânsă legătură cu străvechile
ocupaţii agrare ale locuitorilor carpatini, acest simbol constituind un
ritual mito-religios de invocare a rodului pământului, a fertilităţii, în
baza principiului “similia similibus curantur”, la “Capul anului”, dar
şi de ofrandă adusă Domnului, ca o închinare, pentru toate darurile
pământului şi harurile cerului.
Se cuvine să amintim că toate elementele vegetale folosite în
alcătuirea “pomului” fac parte din cultul strămoşilor, bobul de fasole
albă simbolizează rodnicia şi bogăţia, paiul de grâu sau de secară este
un substitut al bobului de grâu- simbol al ocupaţiilor agrare străvechi,
dar şi al lui Credinţei, căci “pe grâu este scrisă faţa lui Christos”
(Niculiţă-Voronca, vol.I, 1903, p. 131).
264
Obiceiul împodobirii bradului, ca “pom de Crăciun”

este mult mai târziu. O veche legendă germană leagă tradiţia acestuia
de Luther, care- se zice- trecând iarna printr-o pădure de brazi, a fost
impresionat de frumuseţea şi maiestuozitatea acestora, luminaţi de
stele şi de razele lunii. Ajuns acasă, a împodobit un brad cu lumânări,
care să amintească stelele de pe seninul cerului hibernal. În realitate,
obiceiul bradului împodobit îl aveau populaţiile germanice cu mult
mai înainte, crezându-se că acest simbol vegetal veşnic verde are
puterea de a îndepărta spiritele malefice care bântuie prin lume la
solstiţiul de iarnă. Din Germania- unde se obişnuia împodobirea
unui brad în curtea bisericii- “bradul împodobit” ajunge în toate ţările
Europei, până în Rusia şi în Orient (vezi şi Berdan, 2001, p.169).
În arealul carpatic, pentru prima oară “bradul de Crăciun” a
fost adus de coloniştii saşi, în Transilvania, încă din evul mediu. Ei
obişnuiau să-l împodobească în biserici, dar şi în locuinţe, cu
lumânări şi cu daruri, cântând în jurul lui imnuri religioase (ibidem).
Germanii emigranţi dîn America au dus cu ei acest obicei,
răspândindu-l în toate ţările noului continent şi înlocuind tradiţia
cununilor din vâsc-agăţate în locuinţe, la uşi şi la porţi.- fiind
considerat ca simbol al veşniciei. Similitudinea semantică a bradului
cu vâscul a facilitat substituirea acestei plante parazite cu arborele
maiestuos al pădurilor de conifere.
La românii din Transilvania, bradul ca “pom de Crăciun” a fost
o inovaţie ritualică şi semantică târzie. În primul deceniu al veacului
XX, Tudor Pamfile remarca în trecere acest obicei care a apărut sub
influenţa unor ţinuturi central europene sau nordice. Semnalat la
început în Bucovina şi în Transilvania, el s-a extins mai apoi în toate
ţinuturile ţării. Dar bradul, arborele veşnic verde avea semnificaţia
lui şi locul de cinste în ritualitatea românească legată de aproape
toate obiceiurile de familie sau calendaristice, datând de milenii ca
simbol al regenerării şi al vitalităţii, în eterna curgere a
anotimpurilor.
265
Maria Bocşe
La toate marile sărbători ale anului, casele, gospodăriile erau

îmbrăcate în cetină de brad, ca semn al festivităţilor colective, ca
semn al întineririi şi al trăiniciei habitatului uman. La Anul Nou,
plugul ritual- în cadrul obiceiului “Pluguşorul”, cu care se ura de la o
casă la alta, prosperitate şi belşug, rememorându-se în versuri,
“drumul pâinii”, etapele muncilor agrare- era împodobit cu “vârf de
brad”, cu panglici şi brâie multicolore.
În zonele din nordul ţării se mai perpetuează obiceiul aprinderii
unui brad uriaş, împodobit cu panglici, batiste, năfrămi, la hotarul
satului sau pe dealuri în noaptea de Sânziene, adică la solstiţiul de
vară, ca invocaţie a soarelui, a luminii şi a căldurii astrului dătător de
viaţă. În jurul lui făceau “roată”, horă, tinerii din sat, imitând forma
şi drumul soarelui pe bolta cerească. La solstiţiul de iarnă, buturuga
de brad, “Crăciunul” care ardea în vetre simboliza “timpul”, anul
vechi jertfit focului pentru a reînvia, la “cap” de nou an, de un nou
început. Focul din vetre însemna invocarea luminii, a soarelui,
readucerea lui pe bolta cerului, “reîntinerirea” şi “revitalizarea”
acestuia prin însuşi sacrificiul arborelui veşnic verde. Câtă filosofie
adâncă,din străvechi timpuri, cât optimism, câtă cunoaştere empirică
a alternanţelor astronomice cuprindeau aceste rituri!
Obiceiurile de familie, în cadrul cărora se apela cel mai des la
forţa şi semnificaţia bradului sunt şi mai grăitoare.
Naşterea unui prunc era comunicată satului prin împodobirea
porţilor şi a ferestrelor cu cetină de brad, iar pentru apărarea fragedei
şi vulnerabilei existenţe se credea că e benefic ca numele atribuit prin
botez să fie dublat de un pseudonim luat din lumea pădurii: Brad,
Brăduţ, Pădurean. Mugurel, Codruţa, Pârâu, Iureş etc.- invocându-se
transferul de energie şi de vitalitate de la elementele naturale la viaţa
omului.
În ritualitatea obiceiurilor nupţiale, bradul avea o semnificaţie
aparte. Încă din ajunul ceremonialului nupţial, casele mirilor erau
împodobite cu cetină de brad, la ferestre, la uşi, la porţi. Carul
nupţial, cu zestrea miresei era împodobit cu cetină, în aşa numita “zi
266
de brad”, anticipând nunta. Un brad împodobit de mire, cu batiste,

brâie şi panglici era aşezat pe masă, la ospăţul de rămas bun al
junilor, împreună cu cel care urma să întemeieze un nou nucleu
familial în cadrul comunităţii. Era bradul mirelui, reprezenta
simbolul mirelui, al tinereţii lui, al “menirii” de a se dărui pentru
perenitatea neamului. Un “frate de mire”, prieten sau fârtat ducea
apoi bradul la mireasă, care-l împodobea cu un ştergar şi cu un colac
(simbolurile comuniunii în fertilitate şi fecunditate). Bradul era apoi
aşezat la poarta casei ca semn al marii sărbători de familie. Feciorii
luau bradul cu podoabele puse de mireasă, ducându-le ca “mesaje”
ale legăturii lor, ale cununiei în faţa întregii comunităţi. Făcând o
întreită circumscriere a mesei şi a casei, feciorii duceau bradul la casa
mirelui, “deschizând astfel nunta”, ceremonialul.
În zonele din sudul ţării, “brădarul” (feciorul care juca bradul)
marca toate etapele nunţii, lovind la intervale, cu bradul, în masă, de
trei ori, zicând : “Bună dimineaţa, cinstiţi nuntaşi, iată bradu-a
înfrunzit şi voi încă n-aţi prânzit !”. Ultima rostire a bradului
însemna şi încheierea ritualului : “Iată, frunza bradului a picat şi voi
încă n-aţi plecat !”.
În Ţara Năsăudului, bradul era împodobit cu darurile mirilor
pentru naşi, ca pentru noi părinţi “de suflet”.
Bradul avea o semnificaţie profundă şi în ritualul funerar. Pe
mormântul unui fecior “nenuntit”, alături de semnul de mormânt,
crucea, se înălţa un brad împodobit cu panglici, brăie, batiste, ca
simboluri ale despărţirii şi ca “punţi” spre veşnicie. Era bradul
defunctului, pentru cununia sa cu moartea, cu eternitatea, metaforă
plastică a aceloraşi semnificaţii din balada mioritică.
Aducerea bradului din munte era întâmpinată de bocitoare, care
incantau străvechiul “Cântec al bradului” :
“Bradule, bradule,
Cin’ ţi-a poruncit
De mi-ai coborât,
267
Maria Bocşe
De la loc pietros,
La loc mlăştinos,
De la loc cu piatră,
Aicea la apă ?”
În ţinutul Făgăraşului sau al Sibiului se puneau pe mormânt

chiar patru brazi, legaţi între ei cu cununi de bârne, ca pentru o casă
a veşniciei ori poate casa pe care n-a mai apucat s-o întemeieze
revelându-se relaţia dintre om-casă-cosmos.
Bradul este transpus ca simbol al vieţii în toate genurile artei
populare : brodat pe cămăşile mirilor sau pe ştergarul de nuntă, imitat
morfologic în structura “cujeicilor” (furcilor de tors din zona
Năsăudului), cioplit în forma stâlpilor de pridvor ori în aceea a
stâlpilor de porţi şi pe frontonul caselor, “înscris” pe blidele de lut,
pe pistornice, pe crucile de grindă sau pe ouăle încondeiate. Putem
spune pe drept cuvânt, că locuitorii ţinuturilor carpatice trăiesc sub
semnul bradului “cu cetina tot verde”, cum spune atât de frumoasa
colindă intonată la vreme de Crăciun, în mai toate ţările lumii !
268
269
Maria Bocşe
270
271
Maria Bocşe
272
273
Maria Bocşe
274
GLOSAR
AMET Arhiva Muzeului

Etnografic
al Transilvaniei
amu (adv) acum
apiţura (subst.) colindatul piţărăilor
astrucare (subst.) îngropare
badoc (subst.) bidon de tablă

balţ (subst.) văl de mieasă
barşon cu bani (subst.) salbă, plastron de
catifea, cu monede
brânci (subst.) mâini
bortă (subst.) baldachin
căpiţă (subst.) bonetă bănăţeană

femeiască
a căta (vb) a căuta
a se cânta (vb.) a jeli, a boci
cântători (subst) păsări
cârpă (subst) năframă
cârpă albă (subst.) scutec pentru prunci
275
Maria Bocşe
cest (pronume) acest

ceastă (pronume) această
cerc (subst,) formă de administrare
oficială
cercare (subst) încercare
ceteraş (subst.) cântăreţ la vioară
cioccioare (subst,) păsări
ciucalău (subst.) ciucure
ciudă (subst.) minune
câner (subst.) colindător care apără de
câini ceata copiilor
colindători
ciurgoi (subst.) izvor
a se clăti (vb.) a se mişca
cocie (subst.) căruţă
coleşă (subst.) mămăligă
colinda-bâtu (subst.) bastonul colindătorilor
copii
colindeţ (subst.) colindător; baston; colac
comândare (subst.) festin de pomană pentru
morţi
corindă (subst.) colindă
corn al mesei (subst,) colţ al mesei
a cota (vb) a căuta; a privi
covaşă (subst.) băutură fermentată, din
tărâţe
cricală (subst.) tocană de carne
crişmă (subst.) fâşie de pânză albă,
scutec
cujeică (subst) furcă de tors
cucuruz (subst.) porumb
curechi (subst.) varză
cuşmă (subst.) căciulă
276
a dabura (vb.) a aburi

a dăuăli (vb.) a se văieta
a desfăca (vb.) depănuşa porumbul
a dişora (vb.) a uşura
a dinturna (vb. a se întoarce
dobă (subst.) tobă
dobaş (subst.) toboşar
a doblici (vb.) a încerca; a se dumiri
dubă (subst.) tobă
dună (subst.) pilotă cu puf
dulbioară, dalbioară(subst.) dulbină, loc cu apă
adâncă
ernat (vb.particip.) iernat
felegă (subst.) ştergar

filifeu (subst.) chemător la nuntă
fluieraş (subst.) cântăreţ din fluier
gaci (subst.) izmene, pantaloni din

pânză
a găzdălui (vb.) a gospodări
grădioară (subst.) împrejmuire, gospodărie
gujulie (subst.) insectă
277
Maria Bocşe
hididiş (subst.) muzicant

horincă rachiu
iest (pronume) acest

indrea (subst) ustensilă la războiul de
ţesut
io (pronume) eu
a ispiti (vb.) a iscodi
Iuordan (subst.) Iordan, râul Iordan
îmbăierat (adj.) legat cu baiere, şnur din
piele
a îmbălţa (vb.) a pune balţul miresei
a înfrunţi (vb.) a îmboldi, a îndemna
a îngreuia (vb.) a îngreuna
a înturna (vb.) a se întoarce
jude (subst.) conducătorul Cetei de

Feciori
judie (subst.) locul de întâlnire a Cetei
judecan (subst.) fecior, oaspete din alt
sat
jenunţi (subs.) genunchi
julfă (subst.) terci din făină de cânepă
278
lăturean (subst.) fecior colindător în alt

sat
lăturenit (subst.) colindatul în alte sate
lecrec (subst.) veston bărbătesc din
lână
legănaş de arcănaş (subst.) leagăn agăţat în frânghii
mascur (subst.) porc

măreaţă (adj) mândră
a mâneca (vb.) a porni
mânuri (subst.) mâini
merindare (subst.) ştergar pentru merinde
a mere (vb,) a merge
miuăraia (subs.) mioara
motcoş (subst.) copil colindător care
observă curăţenia din
casa colindată
motroşte( subst.) personaje mascate
N
a nădăi(vb) a se dumeri, a-şi da

seama
a năposti (vb.) a năpusti, a mişca forţat
năsâlnicel (adj.) mofturos
nicăria (adv.) nicăieri
nimeni (pronume) nimeni
nost (pronume) nostru
numa (adv.) numai
norocoşii (subst.) colindători care fac urări
279
Maria Bocşe
orândă (subst.) destin, obicei
pană (subst.) podoabă la căciulă

păstă (prep. peste
păuni (subst.) ciucuri la căciulă,
podoabă
pită (subs.) pâine
piţărăi (subst.) copii colindători
pocleaţă (subst.) peţitoare
pociumb (subst.) par din lemn
a preţălui (vb,) a aprecia
a probozi (vb.) a certa, a dojeni
produc, produh (subst.) copcă în râul îngheţat
ptilug (subst.) baston
răci (adj.) reci

rând (subst.) grup de colindători
rândaş (subst.) colindător care-i grupa
pe ceilalţi tovarăşi
rânză (subst.) stomac
rât (subst.) ogor
rosuri (subst.) rumegături
Rusalim (subst.) Ierusalim
Ruşii Munţi localitate în jud.
Bistriţa- Năsăud
280
sara (adv.) seara

saţău (subst.) saţ
sălaş (subst.) adăpost
salăi (subst.) drumeţi, oaspeţi
a sălui (vb.) a adăposti
scand cu spate (subst.) laviţă cu spătar
scobicei (subst.) copii colindători care
răscolesc jarul în vetre
a sfarogi (vb.) a arde, a pârli
sobă (subst.) cameră de locuit
spese (subst.) cheltuieli
straiţă (subst.) traistă
struţurele (subst.) bucăţele
stupioară (subst.) stupină
su (prep.) sub
sugnă (subst.) rochie din lână
suliţă (subst.) bradul la mormânt
a suneca (vb.) a se scula
svornic (subst.) conducătorul Cetei de
Feciori
ştergură (subst.) ştergar
tăte (pronume) toate

tină (subst.) noroi
trop (subst.) tropot
a se ţâpa (vb.) a se arunca
ţâpoi (subst.) colac
ţov (subst.) steag de nuntă
281
Maria Bocşe
ţovaş (subst.) chemător la nuntă
uiagă (subst.) sticlă

uioş (subst.) suman scurt din lână
vătaf (subst.) v. svornic

veşcă (subst.) coşul morii: sita
vidican (subst.) musafir din alt sat
vig (subst.) val de pânză
a vorovi (vb.) a vorbi
vraniţă (subst.) poartă
vrâstă (subst.) podoabă la căciulă
vrut-or (vb.) ar fi vrut (formă de
optativ popular)
zadie (subst.) catrinţă

a zăbăvi( vb.) a zăbovi
a zice (vb) a cânta
ziuărit (subst.) colinda zorilor
282
INDICE DE PERFORMERI
Albu Adriana n. 1985, Vinerea, jud.Alba
Albu Pamfil, Lupşa, jud. Alba
Andron Ioniţă G., n. 1910, Negreşti, jud. Satu Mare
Blaj Nicolae, n. 1913, Sudrigiu, jud. Bihor
Bocşe Ioan, n. 1910, Sudrigiu, jud. Bihor
Bocşe Florica, n. 1913, Sudrigiu, jud. Bihor
Bocşe Valeriu, n. 1935, Sudrigiu, jud. Bihor
Bucea Dana, n. 1985, Dezmir, jud. Cluj
Bulc Nicolae, n. 1925, Delani, jud. Bihor
Cadar Ioan, n. 1915, Urviş, jud. Bihor
Călugăr Vasile, n. 1885, Miceşti, jud. Cluj
Călugăr Ioan, n 1910, Miceşti, jud. Cluj
Călugăru Ana, n. 1912, Miceşti, jud. Cluj
Câmpean Emilia, n. 1932, Dângău, jud. Cluj
Cârţâroşan Lucia, Arpaşul de Sus, jud. Sibiu
Ciortea Ioan, n. 1927, Miceşti, jud. Cluj
Cora Ioana, n. 1934, Bârsana, jud. Maramureş
Crişan Eugen, n.1880, Miceşti, jud. Cluj
Crişan Emilia, n.1888, Pruniş, jud. Cluj
Csupan Eduard, n.1980, Reghin, jud. Mureş
Dunca Liviu, n.1983, Vişeu, jud. Maramureş
Felházi Agnes, n. 1985, Rimetea, jud. Alba
Galdea Lucreţia, n. 1921, Stremţ, jud. Alba
Galdea Aurel, n. 1921, Stremţ, jud. Alba
Goja Domnica, n.1943, Chiuieşti, jud.Cluj
Haţegan Lucreţia, n. 1936, Bogata, jud. Mureş
Jude Ioan, n.1935, Sudrigiu, ju. Bihor
Lazăr Mihăilă, Mada, jud. Hunedoara
Lupşe Cornelia, n. 1928, Mijlocenii Bârgăului, jud. Bistriţa Năsăud
Man Gabriel, n.1988, Lemniu, com. Letca, jud. Sălaj
Mara Gheorghe, Urviş, jud. Bihor
283
Maria Bocşe
Mateaş Gavrilă, n. 1905, Hinchiriş, jud. Bihor

Mocanu Maria, n. 1926, Cărpiniş, com. Tărlungeni, jud. Braşov
Mogoşanu Luiza, n. 1987, Mintiu, jud. Bistriţa Năsăud
Moldovan Liviu, Apahida, jud. Cluj
Moldovan Sebastian, n.1980, Brebi, jud. Sălaj
Nechita Ana, n. 1958, Mihăieşti, com. Sânpaul, jud. Cluj
Olariu Vlad, n. 1985, Tg. Mureş, jud. Mureş
Opaiţ Ovidiu Octavian, Câmpineanca, jud. Vrancea
Paşca Anişca, n. 1936, Leordina, jud. Maramureş
Pátzi Adelina, n. 1934, Sighet, jud. Maramureş
Pătraş Ion Stan, Săpânţa, jud. Satu Mare
Pătrânjan Ieronim, n. 1968, Stremţ, jud. Alba
Petrescu Ioana, n. 1983, Dângău, jud. Cluj
Petruţ Emil, n. 1934, Deleni, jud. Mureş
Pirtea Teodor, n. 1910, Leleşti, jud. Bihor
Pop Ionela, n.1981, Floreşti, jud. Bistriţa Năsăud
Pop Căliţa, n. 1937, Coaş, jud. Hunedoara
Puţura Ioan, n. 1942, Bistriţa, jud. Bistriţa Năsăud
Rus Vasile, n. 1930, Mărişel, jud. Cluj
Stanciu Nicolae, n.1983, Blaj, jud. Alba
Suciu Veturia, n.1931, Cojocna, jud. Cluj
Tăpălagă Reghina, Valea Ilvei, jud. Bistriţa Năsăud
Toma Marina, n. 1902, Pietroasa, jud. Bihor
Ţăran Maria, n.1982, Haţeg, jud. Hunedoara
Vulvară Cornelia, n. 1921, n.Vad, com. Şercaia, jud. Braşov
Wiskolcz Robert, n. 1983, Oarţa de Jos, jud. Maramureş
Zaprea Maria, n. 1933, Buru, jud. Alba
284
BIBLIOGRAFIE
- Arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei –AMET-

- Alliances Mondiales des Religions, Le serpent et ses
symboles, Ed. Désiris, Paris, 1994
- Albert J.P., Odeurs et sainteté. La mythologie chrétienne
des aromates, Editions de l’Ehess, Paris, 1990
- Anania Valeriu, Din spumele mării, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1995.
- Andreica Dumitru Marcel, Mocioiu Emil Radu, Şandor
Teodor, Doamne, auzi rugăciunea mea, Ed. Gedo, Cluj
Napoca, 2005.
- Augé Marc, Religie şi antropologie, “Jurnalul literar”,
Bucureşti, 1995.
- Apolzan Lucia, Aspecte ale culturii spirituale. Obiceiuri,
practici şi simboluri specifice gospodăriei pastoral-
agricole din platforma Luncanilor, în “Sargetia”, 1982-
1983, Deva, 1983 .
- Avram Vasile, Constelaţia magicului. O viziune
românească a existenţei, Universitatea Creştină Năsăud,
1994 .
- Avram Sultana, Elemente de continuitate a practicilor şi
credinţelor legate de ofrande şi sacrificii în construcţii, în
spaţiul carpato-danubian, în vol. “Istorie şi tradiţie în
spaţiul românesc”, Institutul Român de Tracologie,
Subfiliala transilvâneană, Sibiu, 1996 .
- Bachelard Gaston, Psihanaliza focului, Ed. Univers,
Bucureşti, 1989 .
- Bartok Béla, Rumanian Folk Music, (5 volume), Haga,
1967-1975.
285
Maria Bocşe
- Bâtcă Maria, Costumul popular românesc, Centrul

Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale, Bucureşti, 2006
- Bénichon Helene, Fêtes et calendriers. Les rythmes du
temps, Paris, 1992
- Benoist Luc, Semne, simboluri şi mituri, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994.
- Berdan Lucia, Totemism românesc, Ed. Universităţii
“Al.I. Cuza”, Iaşi, 2001
- Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române., Bucureşti, 2001. Versiunea după
Septaginte, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu
Anania, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului.
- Bilţiu Pamfil, Bilţiu Maria, Izvorul fermecat . Basme,
poveşti, legende, povestiri şi mito-credinţe din judeţul
Maramureş, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1999.
- Bilţiu Pamfil, Bilţiu Maria, Fascinaţia magiei, Ed.Enesis,
Baia Mare, 2001.
- Bilţiu Pamfil, Studii de etnologie românească, Ed.
Saeculum, I.O., Bucureşti,
- Bistriceanu Corina, Sacrificiul întemeietor în religia
populară românească, în vol. “Discobolul”, seria nouă,
anul IX, nr.100-102, apr.-iun., Alba Iulia 2006, p. 1o9-136
- Bîrlea Ovidiu, Colindatul în Transilvania, în “Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, pe anii 1965-1967,
Cluj, 1969.
- Blaga Lucian, Despre gândirea magică, Ed. Garamond,
Bucureşti, 1992
- Blaga Lucian, Trilogia culturii, Ed. Fundaţia Regală
pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944.
- Bloch Raymond, Cousin Jean, Roma şi destinul ei, vol. I-
II, Ed. Meridiane, 1985.
286
- Bocşe Maria, Obiceiuri de nuntă la români, în Bihor, în

vol. “Zilele folclorului bihorean”, Oradea, 1965.
- Bocşe Maria, Obiceiuri agrare pe Valea Crişului Negru,
în vol. “Zilele folclorului bihorean”, Oradea, 1971.
- Bocşe Maria, Grâul- finalitate şi simbol în obiceiurile cu
caracter agrar din valea Barcăului”, în “Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei”, Cluj Napoca, 1977.
- Bocşe Maria, Vatra de foc în practicile rituale ale vieţii de
familie, în satul românesc din Transilvania, în “Studii şi
Comunicări de Etnologie”, tom. VIII, Institutul de Cercetări
Socio-umane, al Academiei Române, Ed. Imago, Sibiu,
1994.
- Bocşe Maria, Substraturi arhaice ale riturilor solstiţiale
româneşti, în vol. “Istorie şi tradiţie în spaţiul românesc”,
Institutul Român de Tracologie, Subfiliala transilvăneană,
Sibiu,1996
- Bocşe Maria, Ţara Bihariei. Arta populară românească,
Ed. Treira, Oradea, 2001 - Bocşe Maria, Simboluri totemice
în arta populară românească, în vol. “Studii şi Comunicări
de Etnologie”, tom XV, Institutul de Cercetări Socio-
umane, al Academiei Române, Ed. Imago, Sibiu, 2001
- Bocşe Maria, Symboles tothemiques dans l’art populaire
roumain, în “Transylvanian Review”, Romanian Cultural
Institute, Center for Transylvanian Studies, vol. XII, nr.4,
2003.
- Bocşe Maria, Mihaiu Ligia, Colinde străvechi de pe Valea
Someşului, sec. XIX, Centrul Judeţean pentru Conservarea
şi Promovarea Culturii Tradiţionale Cluj, Cluj Napoca,
2005.
- Bocşe Maria, Obiceiuri tradiţionale româneşti din
Transilvania. Sărbători, credinţe, rituri, mituri, Centrul
Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Cluj, Cluj Napoca, 2006.
287
Maria Bocşe
- Both Nicolae, Funcţiile agrare ale colindatului, în

“Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, Cluj
Napoca, 1972
- Brătulescu Monica, Colinda românească, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1981.
- Buhociu Octavian, Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia
pastorală, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979
- Braga Corin, Religia Daciei la sfârşitul antichităţii şi
începutul Evului mediu, în “Echinox”, nr.4-5-6, Cluj
Napoca,1996.
- Butură Valer, Cultura spirituală românească, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1992
- Candrea I. Aurel, Iarba fiarelor. Studii de folclor, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1928.
- Candrea I. Aurel, Graiu, datini, credinţe, Ed. Alcalay,
Bucureşti, 1936
- Candrea I. Aurel, Folclor medical român comparat, Ed.
Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944.
- Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura
Academiei, Bucureşti, 1973.
- Caraman, Petru, Substratul mitologic al sărbătorilor de
iarnă la români şi slavi, Iaşi, 1931.
- Caraman Petru, Colindatul la români, slavi şi alte
popoare, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983
- Cartojan Nicolae, Cărţile populare în literatura
românească, vol. I-II, Ed. Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1974.
- Chelcea Ion, Obiceiuri de peste an în două sate din Almăj,
în “Sociologie românească”, nr.3-4, 1939.
- Chevalier Jean, Gheerbrant Alain, Dicţionar de simboluri.
Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori,
numere, vol. I-III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994-1995
288
- Ciauşanu Gh.F., Superstiţiile poporului român în asociere

cu ale altor popoare vechi şi nouă, Academia Română,
Bucureşti, 1914
- Ciubotaru Ion.H., Marea trecere, Editura “Grai şi suflet
Cultura Naţională”, Bucureşti, 1999.
-Ciubotaru Ion.H., Catolicii din Moldova. Universul culturii
populare, vol.II, Obiceiurile Familiale şi Calendaristice,
Ed. “Presa Bună”, Iaşi, 2002
- Comănici Germina, Semnificaţii străvechi legate de cultul
focului, oglindite în calendarul popular românesc, în
“Buletinul Atlasului Etnografic al României”, nr.8,
Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, 1980.
- Comte Fernand, Dicţionar de creştinism. Noţiuni
fundamentale ale creştinismului, Ed. Niculescu, Bucureşti,
1999.
- Conea Ion, Vechile târguri-nedei de pe culmile
Carpaţilor, în “Buletin ştiinţific. Secţia de geologie şi
geografie”, tom.II, nr.102, Bucureşti, 1957
- Corneanu Nicolae, Împăratul Traian şi Creştinismul,
Sibiu, 1974
Coşbuc George, Tradiţii şi elemente populare, 1898
- Cuceu Ion, Cuceu Maria, Vechi obiceiuri agrare
româneşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988.
- Cuceu Maria, Ritualul agrar al cununii la seceriş, “Presa
Universitară Clujeană”, Cluj Napoca, 2003.
- Daicoviciu Hadrian, Dacii, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1968.
- Dăncuş Mihai, Zona etnografică Maramureş, Ed. Sport-
Turism, Bucureşti, 1986.
- Drăgoi Marius Dan, Sărbătorile anului în tradiţia satului
Agrieş, zona Năsăud, în “Anuarul Muzeului Etnografic al
Moldovei”, Ed. Documentis, Iaşi, 2002.
289
Maria Bocşe
- Drăgoi Marius Dan, Ciclul calendaristic în satul Alunişul

(Găureni), în “Anuarul Muzeului Etnografic al
Transilvaniei”,Cluj Napoca, 2003, p. 317-341
- Drăgoi Marius Dan, Practici rituale la sărbătorile de
peste an, în satul Târlişua, în “Studii şi Comunicări de
Etnologie”, Institutul de Cercetări Socio-umane, al
Academiei Române, Ed. Imago, Sibiu, 2005.
- Drăgoi Sabin, 20 de colinde din comuna Zam-Hunedoara,
în “Revista de Etnografie şi Folclor”, nr.3, Bucureşti, 1957.
- Drogeanu P.Paul, Practica fericirii, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1985.
- Dumézil Georges, Mit şi epopee, vol. I-II, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1993
- Dumitriu- Snagov Ion, Monumenta Romaniae Vaticana.
Manuscrise, documente, hărţi, ediţia II-a, Regia Autonomă
”Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996
- Durand Gilbert, Structurile antropologice ale
imaginarului, Ed. Univers Enciclopedic.
- Eliade Mircea, Traité d’histoire des religions, Payot,
Paris, 1949.
- Eliade Mircea, Destinul culturii româneşti, Madrid, 1954
- Eliade Mircea, Aspecte ale mitului, Ed. Univers,
Bucureşti, 1978.
- Eliade Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Khan. Studii
comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei
Occidentale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
- Eliade Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
vol.I-III, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
- Eliade Mircea, Sacrul şi profanul, Ed.Humanitas,
Bucureşti, 1992.
- Eliade Mircea, Imagini şi simboluri. Eseu despre
simbolismul magico-religios, Bucureşti, 1994.
290
- Evseev Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri

culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994.
- Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi
mitologie românească, Ed. Anarcord, Timişoara, 1997.
- Ficheux Robert, Une foire aux filles en Roumanie, în
“L’Ethnographie”, Paris, 1926.
- Florescu Florea, Târgul de Fete de pe Muntele Găina, în
“Sociologie românească”, nr.2, 1937.
- Fochi Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Răspunsuri la chestionarele lui
Nicolae Densusianu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976.
- Frâncu Teofil, Candrea George, Românii din Munţii
Apuseni. Moţii, Bucureşti, 1888.
- Gherman Traian, Meteorologia populară. Observări,
credinţe, obiceiuri, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002.
- Gherman Traian, Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor
români din Ardeal, în “Anuarul Arhivei de Folclor”,V,
1939.
- Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.
- Ghinoiu Ion, Vârstele timpului,Ed. Meridiane, Bucureşti,
1998
- Ghinoiu Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion,
Bucureşti, 2004.
- Gibson Claire, Semne & simboluri, Ed. Aquila, Oradea,
1993
- Gorovei Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român,
Socec, Bucureşti, 1915, reed. 1995.
- Grimal Pierre, Civilizaţia romană, vol. II, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1937.
.- Hasdeu Bogdan Petriceicu, Etymologicum Magnum
Romaniae, Dicţionarul limbii istorice a românilor, tom II,
Socec, Bucureşti, 1887.
291
Maria Bocşe
- Herseni Traian, Ceata feciorilor din Drăguş, în

“Sociologie românească”, 12, 1, Bucureşti, 1936.
- Hasdeu Bogdan Petriceicu, Legenda Sfintei Vineri (Sf.
Petka), în “Cuvente din bătrâni”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984.
- Herseni Traian, Forme străvechi de cultură poporană
românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori
din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1977
- Herţea Iosif, Câteva observaţii asupra repertoriului de
colinde ale comunei Boişoara-Vâlcea, în “Revista de
Etnografie şi Folclor”, nr.5, 1970
- Hidiroglou Patricia, Apa divină şi simbolistica ei. Eseu de
antropologie religioasă, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997.
- Ispas Sabina, Flori dalbe de măr, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1987
- Ispas Sabina, Calendae, calendar, colindat, în Revista de
Etnografie şi Folclor, tom.40, 1995.
- Işfănoni Doina, Interferenţe dintre magic şi estetic, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
- Işfănoni Rusalin, Pădurenii Hunedoarei, Ed. Mirabilis,
Bucureşti, 2004.
- Kernbach Victor, Miturile esenţiale, Ed. Ştiinţifică şi
- Kernbach Victor, Dicţionar de mitologie generală, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
-Lascu Nicolae, Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1989.
- Leroi- Gourhan André, Le fil du temps. Ethnologie et
prehistoire, Ed. Fayard, Paris, 1983.
- Leroi- Gourhan André, Gestul şi cuvântul, 2 vol.,Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1984.
292
- Mangiuca Simion, Călindariu iulianu, gregorianu şi

poporalu românu pe anul 1883, Oraviţa, 1883.
- Marian Simion Florea, Ornitologia, vol.I, Siret, 1883.
- Marian Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu
etnografic, vol.I, “Cârnelegile”, Bucureşti, 1898; vol. II
“Păresimile”, 1899; vol. III “Cincizecimea”, 1901, Institutul
de Arte Grafice, Bucureşti.
- Marian Simion Florea, Legendele Maicii Domnului.
Studiu folcloric, Bucureşti, 1904
- Marian Simion Florea, Nunta la români, Bucureşti, 1890.
- Meciu Dimitrie, Poema Munţilor Bihorului, în
“Almanacul lepturiştilor români din Oradea”, Oradea Mare,
1854, nr. 1.
- Mesnil Marianne (textes réunis et présentés par) Les
plantes et les Saisons, Collection “ethnologie d’Europe”,
Montpellier, 1990.
- Mesnil Marianne, Popova Asia, Etnologul între şarpe şi
balaur, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.
- Mihaiu Ligia, Plantele-simbol în tradiţiile româneşti, în
“Agricultura. Revistă de ştiinţă şi practică agricolă”, nr.3-4,
(51-52), Cluj Napoca, 2004.
- Mihaiu Ligia, Rituri acvatice în calendarul ţăranului
român, în “Studii şi Comunicări de Etnologie”, tom.XIX,
serie nouă, Institutul de Studii Socio-umane Sibiu, al
Academiei Române, Ed. Imago, Sibiu, 2005.
- Mihaiu Ligia, Etnoiatrie românească, Centrul Judeţean
pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale
Cluj, Cluj Napoca, 2006.
- Mihu Elena, Un manuscris românesc de la sfârşitul
secolului al XVIII- lea,, al lui Ioan Şincai, în “Marisia”,
Muzeul Judeţean Tg. Mureş, Tg. Mureş, 1992.
- Mitologie nordică. Mituri, legende, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 1992.
293
Maria Bocşe
- Moise Ilie, Contribuţii privind cunoaşterea obiceiului

“Prinsul verilor şi văruţelor”, în “Studii şi comunicări”,
Sibiu, Asociaţia folcloriştilor şi etnografilor, 1981.
- Moise Ilie, Confrerii carpatice de tineret.Ceata de feciori,
Ed. Imago, Sibiu, 1999
- Moise Ilie, Consideraţii privind creştinismul cosmic în
spaţiul carpatic, în vol. “Discobolul”, an IX, nr.100-102,
105-107, Alba Iulia, 2006.
- Moise Ilie, Sub semnul ceremonialului, Centrul Judeţean
pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradişionale
- Moraru Tiberiu, Obiceiuri, credinţe şi superstiţii legate de
“focul viu”, Cluj, 1937.
- Muşlea Ion, Bârlea Ovidiu, Tipologia folclorului. Din
răspunsurile în chestionarele B.P. Hasdeu, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1970.
- Muşlea Ion, Cercetări etnografice şi de folclor, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1972
- Muşlea Ion, Târgurile de la Găina şi Călineasa, în
însemnările călătorilor, savanţilor şi literaţilor, în vol.
“Cercetări etnografice şi de folclor”, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1972
- Muşlea Ion, Cercetări etnologice zonale, Editura
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2004.
- Muşu Gheorghe, Din mitologia tracilor, Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1982.
- Niculiţă- Voronca Elena, Datinele şi credinţele poporului
român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi,
1903, reed. Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
- Niţu Georgeta, Valenţe etnologice ale alunului în Oltenia,
în “Studii şi Comunicări,VIII, 1997
- Noica Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1992.
294
- Oişteanu Andrei, Motive şi semnificaţii mito-simbolice în

cultura tradiţională românească, Ed. Minerva, Bucureşti,
1989.
- Oltean Dan, Religia Dacilor, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti, 2002
- Olinescu Marcel, Mitologie românească, Bucureşti, 1944.
- Orian Georgeta, Noaptea Sfântului Andrei- credinţe şi
superstiţii, în vol. “Discobolul”, seria nouă, anul IX, nr.100-
107, apr.-iunie, Alba Iulia, 2006.
- Otescu Ion, Credinţele ţăranului român despre cer şi
stele, în “Analele Academiei Române”, tom.29, 1907.
- Ovidiu, Fastele, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1965.
- Pamfile Tudor, Mitologie românească. Duşmani şi
prieteni ai omului, Academia Română. Colecţia “Din viaţa
poporului român”, Bucureşti, 1916.
- Pamfile Tudor, Sărbătorile de vară la români. Studiu
etnografic, Academia Română. Colecţia “Din viaţa
poporului român”, Socec, Bucureşti, 1910.
- Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul
Crăciunului, Academia Română. Colecţia “Din viaţa
poporului român”, Socec, 1914.
- Papahagi Tache, Mic dicţionar folcloric, Bucureşti, Ed.
Minerva, 1978.
- Pavelescu Gh., Mana în folclorul românesc. Contribuţii
pentru cunoaşterea magicului, Bucureşti, 1944.
- Pavelescu Gh., Cercetări asupra magiei la românii din
Munţii Apuseni, Institutul Social Român, Bucureşti, 1945.
- Pavelescu Gh., Ethnos. Studii de etnografie şi folclor,
Sibiu, 1998
- Pavelescu Gh., Magia la români. Studii şi cercetări despre
magie, descântece şi mană, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998.
295
Maria Bocşe
- Pavelescu Gh., Colinde din Transilvania, Centrul Judeţean

pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale
- Pavelescu Gh., Ethnos. Studii de etnografie şi folclor, vol.
III, Centrul Judeţean al Creaţiei Populare, Sibiu, 2007.
- Pavelescu Amalia, Polivalenţe ale sărbătorii Sfântului
Gheorghe la români, în vol. “Discobolul”, an. IX, nr. 101-
107, Alba Iulia, 2006.
- Petrescu Paul, Motive decorative celebre, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1971
- Peţan Aurora, Împăraţii daci ai Romei, în rev. “Formula
AS, anul XVII, nr. 765, apr., 2007, p. 22-23.
- Poirier Jean (sous la direction) Ethnologie générale, Ed.
Gallimard, Paris, 1968
- Pop Dumitru, Folclor din zona Codrului, Centrul judeţean
de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de
masă a judeţului Maramureş, Baia Mare, 1978.
- Pop Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiţia populară
românească, Ed. Dacia, Bucureşti, 1989
- Pop Dumitru, Colinda românească, în “Adevărul de
Cluj”, 23 dec., 2003, p.5
- Pop Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti,
1976
- Pop Ioan Aurel, Porumb Marius (coord) şi coautorii Surd
Vasile, Bocşe Maria, Munţii Apuseni. Patrimoniul naţional
şi cultural al României, Institutul Cultural Român. Centrul
de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2006.
- Popescu Ovidiu, Credinţa dacilor în nemurire- element de
continuitate, în rev. “Sargetia”, XVI-XVII, 1982-1983.
- Rădulescu Codin, Mihalache D., Sărbătorile poporului cu
obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de el.
Culegere de prin părţile Muscelului, Academia Română.
296
Colecţia “Din viaţa poporului român”, Socec, Bucureşti,

1909.
- Retegan Gheorghe, Jocul de Crăciun al tineretului la
Căianu-Mic, în “Sociologie Românească”,III, 1938, p. 535-
538.
- Russu I.I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-
dac şi componenţa latino-romanică, Editura Ştiinţifică şi
- Sărbători şi obiceiuri, vol. III, Transilvania, Institutul de
Etnografie şi Folclor “C. Brăiloiu”, Bucureşti, 2003.
- Sevastos Elena, Nunta la români. Studiu istorico-
etnografic, Bucureşti, 1889.
- Stoica Georgeta, Petrescu Paul, Bocşe Maria, Dicţionar de
artă populară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
- Stoica Vasilescu Lia, Câteva consideraţii asupra focului
lui Sâmedru, în “Revista de Etnografie şi Folclor”, nr.5,
Bucureşti, 1969.
- Suciu Veturia, Cojocna, mărturii etnografice de pe plaiuri
someşene, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2003.
- Şeulean Ion, Poezia populară de nuntă, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1985.
Şeulean Ion, Dincoace de sacru, dincolo de profan, Ed.
Tipomur, Tg. Mureş, 1994.
- Ştiucă Narcisa, Lupul-simbolistică şi magie, în “Studii şi
Comunicări de etnologie”, tom XVI, Institutul de Cercetări
Socio-umane Sibiu, al Academiei Române, Ed. Imago,
Sibiu, 2002.
- Tacit D., Datinile românilor de Crăciun, în “Actele
Societăţii Transilvania”, V-VI, p.60, 1869.
- Taloş Ion, Petit dictionnaire de mytologie roumaine, Ed.
Entente, Paris, 1996.
- Theodorescu Răzvan, Piatra “Trei Ierarhilor”,Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1979.
297
Maria Bocşe
- Tulbure Victor, Strânsul feciorilor la Crăciun, în

rev.“Transilvania”,36, 1905, p.9.
- Toşa Ioan, Munteanu Simona, Calendarul ţăranului
român, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Cluj Napoca,
2004
- Schmidt T., Turca în colindatul Hunedoarei, în rev.
“Transilvania”, 1911.
- Sfântul Andrei Cretanul, Canonul cel Mare, Ed.
Renaşterea, Cluj Napoca, 2004
- Vernant V. Jean- Pierre, Mit şi religie în Grecia antică,
Ed Meridiane, Bucureşti, 1995.
- Vuia Romulus, Studii de etnografie şi folclor, vol.II, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1983.
- Wolfram Richard, Altersklassen und Mannerbunde in
Rumanien, în “Mitteilungen der Anthropologischen
Gessellschaft”, in Wien, 44, 1934
-Vulcănescu Romulus, Mitologie românească, Editura
Academiei, Bucureşti, 1985
- Zugravu Nelu, Geneza creştinismului popular al
românilor, Institutul de Teologie, Bucureşti, 1997.
298
OBICEIURI TRADIŢIONALE
ROMÂNEŞTI
DIN TRANSILVANIA
“La porţile cerului…”
COLINDE DIN ALTE VEACURI

Vol. IV
2008
Cluj-Napoca
299
Maria Bocşe
300
CUVÂNT ÎNAINTE
De mai bine de un veac, scriitorii români, poeţii, folcloriştii,

etnologii, sociologii, ca şi dascălii şi preoţii satelor noastre au
descoperit şi au relevat în studii şi volume de exegeză, valoarea
inestimabilă a colindelor noastre de ieri şi de azi. Atestate
documentar doar din secolul al XVI-lea, vechimea lor depăşeşte cele
două milenii de creştinism, avându-şi originea în străvechile
incantaţii şi “învăţăminte” transmise prin oralitate de către autohtonii
noştri.
Seducţia artistică şi prozodică a colindelor este concurată de
valoarea lor ca documente religioase şi deopotrivă istorice, în care se
regăsesc aproape toate evenimentele biblice şi în special, periplul
Hristic şi cel Marianic.
Colindele sunt în acelaşi timp cântece eroice, închinate
momentelor istorice cruciale ale neamului nostru, iar pentru etnologi
şi sociologi devin “cărţi” nescrise ale vieţii satelor noastre
tradiţionale, cu obiceiurile, cutumele, modul de viaţă, etapele
existenţiale etc. Colindele reprezintă astfel, compendii de o
complexitate şi de o profunzime remarcabile.
De mai bine de un veac au apărut zeci de studii şi mii de
colinde, de o diversitate impresionantă, aşa cum nici un gen artistic
n-a putut s-o atingă. Tipurile importante ale colindelor se înzecesc în
fiecare ţinut al oikumenei româneşti cu alte şi alte variante, încât cu
mare risc şi dificultate putem aprecia că s-a publicat întregul
repertoriu care a străbătut veacurile. Alături de colindele străvechi
sau mai noi, ca şi în ritualitatea obiceiurilor de Crăciun apar adesea
elemente inedite, surprinzătoare, care întăresc o dată mai mult
convingerea că avem un repertoriu unic, ce îmbogăţeşte continuu
spiritualitatea noastră.
La rândul nostru, înserăm în acest volum (anexă a celor trei
volume de “Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania”,
301
Maria Bocşe
publicate în anul 2006 şi 2008, cu sprijinul material al Centrului

Judeţean Pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale
Cluj, din Cluj Napoca), sperând că alături de unele colinde ale căror
variante sunt cunoscute, am surprins şi câteva inedite, de un arhaism
şi de o âncărcătură simbolică fascinante. Zece dintre acestea au fost
culese de ilustrul şi regretatul etnolog, Ion Chelcea, care a lucrat la
Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj Napoca, la începutul
fiinţării acestuia, ca discipol al directorului fondator, Romulus Vuia,
în deceniile 3-4 ale veacului XX, continuându-şi apoi activitatea de
"apostol" al culturii româneşti şi remarcabil cercetător etnolog, prin
ctitorirea Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi, mai târziu fiind
şef de secţie la Muzeul Satului din Bucureşti. În anii de activitate la
Cluj, Ion Chelcea a colecţionat nu numai valori patrimoniale
materiale ( piese de artă populară,unelte, port popular etc.) ci şi
elemente de cultură spirituală, din domeniul obiceiurilor, colinde şi
altele. Cele 10 colinde culese de Ion Chelcea în Ţinutul Pădurenilor
şi în Maramureş reflectă varietatea tematică a acestui gen folcloric,
arhaismul vieţii oglindite în versurile ritmate şi în limbajul specific
altor veacuri, dar în acelaşi timp relevă şi preocupările etnologului
referitor la arealul de cercetare şi la perioada de colecţionare.
Celelalte colinde înserate în volum au fost culese de autoare,
nemijlocit, iar în parte prin colaborarea cu vrednicii studenţi pe care
i-am avut la Universitatea de Arte şi Design, din Cluj Napoca, în anii
2004-2005. Cu o dăruire şi entuziasm impresionant, aceştia au
descoperit nu numai bogăţia şi farmecul bătrânelor colinde, ci şi
numeroase elemente ritualice, specifice sărbătorilor de iarnă, în
ţinuturile intracarpatice. Pentru comparaţie şi pentru ilustrarea
unităţii în varietate a culturii româneşti, am introdus în volum şi
câteva colinde şi urări de Noul An, culese de studenţi în localităţi
eşantion, din zonele subcarpatice. Tuturor le aduc gratitudinea şi
preţuirea mea, sperând că vor păstra în memorie, legate de anii
studenţiei şi crâmpeiele de viaţă de odinioară ale neamului nostru,
aşa cum au fost odată…
302
Editorilor acestei cărţi, susţinătorilor mei materiali şi morali,

familiei mele le datorez recunoştinţă pentru înţelegerea şi
convingerea că astfel de demersuri nu vor rămâne fără ecou. Colinda
este icoana sufletului românesc şi “coloana de tămâie” închinată
cerului şi Marelui Creator.
Ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, 2008, Cluj-Napoca
Maria Bocşe
303
Maria Bocşe
304
“La porţile cerului…”

1 Azi naşterea ta Ristoase*
Azi naşterea ta Ristoase

Împărate Mare **
Pe Adam din Iad îl scoase.
Azi lumii e răsărită
Lumina cea negrăită.
Cei ce stelelor slujea
Scumpe daruri aducea.
De la stea s-au învăţat,
A fi de toţi închinat
Şi pe tin’ a te mări,
Soarele dereptăţii.
Astăzi s-a născut Ristos,
Mesia, chip luminos.
Să-l cunoaştem pe Iisus
Răsăritul cel de sus.
Şi de-acum până-n vecie,
De la toţi, mărire ţie.
Inf. Gligor Chiorean

Culeg. preot Eugen Crişan
Loc. Surducul Ierii, jud. Cluj
Data : 1925, 25 decembrie
................................................................
* se colindă în ziua de Crăciun
** se repetă după fiecare vers
305
Maria Bocşe
2. Ce seară--i da astă seară
Ce seară-i da astă seară

Seara mare-a lui Crăciun
Ne-au născut-un domn tânăr,
Domn tânăr ca Dumnezeu,
Mutitel de-nfăşiţel.
Ninge, ninge de ni-l d-unge,
Plouă caldă de ni-l scaldă.
Vânt tragănă de-l leagănă,
Travioară de-l d-apleacă,
Până mare ni-l creştea.
Lucru mândru ce făcea

Făcea ceriul şi pământul
Ceriu-l făcea-n nouă zile
Şi pământu-n două zile.
Tinse cer peste pământ,
Cum îl tinse nu-l cuprinse.
Domnul tare se-ntristă,
Mâna-n buzunar băgă
Şi mi-ş scoate-un bici de foc
Biciu-l dete al pogni
De trei ori în trei laturi.
Ceriul dete d-a să-ntinde

Şi pământu d-a să strânge
Şi izvoară-n curătoară,
Tinsă-n cer a doua oară.
Cumu-l tinsă aşa-l cuprinsă.
Domn tare se bucura,
Mândru ceriu-l zugrăvea,
Tot cu stele mărunţele
306
Şi cu galbeni lucefele.
Lucea-i luna cu lumină
Şi soarele cu razele.
S-o cântăm, s-o colindăm,
Cestei gazde i-o-nchinăm
Să-i fie de sănătate
Inf. Mihăilă Lazăr

Culeg. Ion Chelcea
Loc. Mada, jud. Hunedoara
Data : 1 oct. 1931
AMET CN- mscr.272
3. Sculaţi boieri nu durmiţi*
Sculaţi boieri nu durmiţi

Că de când aţi durmit
Curţile v-or vineţit
De vinete-or porumbat
Porumbat şi-o aburat
Jos pe mare s-or lăsat
Şi şezură ce şezură
Şi-şi luară ce-şi luară,
Apişoară-n gurişoară
Să luară şi zburară,
Sus pe curte se lăsară,
Pe curtea lui cest domn bun.
Şi strigară ce strigară :
Sculaţi boieri nu durmiţi
………………………………………………
* Se colindă la casele unde sunt fete de măritat
307
Maria Bocşe
Şi sculaţi şi fiicele,
Să măture curţile,
Cu gurguiul cizmelor
Şi cu sunea poalelor.
Trandafir roşu-n fereastră,
Rămâi gazdă sănătoasă.

Culeg. Ion Chelcea
Data: 1931, 1 octombrie
AMET CN – mscr.373
4. Ceastă fiică mândră
Ceastă fiică mândră

Chiar d-aşa-mi grăia :
Ea de mândră mare,
Soaţă-n lume n-are,
Numa’ pe zâioara
Sora soarelui,
D-umbra bradului,
Că la ea mulţi vin,
Mulţi din multe laturi,
Despre trei vaduri.
De-o lature-mi vine
Un dalbuţ păcurar
Cu 10 oi de multe.
Ce stă fiica mândră,
Că ea nu s-o duce,
Că s-o d-ustăni
308
Din strungă şezând

Oile mulgând,
D-unt d-alegând,
Banii-ş numărând.
De-alăture-mi vine
Un fiu mic de-mpărat,
Hinteu ferecat.
Ceastă-i fiică mândră
Că ea că s-o duce,
Ca ea ca să fie,
Aleasă-mpărăteasă.
Multe trebuiră la nouă surori,
La nouă nurori,
Nouă-n cingători,
La nouă cumnaţi,
Nouă cai gătaţi.
Şi te veseleşte
C-asta-i fiică mândră,
Şi noi ţi-o închinăm
Dalba sănătate.

Culeg. Ion Chelcea
Data : 1931, 1 0ct.
AMET CN mscr. 373
309
Maria Bocşe
5. Ce tu june nu te-nsori*
Ce tu june nu te-nsori ?
Doar de-acasă nu te lasă,
Ori nu sunt fete frumoasă ?
- Ba de-acasă toţi mă lasă
Şi sunt şi fete frumoasă,
Dar mă lasă-n primăvară
Dacă-mi fac o grădioară
Ş-o grădină ş-o fântână,
S-o samăn cu floricele,
Să vie fete la ele
Şi-or alege şi-or culege.
Care-alege busuioc,
Îi fată făr’ de noroc,
Care-alege iarbă creaţă,
Aceea-i fată măreaţă.
Care-alege de scumpie,
Sus, Mărie, în cocie,
Să mergem la cununie
Până-i popa-n liturghie
Şi mai este frunză-n vie.
Dacă frunza s-o usca,
Popa nu ne-o cununa.
Şi tu june veseleşte
Să-ţi fie de sănătate.
Culeg. Ion Chelcea
Data : 1931, 1 oct.
AMET CN - mscr.373
-------------------------------
*este colinda junilor
310
6. Pe sub viţa viilor*
Pe sub viţa viilor

La d-umbra gutiilor,
Hoio, lele, măi junele,
Ce tu gând de te-ai gândit,
De murgul l-ai potcovit ?
- Nici un gând nu m-am gândit,
Nici murgul n-am potcovit,
Ce eu mai c-am doblecit
Sub cetate, hai livade,
La fată de maier mare
C-acolo că mulţi s-or dus
Mulţi s-or dus şi n-or adus.
Eu m-oi duce şi-oi aduce,
Doamna bună-a curţilor,
De cinstea părinţilor,
De fala boierilor.
Să-ţi fie de sănătate!

Culeg.Ion Chelcea
Loc.Mada, jud.Hunedoara
Data :1931, 1 oct.
AMET CN – mscr. 373
-------------------------
*este colinda junilor
311
Maria Bocşe
7. Păcurar cu lance*
Păcurar cu lance
Dă-ţi oile-ncoace,
Sub d-umbră de noi,
De noi amândoi,
Unu mai micuţ,
De-l chema Pătruţ.
Ei se-nţelegea,
Pe el să- omoare.
El îşi d-auzea
Şi din grai grăia :
- Voi de m-omorâţi,
Voi să mă-ngropaţi,
În strunga oilor,
În mijlocul mieilor.
Fluiericea mea,
La cap mi-o punea.
Vântul trăgăna,
Fluiera zicea,
Oile pornea.
Hai pe deal în sus,
Me-ţi cu Dumnezeu,
C-oi veni şi eu.
Lupii-ş îndrăznea
Şi la oi venea.
Doi berbeci mai mari,
Mai mari şi mai tari
În coarnele lor,
Pene de d-aor
---------------------------------------
*se colindă la casele păcurarilor
312
Şi vă veseliţi,
Păcurari cu lance,
Că noi vă închinăm,
Dalbă sănătate.

Culeg.Ion Chelcea
Loc.Mada, jud. Hunedoara
Data 1931, 1 oct.
AMET CN – mscr. 373
8. Colo sus îi mai în sus*
Colo sus îi mai în sus

Colo sus la răsărit,
Roşu soare-o răsărit,
Da nu-i soare răsărit,
Că-i un pom mândru-nflorit.
Da la umbra pomului,
Scrisu-i tare
Lucru mare.
Scrisă-i masă de mătasă.
Şede singur Dumnezeu
Şi cu Sfântul Niculaie.
Tot beau şi-şi prânzesc,
Cu pahare gălbioare.
Da-n fundu paharului,
Scrisă-i mana vinului,
Da-n toarta paharului,
------------------------------------------------------------
*se colindă la cei care poartă numele de Niculaie
313
Maria Bocşe

Grăi singur Dumnezeu
Către Sfântul Niculaie :
- Hoio, Sfinte Niculaie,
Nu mi-l vinzi acest pahar,
Nu mi-l vinzi or să mi-l schimbi ?
- Doamne nu mi schimbător,
Nici nu ni vânzător.
Ţii tu minte, Doamne sfinte,
De când paharul l-ai dat,
De fii mici ţi-ai botezat
Şi mai mari ai cununat.
Să fii vesel Niculaie,
Să-ţi fie de sănătate.

Culeg. Ion Chelcea
Data : 1931, 1 oct.
MET CN – mscr. 373
9. Mândru-şi cântă-un cerb în codru
Mândru-şi cântă-un cerb în codru

Că-s florile mărului.
Şi-aşa cântă de cu jele
De gândeşti că codru piere.
Nime-n lume nu-l aude,
Numa-o dalbă-mpărăteasă,
Din curte de după masă.
314
Numa ea că s-o gătat,

La împărat s-o d-alergat:
Hăi, ‘nălţate împărate
Mândru-şi cântă-un cerb în codru !
Împăratu s-o gătat,

Puşca-n spate c-o luat
Murgu şi l-o-ntrâvăitat,
Şi pe el o-ncălicat,
Către codrii-o alergat.
Dă-i în sus şi dă-i în jos,
Dă-i de urma cerbului.
Află cerbu hodinind
Subt un corci de rosmalin.

Tinse puşca să-l împuşte.
Ho,ho, ho nu mă-mpuşca,
Că io nu-s cine gândeşti,.
Eu mi-s ficior de-mpărat,
De părinţi n-am ascultat
Când de-acasă mi-am plecat,
Maica mea m-a blestemat,
Să fiu fiară codrioară,
Nime să nu m-omoară,
Nouă ani şi nouă zile
Şi pe-atâtea primăveri.
Dac-acelea le-oi plini
Jos la sate-oi coborî,
Beserici descuie-mi-oi,
Slujbe mândre face-mi-oi
Ş-încă eu dărui-mi-oi,
Scaunu judeţului,
Paharu botezului
315
Maria Bocşe
Pe cei mari i cununa,

Pe cei mici i boteza,
Din păgâni, creştini oi fa.
.
Inf. Vasile Simion
Culeg. Ion Chelcea
Loc. Iapa, Sighetu Marmaţiei
jud. Maramureş
Data: 1930
AMET CN- mscr. 314
10. Ciobri-s negri-n codru-ş bate
Ciobri-ş negri-n codru-ş bate

Nime –n lume nu-l aude
Numa-o fată de-mpărat
Ş-aceea că şi-o mânat:
Nouă uscoş
Nouă puşcaş
- Pe mine nu mă puşcaţi
Că nu-s cioară
Care-ţi pare
Ce m-a lăsat Dumnezău
Să jelesc pe frate-meu
Nouă ai şi nouă zâle
Dacă ş-alea plini-le-om.
Da slujba cine-o ascultă ?
Da o-ascultă Maica Sfântă,
C-un fiuţ micuţ în braţe,
Fiuţ plânge, stare n-are.
- Taci fiule, taci dragule,
Că noi ţie da-ţi-om da
316
Două mere, două pere,

Două ţâţe sfinte-a mele,
Să de joci în rai cu ele.
Rămâi gazdă vesel, bun,
C-ai ajuns sfântu Crăciun.
Suflă vântu pe-n turnaţ,,
Scoală gazdă, dă-mi cârnaţ.
Suflă vântu pe-n strejeni,
Scoală gazdă, dă-mi slănini.
Inf. Gheorghe Gherebeu

Culeg. Ion Chelcea.
Loc. Bicsad, jud. Satu Mare
Data : 1930
AMET CN – mscr.314
11. Masă rotilată
Masă rotilată
Domnului Doamne*
Roşie de piatră.
Este un pom pomat,
Este- pom pomat,
De mere încărcat.
De mere încărcat.
Merele picau.
Cele mărişoare
Mereau către soare.
-----------------------------------
* se repetă după fiecare vers
317
Maria Bocşe
Cele mărunţele,
Mereau către stele,
Iar cele din mână,
Mereau către lună.
Merele picau,
Îngerii plângeau
Ceru împodobeau,
Stele luminau,
Luminând frumos,
Noaptea lui Cristos.
Păstorii veneau,
Daruri aduceau.
Inf. Ana Călugăru

Culeg. Maria Bocşe
Loc. Miceşti, jud. Cluj
Data : 1996, 24 decembrie
12. Înaintea estei case
Înaintea estei case,

Măr nu-i mărgăritar*
Este-o piatră răsturnată.
Da de piatră ce-i răzmată
Răzmată –i Maica Sfântă,
Cu fiuţ micuţ la ţâţă.
Fiuţ plânge, stare n-are,
Maica Sfântă-l mîngăiare :
-Taci fiule, taci dragule,
Şuştarul botezului,
-----------------------------------
318
Scaunul judeţului,
Pe cei mici îi boteza
Pe cei mari îi judeca.
Fiul plânge, stare n-are,
Maica Sfântă-l mângăiare :
Tot mătura ceriului,
Să mături ceriul de nori
Şi pământul de neguri.
Fiul plânge, stare n-are
Maica Sfântă-l mângâiare :
Tot cheile Raiului,
Ca să-ncui şi să descui.
- Nu plâng, Maică, pentru-aceea,
Pentru puntea Raiului
Ce-i ca părul capului.
Care om nu-i păcătos
Trece pe punte frumos,
Merge-n Raiul luminos.
Care om îi păcătos,
Pică de pe punte jos
Merge-n Iadu-ntunecos.
Culeg. Emil Precup

Loc. Lujerdiu. jud. Cluj
Publicată în revista”Scânteia” de la Liceul
“Petru Maior”, din Gherla
Data : 1934
319
Maria Bocşe
13 P-aiest rât cu flori frumoase
P-aiest rât cu flori frumoase

Colindăm , Doamne, colind*
P-aiest rât cu flori frumoase,
Gre turmă de oi să pască.
Da la turmă cine umblă ?
Umblă Domnul Dumnezeu.
Şade-n paloş răzâmatu
Zâce- n fluier ferecatu
Când el zâce, turma plânge.
Numai oaia miuăraia
Şade-n coate şi-n jenunţi
Şi se roagă Maicii Sfinte
Să o scoată-n primăvară
Că ea bună plat-a da
La Sângeorz, un miel frumos,
La Ispas, un bulz de caş,
La Rusale -o lână moale.
Inf. Ioan Ciortea,

Culeg. Maria Bocşe
Data : 1998
-------------------------------------
* Se repetă după fiecare vers
320
14. Alb îi dealu, de ce-i alb ?
Alb îi dealu de ce-i alb ?

Lerui, mărului*
Alb îi dealu, de ce-i alb ?
Alb îi de oi şi de boi.
Toate oile păşteau
Numai oaia bălaia
Şi ea sta şi nu mânca.
- Da tu, bălă ce nu mânci ?
- Da io mă tem că mi-ţi da
La gazde şi m-or mânca.
-Da daţi-mă la săraci
-C-ăia bine m-or griji
C-o mânuţă de grăunţă
Şi cu una de săcară
Şi m-or scoate-n primăvară.
Inf. Ioan Ciortea

Culeg. Maria Bocşe
Data: 1998
----------------------------------
321
Maria Bocşe
15. Pleacă june sus la munte
Pleacă june sus la munte

Lină Lină, Rujulină,*
Sus la munte, la custuri
Să vâneze-un cerb d- ăi suri.
L-a vânat cât l-a vânat,
Cerbu-i câine de-nşelat.
Jos la ţară o tunat,
În grădină s-o băgat,
Pradă mare, ce-a prădat.
Rupt-o lin, rupt-o pelin
Şi-o tablă de rojmalin.
Le rupea şi le-mpletea,
Fală-n coarne îşi punea.
Şi ieşea la drumul mare
Şi striga-n fală mare,
Că frică de nimeni n-are,
Sau de june tinerel.
June când îl auzea,
Puse mâna la fogaş
Şi luă arcu-ncordat
Şi luă calea-nainte,
Nicăieri nu hodinea,
Pân’ pe cerb îl ajungea,
Jos la vadul Dunării.
Cerbul din gură grăia :
- Nu grăbi, june, pe mine,
Până vadul eu l-oi trece.
Mintea slabă-l ajungea
Şi pe cerb îl slobozea.
Cerbul vadul îl trecea
322
Şi din grai aşa grăia :

- Rămâi, june, sănătos,
Că-n mâinile tale-am fost
Şi stăpân de min’ n-ai fost.
Trandafir roşu pe masă,
Rămâi gazdă sănătoasă.
Culeg. Ion Chelcea

Loc. Poienii Hunedoarei
jud. Hunedoara
Data : 1930
AMET CN, mscr. 314
16. Coborât-o coborât
Coborât-o coborât
Îngerii lui Domnu ‘ sfânt.
S-o –ntâlnit cu Maria,
Maria fuse, Maria grea,
Tot umblând din casă-n casă,
Nicăria nu o lasă,
Până joi de către sară,
Într-o poiată s-aşezară
Şi-o născut un domn frumos,
L-o numit Domnu Cristos.
L-o-nchinat cu mintă creaţă,
Să fii gazdă pe viaţă.
L-o-nchinat cu busuioc,
Să fii gazdă, cu noroc !
Rămâi gazdă , sănătoasă,
Cu o colindă frumoasă.
Că noi n-am venit a jale
La sălaşul dumitale,
323
Maria Bocşe
Că noi de-aceea-am venit,

Să rugăm pe domnul sfânt
Să-ţi dea bine pe pământ,
Sî-nmulţească vitele,
Ca vara furnicile,
Să-nmulţească roadele,
Poamele şi grânele.
Rămâi gazdă, sănătoasă,
Cu colinda cea frumoasă.
Inf. Călugăru Ana, n.1912

Culeg. Maria Bocşe
Loc. Miceşti, jud. Cluj.
Data: 1996, 24 decembrie
17, Masă rotilată*
Masă rotilată,
Roşie, de piatră
La mijlocul mesei,
Este-un pomuţ verde,
Pomul face mere.
Soarele lucea
Vântul le bătea
Şi pe jos cădea.
Ioan culegea,
După clop punea,
---------------------------
*se colindă la fereastră
324
La fată ducea,
La fete de craiu,
Peste porţi de Raiu.
Culeg. Dumitru Tăuţan

Loc. Floreşti, jud. Cluj
Data : 1927
AMET CN mscr. 31/ 1927
18. În pădure sub alaş*
În pădure sub alaş

Sunt doi pui de porumbaş.
Porumbu’ din grai grăia :
- Cine-n lume s-ar afla
Să ţie puii-aieştea ?
Nime-n lume nu s-a aflat,
Numai o biată turturea,
Ea a zis că i-a ţinea,
I-a purta peste răzoare
Şi le-a căuta bucăcioare,
I-a purta pe sub păduri
Şi le-a căuta bucături.
Dacă puiuţii -or crescut,
Porumbu’ din grai grăia :
-Turtureauă, draga mea,
-Dă-mi tu puişorii mei.
Turtureaua-aşa zicea :
---------------------------
*se colindă la fereastră
325
Maria Bocşe
- Ba eu puii nu ţi-oi da,

Că tu ai fost cap de bărbat
Şi puii ţi-ai lăsat.
Da’ eu am fost cap de muiere
Şi nu i-am lăsat să pieie.
Culeg. Dumitru Tăuţan

Loc. Floreşti, jud. Cluj
Data : 1927
AMET CN .mscr.31 / 1927
19 Doi trecu-mi-ş, mărgu-i Doamne
Doi trecu-mi-ş, mărgu-i Doamne,

Hai doi drumărei,
Drumarii cine sunt ?
Una-i Maica Sfântă, Doamne,
Cu Sfântul Iosif.
Sara-i cuprindea
În poarta lui Crăciun.
Sălaş îşi cerea,
De cum îl ştia.
Crăciun grăia :
Şti-vă Dumnezău salăi
Ce sălaş voi da
Grajdu cailoru
Şi cu-a boiloru.
Maica-ş purcedea,
Grajdu cailoru
Sălaşu-ş făcea,
Din cum îl ştia.
Noaptea dintr-o vreme,
326
Pă Maic-o lovea
Nişte munci cam grele,
Ca fiu sfânt să nască.
Şi nu putea naşte,
De rosuri de cai
Şi de trop de mânji.
Munci o îngreuia,
Lui Iosif grăia :
-Caii să-i lăsăm
Şi să-i blăstămăm,
Să n-aibă saţău
Numa – o dată-n an,
În zi de Ispas
Ş-atunci numa-un ceas.
Maica se ducea,
Grajdu boiloru,
Sălaş îşi făcea,
De cum îl ştia,
Boii-o dabura
Munci-o d-işora
Ca şi-o floricea,
Flori de primăvară,
Coaptă la răcoare
N-ajunsă de soare.
Ziua se făcea,
Crăciun grăia
Către sluga sa :
-Ia-n ieşi până-afară,
Să vezi, slugă, ce-i vedea,
Cei salăi de-aseară,
Or fi şi perit
Că şi noi am fost,
Să perim cu toţi,
327
Maria Bocşe
Şi-n dune mai groase.
Sluga şi ieşi,
Ciuda ce-şi vedea
Iute-ş d-nturna,
Lui Crăciun grăia :
- Ce rându-i de rând,
Crăciune, stăpâne,
Că d-afară -i vară,
Şi-n casă-i iarnă groasă.
Crăciun nădăia
Chei în brânci prindea,
La cămări ieşea.
D-acolo scotea
Viguri de joljuri,
Valuri, postavuri
Şi mândru le-ntindea
Pân’ la Maica Sfântă.
Şi el se ducea,
În coate şi-n jenunţi
Să-şi ceară iertare
Că dac-ar vrut şti
Vrut-or hodini
Şi dune mai groase.
Maica-şi grăia :
Iertu-te, Crăciune,
Numa de te du
Şi-mi adă de moaşe,
Moaşa Fiului,
Pe Alipsata.
Crăciun grăia :
- Cum o voi aduce, Maică,
328
Ciuntă, bolovană
Şi de ochi-i oarbă.
Numa de te du
Şi mi-o adă moaşe.
Crăciun purcedea.
Când cu Alipsata sosea,
Dumnezeu-i vedea.
Brânci prinzătoare
Picioare umblătoare
Şi ochi văzători.
Pe Fiul Sfânt moşea
Cum ea-l ştia.
Să fii, gazdă, sănătoasă,

Cu dalba corinda noastră,
Dumnezeu să vă trăiască.
La mulţi ani !
Loc. Negru, jud. Bihor

Data: 1928
AMET CN.
329
Maria Bocşe
20. Trei crai de la răsărit
Trei crai de la răsărit

La-nchinare au venit
Daruri scumpe aducând,
Lui Iisus Hristos cântând :
-Culcă-te –mpărat ceresc
-În sălaş dobitocesc.
Culcă-te în fân uscat,
De îngeri încunjurat,
Care te vor lăuda
Şi mărire îţi vor da.
Mărire-ntru cei de sus
Şi p-aci pân’ la apus.
Urmează urarea :
Astăzi praznic luminat

Noi cu drag l-am aşteptat,
S-auzim îngerii cântând
Şi craii călătorind.
Îngerii dau veste bună
La tot neamu-dimpreună.
S-aveţi folos
De naşterea lui Hristos.
Inf. Valeriu Bocşe, n. 1935

Culeg. Maria Bocşe
Loc. Sudrigiu, jud. Bihor
Data :1996
330
21. Sus în poarta cerului
Sus în poarta cerului,

Florile dalbe*
Este-o masă rotilată,
Mândră, galbenă, de piatră.
Şede, şede Maica Sfântă,
C-un pahar galbân în mână.
Tot închină şi suspină.
Vin îngerii şi o-ntreabă :
- Ce suspini, Măicuţă dragă ?
- Da io cum n-oi suspina,
Că sunt oameni pe pământ,
Când se scoală nu se spală
Şi se duc la făgădău
Suduie pe Dumnezeu
Şi se prind a şumeni,
Nu se tem că i-oi trăzni,
Dar mi-e milă de prunci mici,
Că rămân prea năcăjiţi.
Inf. Emilia Câmpean

Culeg. Ioana Petrescu
Loc. Dângău, jud. Cluj
Data : 2004
----------------------------------
*se repetă după fiecare vers
331
Maria Bocşe
22. Colo sus şi mai în sus*
Colo sus şi mai în sus

Doamne-o dai, Domnului Doamne **
Este-un strat de busuioc,
Cu cărarea pe mijloc.
Da cărarea cine-o paşte ?
Bou sur, coarnele-i sure.
Da în coarne ce ducere ?
Duce-un leagăn de mătase.
Dar în leagăn cin’şedere ?
Şede Ana Cosânzeana.
Ea cosea şi chindisea
La năfrămi împărăteşti,
La gulere voiniceşti
Şi cânta de răsuna
Nime -n lume n-o auzea.
Noi o zicem şi-o cântăm
Şi la Ana o -nchinăm.
Culeg. Adriana Albu

Loc. Vinerea, jud. Alba
Data : 2004
-----------------------------------
* O colindau Cetele de Feciori la casele unde erau fete. Le urcau pe
un scaun, iar colindătorii le înconjurau, cântând :
“Mere Lina la fântână,
Lina mirlina,
Cu cizmele tropotind,
Cu cănile zuruind….” apoi colindau textul de mai sus.
332
23. Pe cea luncă verde-n josu*
Pe cea luncă verde-n josu

Soroleam, soroleam, dragă **
Mere fata, flori culege.
Şi culege şi-mi dezlege
Şi se uită cam de-o parte.
Vin trei juni ca trei păuni,
C-obrăjori ca doi bujori.
Unu tinsă şi mi-o prinsă
Şi îi luă măr din sân.
Altu tinsă şi mi-o prinsă
Şi îi luă ineluşu .
Ea din gură blăstăma :
- Cel ce-a luat măr din sân
Putrezi-uar ca dânsul
Ca dânsul, ca măr din sân.
Cel ce-a luat cununeaua,
Cununa-s-ar cu dânsa,
Cu dânsa, cu doamna sa,
Cu doamna cununierii.
Cel ce-a luat ineluşu,
Petrece-s-ar prin dânsu,
Prin dânsu ca degetu.
Culeg. Adriana Albu

Data : 2004
---------------------------------
* se colindă la casele unde sunt fete. Refrenul “Soroleam,
soroleam..” se rostea atunci când fata nu se numea Ana sau Lina.
333
Maria Bocşe
24. June calu-şi potcovere *
June calu-şi potcovere,

Junelui, junelui, bunu-i **
Cu potcoave de argintu
Că ţin bine la fugitu.
Cu cuie de sârmă-ntoarsă,
Că ţin la pulberea groasă
June calu- ncălecare
Şi de-aicea se luare
La luncile cotecnite
După cânte mohorâte.
Să te bată vânturile,
Ca pe june gândurile,
Când îşi pleacă la-nsuratu
Şi nu-şi dă pe căpătatu.
Noi o zicem şi-o cântăm
Şi lui Gheorghe-o închinăm
Şi-o-nchinăm cu bucurie,
La mulţi ani cu bucurie !
Culeg. Adriana Albu

Data : 2004
…………………………………………………….
*Se colindă la casele junilor
334
25. Colindă*
Douăzeci de veacuri sunt

De când a fost pe pământ
Întâmplarea minunată
Ce astăzi este serbată,
De când Iosif cu Maria
Au plecat ca să se-nscrie,
După cum a ordonat
Cezar August împărat.
Ajungând cu greutate
Într-o zi pe înserate
La Betleem în cetate
Însă-s uşile încuiate.
Nimeni nu voia să-i lase
Măcar pentru noaptea-n case,
Pe acest mare profet
Ce venea din Nazaret.
Ca să nu doarmă afară,
Într-un grajd atunci intrară.
Jos pe fân se aşezară.
Clipa sfântă-acum sosea
Pentru Sfântă Maria,
Ca să nască pe Iisus,
Fiul Tatălui de Sus.
Şi cum naşte Maica Sfântă
Îngeri vin din cer şi cântă,
Iar un înger se arată apoi,
La nişte păstori cu oi.
Şi le vesteşte-o bucurie
---------------------------------------------------------------------------------
*Colinda a fost compusă de Ieronim Pătrânjan din satul Stremţ, jud.
Alba, în 1968
335
Maria Bocşe
De naşterea lui Mesia.

Păstorii cum auziră,
Îndată se şi grăbiră
Pân’ la Betleem cetate
Să vadă cele-ntâmplate.
Cum în cetate intrară,
Prunc micuţ în iesle-aflară
La care se şi-nchinară
Şi pe Domnul lăudară.
Inf. Lucreţia Galdea, n. 1921

Culeg. Raluca Galdea
Loc. Stremţ, jud. Alba
Data : 2004
26. De n-ar fi greşit Adam
De n-ar fi greşit Adam,

În păcate nu eram,
Iar Adam dac-a greşit
Domnul din Rai l-a gonit,
Din Raiul cel din Eden,
L-a gonit cu greu blestem
Şi din Rai afar-i-a dat.
Adam dacă a văzut
Că-n greşală a căzut,
Au şezut jos într-un loc
Şi-au plâns cu lacrimi de foc,
Cu jale la Rai privind
Şi către Eva grăind :
- O, amar, Evă de noi
Că vom fi tot în nevoi,
Că pe tine te-ascultai
336
Şi din acel pom mâncai

Şi vom lucra pământ cu trudă
Şi cu osteneală multă.
O, Raiule, grădină dulce,
Că din tine nu m-aş duce,
Din mirosul florilor,
Din zvonul albinelor
Şi, o, Doamne, mila ta
Caută spre zidirea sa
Şi nu mă lăsa scârbit
Să fiu până la sfârşit
Aşa tare necăjit !
Inf- Lucreţia Galdea, n. 1921

Loc. Stremţ, jud. Alba
Data : 2004
337
Maria Bocşe
27.Doamne Iisus Hristoase
Doamne Iisuse Hristoase,

Azi e ziua cea frumoasă,
Cu raze prea luminoase.
Tu din cer Te-ai pogorât,
Din Fecioară Te-ai născut,
Te-ai născut din umilinţă
Ca să ne fii de credinţă.
Tu din cer Te-ai pogorât
Cu oameni Ţi-ai petrecut
Treizeci de ani pe pământ,
Pentru-a noastră mântuire
Răbdai Doamne răstignire,
Ca să ne scoţi din pieire,
Din greşala lui Adam,
Care noi părtaşi eram
Toţi cei la iad mergeam.
Fie marele-nvăţat
Pe pământ mult a răbdat,
Pe noi ne-a răscumpărat,
Din cel amărât păcat
Şi s-a dat în chip de rob
Şi ne-a scos pe noi din foc
Şi s-a dat în chip de slugă
Şi ne-a scos pe noi din muncă.
Aşteptai multe, Hristoase,
Ca păsările setoase,
Când coboară la izvoare
Şi în apă că s-adapă,
Din grele primejdii ne scapă.
O Iisuse, nume dulce,
Te-ai sfârşit pe sfânta cruce
338
Toţi cu ea la Rai ne-om duce

Cu toţi sfinţii dimpreună,
Să ne facem voia bună
Şi de-acum până-n vecie
Mila Domnului să fie,
Dumneavoastră bucurie.
Dumneavoastră să trăiţi,
Întru mulţi ani fericiţi
Şi sfintele sărbători
Să vă vină-n ajutor
Şi Sfântul Botez ce vine,
Să-l ajungeţi cu mult bine,
La anul şi la mulţi ani !
Inf. Maria Mocanu, n. 1926

Culeg. Maria Codruţa Luca
Loc. sat Cărpiniş, com. Tărlungeni
jud. Braşov
Data: 2004
339
Maria Bocşe
28. Colo sus pe rămurele
Colo sus pe rămurele

Se bat două turturele
Alerui Doamne
Din mici cioccioarele lor
Pică trei picăturele.
Unde pică lac s-adună
Şi se face eleşteu
Und’ se scaldă Dumnezeu,
Dumnezeu şi Fiul Său.
Ei se scaldă şi se-ntreabă
Bunu-i calu bun îi bun,
Că-i calea de nouă zile,
El o face-n două zile.
Iar se scaldă şi se-ntreabă
Bună-i bună oaia-i bună
Şi de iarnă şi de vară,
Că de iarnă te-ncălzeşte
Şi de vară te-ndulceşte.
Iar se scaldă şi se-ntreabă
Ce-i mai bun pe-acst pământ ?
Bunu-i porcul bunu-i bun,
Care-l tăiem la Crăciun,
La Crăciun ce vine-acum.
Inf. Maria Mocanu, n. 1926

Culeg. Maria Codruţa Luca
Loc. sat Cărpiniş, com. Tărlungeni, jud. Braşov
Data : 2004
340
29. Asta-i sara de Crăciun
Asta-i sara de Crăciun

Maica Sfântă-i tot pe drum
Umblă-n sus şi umblă-n jos
Bate vântul friguros
Hainele-i erau ude
Uscate n-avea de unde.
Cum mergea aşa pe drum
Se-ntâlni cu Moş Crăciun.
-Bună sara , Moş Crăciun
Şi dumneata eşti pe drum.
Nu mă laşi în patul tău
Ca să nasc pe fiul meu ?
-Eu, Marie, te-aş lăsa,
Dar nici eu n-am unde sta.
Du-te-n grajdul vitelor
Şi te-aşează-n ieslea lor,
Că vitele n-au ce-ţi face
Şi vei naşte fiu-n pace.
Şi când zorile zoreau
Maica pe Iisus năştea.
Şi când naşte Maica Sfântă,
Îngerii din ceruri cântă.
Inf. Ana Nechita

Culeg. Monica Nechita
Loc.Sat Mihăieşti, com Sânpaul, jud. Cluj
Data : 2004
341
Maria Bocşe
30. Naşterea Domnului nost
Naşterea Domnului nost

Noi cu toţi ştim cum a fost
N-a fost în pat pe perină,
Nici în casă de hodină
Ci-n ieslea dobitocească
Trebuia Hristos să nască.
Dacă s-a născut Hristos
Irod a fost mânios
Şi-a trimis poruncă-n ţară
Pe toţi pruncii să-i omoară,
De doi ani mai mici în jos,
Ca să-l taie pe Hristos.
Iară Îngerul i-a spus
Să se ducă la Egipt,
Pruncul să fie scutit.
După colinda de mai sus şi după primirea darurilor, se rosteşte
“Mulţămita “ :
Cine mi-o dat măruţu
Fie-i măru plin de mere
Şi poiata de viţele
Ca s-aveţi noroc de ele !
Cine mi-a dat nucuţa
Fie-i nucul plin de nuci
Şi poiata de juncuţi ,
Ca s-aveţi noroc de ei !
Inf. Ana Nechita

Culeg. Monica Nechita
Loc. Sat Mihăieşti, com. Sânpaul
Data : 2004
342
31. Ziurel frumos de zi
Prin munţii cu paltinii,

Pe unde trec oamenii,
Noi mergem şi colindăm
Şi la această casă stăm
Ziurel frumos de zi !
Aici stă o Sânziană,
Cum nu-i floare la poiană.
Ochii ei sunt două mure,
Gura-i fragă de pădure,
Ea -i c-un ficior credinţată
Şi cu el va fi în viaţă
Şi amândoi s-o vâjit
Ca doi meri ce-o înflorit,
Şi-or fi ei ca o tulpină,
Nici o vorbă de-a străină
N-a putea a-i despărţi.
Nice un năcaz hăţi,
Şi noi încă nu om mere,
Ci le-om fi pe-a lor plăcere
Ca trandafirii-n fereastră,
Ca floarea de pe coastă.
O tot zis o păsărea
De pe-o dalbă rămurea :
-Ceşti doi oameni fericiţi
Să fie tăt mulţumiţi,
343
Maria Bocşe
Buţi cu bani să aibă ei

Şi mai mari şi mărunţei.
Holda le fie cât bradu
Şi să îi cinstească satu,
Şi a lor cinstiţi părinţi
Să le fie fericiţi
Cum e rodul pomilor
Din grădina zorilor
Ziurel frumos de zi.
Şi ceşti doi ce s-or uni
Şi fericiţi or trăi,
S-aibă prunci şi mândre prunce,
Orişiunde de s-or duce,
Ziurel frumos de zi.
Rămâi, gazdă sănătoasă,
La mulţi ani fii veseloasă,
Cum e câmpul ăl cu flori
Şi cei munţi cu cei bujori,
Inf. Ioan a Petri, n.1943

Culeg. Adrian Puţura
Loc. Bistriţa, jud. Bistriţa Năsăud
Data : 2004
344
32. A făcut Domnul Hristos
A făcut Domnul Hristos

Pe Adam foarte frumos,
Pe Eva i-a dăruit
Şi împreună i-a întâlnit
Şi în Rai i-a aşezat
Mare poruncă le-a dat :
- Din toţi pomii să mâncaţi,
Numai din pom înflorit
Să nu mâncaţi că-i oprit.
Şarpele înveninos
A plecat o creangă-n jos
Şi-a luat un măr frumos
Şi la Eva i l-a dat.
Eva din el a muşcat
Şi şi lui Adam i-a dat.
Adam şi el a mâncat.
Dumnezeu a şi strigat :
-O, Adame, ce-ai lucrat ?
- Doamne, Eva mi l-a dat.
- Dar tu, Evo, ce-ai lucrat ?
- Doamne, şarpele mi-a dat.
-Tu, Adame, mergi în jos
Lucri ca şi-un păcătos
Şi tu, Evo, încă-i mere
Vei naşte fii cu durere
Veţi lucra pământ cu trudă
Şi cu osteneală multă.
Inf. Lucreţia Galdea, n. 1921
Loc. Stremţ. jud Alba
Data : 2004
345
Maria Bocşe
33. Dumnezeu de la-nceput
Dumnezeu de la-nceput
Lumea şi toate a făcut
A zidit pe Hristos
Şi pe Adam foarte frumos.
Şi cu Eva l-a-nsoţit
Şi le-a dat grădină-n Rai,
Din toţi pomii să mănânce,
De cel oprit să nu se-atingă.
Dar ei cum n-ar fi gustat ?
Da şarpele-nveninat
Sus pe creangă s-a ţâpat
Şi un măr o apucat.
Evii-n mână i l-a dat
Şi Adam a gustat.
Dumnezeu s-a supărat
Şi din Rai afar’ i-a dat.
Mers-o Adam pân’ la un loc,
Plângând cu lacrimi de foc.
Dumnezeu i-o cuvântat :
- Taci, Adame, nu mai plânge,
Nu vărsa lacrimi cu sânge
Că de-acum ţi-i câştiga,
Pâinea, cu sudoarea ta.
Pe Eva a blestemat-o :
-Evo, când ţi-i naşte prunci
Să ai dureri şi grele munci
346
Şi să fii bărbatului
Tot sub ascultarea lui.
Inf. Laurenţia Olar, n. 1936

Culeg. Zoltan Racz
Loc. Ibăneşti, jud. Mureş; Data : 2004
34. Sus în poarta ceriului
Sus în poarta ceriului

Flori dalbe de măr*
Este-o scară, tăt de ceară
Suie-un domn şi se coboară,
După pene de feciori
Pă sfintele sărbători.
Nouă gazda ni datori
C-o sticluţă de pălincă,
Nu mai mare, nu mai mică,
Numa cum să ne-mbătăm
Că mai bine corindăm.
De-a fi –ndulcită cu miere
Pe grumaz mai bine-a mere.
De-a fi pusă şi piper,
N-am băut de-alaltăieri.
De-a fi pusă şi paprică,
N-am băut de duminică.
Culeg. Dana Suciu

Loc. Sălsig, jud. Maramureş
Data : 2004
..................................................................
347
Maria Bocşe
35 Pă râtuţu cel cu rouă
Pă râtuţu cel cu rouă

Linu-i lin şi flori de măr*
Este-o curte mândră, nouă,
O curte de şezătoare,
De şapte fete fecioare.
Toate, toate torc fuioare,
Numai una lăcrimează.
Vine mă-sa şi-o întreabă:
- Ce tot plângi, fiucă dragă ?
- Dar eu cum n-oi suspina ?
Vinu-m’ , maică, peţitori,
Peţitori, feciori de crai
Nu vrei, maică, să mă dai.
- Da-acolo cum te-oi da ?
C-acolo-s patru feciori
Trăbă patru brâie-n flori.
Acolo-s patru cumnaţi,
Trăbă patru cai gătaţ
La-nălţatu împărat,
Trăbă-on cal mândru gătat.
La-nălţata-împărăteasă,
Trăbă –i rochie de mătasă,
Pă din jos cu aor trasă.
Inf. Catiţa Pop, n. 1939

Culeg. Mihaela Rada Radu
Loc. Coaş, jud. Maramureş
Data : 2004
----------------------------------
348
36. Colindă ţigănească
Învârtă-te pană de brad

Hoi ler, flori de măr*
Că Crăciunu-i mort de bat
Nu ştiu batu-i ori beteag,
Ştiu că moartea-i stă la cap
Şi cu cucu la picioare
Zice cucu către moarte :
-Du-te-n sărăcie moarte,
Că tu pe unde te duci
Iei maicile de la prunci
Şi rămân pruncii săraci,
Ca viţeii de la vaci,
Da’ io pă unde mă duc,
Ies plugari cu plugurile,
Neveste cu gustările.
Culeg. Gabriel Man

Loc. Sat Lemniu, com. Letc, jud. Sălaj
Data : 2004
-----------------------------------
349
Maria Bocşe
37. Lăudaţi şi cântaţi
Mititel şi-nfăşeţel
În scutec de bumbăcel,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi.
Neaua ninge
Nu-l atinge,
Vântul bate,
Nu-l răzbate.
Şi vă bucuraţi
Şi de-acum până-n vecie

Mila Domnului să fie.
Şi vă bucuraţi.
Care cu puterea sa
Care cu puterea sa
Va împărăţi lumea.
Şi vă bucuraţi.
Inf.Lucreţia Haţegan, n. 1936

Culeg. Ion Dragoş
Loc. Bogata, jud. Mureş
Data : 2004
350
38. Întreabă-şi întreabă
Întreabă-şi întreabă,
Sfinţi pe Dumnezeu (bis)
Din ce s-o făcutu
Pita şi vinul şi-a treia minune.
- Da voi dragi de sfinţi
Ce mă întrebaţi şi mă ispitiţi,
Că voi bine ştiţi,
Bine ca şi mine (bis)
Din ce s-o făcutu
Pita şi vinul şi a treia minune,
Gândul şi fiorul şi Sf. Duhorul
Cei nedespărţiţi.
Ca ei să trăiţi,
Să fiţi fericiţi ! (bis)
Culeg. Adelina Patzi

Loc. Sighet, jud. Maramureş
Data : 2004
351
Maria Bocşe
39. La cel vârvuţ de munte

Sus la cel vârvuţ de munte
La iarba până-n jerunte
Suntu-şi trei păcurărei,
Cu trei turme pângă ei.
Cu fluiere înverigate,
Cu baltaje-ncorurate.
Cei mai mari îs veri primari,
Da , la celălalt, mai mic,
Facu-i legea de perit.
-Pă mine mi-ţ d-omorî
Omorî-mi-ţ, fraţilor ?
Da unde mi-ţ- astupa ?
În strunguţa oilor,
În ţărcuţu mieilor.
Am un fluieraş de-arjint,
-Să mi-l puneţi pe mormânt
Cu vrănuţa cătă vânt.
Cân’ vântuţu o sufla
Fluieraşu-o fluiera,
Oile s-or aduna
Şi pă mine m-or căuta.
Oile cele bălăi,
Mândru m-or căuta pe văi.
Oile cele cornute
Mândru m-or căuta pe munte.
Oile cele-mbăiţate,
Mândru m-or căuta pe sate.
Culeg. Robert Wiskolcz

Loc. Oarţa de Jos jud.Maramureş
Data : 2004
352
4o. Pe străzile-n Viflaim
Pe străzile-n Viflaim
Iisus s-a născut în sara de Crăciun*
Umblă Maica cu Iosif
Ori la ce poartă bătea
Nimeni-năuntru nu-i primea.
Când din Viflaim să iasă,
Se opriră la o casă.
Un tânăr în poartă sta
Şi pe ei îi întreba :
-De unde sunteţi drumeţi ?
-Tocmai de la Nazaret !
Fie-ţi milă tânăr bun
Şi nu ne lăsa pe drum,
Că afară-i frig şi noapte,
Biata Maică nu mai poate,
Că afară-i noapte tare
Maica abia stă-n picioare.
Tânărul fiind milos
Îi răspunde bucuros :
- Nu departe de oraş
Are tatăl meu un grajd.
Grajdu-i mare, încăpător
----------------------------
353
Maria Bocşe
Şi de drumeţi primitor.
- Eu acolo duce-m-oi
Şi paie aşterne-mi-oi.
Pe paie de grâu curat
Se naşte un prunc minunat,
Pe paie de grâu frumos,
Se naşte Iisus Hristos
Culeg. Liviu Dunca

Loc. Vişeu, jud. Maramureş
Data : 2004
41. Naşterea Domnului
În sara Crăciunului
Naşte Fiul Domnului.
Când pă Fiu că l-a născut
Mândră zare s-o văzut
În spatele lui Sântiept
Scris îi soarele cel drept.
Vine nănaşa cea mare,
Nu se poate-apropiare
De fumu tămâilor,
De para făcliilor.
Iar colinda-i atâta,
Cine-ascultă să trăia.
Inf. Anişca Paşca, n. 1938

Culeg. Lavinia Răican
Loc. Leordina, jud. Maramureş
Data : 2004
354
42. Din Maria s-a născut
Din Maria s-a născut

Domnu’ Iisus pe pământ.
Lui Iuda I-o fost urât.
Iuda iubitor de bani
L-au vândut la-I săi duşmani.
Când banii-n mână i-o pus,
Pă Domnu’ Iisus l-o dus
Pă dealu‘ Golgoţii-n sus.
Pă cruce de lemn l-o pus,
Cu suliţa l-o străpuns
Mult sânje şi apă au curs.
Unde sângele curgea,
Viţă de vie creştea,
Strugurele se cocea,
Maria le culegea
Şi din gură-aşa zâcea :
-Aista-i vin nevinovat,
-Spală orişice păcat,
Domnu ‘ Iisus ni l-o dat,
Când pă cruce s-o găsit
Şi pe noi ne-o mântuit.
Inf. Ioana Cora, n.1935

Culeg.Oriana Pelladi
Loc. Bârsana, jud. Maramureş
Data : 2004
355
Maria Bocşe
43. Nouă azi ne-a răsărit
Nouă azi ne-a răsărit

Domnul Iisus Hristos
Din fecioară s-a născut
Şi cu lapte s-a crescut
Şi pe braţe s-a purtat
Domnul Iisus Hristos.
Cum e robul s-a smerit
Şi pe noi ne-a mântuit
Domnul Iisus Hristos.
Inf. Cornelia Vulvară, n. 1921

Culeg. Diana Rita Asztalos
Loc. sat Vad, com. Şercaia, jud. Braşov
Data : 2004
356
44. Veniţi toţi cei din Adam
Veniţi toţi cei din Adam

Şi cu fiii lui Avraam
Să-i cântăm versuri cu jale,
Pentru a lui Adam greşale
Căci Adam dac-a greşit
Domnu’ din Rai l-a azvârlit.
- Ieşi, Adame, de la mine
Dacă te-ai lipsit de bine.
Nu te-ai lipsit de viaţă,
Că te-ai lipsit de dulceaţă,
De dulceaţa pomilor,
De mirosul florilor.
Şi-a ieşit Adam plângând,
Cu sapa -n pământ săpând
Şi Eva-n furcă torcând,
Tot plângând şi suspinând.
Mulţumimu-ţi Doamne, Ţie,
Că ne-ai scos de la robie
Şi ne-ai dat împărăţie,
Amin, Doamne, slavă Ţie.
Inf. Livia Radu

Culeg. Nicolae Stanciu
Loc. Blaj, jud. Alba
Data : 2004
357
Maria Bocşe
45. Mare minune s-arată
Mare minune s-arată

În Viflaim astă dată.
De îngeri şi de păstori
De îngeri şi de păstori
Păcurarii de la oi.
Aude-se laudă multă
Lângă peştera cea sfântă.
Strigă păstorii toţi tare:
- Lauda Domnului prea mare
Rânduită este-acuma.
Spre Răsărit la maghi numa
O stea lucită, frumoasă
Cu raze mult luminoase
Irod, craiul cel ce domnia,
Auzind, la inimă-l străcnia
Cu durere-l săgeta,
Către Crai aşa zicea :
- Mergeţi voi de vă-nchinaţi !
De-aflaţi, aşa veste să-mi daţi
Ca să pot şi eu să vin
Şi lui ca să mă închin.
Inf. Eutimiu Lăpăduş, n. 1924

Culeg. Maria Bocşe
Loc. Căvăran, jud. Caraş Severin
Data : 1964
358
46. Steaua sus răsare
Steaua sus răsare

Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte.
Că astăzi Curata
Prea nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia
Naşte pe Mesia.
Magii cum zăriră

Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă porniră
Îndată-l găsiră
La dânsul intrară
Şi se închinară
Şi se închinară.
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mar.,
359
Maria Bocşe
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân’ la bătrâneţe
Pân’ la bătrâneţe.
Inf. Csupan Eduard Z.

Loc. Reghin, jud. Mureş
Data : 2004
47. Supt ăl măr mare-nflorit
Supt ăl măr mare-nflorit

Doi, Lerui, Lerui, Lerui
Este-un pat mare încheiat.
Dar pe el cine-mi doarme ?
Doi Lerui, Lerui, Lerui,
Doarme Sfânt, Sfântu Ion
Cu dalba de împărăteasă,
Doi Lerui, Lerui, Lerui
La cap mi-are perioare
Doi Lerui, Lerui, Lerui.
La picioare
Scorţişoare.
Când se-ntinde
Mă cuprinde,
Vânt de vară
Mi-adiară,
Doi Lerui, Lerui, Lerui,
Frunzele le scuturară.
Ion când se deştepta
360
-Dalbă-i, dalbă jupâneasă

Pă noi ne-a nins
Ne-a viscolit
-Taci, doamnă, nu fi dormită
Că n-a nins,
N-a viscolit
Vânt de vară
Mi-adiară
Frunzele le-a scuturat
Pe noi că ne-a presurat
-La anu cu sănătate.
Culeg. Ana Maria C. Spânu

Loc. Craiova
Data : 2004
48. Bună dimineaţa la Moş Ajun
Bună dimineaţa la Moş Ajun

Că mâine e Moş Crăciun.
Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi
Ori plecăm supăraţi ?
Ne daţi un covrig
Că murim de frig ?
Ne daţi o bolândeaţă
Că o să cădem ghiaţă ?
Am venit şi noi o dată

La un an şi jumătate
Şi la anu să venim
361
Maria Bocşe
Sănătoşi să vă găsim.
Bună dimineaţa la Moş Ajun.
Scoală-mi-te, doamnă mare
Şi ne-aprinde-o lumânare,
Lumânarea cea mai mare
C-a intrat Ajunu-n curte.
Las’ să intre, să colinde,
Că demult n-a colindat,
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ce-a-nflorit s-a vestejit.
Numai foaia fagului
Şade-n poarta Raiului
Şi-l priveşte pe Cristos
Ca un trandafir frumos.
Bună dimineaţa la Moş Ajun.

Loc. Craiova, jud. Dolj
Data : 2004
49. Sorcova
Sorcova, vesela,
Să trăiţi, sî-mbătrâniţi,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata
Câte paie sunt pe casă,
Atâţia galbeni pe masă.
Câţi cărbuni sunt în cuptor
Atâtea vite în obor.
Prichi, prichi revărsat
362
Nici cocoşii n-au cântat

Nici noi n-am întârziat
Şi cu sorcov-.am plecat
Numai floarea soarelui
Şade-n poarta Raiului
Şi păzeşte pe Cristos
Ca un trandafir frumos.
Raiule, grădină dulce
Nu te-nduri a te mai duce
De mirosul florilor,
De dulceaţa pomilor.
Azi este Sfântul Vasile
Şi urăm moşilor bine

Data : 2004
50. Sorcoviţă, veseliţă
Sorcoviţă, veseliţă,
Ieşi afară la portiţă,
Cu pistoale la picioare,
Cu arme la căpătâi
Trec fete cu porumbei
Dusără apă în ciocuri
Şi zburară şi lăsară
Peste o vadră cu vin,
De la Dumnezeu, amin.
Data : 2004
363
Maria Bocşe
51. Sorcova de la bătrâni
Sorcova de la bătrâni
A fost dată de români
De români şi de plugari
Ca un fel de belşugari.
Prichi, prichi revărsat,
Nici noi n-am întârziat.
Mă sculai de dimineaţă
Şi luai sorcova frumoasă
Şi pornii din casă-n casă,
Toată lumea să mă vază,
Să mă vază, să mă crează
Că am sorcovă frumoasă.
La anu şi la mulţi ani,
Dumneavoastră să trăiţi
Şi nouă să ne plătiţi.

Data : 2004
52 Urarea la semănat*
Să ningă
Să plouă
Să picure rouă
Şi grâu să-ncolţească,
Bogat să rodească,
------------
*Urarea semănatului se face după rostirea Pluguşorului, în cadrul
obiceiului de Anul Nou, “Semănatul”, invocator de rod şi belşug.
364
S-aducă nădejde
Trecând de primejdie.
Copiii să crească,
Mulţi ani să înflorească,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii
Şi-n timpul primăverii.
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
Culeg. Simona Pătraşcu

Loc. Fundu-Moldovei, jud. Suceava
Data : 2004
365
Maria Bocşe
366
-----------------------------------------------------------------------------------
GLOSAR
Ai (subst. pl.) ani

aiest (pronume) acest
aieştia (pronume) aceştia
aista (pronume) acesta
alaş (subst.) tufiş
alea (pronume) acelea
aor (subst.) aur
apropiare (vb. imperfect arhaic) apropia
arjint (subst.) argint
ăia (pronume) aceia
ăl (pronume) acel
Bat (adj) beat

bălă (adj.) bălaie
beserică (subst.) biserică
beteag (adj.) bolnav
bolândeaţă (subst.) colăcel
brâncă (subst.) mână
bucăcioare (subst. pl.) bucate, seminţe
367
Maria Bocşe
Ceastă (pronume) această

cei (pronume) acei
ceşti (pronume) aceşti
ciobri (subst. pl.) corbi
cioccioare (subst. pl.) ciocuri
ciudă (subst.) minune
cocie (subst.) căruţă
codrioară (adj) pădureană, codreană
corci (adj) corcitură
corindă (subst.) colindă
a corinda (vb) a colinda
cotecnit (vb. particip.) ascuns
crează (vb.) să creadă
curătură (subst.) loc defrişat
custuri (subst. pl.) stei de piatră
a căpăta (vb.) a obţine
Da (prepoz.) dar
a dabura ( vb.) a aburi
dalb, dalbă, dalbuţ (adj.) alb, albă, pur, senin
dereptate (subst.) dreptate
dimpreună (adv.) împreună
a dişora ( vb.) a uşura
dobitocesc ( adj. “sălaş dobitocesc”) adăpost pentru animale
a dobleci (vb.) a înţelege, a se dumiri
368
ducere (vb. imperfect) ducea

dună (subst.) pilotă cu pene, plapumă
a durmi (vb.) a dormi
Estei (pronume în dativ) acestei
A fa (vb., prescurtare populară) a face

ficior (subst.) fecior
fogaş (subst.) tolbă, traistă din piele
făgădău (subst.) cârciumă
Galbin ( adj.) galben

gătat (adj.) împodobit
grădioară (subst.) grădină împrejmuită
gre (adj.) grea, însărcinată
Hai (pronume, formă populară) acea

hinteu (subst.) trăsură
hodină (subst.) odihnă
a hodini a se odihni
369
Maria Bocşe
Io (pronume) eu
Îmbăiţate (adj.) bălţate

a încălica (vb.) a încăleca
încălecare (vb., imperfect) încăleca
încorurat (adj.) intarsiat cu os de corn
a încunjura (vb.) a înconjura
a îngreuia (adj.) a îngreuna
întrâvăitat (adj.) înşeuat
a înturna (vb.) a se întoarce
înverigat (adj.) inelat
Jenunte, jenunţi (subst.) genunche, genunchi

Joljuri (subst.( pânzeturi
Luare (vb., imperfect) lua

lucefele (subst.) luceferi
Maier (subst.) oier

măreaţă (adj.) mândră
370
mărg (vb.) merg

mânci (vb.) mănânci
a mângăiare (vb.) a mângăia
mândră (adj.) frumoasă
a mere (vb.) a merge
me-ţi (vb.) mergeţi
miuăraia (subst.) mioara
munci (subst.) dureri
A nădăi (vb.) a înţelege, a pricepe

nicăria (adv.) nicăieri
nime (pronume) nimeni
nost (pronume) nostru
Pană, pene (subst.) floare, décor la pălărie

pă (prepoz.) pe
a piei, a peri (vb.) a pieri
perioară, perioare (subst.) perniţă, perniţe
a plini (vb.) a împlini
potcovere (vb., imperfect) potcovea
a presura (vb.) a presăra
a prinde (vb.) a începe
A răzma (vb.) a rezema

rât (subst.) ogor
Ristos (subst. propriu.) Hristos
rojmalin, rosmalin (subst.) rozmarin
371
Maria Bocşe
rotilată (adj.) rotundă

S
Salău, salăi (subst.) drumeţ, oaspete

sară (subst.) seară
saţău (subst.) saţ
sălaş (subst.) adăpost
sânje (subst.) sânge
sobă (subst.) cameră
scorţişoare (subst.) covoare, scoarţe
soroleam (subst., apelativ pop.) soră
a străcni (vb.) a supăra
strejeni (subst.) streaşini
a sudui ( vb.) a înjura
sunea (subst.) fustă
subt, supt (prepoz.) sub
Şedere (vb., imperfect) şedea

a se şumeni (vb.) a se îmbăta
Tăt (adv) tot

tinse (vb., perf.simplu) întinse
trasă (adj.) tivită
trăbă (vb.) trebuie
să trăia (vb. conjunctiv pop.) să trăiască
trop (subst.) tropot
372
A se ţâpa (vb.) a se arunca
A ustăni (vb.) a obosi
Valuri (subst.) vrafuri de pânză

vârvuţ (subst.) vârf
viguri (subst.) vrafuri de pânză
a se vâji (vb.) a se potrivi
ar vrut şti
(vb. condiţional optativ pop.) ar fi ştiut
vrut-or
(vb. condiţional optativ pop.) ar fi ştiut
vrănuţ (subst.) vrana fluierului
A zâce (vb.) a zice ; a cânta

zâle (subst.) zile
zâioară (subst.) zână
373
Maria Bocşe
374

Bocse Maria Obiceiuri Traditionale Sarbatori Transilvania 3 4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bocse Maria Obiceiuri Traditionale Sarbatori Transilvania 3 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Sărbători, credinţe, rituri, mituri

“Mângăietorule încununat de spini

Coperta şi tehnoredactare: Nicolae Nerţan

Biografie Maria Bocşe 375

Aplecarea spre cercetarea spiritualităţii populare a devenit în

Tuturor celor care m-au încurajat şi m-au sprijinit – cititori,

Ziua Crucii, 14 septembrie, 2007

La vremea “miezului” de vară, când seceta este tăiată de ploi cu

“Blestem rău pe casă

Seninul să se întoarcă luminat,

Astfel erau simbolurile incantaţiei pe care am auzit-o în urmă

Orient, ca şi din Nordul Europei) acest personaj fabulos, cu putere de

ne-a spus povestea sa fantastică, badea Găvrilă din Hinchiriş, poveste

Locuitorii plaiurilor carpatine- prin empirismul multimilenar

îndepărtarea “gujuliilor”(a insectelor), presărau în unghere plante

instrumente cereşti tunetul, fulgerul şi trăznetul”(Berdan,2001,

creştine, de închinare lui Dumnezeu prin “jertfa focului”. Oamenii

aducând până la noi întregul complex de fapte, de înţelepciune şi de

(Bocşe, Mihaiu, 2005, p. 121)

Legendele populare spun că Dumnezeu i-a dat ca ajutor pe

SÂNTILIILE- SĂRBĂTORILE PASTORALE DIN

Colindele româneşti pomenesc şi “rosturile” Sfântului Ilie de

“Sus în poarta ceriului

C-oi tuna şi-oi fulgera,

(Bocşe, Mihaiu, 2005, p.62)

La Sântilie se celebrau “Moşii de Sântilie”, ziua morţilor, cu

pe platouri şi munţi, pentru sărbătorirea soarelui, a focului, a

TÂRGUL DE LA GĂINA, ÎNTRE MIT ŞI ADEVĂR

Din timpuri imemorabile, miezul verii, în preajma zilei de Sântilie-

atât de specifică geniului românesc nu se prezintă ca un sentiment

ţesături “alese“ în războiul de ţesut, “furci de tors împistrite”(meşterii

Ion Muşlea, întemeietorul “Arhivei de folclor” din Cluj Napoca

Scriitorul maghiar, Francisc Kazinczy- bihorean de origine-

Scriitorul român, Ion Slavici, bun cunoscător al etnografiei

pătrare calendaristice, după echinocţii şi solstiţii, pe fondul unor

legată de perioadele de răgaz, între etapele agro-pastorale. Marile

SFÂNTUL PANTELIMON TĂMĂDUITORUL

În permanenta luptă a omului pentru învingerea bolilor şi

fereşte şi “vitele şi păsările de ciumă, îngrijeşte de sănătatea

drumul plecării şi încep a se cârdui”. În ziua de PANTELIMON

de el, noi românii şi cât de vie a rămas prezenţa lui în conştiinţa

“Eu m-apuc să fac de-ntors

Din Ruşii Munţi

S-o luat (cutare) la drum,

Nime-n lume n-a auzit

“Rupt din Postul Mare al Paştilor”, închinat pomenirii şi

În ziua de 1 august se ducea la biserică “ofrandă de pârgă”,

Disperarea Măicuţei sfinte – atât de firească oricărei mame –

“Maica Sfântă se luară,

-Fiul sfânt îi cunoscut,

Această ipostază a durerii este prezentă şi în legendele populare.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ (“Probejenia”)

An de an, de două milenii, lumea creştină celebrează

într-o altă perioadă a sacrei întemeieri spirituale, în numele lui

Oamenii satelor- care la vremea solstiţiului de vară (la

“Numa-atâta-i vara vară,

(inf. Ioniţă G.Andron, Negreni, jud. Satu-Mare)

Anumite obiceiuri păstrate în unele enclave izolate ale

Luna august se mai numea SECERAR, căci în ţinuturile

“ De unde cununa vine

Între “Sânte Mării” , de la 15 august, până la 8 septembrie, pe

strugure”, căci acestea reprezentau în sens “euharistic” însuşi rostul

În contextul sărbătoririi înrudirii “de cruce” dintre noile