Datini străbune

Originea datinilor de Crăciun

Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă

perenă a culturii noastre tradiţionale. Perioada sărbătorilor de iarnă începe de Sfântul
Nicolae,
sărbătorit de
credincioşii
ortodocși pe 6
decembrie şi
se termină de
Bobotează pe
6 ianuarie.
Aşadar, o lună
plină în care
tradiţia este la
loc de cinste.
Cele mai
răspândite şi
mai fastuoase
s-au dovedit a
fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului, sărbătorirea Anului Nou (Revelionul) şi a
Bobotezei. Cel mai important este Crăciunul, considerat ca sărbătoarea naşterii Domnului
nostru Iisus Hristos.
Vechile datini româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină
de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.
Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate,
rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele
şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţia
sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies Natalis Solis Invicti.
Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească,
de ceremonie, petreceri şi urări. Termenul “colindă” este de origine latină şi provine de la
cuvântul latin “calendae”, derivat din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă
a vesti.
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare
nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul
nostru strămoşesc şi una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului
religios românesc. Prezenţa în colindele şi pluguşoarele noastre a numelui lui
“Bădica Traian” ne aminteşte de timpul formării poporului român şi de strămoşii neamului
nostru.

Istoricul colindelor

Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrăţişare
aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum a făcut-o
poporul român. Colindatul este una din practicile care se înglobează în obiceiurile
caracteristice de iarnă. Ajunul Crăciunului este noaptea bucuriei, pentru că este momentul
când se naşte Mântuitorul. Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se
formulează dorinţe ale oamenilor, uneori acestea atingând limitele fabulosului.

Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit la
peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi
bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul
îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului
minunea la care au fost martori. Colindul este
o nepreţuită zestre spirituală pe care o moştenim
din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite
un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar
colindul este şi bun pentru că această veste are
menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în
lume şi între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de
Crăciun au fost o adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună
înțelegere. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare
bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă,
comparaţiile se întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape
din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie
colindelor.

Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele sunt de factură agrară,
descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite
animalelor, etc. Sunt întâlnite, de asemenea, colinde care vorbesc despre boală
(moarte) sau colinde în care se evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte
obiceiuri şi credinţe ale păstorilor.

2
În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică rituală, cade în seama cetei de colindători
care sunt îmbrăcaţi specific zonei unde se colindă şi au în recuzita lor diferite accesorii:
pene, iederă, salcie sau nuiele de alun, zurgălăi, bâte ornamentale.
Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice. Colindele religioase au o
origine literară şi se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de
colindători la situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine
bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip păgân.

Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin
versurile lor duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri
religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le
cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care
a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Majoritatea colindelor au în
centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi
naşterea Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile
colindelor româneşti alături de Fiul Său iubit: “Că astăzi curată,/Prea nevinovată,/Fecioara
Maria/Naşte pe Mesia.”

,,E vremea colindelor”

Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se pleacă
în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moș-ajunul: “Bună dimineaţa la Moș-
ajun …”, mai apoi cei mai în vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea
nopţii sau chiar “noaptea pe la cântători”.
Colindătorii poartă
diferite denumiri: ceată
de colindători, ceată de
feciori (în Transilvania),
ceată de juni (în ţinutul
Sibiu-Făgăraş), bute,
butea feciorilor (junilor)
(în ţinutul dintre Olt şi
Târnave),
beze (în
Câmpia
Transilvaniei
şi Năsăud), dubaşi (în Hunedoara vestică şi ţinutul Hălmagiu-Beiuş), preuca (în

3
Ţara Loviştei), zoritori (în Ţara Bârsei), călușari (în zona dintre Sibiu şi Strei, întrucât
colindătorii urează şi joacă jocul cu acest nume), etc.
Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele de colindători pornesc de obicei de la o
margine de sat la alta, luând casele la rândul. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau
gazdele dacă îi primesc. Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea, cu porţile deschise, cu
câinii legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu numele Domnului, menit sa
risipească mâhnirile şi să aducă vestea cea bună. Ritualul se desfăşoară de obicei începând
din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase
până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale
şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-
o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie,
îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la
casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat
darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de
sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei,
intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările
tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă
într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte
primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg satul,
grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.

Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic.
Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică). Ritualurile
care implică fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa anumitor
roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit
şi dansează) şi un „moş” sau doi. La sfârşitul colindului dobarul face zgomot, iar gazda
“plăteşte colinda” – cu bani, colaci, covrigi, nuci sau mere. Cel mai de frunte dintre
colindători ia darul şi mulţumeşte gazdei urându-i sănătate, prosperitate şi belșug.

Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu trebuie să
rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea că atunci când nu se vor mai
auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume.