Sărbătorile copilăriei mele

S
ărbătorilecopilăriei mele, de care am să vă vorbesc

Astăzi, paşii mă îndreaptă cu o atracţie magică, spre tărâmul cărţilor. Mă îndrumă,

cunoscători, prin labirintul literelor, spre prietenele mele dragi, cărţile. Acolo regăsesc,
întotdeauna, cu surprindere, atâtea veacuri de suflete-litere înviate de suflete-om! Arghezi,
Coşbuc, Topârceanu, Eminescu…, pe ei şi mulţi alţii îi regăsesc printre amintirile versurilor din
leagănul copilăriei.

Mireasma florilor de tei răzbate, încă, din faldurile unei păduri cutreierate de ultimul
romantic ascuns de lumina Luceafărului. Iar eu, îmi odihnesc privirea pe chipul ghiocelului,
primăvăratic răsărit dintre filele unei cărţi răsfoite cu nostalgie. El, ghiocelul este dăruit copilăriei
să păstreze în taina lui dalbă, farâma de inimă de copil ce şi-a uitat, demult, la poarta sufletului,
păpuşile.

Un gând, o rază-nalucă ancorată în marea aducerii-aminte, împietreşte pentru o secundă

pe retina mea, raza ce a coborât pe tărâmul copilăriei şi îşi răsfiră undele către insulele sufletului.
Buzele desenează cuvinte înviate din tăceri, printr-un zâmbet dureros, pe chipul spre care vidul se
strecoară, întunecat, vid care încearcă să ducă ce-i omenesc către neştiut. El chipul, însă, se trage
cu aceeaşi forţă şi durere, spre lumină.

Amintirile, ca o ninsoare cu fulgi mari, vin dintr-o copilărie a oamenilor-zăpadă,

aşezându-se, asemeni fulgilor tăcuţi şi albi, în dune semeţe de nea pe potecile paşilor uitaţi ai
trecutului. Îmi caut drumul ascuns în amalgamul de urme ale trecerii, haotic apasate pe
caldarâmul cenuşiu al eului rătăcit, în codrul ce-şi înalţă spre inima şi sufletul maturităţii, copaci
ai anilor trecuţi.
Regăsesc, acolo, crâmpeie fugare de vis copilăresc, împletite în panza deasă a ramurilor-gânduri.

Copilăria… o chem să-mi topească din lumina ei, gândurile în cuvinte.

Departe, zarea privirii revede micul cătun, uitat de timp. Mă întorc cu sufletul „Acasă”.
Casuţa este acolo, mică, modestă, dar caldă şi preţioasă prin simplitatea ei, cu ferestrele mereu
înflorite în sângerii muşcate. Închid ochii spre a-i deschide către alt timp, acel timp în care doi
ochi, cu un întreg univers de bunătate în priviri, mă veghează necontenit. Privirea bunicii mă
veghează în taină şi acum, când maturitatea mea îşi culege slovele din amintiri de copilă.
 El, copilul, a rămas acolo, privind fascinat spectacolul enigmaticilor fulgi de nea, ce
nigeau copilăria mea, dalbi, îmbrăcaţi în forme de graţioase de flori sau zglobii fluturaşi
imaculaţi, fulgi ce văzduhul îl cucereau. Clinchet vesel de clopoţei argintii acompaniază râsul
vesel al copiilor ce aleargă prin zapadă, puşi pe fugă de ploaia năstruşnică a bulgăraşilor ce
străbat văzduhul spre ţinte sigure, stârnind chiote victorioase.

Omul de zapadă străjuieşte grădina bunicii, cu zâmbetul împrumutat de la ea, zâmbet

împrumutat şi de copilul ce a fost, adus în vremelnică fiinţă. Ochii lui închid o privire încrustată
în cărbunele unei clipe de viaţă, netrecută vreodată prin inima-i de omăt.

Lacrimile cerului, fulgii cei vii, şi-au topit fiinţa în sticloşi turţuri de gheaţă, arcuind
ghirlandă răsărită parcă din cutia de nestemate a iernii. Ea, mama fulgilor de nea plină de duioşie,
grijulie precum bunica, îmbracă firavii pomişori în straie de promoroacă peste noapte. Până şi
ferestrele de-o şchioapă, devin blăniţe argintii , în sclipiri alburii. Totul în jur este sărbătoare albă,
sărbatoare a copilăriei, a sufletului dalb de copil, dalb ca zăpada cea pură.

Totul aşterne în fiinţa-om linişte, în tainică şi plăcută nemişcare a naturii. Numai fumul
alburiu, răscolit în rotocoale şi vârtejuri line, străpunge cerul, rătăcindu-se în vazduh. Seara se
strecoară nevăzută. Întunericul nu este atât de nepătrunzător, ci împrumută lumina zăpezii,
lumina reflectată cu raze tăcute peste o lume în care vine încet tăcerea nopţii.

Săniuţa îşi odihneşte patinele-i lucitoare la uşă, asteptând parcă, zori de nouă zi în care să
ducă, veselă, tot mai departe, jocul copilăriei. Acolo, în odaia caldă, focul compune jucăuş,
chipuri luminoase în ochii care privesc, ludic, dansul luminii răsărite în mici scântei, asemeni
steluţelor ţesute pe mantia cerului de stelele căzătoare de primavară.

Bunica mângâie, cu palmele ei brăzdate de viaţă, copilaşii în ai căror obraji, bujorii

primăvăratici, calzi au înflorit, iar ochii mici şi jucăuşi închipuie aievea, voinicii şi cosânzenele
ce din trecut parcă ei vin, prin viul ei grai blajin.

E vis. E poveste în căsuţa pitită la marginea pădurii, hotar între lume şi poveste.

Apoi, micuţul Iisus, cu alai de îngeri coboară în rugăciunea înalţată curat, din glasuri
cristaline şi mânuţe împreunate în chemarea sfântă a Tatălui. Chemarea se înalţă pe aripi de înger
călăuzită fiind în calea ei, de celesta lacrimă coborâtă din trupul de flacără al candelei, veşnic
aprinsă. Se înalţă apoi şi ei, pruncii, cu Moş Ene alături, agale, pe poteca lină de nea, spre tărâmul
veşniciei, către ţara în care jucăriile devin „adevărate”.

Bunica, doar ea veghează în ceasul nopţii, iar acul ei parcă este fermecat. Harnic coase
hăinuţe nepoţeilor şi păpuşii-prietenă, păpuşa care le aşteaptă ca pe un dar, cuminte, în colţul în
care o regăsesc şi peste ani.

Noaptea îşi doarme şi ea somnul de stele în clopoţeii firavi ai ghioceilor ce străjuiesc,

solitari, grădina sub omătul mare, ascultând tăcerea lumii care doarme.
 Adiere stranie îmi străbate, frenetic, pleoapele ascunse în lumea copilăriei. Acum lumea
mea este copilăria, adevărul fiinţei mele îşi ridică seva din oamenii-zapadă, fulgii şi ţurţurii
ascunşi într-o taină a sufletului, ca într-un sertar de gheaţă. Da, ştiu că nu voi înceta niciodată să
cred în iarnă, ca într-un vis acoperit de neaua dorului de acasă.

Printre gene, amintirea învie într-o lacrimă ce din cristalul trupului aduce, comoară sfântă
a adâncului din copilărie, comoară uitată între petale de pagini înlănţuite în lacrimi de copil,
lacrimi care din rânduri de cărţi vechi aduc amintiri de demult, …din biblioteca în care paşii se
înnaripează în cuvinte…