Sărbătorile și Tradițiile

de iarnă
“Iarna este momentul pentru confort, pentru mancare buna
si caldura, pentru atingerea unei maini prietenoase si pentru o
discutie langa foc: este momentul pentru a fi acasa.”
Edith Sitwell
 Cuprins
I. Prefața

II. Sărbătorile copilăriei mele

III. Datini străbune

IV. Moș Crăciun în viziunea

creștină

V. Colind – Astăzi s-a născut

Hristos
 Prefața
Flsnlwl
 Sărbătorile copilăriei mele

S
ărbătorilecopilăriei mele, de care am să vă vorbesc

Astăzi, paşii mă îndreaptă cu o atracţie magică, spre tărâmul cărţilor. Mă îndrumă,

cunoscători, prin labirintul literelor, spre prietenele mele dragi, cărţile. Acolo regăsesc,
întotdeauna, cu surprindere, atâtea veacuri de suflete-litere înviate de suflete-om! Arghezi,
Coşbuc, Topârceanu, Eminescu…, pe ei şi mulţi alţii îi regăsesc printre amintirile versurilor din
leagănul copilăriei.

Mireasma florilor de tei răzbate, încă, din faldurile unei păduri cutreierate de ultimul
romantic ascuns de lumina Luceafărului. Iar eu, îmi odihnesc privirea pe chipul ghiocelului,
primăvăratic răsărit dintre filele unei cărţi răsfoite cu nostalgie. El, ghiocelul este dăruit copilăriei
să păstreze în taina lui dalbă, farâma de inimă de copil ce şi-a uitat, demult, la poarta sufletului,
păpuşile.

Un gând, o rază-nalucă ancorată în marea aducerii-aminte, împietreşte pentru o secundă

pe retina mea, raza ce a coborât pe tărâmul copilăriei şi îşi răsfiră undele către insulele sufletului.
Buzele desenează cuvinte înviate din tăceri, printr-un zâmbet dureros, pe chipul spre care vidul se
strecoară, întunecat, vid care încearcă să ducă ce-i omenesc către neştiut. El chipul, însă, se trage
cu aceeaşi forţă şi durere, spre lumină.

Amintirile, ca o ninsoare cu fulgi mari, vin dintr-o copilărie a oamenilor-zăpadă,

aşezându-se, asemeni fulgilor tăcuţi şi albi, în dune semeţe de nea pe potecile paşilor uitaţi ai
trecutului. Îmi caut drumul ascuns în amalgamul de urme ale trecerii, haotic apasate pe
caldarâmul cenuşiu al eului rătăcit, în codrul ce-şi înalţă spre inima şi sufletul maturităţii, copaci
ai anilor trecuţi.
Regăsesc, acolo, crâmpeie fugare de vis copilăresc, împletite în panza deasă a ramurilor-gânduri.

Copilăria… o chem să-mi topească din lumina ei, gândurile în cuvinte.

Departe, zarea privirii revede micul cătun, uitat de timp. Mă întorc cu sufletul „Acasă”.
Casuţa este acolo, mică, modestă, dar caldă şi preţioasă prin simplitatea ei, cu ferestrele mereu
înflorite în sângerii muşcate. Închid ochii spre a-i deschide către alt timp, acel timp în care doi
ochi, cu un întreg univers de bunătate în priviri, mă veghează necontenit. Privirea bunicii mă
veghează în taină şi acum, când maturitatea mea îşi culege slovele din amintiri de copilă.
 El, copilul, a rămas acolo, privind fascinat spectacolul enigmaticilor fulgi de nea, ce
nigeau copilăria mea, dalbi, îmbrăcaţi în forme de graţioase de flori sau zglobii fluturaşi
imaculaţi, fulgi ce văzduhul îl cucereau. Clinchet vesel de clopoţei argintii acompaniază râsul
vesel al copiilor ce aleargă prin zapadă, puşi pe fugă de ploaia năstruşnică a bulgăraşilor ce
străbat văzduhul spre ţinte sigure, stârnind chiote victorioase.

Omul de zapadă străjuieşte grădina bunicii, cu zâmbetul împrumutat de la ea, zâmbet

împrumutat şi de copilul ce a fost, adus în vremelnică fiinţă. Ochii lui închid o privire încrustată
în cărbunele unei clipe de viaţă, netrecută vreodată prin inima-i de omăt.

Lacrimile cerului, fulgii cei vii, şi-au topit fiinţa în sticloşi turţuri de gheaţă, arcuind
ghirlandă răsărită parcă din cutia de nestemate a iernii. Ea, mama fulgilor de nea plină de duioşie,
grijulie precum bunica, îmbracă firavii pomişori în straie de promoroacă peste noapte. Până şi
ferestrele de-o şchioapă, devin blăniţe argintii , în sclipiri alburii. Totul în jur este sărbătoare albă,
sărbatoare a copilăriei, a sufletului dalb de copil, dalb ca zăpada cea pură.

Totul aşterne în fiinţa-om linişte, în tainică şi plăcută nemişcare a naturii. Numai fumul
alburiu, răscolit în rotocoale şi vârtejuri line, străpunge cerul, rătăcindu-se în vazduh. Seara se
strecoară nevăzută. Întunericul nu este atât de nepătrunzător, ci împrumută lumina zăpezii,
lumina reflectată cu raze tăcute peste o lume în care vine încet tăcerea nopţii.

Săniuţa îşi odihneşte patinele-i lucitoare la uşă, asteptând parcă, zori de nouă zi în care să
ducă, veselă, tot mai departe, jocul copilăriei. Acolo, în odaia caldă, focul compune jucăuş,
chipuri luminoase în ochii care privesc, ludic, dansul luminii răsărite în mici scântei, asemeni
steluţelor ţesute pe mantia cerului de stelele căzătoare de primavară.

Bunica mângâie, cu palmele ei brăzdate de viaţă, copilaşii în ai căror obraji, bujorii

primăvăratici, calzi au înflorit, iar ochii mici şi jucăuşi închipuie aievea, voinicii şi cosânzenele
ce din trecut parcă ei vin, prin viul ei grai blajin.

E vis. E poveste în căsuţa pitită la marginea pădurii, hotar între lume şi poveste.

Apoi, micuţul Iisus, cu alai de îngeri coboară în rugăciunea înalţată curat, din glasuri
cristaline şi mânuţe împreunate în chemarea sfântă a Tatălui. Chemarea se înalţă pe aripi de înger
călăuzită fiind în calea ei, de celesta lacrimă coborâtă din trupul de flacără al candelei, veşnic
aprinsă. Se înalţă apoi şi ei, pruncii, cu Moş Ene alături, agale, pe poteca lină de nea, spre tărâmul
veşniciei, către ţara în care jucăriile devin „adevărate”.

Bunica, doar ea veghează în ceasul nopţii, iar acul ei parcă este fermecat. Harnic coase
hăinuţe nepoţeilor şi păpuşii-prietenă, păpuşa care le aşteaptă ca pe un dar, cuminte, în colţul în
care o regăsesc şi peste ani.

Noaptea îşi doarme şi ea somnul de stele în clopoţeii firavi ai ghioceilor ce străjuiesc,

solitari, grădina sub omătul mare, ascultând tăcerea lumii care doarme.
 Adiere stranie îmi străbate, frenetic, pleoapele ascunse în lumea copilăriei. Acum lumea
mea este copilăria, adevărul fiinţei mele îşi ridică seva din oamenii-zapadă, fulgii şi ţurţurii
ascunşi într-o taină a sufletului, ca într-un sertar de gheaţă. Da, ştiu că nu voi înceta niciodată să
cred în iarnă, ca într-un vis acoperit de neaua dorului de acasă.

Printre gene, amintirea învie într-o lacrimă ce din cristalul trupului aduce, comoară sfântă
a adâncului din copilărie, comoară uitată între petale de pagini înlănţuite în lacrimi de copil,
lacrimi care din rânduri de cărţi vechi aduc amintiri de demult, …din biblioteca în care paşii se
înnaripează în cuvinte…
Datini străbune

Originea datinilor de Crăciun

Obiceiurile calendaristice şi cele legate de viaţa de familie sunt o componentă

perenă a culturii noastre tradiţionale. Perioada sărbătorilor de iarnă începe de Sfântul
Nicolae,
sărbătorit de
credincioşii
ortodocși pe 6
decembrie şi
se termină de
Bobotează pe
6 ianuarie.
Aşadar, o lună
plină în care
tradiţia este la
loc de cinste.
Cele mai
răspândite şi
mai fastuoase
s-au dovedit a
fi cele legate de marele Praznic al Crăciunului, sărbătorirea Anului Nou (Revelionul) şi a
Bobotezei. Cel mai important este Crăciunul, considerat ca sărbătoarea naşterii Domnului
nostru Iisus Hristos.
Vechile datini româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină
de căldură şi veselie a sărbătorilor de iarnă.
Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate,
rodire şi belşug. Un alt scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele
şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţia
sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies Natalis Solis Invicti.
Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească,
de ceremonie, petreceri şi urări. Termenul “colindă” este de origine latină şi provine de la
cuvântul latin “calendae”, derivat din verbul “calare” (“a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă
a vesti.
Ca parte integrantă a folclorului religios, colindele prezintă o valoare
nepreţuită prin originea şi mai ales prin vechimea lor. Ele reprezintă cântecul
nostru strămoşesc şi una din cele mai vechi forme de manifestare a folclorului
religios românesc. Prezenţa în colindele şi pluguşoarele noastre a numelui lui
“Bădica Traian” ne aminteşte de timpul formării poporului român şi de strămoşii neamului
nostru.

Istoricul colindelor

Puţine popoare din lume au însoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrăţişare
aşa de caldă şi de duioasă şi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum a făcut-o
poporul român. Colindatul este una din practicile care se înglobează în obiceiurile
caracteristice de iarnă. Ajunul Crăciunului este noaptea bucuriei, pentru că este momentul
când se naşte Mântuitorul. Colindele creează o atmosferă plină de optimism în care se
formulează dorinţe ale oamenilor, uneori acestea atingând limitele fabulosului.

Colindatul este un obicei străvechi. Cei dintâi colindători au fost păstorii care au venit la
peştera luminată unde S-a născut Pruncul Iisus şi
bucurându-se de acest semn ceresc şi de glasul
îngerilor au vestit degrabă în cetatea Betleemului
minunea la care au fost martori. Colindul este
o nepreţuită zestre spirituală pe care o moştenim
din moşi-strămoşi. El este sfânt pentru că transmite
un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Dar
colindul este şi bun pentru că această veste are
menirea să slujească vieţii, să aducă atâta bine în
lume şi între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile şi obiceiurile noastre de
Crăciun au fost o adevărată şcoală de virtuţi morale, întărind simţămintele de bună
înțelegere. În colinde, simplitatea, uşurinţa şi cursivitatea versului popular exprimă o mare
bogăţie de idei, într-o formă plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă,
comparaţiile se întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape
din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie
colindelor.

Universul colindelor cuprinde vaste teme şi motive. Unele sunt de factură agrară,
descriind gesturi magice de fertilitate a ogoarelor (pluguşorul), iar altele atribuite
animalelor, etc. Sunt întâlnite, de asemenea, colinde care vorbesc despre boală
(moarte) sau colinde în care se evocă viaţa pastorală unde se pot recunoaşte
obiceiuri şi credinţe ale păstorilor.

2
În varianta sa tradiţională, colindul, ca practică rituală, cade în seama cetei de colindători
care sunt îmbrăcaţi specific zonei unde se colindă şi au în recuzita lor diferite accesorii:
pene, iederă, salcie sau nuiele de alun, zurgălăi, bâte ornamentale.
Colindele sunt de două feluri: colinde religioase şi colinde laice. Colindele religioase au o
origine literară şi se referă la Iisus. Colindele lumeşti au caracter liric şi sunt adaptate de
colindători la situaţia celor care le cântă. Colindatul cu motive religioase, deşi de origine
bisericească, e totuşi format după modelul colindatului de tip păgân.

Colindele religioase sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, iar prin
versurile lor duioase şi pline de credinţă se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri
religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe. Colindătorii le
cântă cu încredinţarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care
a venit între noi “Să se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Majoritatea colindelor au în
centrul lor persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, descriind mai ales întruparea şi
naşterea Lui cea mai presus de fire. Maica Domnului este şi ea prezentă în versurile
colindelor româneşti alături de Fiul Său iubit: “Că astăzi curată,/Prea nevinovată,/Fecioara
Maria/Naşte pe Mesia.”

,,E vremea colindelor”

Colindătorii sunt chipul îngerilor care au vestit Naşterea Domnului. La colindat se pleacă
în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moș-ajunul: “Bună dimineaţa la Moș-
ajun …”, mai apoi cei mai în vârstă, de după-amiaza până pe înserate, până în puterea
nopţii sau chiar “noaptea pe la cântători”.
Colindătorii poartă
diferite denumiri: ceată
de colindători, ceată de
feciori (în Transilvania),
ceată de juni (în ţinutul
Sibiu-Făgăraş), bute,
butea feciorilor (junilor)
(în ţinutul dintre Olt şi
Târnave),
beze (în
Câmpia
Transilvaniei
şi Năsăud), dubaşi (în Hunedoara vestică şi ţinutul Hălmagiu-Beiuş), preuca (în

3
Ţara Loviştei), zoritori (în Ţara Bârsei), călușari (în zona dintre Sibiu şi Strei, întrucât
colindătorii urează şi joacă jocul cu acest nume), etc.
Îmbrăcaţi şi încălţaţi cât se poate de bine, cetele de colindători pornesc de obicei de la o
margine de sat la alta, luând casele la rândul. Doi dintre feciori mergeau înainte şi întrebau
gazdele dacă îi primesc. Satul de obicei îi aşteaptă toată noaptea, cu porţile deschise, cu
câinii legaţi şi lămpile aprinse. Colindătorii intră în case cu numele Domnului, menit sa
risipească mâhnirile şi să aducă vestea cea bună. Ritualul se desfăşoară de obicei începând
din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineaţa zilei următoare. Grupul de şase
până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaşte obiceiurile tradiţionale
şi vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-
o casă anumită, ca să primească instrucţia necesară. În seara zilei de 24 decembrie,
îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la
casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete şi bat
darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i vestească pe gospodari de
sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit învoirea celor ai casei,
intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc urările
tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă
într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte
primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură, etc. După ce au străbătut întreg satul,
grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toţi tinerii.

Colindele sunt interpretate prin cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic.
Uneori, ceata se acompaniază cu instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică). Ritualurile
care implică fiinţe-animale („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existenţa anumitor
roluri: animalul (un flăcău costumat care face zgomote caracteristice: clămpănit/mormăit
şi dansează) şi un „moş” sau doi. La sfârşitul colindului dobarul face zgomot, iar gazda
“plăteşte colinda” – cu bani, colaci, covrigi, nuci sau mere. Cel mai de frunte dintre
colindători ia darul şi mulţumeşte gazdei urându-i sănătate, prosperitate şi belșug.

Fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu trebuie să
rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea. Se credea că atunci când nu se vor mai
auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume.

4
Moș Crăciun în viziunea creștină

Mos Craciun este cunoscut de copii ca fiind un batranel durduliu, cu haine

rosii, care traieste in Finlanda. Mos Craciun calatoreste cu o sanie trasa de
reni si aduce daruri copiilor, coborand prin hornurile caselor.

Imaginea acestui personaj a fost creata de Thomas Nast, in anul 1862.

Acesta a fost pus sa deseneze tablouri de lupta pentru Harperas Weekly, cel
mai mare magazin ilustrat din acea vreme. Printre aceste desene se numara
si cel care poarta numele de "Ajun de Craciun", creat din doua imagini - in
prima este prezentata o mama care se roaga, in timp ce copiii ei dorm, iar in
a doua este reprezentat sotul ei, imbracat in uniforma armatei nordiste, cu
barba, privindu-si in fotografie familia. Desenul acesta a fost adoptat ca
simbolul Razboiului de Secesiune. Langa aceasta imagine apare si Santa
Claus. Aceasta este prima reprezentare a batranului cunoscut de copii ca
fiind Mos Craciun. El este drapat cu steagul American, impartind daruri
soldatilor din tabara nordista. Imaginea a fost preluata de compania Coca-
Cola si folosita pentru publicitate in timpul sarbatorilor de iarna.

Mos Craciun in legendele romanesti

Poporul roman a personificat nu doar zilele saptamanii, ci si zilele

Ajunului si Craciunului. Astfel, cele doua zile au devenit persoane: Mos
Ajun si Mos Craciun. Primul daruieste nuci, pere, covrigi, colaci, placinti,
prajituri si bomboane, in vreme ce Mos Craciun aduce haine, incaltaminte,
jucarii, carnati si sorici de purcel.

Cea mai cunoscuta legenda in legatura cu Mos Craciun este aceea in care
Maica Domnului si Dreptul Iosif au batut la poarta lui Mos Ajun pentru
gazduire. Acesta, pentru ca era sarac si nu avea adapost pentru ei, i-a
indrumat sa mearga la Mos Craciun, fratele sau bogat. Din unele povestiri
aflam ca atunci cand Fecioara Maria trebuia sa nasca, Craciun si-a trimis
nevasta, Craciuneasa, sa o moseasca. Dupa nastere, el L-a asezat pe Iisus
sub un mar si, de bucurie, merele luate din pom le-a daruit tuturor copiilor
care treceau pe acolo.
Alti autori sustin ca Mos Craciun era un om bogat, rau si zgarcit. Ii taie
mainile din cot sotiei sale, Craciuneasa, pentru ca a primit-o in grajd pe
Maica Domnului ca sa-L nasca pe Hristos. Craciuneasa s-a dus la Maica
Precista si, plangand, i-a spus ce a patit. Maica Domnului a vindecat-o in
chip minunat. In urma acestei minuni, Craciun si-a cerut iertare, iar Maica
Domnului i-a spus sa aduca daruri copiilor de Nasterea Domnului.

Mos Craciun si Mos Gerila

In timpul comunismului, sub influenta sovietica, Mos Gerila a aparut ca o

inlocuire a lui Mos Craciun. Gerila nu venea precum Craciun de Nasterea
Domnului, ci dupa 25 decembrie. Purta aceleasi haine, aducea daruri, venea
tot dintr-o tara indepartata si geroasa, de aici si numele de Gerila, dar nu
amintea cu nimic de Nasterea Domnului.

Mos Craciun in traditia Bisericii

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El
nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din
vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite
despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind
adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut
la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea
ca Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri
supranaturale.

Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira,
de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si
apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de
soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu
galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele
noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii
primesc daruri de la Sfantul Nicolae.
IMPORTANȚA
ACESTUI
COLIND
Si minunea intruparii Lui mai presus de legile firii a
uimit intreg pamantul, a innoit toata lumea, a rupt istoria
omenirii in doua si, strabatand cele douazeci de secole, ni
se face cunoscuta noua astazi. Astazi S-a nascut Mesia! Si
vestea aceasta pe care au adus-o din cer ingerii, pe care au
primit-o intai pastorii, ca un fulger s-a revarsat peste toate
marginile.

────