Căluşul în zona de tensiune între

cercetare şi salvgardare
(Anca Giurchescu)
Prezentarea mea este doar o schiţă generală a Căluşului, care după o
lungă experienţă de teren (de peste 45 de ani) încearcă să dea câteva
informaţii despre esenţa rituală a Căluşului:transformarea sa de-a
lungul istoriei;

structura ritualului,

caracterul spectacular,

manipularea sa ca simbol naţional

ambivalenţa care-l caracterizează în prezent.

„Legendă” de la Optaşi - F. Giblea 1993: Când Dumnezeu a făcut

biserica, dracu s-aluat la întrecere şi a făcut căluşul ca să vadă unde se
va duce mai multă lume. …Dracu a câştigat de departe, că tot satul se
ţinea după căluş”

Ritualul Căluşului a fost proclamat de către UNESCO ”Capodoperă a

patrimoniului cultural imaterial al umanităţii” în 2005. Desigur, prilej
de mîndrie naţională la nivel oficial! Considerându-l pars pro totum
acest titlu devine emblematic pentru valoarea culturii tradiţionale
româneşti. Iar aşa cum cere UNESCO el trebuie să fie: protejat, păstrat,
promovat şi transmis.

În mod surprinzător însă, în satele în care am făcut cercetări de teren,

acest titlu este fie necunoscut fie ignorat de căluşari. În fond mă întreb
dacă conştientizarea titlului acordat de UNESCO ar avea consecinţe
pozitive sau negative asupra oamenilor şi a practicii căluşului.

În acţiunea de salvgardare a căluşului sunt câteva întrebări la care ar

trebui să răspundem:

Ce anume bun cultural vrem să protejăm şi de ce?

În ce mod, cu ce metode?

Cine sunt cei ce acţioneză şi asupra cui acţionează?

La ele se poate răspunde doar prin o bună cunoaştere a realităţii pe

baza cercetărilor de teren, prin contact nemijlocit cu cei care practică
şi pentru care se practică acest ritual, pentru a cunoaşte dinnăuntru,
punctul lor de vedere, opţiunile şi stările conflictuale care există la
acest nivel.

Ce este ritualul căluşului?

Căluşul (denumit şi: crai în Mehedinţi şi la românii din Timoc, călucean,
căluşer în Transilvania, aruguciar la Aromâni) este un ritual de trecere
(de la primăvară la vară, când spiritele morţilor sunt active) şi care se
practică de Rusalii.În ciuda a 45 de ani de campanie împotriva
misticismului, căluşul este încă o parte integrantă a vieţii spirituale a
multor sate din Câmpia Dunării (Dolj, Olt, Argeş, Teleorman, Ilfov), .

Căluşul poate fi conceput ca o formă de comunicare între lumea de-

aici, reprezentată de o comunitate socială dată şi o lume ”de dincolo”,
reprezentată de fiinţe mitice feminine denumite eufemistic iele.
Comunicarea este mediată de o ceată de bărbaţi, în număr impar
(vârsta acestora nu este prescrisă) şi care se crede că sunt investiţi de
iele cu puteri supranaturale, pe care ei le folosesc, întorcîndu-le, chiar
împotriva ielelor pentru a apăra sau vindeca pe cei care au fost ”luaţi
din căluş” (îmbolnăviţi) ca pedeapsă pentru că au lucrat în zile
interzise, dedicate ielelor.Căluşarii intră aşadar, într-o zonă
ambivalentă, periculoasă, (liminală), în care pot fi ”loviţi” de iele dacă
nu respectă pe întreg parcursul ritualului o serie de reguli şi interdicţii
fixate prin jurământ (cum ar fi: condiţii de timp şi spaţiu ritual,
castitate, să nu atingă şi să fie atinşi de femei, să nu părăsească ceata,
etc.).

Cine/ce sunt ielele?

Ielele sau mândrele, măiestrele, vîntoasele, şoimanele, milostivele sunt
întruchipări ale demonilor naturii pe care M. Eliade le derivă din cultul
Dianei, iar H. Daicoviciu din cel al zeiţei geto-dacice Bendis, zeiţă a
naturii, dar şi a morţii (identificată cu Artemis la greci dar şi cu Hecate
şi Persephone). Aceste zeităţi ambivalente (benefice şi malefiece) ale
naturii ”necivilizate”, sălbatice, sunt cunoscute în întreaga Europă.
Câteva exemple: Vila (slavii de sud), Rusalii (slavii de nord-vest), Vodka
Pane (Boemia), Bogunki (Polonia), Elben,, Elfen (Anglo-Saxoni), Wilde
Frauen, Nacht Frauen, Holden sau Perthen (Germania), Bonne donne
(Italia). Sau caractere individuale ca: Irodeasa (Romania), Herodia
(Europa centrală), Frau Holle (Germania), Samovila (Bulgaria).

Legătura între iele şi jocul căluşului:După părerea mea originalitatea

căluşului constă în fuziunea între credinţa în iele şi jocul cu bâte (beţe,
săbii) a unui grup de bărbaţi în număr fix, aparţinând de cultura
mediteraneeană din Anglia (morris dance), sudul Franţei, Spania,
Portugalia, şi până în Peninsula Balcanică.

Căluşul este o practică semnificativă, complexă şi polisemicăCăluşul îşi

exercită puterea prin dans, muzică, costum, texte, acţiuni dramatice,
obiecte rituale, reguli şi interdicţii. Toate aceste instrumente rituale se
intersectează şi se influenţează reciproc, constituind o entitate (o
practică) care este semnificativă numai în totalitatea şi complexitatea
ei. (A.J. Greimas o numeşte: Obiect etno-semiotic).

Căluşul are un caracter polisemic: ceea ce înseamnă că într-o

comunitate dată, unul şi acelaşi joc de căluş poate fi interpretat de
indivizi (în funcţie de vârstă, competenţă, educaţie, orientare
ideologică, interese, etc.) ca un ritual (sacral), ca respectare
ceremonială a unei tradiţii, ca simbol identitar, performnaţă artistică,
spectacol distractiv, mijloc de câştig, sau o combinaţie a acestor
posibilităţi.

Se transmit doar acele manifestări care au un sens - Generalizând aş

putea spune că polisemia şi multi-funcţionalitatea oricărei practici
culturale motivează vitalitatea şi persistenţa ei în timp. Oamenii
practică şi transmit doar acele manifestări care au un sens pentru ei.
Tradiţii lipsite de sens şi nefuncţionale nu pot supravieţui (ori cât am
dori să le „revitalizăm”), în final ele dispar.Aşadar, acţiunilre de
salvgardare nu ar trebui să acţioneze asupra produsului cultural
(expresia formală) ci asupra oamenilor şi a practicii lor sociale.

Căluşul de-a lungul istoriei:Una din primele informaţii mai amănunţite

este cea a lui Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae unde
menţionează:frumuseţea şi extrema bogăţie a dansurilor căluşăreşti,
(cu peste 100 de figuri); jucătorii cu feţele acoperite cu cârpe albe şi
vorbind cu glas femeiesc (v. Galaţi 1970); secretul jocului, şi lupta între
cetele care se întâlnesc într-un sat.

Căluşerul transilvănean şi căluşul din sud au origine comunăFr. Josef

Sulzer, în Geschichte des Tansalpinischen Daciens - 1781 (Viena, vol.2
405 - 427), scrie despre credinţa în fiinţe supranaturale şi de legarea
steagului făcută de o vrăjitoare. Tot Sultzer aminteşte de căluşarii care
învaţă să joace în butoi ca să facă paşii mărunţi.Gh. Bariţiu în 1881
publică în ”Obesrvatorul” (nr.4:254) articolul ”Căluţii sau căluşerii” în
care, bazat pe informaţiile unui căluşer, scrie despre credinţa în sfinte
şi în puterea ”ocultă” a Căluşului, care se practica de Rusalii; despte
faptul că ceata era legată de vrăjitoarea satului sub blestem şi de
păstrarea secretului Căluşului.
În 1898 Sofronie Liuba, (Banat) pomeneşte în cartea „Jocuri sau
dansuri poporale” (ed. Tinerimea Română) de legarea steagului cusut
la vrăjitoate şi de funcţiile jocurilor căluşereşti: ”a măiestrelor” sau
”marşul sfintelor”, ”sorocul” pentru legarea cetei; ”jocul soarelui la
răsărit” şi ”jocul soarelui la apus” pentru delimitarea timpului ritual şi
de ”sărita”, ”zdrăncănita” şi ”ciocul” pentru vindecarea femeilor
bolnave de ”dorul jocului” (vezi Vitush Tanz sau dansul Sf. Vitus, isterie
colectivă în evul mediu, în centrul şi estul Europei)

În albumul de fotografii dat de Szatmary regelui Carol 1. la 1860 apar

căluşari din Vlaşca, Teleorman, dar şi din Transilvania (cu steag şi în
timp de vară!).Concluzia pe care o propun: în secolul XIX cele două
ipostaze erau identice: de Rusalii, legătura cu ielele; jocurile aveau
aceleaşi funcţii specifice, mai ales de vindecare.

Căluşerul, simbol naţional

În 1850 la Braşov, Iacob Mureşan (muzician) şi Ştefan Emilian (prof. de
gimnastică) culeg căluşerul de la Simion Cicudeanu şi Ion Căluşeru din
Luna de Arieş, prelucrează muzica şi jocul pentru a-l adapta scenei şi
pentru a-l vehicula ca simbol naţional în rândurile burgheziei ardelene,
cu scopul renaşterii conştiinţei naţionale.Simbolismul identitar al
căluşului.Căluşerul a fost ales pentru că simboliza originea latină a
românilor, continuitatea lor istorică şi culturală pe teritoriul României.
Caracterul bărbătesc şi organizat al jocului feciresc simbolizează
determinarea de a lupta pentru recunoaştere şi unitate naţională
(brâiele costumului tradiţional şi nojiţele opincilor sunt înlocuite cu
panglici tricolore).(Bib. Emilian, Ştefan „Istoriculŭ Renascerei jocurilor
(danţurilor) noastre naţionale Romana, Romanul şi Bătuta, precum şi a
teatrului românesc în Translilvania” - 1886, Iaşi).

Căluşerul este un căluş deritualizat

În contextul socio-politic al anilor 1848, căluşerul devine un dans de
spectacol şi simbol al identităţii naţionale.Prin intermetiul ”cetelor de
ficiori” el rentră în circuitul folcloric, fiind integrat în complexul
colindatului de Crăciun alături de ceata de turcă. (Hunedoara, Deva,
Sibiu. Năsăud, Lugoj)

Căluşul ritual transferat pe scenă (Londra 1935)

În 1935 când mentalitatea rituală era încă puternică, căluşarii din
Pădureţi, Argeş (conduşi de Ilie Martin din Maldăru) au fost selecţionaţi
de C. Brăiloiu să participe la Festivalul Internaţional de Folclor, de la
Londra (15-20 iulie) care se petrecea în Albert Hall.A devenit legendar
refuzul jucătorilor de a urca pe scenă fără usturoi la steag. Citez din
revista Folk Dancers : “Douglas Kennedy a trebuit să cureiere Londra
după usturoi proaspăt, pentru că căluşarii din Argeş au refuzat să urce
pe scenă fără usturoi la steagul ritual, despre care ei credeau că le
conferă puteri supranaturale, venite de la iele”. (1973 - Grigore Stan:
”Premiul întâi a fost lucrarea ielelor”)

Structura căluşului:
În mod obişnuit structura Căluşului este secvenţială:- “Ridicarea sau
legarea steagului, sau a Căluşului”;- ”Jocul Căluşului” în curţile
gospodarilor;- “Îngroparea steagului” sau “spargerea căluşului”.Aceste
prime trei scvenţe sunt – dacă vorbim de un ”model” tradiţional -
necesare.- vindecare a celor „luaţi din Căluş” şi- „încontrarea cetelor”
(întîlnirea a două grupe de căluşari) depind de circumstanţe.

1. “Legarea steagului” este un ritual ezoteric care se petrecea pe

”muţeşte” şi care marchează începutul căluşului. Constă în: jurămînt
pe steag (în trecut neverbalizat, secret), jocul timp de două, trei, cinci
zile (3 sau 9 ani în trecut), păstrarea sectretului căluşului, acceptarea
de a intra în posesia ielelor, care le conferă calităţi supranaturale. În
prezent: respectarea vătafului, împărţirea egală a banilor, secretul
jocului. Imunizarea participanţilor faţă de acţiunile nefaste ale ielelor,
cu ajutorul plantelor profilactice (usturoi şi pelin) şi a acţiunilor
magice. Steagul este simbolul şi instrumentul ielelor. El nu trebuie
atins de neiniţiaţi, nici să cadă. La final, jucătorii fug şi se reîntâlnesc,
salutându-se de parcă se văd pentru prima oară. Acţiunea simbolică
marchează scoaterea din timpul real al acestei secvenţe ezoterice. (Din
momentul în care căluşarii au început să danseze în jurul steagului
stadiul de nesiguranţă, acel spaţiu critic al trecerii din sfera realului în
cea a magicului, a fost depăşit).

Stolnici - Diversitatea formelor în care există căluşul în prezent”Căluş

în sat fără steag, nu-i căluş adevărat”, mi-a spus în 1972 un căluşar din
Stolnici. Dar de aproape două decenii la Stolnici, pe valea Cotmeanei,
jud. Argeş, se joacă fără steag. Trebuie să admit că jocul numai este
adevărat, că este deritualizat?Dimpotrivă, steagul nu se mai leagă, şi
nu se mai face jurământ chiar din cauza credinţei în puterea magică a
căluşului şi a fricii că în condiţiile actuale jurământul nu mai poate fi
respectat. Persistenţa căluşului, chiar şi fără steag, demonstrează că el
are un rost şi că oamenii îi atribuie anumite funcţii.

2. Secvenţa „jocului” în curţile gospodarilor (poate dura o zi, două sau

mai multe) cuprinde în general: o introducere (primirea căluşului), jocul
(dansul) propriu-zis, întrerupt de „comicăriile mutului”.Mutul: personaj
mascat, pe jumătate îmbăcat în haine femeieşti. Are o sabie de lemn şi
un falus prins de brâu, pe sub fustă. Interpretează schiţe dramatice, cu
tema moarte şi înviere. Similar commediei dell’arte, dialogurile cu text
frust (obscen) se construiesc improvizat cu alţi căluşari sau cu publicul.
Jocul se încheie cu hora Căluşului la care participă mai ales femei şi
copii. Căluşarilor li se dau copii în braţe sau sunt plătiţi să sară peste
copii. La final, jocul se plăteşte, iar mutul vinde femeilor pelinul şi
usturoinl ”jucat de căluşari”. Conţinutul „jocului” variază de la curte la
curte în funcţie de condiţii obiective şi subiective. Secvenţele sunt
legate între ele de o procesiue (mersul pe drum) de la o acasă la alta.
În această secvenţă, dansul constituie elementul central, el fiind în
acelaşi timp instrument ritual şi act artistic.Jocului i se atribuie
următoarele roluri şi funcţii: vindecare, profilactice, de propiţiere, de
invocare a fertilităţii.Cercul format de căluşari (înăuntrul graniţei
simbolice trasate de mut cu sabia) descrie un spaţiu sacru în care
puterea căluşarilor se manifestă activ. Nimeni din afară nu are voie să
pătrundă. Astăzi, explicaţia acestei interdicţii este legată de asigurarea
spaţiului necesar desfăşurării jocului.Pelinul, usturoiul, sarea, lâna, apa
de la mijlocul cercului, jucate de căluşari, capătă calităţi profilactice şi
pot aduce fertilitate. Săriturile înalte pe care le execută căluşarul sunt
interpretate ca simbolizând creşterea înaltă a grâului (act de magie
prin analogie). Femeile sterpe care joacă în horă cred că vor deveni
fertile. Tema morţii şi învierii ca şi mimarea actului sexual în comicăriile
mutului au şi scopul invocării fecundităţii, fertilităţii.Căluşarilor li se dau
copii în braţe şi sunt plătiţi să sară peste copii în credinţa transferului
de forţă vitală, de sănătate, de protecţie (mai ales de boală, de friguri).

Dansul căluşarilor are o funcţie spectaculară şi o reală valoare estetică

mai ales în zonele Olt, Argeş şi Teleorman. Virtuozitatea şi diversitatea
mişcărilor, varietatea ritmică şi intensitatea dinamică sunt purtătoare
de conotaţii simbolice. (ex: virtuozitatea dansului simbolizează puterile
supranaturale ale căluşarilor: “La mulţi le place căluşu, dar puţini pot
să-l înveţe. Căluşu ie rupt din şoimane, pentru că ie iute, schimonosit,
sucit şi numai şoimanele putea să-l joace”, Greci, 1976Variantele de
căluş din Mehedinţi, Dolj şi Ilfov spre exemlu, care au mai puţine
valenţe artistice, şi unde vindecarea şi căderea în transă primează, s-
au menţinut cu mult mai multă greutate. Funcţia spectaculară variază
de la o curte la alta în raport direct cu poziţia socială a gazdei,
retribuţia şi prezenţa publicului, etc.

3. Secvenţa „îngropării steagului” realizează dizolvarea rituală a cetei,

dezlegarea de jurământ şi restabilirea echilibrului prin reintegrarea
cetei în cotidian. Este o secvenţă ezoterică, secretă, aşa că aproape
toate „îngropările” filmate au fost mai apoi refăcute de vătaf. (Nimeni
n-are voie să ştie şi să calce peste acest loc).Secvenţa vindecării a fost
incontestabil cea mai importantă în vechime. Astăzi ea nu se mai
practică decât sporadic (am filmat o astfel de vindecare în 1992).
Instrumentele rituale sunt: dansul, muzica, plante cu virtuţi
profilactice, obiecte şi acţini magice (omorârea unei găini negre).

Secvenţa „încontrării căluşului”, care are loc la întîlnirea a două cete în

acelaşi sat, are o funcţie net competiţională şi spectaculară. Ca orice
competiţie ea are reguli precise de desfăşurare. Comunitatea sătească
se constituie în spectator - judecător.Plasând căluşul într-o perspectivă
diacronică pot realiza cât de mult s-a modificat în cei peste 40 de ani
de când, la prima mea filmare în 1968, vătaful din Pârşcoveni a vrut să-
mi spargă aparatul pentru că le „furam” căluşarilor puterea dată de
iele, care trebuia folosită pentru gazda care i-a plătit şi până astăzi,
când căluşarii au devenit ”artişti” sau mă întreabă pe ce canal vor fi
daţi la televizor sau când vor fi trimişi la un festival în străinătate.

În cercetările mele am realizat existenţa diacroniei în sincronie.

Respectiv am întâlnit Căluşul în stadiile cele mai variate între ritual şi
spectacol. Mai mult, aceiaşi oameni sunt capabili să acţioneze în
funcţie de context, ca o „ceată” rituală în sat şi „formaţie” artistică pe
scenă (formulare auzită la Stolnici în 2008).Această ambivalenţă se
bazează pe coexistenţa unei „gândiri magice” (care susţine latura
rituală) şi o viziune pragmatică a lumii! La întrebarea mai există iele?
Răspunsul a fost (ca şi în alte câteva dăţi): „Nu mai zboară peste
pădure că se lovesc de firele de înaltă tensiune” - 1976.Aş vrea în
încheiere să vorbesc pe scurt despre Căluşul ca spectacol pe scenă.În
perioada revoluţionară a comunismului (1948-1965) când s-a purtat o
intensă campanie împotriva misticismului, dar şi în etapa naţionalistă
(1965-1989) căluşul şi-a continuat latent existenţa la sate, uneori ca un
protest mascat împotriva regimului.În schimb, dansul, muzica,
costumul, ornamentele, scoase din contextul originar, au devenit
produse artistice pe care formaţiile de amatori (şi profesioniste) le-au
vehiculat pe scenele festivalurilor şi concursurilor naţionale şi
internaţionale.Căluşul a devenit un element de spectacol obligatoriu în
ceremoniile politice de masă cu sute de căluşari pe stadioane, cu trei
generaţii pe scenă pentru a simboliza vechimea şi continuitatea culturii
noastre tradiţionale şi pentru a „împacheta” şi colporta slogane
politice.În 1969 ia naştere Festivalul Căluşului Românesc (Slatina, apoi
Caracal), care până în 1992 a fost organizat de Rusalii ca să împiedece
jocul în sat. Tradiţia festivalului devenise mai importantă decât cea a
căluşului.

Ce se întâmplă cu căluşul pe scenă?Suitele de jocuri sunt restructurate,

mişcările şi plimbările sunt selectate în funcţie de criterii artistice şi
organizate în succesiune fixă. Aceste coregrafii au „intrat cu timpul în
sângele jucătorilor”(cum spun căluşarii). Căluşul pe scenă trece într-o
altă sferă: devine o performare artistică unde primează criteriile
estetice.Forma coregrafiată a Căluşului influenţează jocul în sat.
Fenomenul duce la standardizare, simplificarea repertoriului,
omogenizarea interpretării, şi chiar la introducerea formelor scenice în
curţile oamenilor.

În procesul de selecţie a materialului artistic, spre exemplu,

intervenţile mutului (care au mare succes în sat) sunt excluse deoarece
pe scenă au toate şansele să fie considerate neartistice sau „obscene”
şi să fie „cenzurate” de înşişi protagonişti.Eliberat (desprins) de timpul
şi spaţiul ritual, dansul Căluşului poate fi performat oriunde şi oricând.
Jucătorii apreciază în mod special această libertate de mişcare, care le
poate satisface visul călătoriilor în străinătate, al câştigării de premii,
de prestigiu artistic şi uneori de avantaje materiale.

Care este echilibrul între căluşul ca practică tradiţională şi cel de

spectacol pe scenă?În perioada comunistă, când Festivalul Căluşului
Românesc era intenţionat organizat de Rusalii în Optaşi (Olt), spre
exemplu, se organizau două cete: una pregătită pentru scenă, cealaltă
ridicând steagul în sat.Dar în majoritatea cazurilor căluşarii sunt
conştienţi de diferemţa care există între a juca în sat şi a dansa pe
scenă: „Când dansăm pe scenă suntem tot o apă după cinci minute,
când jurăm pe steag în sat, zburăm, putem juca trei zile şi nu obosim”
(Florea Giblea, 63 Optaşi 1993).Jocul pe scenă este caracterizat de ei
ca fiind: scurt, rapid, intens, extenuant, omogen şi uniform (”toţi la un
picior”). În 2008 Petre Măsală din Stolnici spune: ”Cînd jucăm în sat,
jucăm bine, dar pe scenă rupem gura”.Ceea ce leagă cele două
ipostaze este mîndria de a fi căluşar, credinţa în puterea jocului, şi
spiritul de competiţie. (Competiţia pe scenă îşi găseşte rădăcinile în
violentele bătăi rituale când două cete se întâlneau într-un sat,
sublimate cu timpul în întreceri artistice).Atât timp cât jucătorii sunt
conştienţi de existenţa paralelă a jocului în sat şi a spectacolului
scenic, ei pot păstra un anumit echilibru şi acţiona în ambele contexte.
Dar expunerea repetată a căluşarilor pe scenă, transformă deseori
jucătorul în „artist” ceea ce, dependent de circumstanţe şi de
personalitatea căluşarului, poate chiar anula valoarea estetică a
căluşului.Datorită capacităţii sale de adaptare şi transformare, căluşul
în context tradiţional este încă vital şi extrem de variat. Permanenţa
căluşului este asiguată în primul rând de cei care îl practică şi de cei
pentru care se practică. Fie ei „ceată” în sat sau „formaţie” pe scenă,
căluşarii cred în puterea jocului lor, iar prin pasiunea cu care
acţionează au capacitatea de a convinge şi pe alţii de „puterile” lor
deosebite (dacă nu supranaturale). Atâta timp cât căluşarii mai pot
vinde saci de pelin şi usturoi prin oraşe şi sate şi vor fi rugaţi să sară
peste copii, substanţa rituală a căluşului îşi va continua existenţa.****

Extrase din note şi interviuri:Caracterul spectacular al căluşului:“Dacă

ai o inimă şi o credinţă trebuie să jucăm, Este la fel cu fotbalul, cu
rugbiul, cu orice fel de joc de echipă” [Vancea, 1993].Mentalitate
rituală:Legatul cercetătorilor în căluş în 2007, Izvoarele: ”N-ar fi fost
bine de noi şi nici de dumneavoastră” (vătaful).Căluşarii au legarea
steagul a doua oară (adevărata “legare”), după o filmare WFI
(Wissenschaftichen Film Institut), Goettingen la Priseaca 1969.
Dezgropare şi reîngropare la Bârca, după filmarea din 1958Mutul:
ascunde ştremeleagul sub fustă. La final ni-l dă cadou. WFI la Priseaca,
1969Transformăti actuale:Dubla manipulare: Optaşi, 1993, F. Turuianu,
învăţător şi vătaf: ”Să alegem un loc frumos unde să facem ridicarea
steagului” A.G. ”Ridicaţi-l unde l-aţi ridicat din totdeauna!”Numele
jocurilor erau secrete: Le-a pus nume când învăţarea s-a conştientizat
şi s-a făcut pentru spectacol, ca să le poată comanda vătaful.Noi
motivaţii pentru interdicţii:Castitate: ”Să aibe putere să joace. şi
sportivii stau în cantonament.”(1992, Osica de jos)Text la jurământ
verbalizat:1993, Optaşi-Măgura: (text adaptat realităţilor actuale):
«Jurăm ca să ţinem secretul jocurilor noastre, să nu le dăm la alte cete.
Jurăm să jucăm în credinţă şi să împărţim banii egal, în frunte cu
muzica » (F.Turuianu)

Impactul străinilor
Toţi au fost de accord că prezenţa străinilor în sat a avut un efect
pozitiv. În loc să dejanjeze, evenimentul a fost stimulat, dându-i un
caracter mai ”festiv” (mai mult public). Au fost totuşi unii care nu erau
mulţumiţi: « Când se va prezenta căluşul nostru la TV? », « Cât sunteţi
plătiţi pentru munca asta?», « Au luat comoara noastră şi nici n-au
plătit pentru ea!». Toate nemulţumirile arată că ritualul este considerat
ca fiind şi o marfă “culturală” (a cultural commodity) cu o anumită
valoare materială.„Căluşul virtual sau potenţial”În satele Bârca şi
Giurciţa unde în 1958 s-a făcut de către IEF un documentar despre
Căluş, nu se mai jucase în 1976 căluş de cca. 10 ani. A dispărut
căluşul? În fond nu. Un bătrân căluşar îmi spune că pe patul de moarte
vătaful a lăsat „secretul” căluşului unui om ales de el şi aşa în
continuare, ritualul se va putea reface „dacă cere cineva”.

De ce este dansul important în căluş?

Mişcările de dans creează prin organizarea ritmică a timpului şi
spaţiului o stare extatică, care desprinde în mod simbolic dansatorul de
realitate şi îl situează la un alt nivel, unde comunicarea cu spiritele
(ielele) devine posibilă.

Iele
M. Eliade consideră că sub numele roman al zeiţei Diana „s-ar ascunde
, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă”, iar numele de Diana se
găseşte în vocabula românească Zâna”. Deci: Zâna – Sânziana
(San(cta) Diana). (Eliade, 1995: 76)

Bibliografie selectivă

Alford, Violet. 1978. The Hobby Horse and other Animal Masks. London: The

Merlin Press.

Arnaudov, M. Die Bulgarischen Festbräuche. Leipzig.

Daicoviciu, Hadrian. 1968. Dacii. Editura pentru literaturã,

Bucureşti. [pp. 197-198].

Eliade, Mircea. 1973. “Notes on the Calusari” The Jurnal of the Ancient Near

Eastern Society of Columbia University, vol.5: 115-122.

Eliade, Mircea. 1995 (1970). De la Zalmoxis la Genghis-Han. Bucureşti:

Humanitas, [pp.270].

Giurchescu, Aanca. 1987. “The national festival ‘Song to Romania”:

Manipulation of symbols in the political discourse”. Claes Arvidsson, Lars

Blomqvist (edit.), Symbols of power. The aesthetics of political legitimation

in the Soviet Union and Eastern Europe. University of Uppsala: Nordic

Committee for Soviet and East European Studies, pp. 163-171.

Giurchescu, Anca. 1990. “The Use of Traditional Symbols for Recasting the

Present: A Case Study of Tourism in Rumania”, Roderyk Lange (edit.),

Dance Studies, Jersey: Centre for Dance Studies. pp. 47-63.

Greimas, Algirdas-Julien. 1971 “Réflexions sur les objets ethno-sémiotiques

(Manifestations poétique, musical et gestuelle)”, Premier Congres

international d’Ethnologie, Paris.

Klignam, Gail 1981. Căluş. Symbolic Transformation in Romanian Ritual.

Chicago, London: The University of Chicago Press. [pp. 45-65; 66-83.]

Kurin R. 1997. Reflections of a Culture Broker. A View from the

Smithsonian. Washington, London: Smithsonian Institution Press. [pp. 315.]

(Ioana Popescu)
Încep prin a trece în revistă câteva etimologii ale termenului Căluş,
pentru că ele au oferit de-a lungul timpului, materia pentru diferitele
interpretări ale originii fenomenului şi utilizarea lui ca argument al
„vechimii, unităţii şi continuităţii de vieţuire pe teritoriul românesc”:a.
Căluş este derivat din latinescul collusium, collusii, care înseamnă dans
de grup, sau societate secretă; remarc aici că această interpretare
apropie Căluşul de jocurile cetelor de feciori din Transilvania.b. Căluş
este în acelşi timp diminutivul de la cal, animal mitic solar asociat cu
simbolismul fertilităţii şi/sau al războiului; această posibilă etimologie
trimite la origini indo-europene şi pe ea se bazează interpretările
gesturilor magice practicate în Căluşul oltenesc.c. Căluş înseamnă şi
bucata de lemn care amuţeşte vorbirea, ceea ce ar duce cu gândul la
personajul mutului sau, pur şi simplu, la muţenia rituală în momentele
grave din viaţa individului sau a comunităţii.Aşa încât, indiferent de
declararea originilor precreştine ale obiceiului ca fiind latine, indo-
europene sau daco-celtice, Căluşul a fost folosit ca unul dintre
argumentele importante ale vechimii, unităţii şi continuităţii neamului
şi, desigur, ca un reper al identităţii naţionale.Continui cu o scurtă
istorie a relaţiei mele „postrevoluţionare” cu tradiţia Căluşului, mai
precis, cu folosirea acestui vechi obicei ca reper al identităţii naţionale.
În ce mă priveşte, am înţeles abia după 1990, paradoxul manipulării
ideologice a Căluşului. Între dansul nostru “moştenit de la daci” şi
dansul nostru “învăţat de la americani”, satele Lereşti-Argeş şi Sibiel-
Sibiu îşi disputaseră la un moment dat reprezentativitatea naţională. În
nici una dintre cele două localităţi nu fusese consemnat (în documente
sau în memoria colectivă) Căluşul oltenesc; şi totuşi, în perioada
ceauşist-comunistă, jocul era practicat la comandă, în orice perioadă a
anului, cu ocazia vizitelor unor delegaţii oficiale. În 1995, cu ocazia
unei cercetări legate de Arta Naţională, am descoperit că o anume
societate americană, Ambasadorii prieteniei, condusă de Henry
Morgan, (aflat în foarte bune relaţii cu Ceauşescu prin anii 70) a reuşit
să transforme satul Lereşti în vitrină naţională: la comandă telefonică,
oamenii etalau pe prispă scoarţe cu motive naţionale, se îmbrăcau în
costume de sărbătoare, iar ansamblul proaspăt înfiinţat juca Căluşul
oltenesc la răspântii, spre deliciul vizitatorilor. Una dintre relatări
consemna chiar că învăţaseră jocul atât de bine, încât îl dansau mai
frumos ca oltenii la ei în sat. Henry Morgan rămăsese în memoria
comunităţii ca un binefăcător „popular”, care îşi organizase şi propria
„nuntă tradiţională” în biserica satului, una de formă doar, pentru că
toată lumea ştia că el era bine căsătorit la el acasă. Profitul lui Morgan
rămâne de analizat, dar e limpede că pentru lereşteni, joaca de-a
tradiţia a adus beneficii, de notorietate şi de statut, dar şi avantaje
materiale – dacă luăm în considerare amenajările de modernizare a
satului. În anul 2005, în cursul unei documentări sui generis asupra
turismlui rural în Sibiel, mi s-a relatat preistoria fenomenului, ajuns
astăzi marcă a localităţii. La originile dezvoltării turistice a Sibielului se
afla acelaşi Henry Morgan, o altă falsă nuntă locală şi mai ales, din nou
importul Căluşului oltenesc! Din perpsectiva sătenilor, demersul
provoacă astăzi o oarecare hilaritate, dar nimeni nu considera că
instalarea oficială a minciunii legată de obiceiurile locale ar fi cumva
un act nociv.

De la Obicei la Tradiţie, de la ţărână la scenă, drumul Căluşului pare să

însemne pierderea credinţei în duhuri şi câştigarea unui nou statut /
notorietate în comunitate. Dacă nu cumva… obiceiul coexistă cu
tradiţia, ritualul cu spectacolul şi cutremurarea sacră cu veleităţile
sociale. Vintilă Mihăilescu a propus în conferinţa trecută definirea
termenilor „obicei” şi „tradiţie” astfel:a.obiceiul defineşte repetarea
unor evenimente/practici, în timp ce tradiţia se referă la conservarea
unui model. În cazul Căluşului, tradiţia a conservat dansurile Căluşului
oltenesc;b.obiceiul face parte integrantă şi organică dintr-un ansamblu
existenţial şi îşi pierde natura şi sensul propriu dacă este desprins din
acesta, în timp ce tradiţia constituie tocmai o astfel de desprindere, o
selecţie, o strategie a memoriei colective. Ansamblurile / formaţiile de
Căluş pe scenă pun în operă un fenomen „epurat”, distilat pentru un
public cât mai larg;c.obiceiul are un caracter integral, în mare măsură
de „fapt social total”, în timp ce tradiţia este, comparativ, fragmentară.
Mentalitatea colectivă recentă păstrează spectacolul sau chiar numai
dansul căluşului;d.obiceiul se întemeiază şi se legitimează în şi printr-o
filiaţie, în timp ce tradiţia este rodul unei afinităţi - printre altele,
tradiţiile trebuie să fie „plăcute”. Componenta ludică şi de divertisment
a Căluşului au asigurat succesul sau permanent de public;e.obiceiul se
realizează de către o comunitate pentru ai ei, în timp ce tradiţia
presupune un public distinct de performeri. În cazul Căluşului, drumul
de la obicei la tradiţie începe în bătătura gospodăriei şi sfârşeşte pe
scenă în faţa unui public larg.În acest sens, de cele mai multe ori,
Căluşul-obicei coexistă cu Căluşul-tradiţie, chiar dacă presiunea
Tradiţiei naţionale, care a început să se manifeste încă din primele
decenii ale secolului trecut, împune scena şi festivalul. Menţionez în
treacăt că, atâta timp cât sătenii se vor mai „căluşeri”, aşa cum alţii
se „călugăresc” - călugărul e fire-ntoarsă către ceea lume la fel cum
căluşarul trăieşte la graniţa dintre lumea văzută şi cea nevăzută -
obiceiul e încă viu, folositor şi îşi păstrează din sensuri.

Căluşul este un ritual grav, în ciuda aparenţelor. Jucătorii lui sunt

investiţi cu puteri magice de către duhurile feminine pe care le voi
numi generic Iele, dar ei le folosesc tocmai împotriva acestora şi în
folosul oamenilor. Prin dans, muzică, costum, texte, gesturi şi
comportamente, căluşarii îşi exercită puterile asupra comunităţii, la fel
cum mascaţii de anul nou îşi manifestă funcţia benefică prin costum,
ritm, gesturi şi comportamente rituale. Ambele fenomene culturale au
funcţii şi semnificaţii multiple, rol profilactic, de vindecare, apotropaic
şi de propiţiere. Ambele se desfăşoară în momente tari din punct de
vedere simbolic, momente de trecere, de comunicare directă cu lumea
de dincolo – momente în care cerurile se deschid, conform credinţelor.

Voi încerca să analizez cum se explică faptul că, în ciuda unor

asemănări izbitoare de structură şi de funcţii între cele două ritualuri –
jocuri bărbăteşti cu bâte, având funcţii de comunicare între lumea
realităţii imediate şi cea a duhurilor, de înnoire şi purificare – doar
Căluşul a devenit Tradiţie naţională şi reper identitar.1. Facerea
steagului şi jurământul Căluşului, asemănător facerii cetei Urşilor
pentru Anul nou trebuie ferite de priviri străine. Cutremurarea sacră e
mai mare la Căluş, ceea ce face ca, la alcătuirea cetei, membrii ei să se
despartă şi să se readune ca şi când ar fi personaje noi, necunoscute în
lumea neiniţiaţilor. Mascaţii, deşi se îngrijesc să nu fie recunoscuţi pe
timpul funcţionării cetei, nu marchează dubla lor apartenenţă (rituală şi
civilă) decât prin organizarea unui bal de sfârşit, ocazie cu care se
amestecă din nou cu ceilalţi membri ai comunităţii.

2. În ambele ritualuri, jucătorii bărbaţi poartă cămăşi albe, încinse cu

bete în cruce peste piept şi peste spate, cu zurgălăi la brâu şi la
genunchi, cu coifuri / fesuri / pălării decorate cu podoabe strălucitoare
(care resping lumina şi protejează capul de contactul cu duhurile
cerului); ambele cete încep prin deplasarea în coate şi-n genunche (în
cazul Urşilor) sau prin sărituri pe spate (în cazul Căluşarilor); apoi joacă
în cerc în jurul unui steag sau prăjini, cu strigăte, ritm sacadat, sărituri,
dansuri şi muzică. Din nou, componenta ludică pare să fie mai marcată
la alaiul mascaţilor de anul nou, spre deosebire de alaiul Căluşului, în
care virtuozitatea artistică şi forţa estetică sunt definitorii.

3. Ritualurile la care mă refer presupun momentul obligatoriu de

competiţie, de luptă rituală, în care se înfruntă simbolic noul cu
vechiul, purul cu impurul. Din nou se dovedeşte încărcătura magică
mai puternică în cazul Căluşului, dacă ţinem cont de faptul că bâtele
trebuie să fie de statul omului, în timp ce steagul trebuia să fie legat cu
un fir roşu de măsura vătafului. Aceste norme vorbesc despre
gravitatea ritualului şi despre implicarea pe viaţă şi pe moarte a
actanţilor (pe care Mascaţii nu o au).
4. Funcţia de vindecare este comună celor două ritualuri, doar că în
cazul Mascaţilor, „bolnavul” a devenit demult doar un manechin de
paie, în timp ce căluşarii acţionează şi astăzi asupra unui membru al
comunităţii, chiar dacă acesta uneori doar mimează răul.

5. Funcţia de fertilitate este şi ea comună ambelor obiceiuri, Mutul

căluşului continuă să poarte phalusul de lemn chiar şi pe scenă,
Mascaţii au gesturi şi texte lubrice, dar numai femeile jucate în Căluş
mai cred cu adevărat că se vor mărita sau că vor avea copii curând.6.
Funcţia profilactică şi de propiţiere, pusă în practică prin jucarea
copiilor în braţe sau săritul peste ei pentru sănătate, rămâne activă de
asemenea doar în cazul Căluşului; mascaţii de anul nou au înlocuit
copiii cu păpuşi.7. Ambele ritualuri au funcţie ludică şi spectaculară,
dar având în vedere toate constatările de mai sus, care atestă rolul
sensibil mai activ al Căluşului în comunitate, Ritualul Căluşului, a fost
declarat la 24 noiembrie 2005 capodoperă culturală a omenirii şi inclus
pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO. Acest patrimoniu a
fost definit de Convenţia UNESCO din anul 2003 ca fiind alcătuit din
practicile, reprezentările şi manifestările, expresiile, cunoştinţele şi
îndeletnicirile recunoscute de către anumite grupuri sau comunităţi ca
parte a patrimoniului lor cultural.

Programul Naţional de Salvgardare a Capodoperei Patrimoniului

Cultural Imaterial „Ritualului Căluşului” propune :Documentare şi
inventariere prin identificarea comunităţilor care păstrează fenomenul;
studiul documentelor şi arhivelor; cercetarea pluridisciplinară a
comunităţilor identificate.Conservarea datelor prin arhivarea studiilor şi
documentelor; constituirea şi întreţinerea bazelor de date; alcătuirea
de bibliografii generale.Valorificarea „Ritualului Căluşului” prin măsuri
de informare; îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ referitor
la Patrimoniul Cultural Imaterial; susţinerea şi dezvoltarea de
parteneriate cu autorităţi, instituţii, ONG-uri şi firme interesate în
valorificarea acestui bun cultural; introducerea predării specializate a
elementelor de Patrimoniului Cultural Imaterial în curricula şcolară
preuniversitară şi universitară.Promovarea şi difuzarea „ Ritualului
Căluşului” la nivel local, naţional şi internaţional prin susţinerea unei
campanii de informare; cooperarea cu Autoritatea Naţională pentru
Turism pentru promovarea nuamşată a acestei tradiţii.Protejarea
fenomenului prin includerea în proiectul Legii patrimoniului cultural
imaterial a capitolului capodopere ale patrimoniului oral şi imaterial al
umanităţii; elaborarea statutului de zone, obiceiuri, tradiţii,
meşteşuguri şi creaţii populare protejate; asigurarea transmiterii
acestei tradiţii şi protejarea purtătorilor acesteia; susţinerea creatorilor
şi purtătorilor „Ritualului Căluşului”.Cooperarea internaţională prin
institutele culturale româneşti/centrele culturale din străinătate;
cooperarea cu organisme specializate în patrimoniu cultural imaterial
din alte ţări.În final, propun dezbaterii o selecţie de citate din presa
ultimilor ani, care cred că sunt simptomatice pentru felul în care jocul
Căluşului este manipulate ca emblemă naţională:De la o vreme însă,
ansamblului folcloric “Dor basarabean” i se refuză sistematic prezenţa
pe scenă, în Ucraina. “«Sau schimbaţi costumul, schimbaţi brâul
tricolor – sau nu mai urcaţi pe scenă!», aşa ni s-a spus!” Viorel Popescu
ne desluşeşte că problemele ridicate de oficialii ucraineni sunt:
cântecele populare româneşti, costumul – care are ca element
important un brâu tricolor – şi dansul “căluşarilor”.Ansamblul Folcloric
„Căluşul“ Scorniceşti, preluat de la 1 martie 2004 de Ansamblul
Profesionist OLTUL, a reuşit să uimească un juriu format din specialişti
internaţionali şi contracandidaţii din 21 ţări, câştigând premiul I la
secţiunea „Originalitate şi autenticitate“ a Concursului Internaţional de
Dans al Popoarelor. Competiţia s-a desfăşurat în Ucraina, la Kiev, unde
scorniceştenii noştri au constituit singurul ansamblu românesc
participant, pentru prima dată.Căluşul oferit de unul dintre grupurile
ucrainiene, care se afla sub îndrumarea unui celebru coregraf, a fost o
copie palidă a căluşului autentic românesc. De fapt, un căluş stilizat, cu
puternice influenţe de balet. Oltenii n-au cucerit publicul doar cu acest
dans, ci s-au prezentat bine, după cum o spun cei care i-au insoţit, şi
cu celelalte: dans din Muntenia şi dans din Moldova.

« Rînduială, obiceiuri şi tradiţii sau Despre ce vorbim de fapt cînd vorbim despre
tradiţii ?
Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor gastronomice »

2 Responses to “Cum s-a ajuns de la

obiceiul Căluşului la tradiţia Căluşului şi la
Capodopera Patrimoniului Cultural
Imaterial UNESCO „Ritualul Căluşului”?”
Feed for this Entry
gabriela 20/03/2009 at 8:10 pm felicitari pentru aceste conf. sunt
extrem de necesare si particip la ele cu placere si interes. tema
propusa pentru urmatoarea conferinta Calusul este o tema la
care ar trebui sa participe si specialisti din tara preocupaţi de
cercetarea acestui obicei pe care si astazi il intalnim de Rusalii in
satele din Muntenia, Oltenia s.a.Este un obicei asumat de
comunitate, practicat neântrerupt in unele zone ale ţării Ziduri-
Dâmboviţa ş.a., multe din elementele ritualice folosite s-au
schimbat, uneori chiar scenariul este diferit de la o zona la alta,
chiar de la o localitate la alta dar mesajul personajele au luat
forme moderne, teatrale (după 1989 apare politistul “Garcea” cu
un rol bine satabilit alaturi de mut si vataf iar invierea caluşarului
plecat din ceată arata forţa magica si vindecatoare a căluşului.
locuitorii satului si astazi deschid portile sa le intre ceata de
calusari in curte altfel e semn rau. Şi astazi copii mici sunt jucaţi
in calus sa fie feriti de boli iar femeile fura usturoiul purtat la
brau de vataf, folosit fiind ca planta cu valente magice si cate
altele se pot spune si vedea!… Ce pot sa spun este ca si astazi in
satele noastre Căluşul este o realitate precrestina asumata si
 pastrata cu grija de comunitate .
ioana popescu 20/03/2009 at 8:10 pm Ma bucur mult sa citesc
comentarii ca cel al gabrielei. N-am sa obosesc sa sustin ca
taranii sunt tot tarani, chiar daca isi tin obiceiurile afisand
oarecare distanta si punand mana la gura daca rad prea tare. Ce
ziceti de o intamplare din teren pe care mi-o povestea Anca
Giurchescu, despre o ceata de calusari care, vai, colindau prin
sat FARA STEAG!. Erau primiti in gospodarii, jucau si plecau la
vecini. Anca a intrebat ce fac ei daca se intampla sa nu fie primiti
intr-o gospodarie. Si vataful a raspuns, apai doamna, odata
inclinam steagul peste poarta si sigur gazdele acelea vor fi pocite
de Iele. Nu conta asadar ca nu colindau cu steagul, atata timp
cat credeau in puterea lui. Faptul ca Garcea devine personaj in
calus, faptul ca mascatii de anul nou preiau scandaluirle politice
din presa si le transpun in alaiul lor nu inseamna cadere in
derizoriu, kitsch sau chiar “pierderea identitatii si a autenticului”
ci dimpotriva, marturisesc forta, vitalitatea si actualitatea
fenomenului. Toate aceste realitati, precrestine sau nu, inca
ritmeaza viata romanilor, chiar si a celor de la oras. Sa-l vad eu
in Romania pe oraseanul ala din tata-n fiu mai departe de cateva
generatii…
Comments are currently closed.
Postări recente
Maria Mateoniu - De la „memoria particulară” la „memoria
patrimonială”. Muzeul lui Kéri Gáspár din Galoşpetreu, jud. Bihor (România)
De la camera bună la living
Să mori la umbra unui blog
Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor gastronomice
Cum s-a ajuns de la obiceiul Căluşului la tradiţia Căluşului şi la
Capodopera Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO „Ritualul Căluşului”?
Comentarii recente
Dan Gheorghe on De la camera bună la living
Bogdan Iancu on Să mori la umbra unui blog
bocitoarea on Să mori la umbra unui blog
E-ul traditional on Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor gastronomice
Raluca on Publicitatea şi marketizarea tradiţiilor gastronomice
Legaturi
Muzeul Taranului Roman