ICONOGRAFIA ARTEI NEO-ENEOLITICE

Istoria religiilor s-a derulat după o anumită logică, începând de la formele cele
mai simple, animiste şi ajungând până la substituiri abstracte, cu valoare de simbol.
Chiar dacă primul gest sacrificial apare în perioada musteriană, atunci când Homo
Sapiens Fosilis începuse să caute spiritul ocrotitor dincolo de moarte, semnificaţia de
jertfă creatoare se naşte numai în sânul unei comunităţi stabile, a cărei coeziune
depăşeşte relaţiile de sânge. Ca parte componentă a microcosmosului în care trăieşte
omul creează, după cum el însuşi a fost creat, aflându-se într-un permanent dialog cu
Divinitatea. În acest context jertfa devine o formă de deschidere şi comunicare cu
Divinul, o formă de împlinire prin dăruire totală. Interpretarea sacrificiilor umane prin
prisma gândirii religioase contemporane – antropofagie, selecţie naturală - riscă să ne
dea o imagine “barbarizată” a actului religios. Chiar dacă prezentarea noastră se
rezumă la o simplă meditaţie, sperăm ca studiile viitoare să aducă o nouă lumină
asupra acestei probleme cu implicaţii atât de ample.
Dincolo de piese arheologice, situaţii stratigrafice sau faze culturale, cercetarea
arheologică se constituie într-o investigaţie care depăşeşte cu mult sfera ştiinţificului.
Indiferent de timp şi spaţiu, spiritul uman a căutat să definească Absolutul, să găsească
forme de comunicare şi comuniune cu Divinul, transcendând limitele fizicului. Aceste
forme de manifestare religioasă nu trebuie analizate, strict prin prisma gândirii logice
sau a doctrinelor religioase contemporane.
„Dacă problema credinţei a fost atât de rău înţeleasă de către psihologi şi istorici -
scria Gustave Le Bon în „Opiniile şi credinţele” - , este pentru că ei au încercat să
interpreteze cu resursele logicii raţionale fenomene pe care aceasta nu le-a guvernat
niciodată. (…) toate elementele credinţei ascultă de reguli logice foarte sigure, însă cu
totul străine de acelea utilizate de savant în cercetările sale.”

Deseori s-a vorbit despre „barbarismul” primelor comunităţi umane, tradus în

acte canibalice, şamanism sălbatic, magie neagră, ignoranţă, teamă de necunoscut,
despre o evoluţie liniară, fără sincope, de la animism la dualism şi monoteism, ca şi cum

1
teoria dezvoltării în trepte a umanităţii s-ar regăsi şi la nivelul psihicului uman, totul
derulându-se după un mecanism simplist. Şi totuşi, cât de complexe şi greu de descifrat
sunt primele manifestări religioase ! Fără a avea pretenţia unor afirmaţii filosofice ne
oprim doar la una din întrebările acuzatoare pusă de marele om de cultură, Nae
Ionescu, pseudonimilor specialişti în istoria religiilor:
„ … avem dreptul să negăm dintr-o dată sau să punem atribute peiorative la o întreagă serie de
valori spirituale, avem dreptul să trecem dintr-o dată sub bănuiala nebuniei o eflorescenţă de
viaţă spirituală a omenirii ?”

Studiate doar sub aspect artistic, multe piese preistorice au fost încadrate în
categoria manifestărilor artistice naive, a primelor încercări stângace de a copia un
arhietip. Dar, în lipsa unor izvoare scrise, tocmai aceste forme artistice, care au
imortalizat trăiri şi aspiraţii religioase, păstrează cel mai bine frânturi din spiritul
omului preistoric. De aceea, înserierea lor strict tipologică rămâne cel mai adesea un
simplu reper cronologic, un limbaj mort.
Reprezentările artistice identice, fără legături spaţiale sau temporale între ele,
se explică printr-o emoţie comună, specifică structurii psihice umane.
„(…) Credinţa îşi schimbă obiectul, însă nu piere niciodată. Ea nu ar putea pieri, deoarece
nevoia de a crede constituie un element psihologic tot atât de ireductibil ca plăcerea sau
durerea. Sufletul omenesc are oroare de îndoială şi de incertitudine.”

Din cele mai vechi timpuri, manifestările religioase au fost în strânsă legătură
cu reprezentările artistice. Şi astăzi decorul catedralelor perpetueză vechi idei religioase,
mult mai vechi decât primele doctrine creştine – acestea au fost statuate în timp de
colectivitate.
În cazul comunităţilor preistorice activităţile tradiţionale erau impregnate de
spiritualitate; nu exista diferenţă, distincţie clară între practicile religioase şi activităţile
profane – ca şi la vânătorii de azi relaţia cu mediul natural şi solidaritatea de grup
(impusă de vânatul mare) explică cutumele religioase.
Vânătoarea renului sau culesul plantelor – toate acestea rupeau echilibrul dintre
om şi Natura divinizată. De aceea, erau necesare „legi” de schimb, strict codificate –

2
definite astăzi ca norme religioase. Numai în acest context pot fi explicate actele
sacrificiale.
Dinţii, colţii animalelor vânate erau recuperaţi, perforaţi şi transformaţi în
amulete, pandantive – stabilindu-se astfel o legătură între Natura încarnată în trofee,
obiecte de cult şi individul care le purta. Piesele de podoabă, trofeele dobândesc treptat
un sens nou – devin elemente de prestigiu social, specifice unui anumit grup etnic.
Reprezentarea unor personaje cu măşti de animale constituie o dovadă indirectă
privind ritualurile religioase din perioada paleoliticului; aceste „deghizări” modificau şi
natura materialelor din care erau confecţionate măştile (piele, corn). Măştile, piesele de
cult reprezentau o trecere de la Natura Divinizată la om. Purtarea măştilor era
rezervată numai preoţilor în cadrul ritualurilor religioase, constituia un act religios
important; şamanul se confunda cu animalul-totem a cărui mască o purta.
Religiozitatea procesiunii se transpunea, prin artă, în mediul de desfăşurare al
procesiunilor religioase – pe pereţii grotelor apar reprezentări hibride, aparent stranii –
personaje cu corp de om şi cap de animal. Aceleaşi reprezentări le găsim copiate pe
statuaria – corp de om, cap de leu (aurignacian 32.000BP - Stadel).
Resturile osoase au fost păstrate ca trofee încercându-se chiar „însufleţirea” lor.
Este şi cazul craniilor supramodelate din neoliticul aceramic – cu ajutorul argilei,
ipsosului, cochiliilor era „redată” viaţa strămoşului – astfel generaţiile următoare îşi
legitimau proprietatea.
Trecerea de la reprezentarea capului de animal la chipul uman constituie, în
fapt, germenele „revoluţiei neolitice” – o trecere de la „natură la cultură”, de la
vânătoare la agricultură, de la nomadism la sedentarism, de la totemism la panteism-
dualism-monoteism, de la imitarea Naturii divinizate la om ca „măsura tuturor
lucrurilor”. Măştile au fost înlocuite cu chipul uman, sub forma realistă sau, mai târziu,
sub formă schematizată, simbolică, părţile anatomice fiind codificate.
Confecţionate din materiale diferite, sub forme diferite, măştile au apărut la
comunităţi de vânători răspândite pe un areal imens, din preistorie până astăzi / la
vânătorii amazonieni.
Asocierea om/animal nu dispare în totalitate, reprezentările fantastice

3
regăsindu-se în marile civilizaţii antice: om – sfinx în Egipt, om – leu – şarpe – oaie
pentru şarpele Glykon, Heracles cu cască de leu.
Tatuajul constituie o altă dovadă indirectă a procesiunilor religioase. Figurinele
pictate cu motive geometrice – spirale, triunghiuri - imortalizează imagini ale
adoranţilor tatuaţi.
Tauromahia – uciderea taurului / revolta omului împotriva forţelor
distrugătoare ale Naturii întrupate de taur, o întâlnim pe frescele murale de la Çatal
Hüyük, pe frescele de la Cnossos, pe reliefurile închinate lui Mithras, şi chiar astăzi în
cadrul întrecerilor de coridă. Chiar dacă sensul iniţial al acestei ceremonii s-a pierdut,
au rămas dansurile şi muzica.
Acţiunea poate fi marcată printr-un simbol – de exemplu, săgeata reprezentată
pe diferite desene putea marca trecerea dintr-o lume în alta; şamanii siberieni vede în
săgeată trecerea de la o acţiune profană (aruncarea) la una spirituală (direcţia de
acţiune). Picturile mezolitice din Levatul Spaniol figurează în fapt o procesiune
religioasă: trecerea de la profan - vânătorul care se deplasează – la sacru repezentat
simbolic prin arcul care se înalţă spre lumea celestă / omul a luat locul divinităţii
animalelor din paleolitic.
Simbolurile ancestrale au fost introduse în cultura europeană prin intermediul
Vechiului Testament:
- şarpele simbolizează trecerea dintr-o lume în alta
- porumbelul şi ramura de măslin evocă spiritul uman (mitul Potopului)
- mielul simbolizează substituirea sacrificiului uman.
Întorcându-ne la simbolistica paleoliticului, calul apare reprezentat frecvent,
asociat probabil cu ideea de trecere dintr-o lume în alta - reapare în zonele de stepă,
sub forma sacrificiilor de cai / sciţi.
Prezente încă din paleoliticul mijlociu, manifestările religioase sunt extrem de
bogate şi variate în paleoliticul superior. Arta rupestră evidenţiază adevărate mituri
originare, preocupări spirituale coerente, variabile de la o comunitate de alta, dar
întotdeauna elaborate şi structurate. Sunt evidente şi practicile şamanice: „bastoane de
comandant” (toboşar), descoperit într-o groapă la Brno, fluiere din os, picturi rupestre

4
reprezentând oameni mascaţi, deghizaţi în animale. Unii cercetători consideră că şi arta
parietală poate fi legată de practici şamanice, deoarece reprezintă viziuni extatice,
spaţiile pictate fiind cu grijă alese.

Tipuri de reprezentări în arta paleolitică

- semne / simboluri – mai mici decât reprezentările de animale şi siluete umane; uneori
suprapun siluetele de animale; considerate de A. Leroi-Gourhan adevărate
„ideograme”, cu semnificaţii religioase; simboluri masculine sub formă de linii, săgeţi şi
cele feminine reprezentate de motive geometrice cu contur închis (cercuri, triunghiuri).
- Animale – mai mari decât reprezentările umane sau simboluri; dimensiuni frecvente
între 0,5 – 1m ; reprezentări de dimensiuni mai mari au fost descoperite în peşterile de
la Font-de-Gaume (bizoni cu o lungime de 1- 2 m) şi Lascaux (bouri – 5 m). Dintre
animalele pictate cele mai frecvente sunt reprezentările de cal (simbol masculin), bizon
(simbol feminin), mamut, urşi, cervidee, carnivore, mult mai rar de ren, păsări şi peşti;
în zona atlantică frecvente sunt reprezentările de cal, bizon, în timp ce în Europa
Orientală predomină mamutul, renul, cerbul şi carnivorele. Există o neconcordanţă
între animalele vânate şi cele reprezentate: în Peştera Lascaux dintre cele aproximativ
600 de animale figurate renul apare doar o dată; în schimb pe baza fosilelor determinate
s-a observat că renul reprezintă 90%. Reprezentările animaliere suprapuse creează
iluzia optică de mişcare.
- Siluete umane – apar reprezentări umane pe pereţii peşteriilor şi pe obiecte; oameni –
bizoni (Trois Frères), oameni – păsăre (Lascaux)– corp de om, cap de animal, probabil
şamani cu mască; amprente de mâini – pictate în negativ, rar figurate – cel mai adesea
pereche, mai rar grupuri de 3 – 5 mâini; reprezentate singure (Gargas) sau asociate cu
animale – cai la Pech Merle; simboluri feminine (Tito Bustillo în Asturia).

Organizarea decorului

- adăposturile sub stâncă a fost decorate cu benzi registre liniare (Roc-aux-Sorcies)

- în interiorul peşterilor, decorul a fost organizat şin funcţie de suprafaţa decorată -
dispus în zona de la intrare, în galerii, în săli. În Peşterea Niaux spaţiul decorat a fost

5
divizat în mai multe tablouri: 1. spaţiul circular pe plafon decorat cu semne roşii; 2.
spaţiu puţin accesibil unde se concentrază majoritatea reprezentărilor (din 110
aproximativ 90 %), desenate cu negru. În Peştera Lascaux – Sala taurilor - ansamblul
pictural este neîntrerupt. La Combarelles decorul gravat apare la 200 m distanţă de la
intrare.
Arta parietală paleolitică, sub toate formele sale – picturi, reliefuri sau gravuri /
tablouri naturaliste sau simbolice – este o artă „codificată”, spre deosebire de cea
mezolitică (mult mai slab reprezentată) în care predomină aspectul narativ. Animalele,
oamenii, semnele coexistă, aparent fără o relaţie inteligibilă; şi totuşi, asocierile lor,
gruparea lor în anumite zone ale peşterilor (întunecate, puţin accesibile) trădează
anumite semnificaţii religioase. Arta parietală, ca şi celelalte manifestări artistice
paleolitice, transmite un mesaj religios, „codifică” o concepţie religioasă. Nu este artă
pentru artă (ce sens ar mai fi avut decorarea unor zone întunecate, puţin accesibile !), nu
reprezintă simple încercări estetice. Abatele Breuil şi A. Leroi – Gourhan au demonstrat
valoarea magică a acestor reprezentări – simbol, dominate de dualitatea masculin /
feminin.

PREMISELE NEOLITIZĂRII
Perioada 0: 14000 – 12000 cal. BC. Kebarian geometric, Moshabian, Zarzian / El
Kowm, Ein Guev.
Perioada 1: 12000 – 10200 cal.BC. Natufian, Zarzian final / Mureybet, Abu Hureyra, El
Kowm, Hayonim, El Wad, Ain Mallaha, Jerichon, Rosh Horesha, Beidha, Shanidar.

6
 Transformările mediului biologic de la începutul Holocenului au fost
determinate de modificările climatice. Astfel, cerealele sălbatice s-au răspândit începând
cu sfârşitul Pleistocenului, pe la aproximativ 15.000, fenomen produs în cadrul unui
proces mai amplu: încălzirea climei după marile glaciaţiuni. Cea mai avantajată a fost
zona Orientului Apropiat care nu a cunoscut nici în perioadele glaciare, temperaturile
scăzute din Paleoliticul european. De aceea, aici trecerea la un climat cald s-a realizat
lent, fără modificări traumantizante pentru om, ca în alte regiuni ale lumii.
În Europa, încălzirea a început pe la 20.000 a.Chr. dar condiţiile climatice reci
care au caracterizat ultimul episod glaciar „Würm IV” sau „Tardiglaciar” s-a menţinut
mult timp. Ţinutul Franţei de astăzi, cu climat de tundră era populat de reni –
comunităţile magdaleniene s-au adaptat foarte bine acestor condiţii, la fel ca şi
eschimoşii de astăzi. Renul, cel mai vânat, era însoţit în migraţiile sezoniere. Între 20.000
şi 16.000 a.Chr. climatul rece şi secetos al Tardiglaciarului a fost urmat de o încălzire
treptată a vremii.
Cu totul alta a fost situaţia în Africa de Nord şi Asia Anterioară: mai mult decât
influenţa temperaturii globale, aceste zone au depins de regimul vânturilor şi de
fenomenul ciclonic – determinante pentru cantitatea de precipitaţii (musonul de vară
aducea precipitaţii dinspre Oceanul Indian). Un episod mai umed decât cel actual a fost
între 16.000 – 13.000 a.Chr. – regiuni, astăzi foarte aride, ca Sinai, Neguev, deşertul
sirian erau intens populate de comunităţi de vânători-culegători ale kebarianului
geometric. În perioada următoare a natufianului, pe la 12.500 se constată o aridizare a
climei.
Astfel, comunităţile din Orientul Apropiat care timp de 12 milenii au cunoscut
modul de viaţă neolitic au avut avantajul unui climat fără modificări bruşte, fără
transgresiuni marine distructive, fără variaţii însemnate de temperatură.
Importanţa Orientului Apropiat pentru preistorie nu începe, însă, cu perioada
neoliticului. Legat de Africa prin istmul arabic, spaţiul oriental a cunoscut primele
grupuri hominide - Homo Erectus - cu mai bine de un milion de ani înainte. Tipul Homo
Sapiens Sapiens a fost atestat în Israel la Qafzeh (aprox. 90.000 a.Chr.). În domeniul
invenţiilor tehnice lui i se atribuie inventarea debitajului lamelar (80.000 a.Chr.) în zona

7
oazei siriene El Kowm, la începutul paleoliticului mijlociu – acest debitaj permitea
obţinerea unor lame lungi, regulate, nu doar a unor aşchii grosolane.
În paleoliticul superior, în cadrul culturii aurignaciane din Levant (45.000 –
20.000), uneltele şi armele de piatră şi os s-au diversificat şi specializat. Pentru etapa
următoare, când în Europa de Vest înflorea cultura solutreană, cu realizări excepţionale
în domeniul industriei litice, zona Levantului a rămas tributară vechilor tradiţii,
kebarianul fiind departe de a atinge strălucirea paleoliticului superior din Europa. A
fost perpetuată tradiţia microlitismului, obţinându-se lame fine de tip kebarian geometric
(15.000 a.Chr.). Grupurile umane sunt de restrânse, industria osului fiind destul de
limitată. Prin urmare, la acest nivel cronologic nu avem nici un indiciu care să anunţe
evoluţia spectaculoasă din etapele următoare.
În perioada kebarianului geometric (15.500 – 12.500 a.Chr.) se dezvoltă industria
microlitelor. Ameliorarea climatică se face simţită în regiunea cuprinsă între Eufrat şi
Sinai, de la Mediterana la oazele din deşert. Locuirile de peşteră devin tot mai rare,
preferându-se cele în aer liber. Se observă chiar o relativă stabilitate, „câmpuri de bază”
atingând în jur de 2000 mp. Se cunosc mai multe construcţii de formă circulară, în
groapă – Kharaneh în Iordania şi în Sinai. Aceste „case rotunde” apar în cadrul
kebarianului propriu-zis la Ein Guev, în Israel şi în peştera Jiita în Liban. Ele nu sunt,
încă, destul de numeroase pentru a forma sate, dar prefigurează ceea ce va fi mai târziu
în satele natufiene. Apar deja amenajări interioare, considerate mult timp invenţii ale
natufienilor. Totul ilustrează o maturizare colectivă progresivă, dezvoltarea industriei
litice fiind însoţită de alte inovaţii, de o înbunătăţire a modului de viaţă.
Aceste aşezări stabile diferită clar de locuirile de scurtă durată (halte), semnalate
mai ales în regiunea litoralului palestinian (legate posibil de expediţiile de pescuit).
Suprafaţa primelor sate atinge aproximativ 2000 – 3000 mp; sunt formate din bordeie
unicelulare, circulare, săpate în zone de terase/pante.
Natufianul (12.500 – 10.000 a.Chr.)
Cultura natufiană s-a răspândit în aproape tot Levantul, de la Eufrat la Sinai.
Mult timp, natufianul a fost considerat ca epoca de pregătire a neolitizării, de trecere de
la economia prădalnică la cea productivă. Săpăturile de la Ain Mallaha (începute în

8
1955 – sat pe valea înaltă a Iordanului) au dovedit că la acest nivel cronologic nu se
poate vorbi încă de o economie productivă, dar apare o idee nouă de sedentarizare pre-
agricolă. Aceeaşi ipoteză a unor comunităţi de vântori-agricultori care trec treptat la un
mode de viaţă sedentar a fost confirmată de descoperirile ulterioare din sudul
Levantului şi de pe Eufrat. Absenţa, până de curând, a datelor paleobotanice privind
regimul alimentar al natufienilor a fost suplinită de concentraţia aşezărilor din zona
semiaridă, bogată în cereale sălbatice. Silozul descoperit în aşezarea de la Ain Mallaha
sugerează deja o specializare a culesului - sursa principală de hrană fiind reprezentată
de cerealele sălbatice. Descoperirile arheologice şi analizele arheobotanice din ultimul
deceniu au modificat fundamental vechea imagine a natufianului.
Primele elemente natufiene se concentrează într-o zonă restrânsă: sudul
Levantului, Muntele Carmel şi groapa Iordanului (Israel). Locuinţele erau grupate,
formând mici „sate” – sub forma bordeielor, amenajate în gropi circulare, cu pereţii
căptuşiţi cu pietre. La Ain Mallaha s-au descoperit urmele unei vetre, gropi de pari
dispuşi în cerc provenind de la suprastructura construcţiei – destul de solidă. În
interiorul construcţiilor s-au descoperit piese grele de tipul râşniţelor primitive.
Materialul litic diferă de cel kebarian în locul microlitelor rectangulare şi trapezoidale
predomină semicercurile. Există, de asemenea, şi o bogată industrie a osului care este cu
mult superioară celei magdaleniene contemporane. Morminte simple şi colective,
primare sau secundare, au apărut în incinta zonei locuite dar şi grupate în mici
necropole. Câinele, singurul animal domesticit, îl însoţea uneori pe defunct, fiind depus
în groapa stăpânului. La Ain Mallaha şi Hayonim apar primele indicii privind practicile
sacrificiale. Ca piese de inventar funerar s-au descoperit podoabe din scoici, dinţi şi de
os.
AIN MALLAHA (EYNAN ebr., Israel)
Considerată cea mai veche aşezare stabilă, Ain Mallaha este situată în Israel, în
valea înaltă a râului Iordan, pe malul vestic al lacului Houleh, la - 72 m sub nivelul
Mediteranei; în apropiere se află câmpia mlăştinoasă Houleh, spre est vârfurile
Golanului, spre nord masivul Hermon. Descoperită în 1954 cu ocazia unor lucrări
publice a fost cercetată începând cu 1955 (J. Perrot 1955 – 1956, 1959-1961, 1971-1976 F.

9
Valla, 1996 - 2001).
Cercetările arheologice întreprinse aici au evidenţiat prezenţa unei comunităţi
natufiene târzii (12500 – 10300/ 12000 BP), aşezarea nefiind ocupată de la începutul
culturii natufiene. Descoperirile recente (1996 – 2001) au demonstrat că bordeiele au fost
ocupate repetat, după scurte perioade de părăsire, iar spaţiul locuit a fost organizat,
după activităţile casnice – spaţii de depozitare, de odihnă, de preparare a hranei cu
vetre amenajate în interiorul construcţiilor.
Originalitatea culturii natufiene nu a fost determinată de inovaţiile tehnice; nu
acestea au modificat structura comunităţilor natufiene. Rolul cel mai important la avut
fenomenul de sedentarizare, tradus prin apariţia primelor „sate”. Această grupare în
comunităţi tot mai numeroase a contribuit în mod decisiv la apariţia societăţii neolitice.
Astfel, comunităţile natufiene au dezvoltat cadrul social în care au apărut mai târziu
primele aşezări de agricultori.

"REVOLUŢIA NEOLITICĂ". PROCESUL NEOLITIZĂRII – DIFUZIUNE SAU

CONVERGENŢĂ ?
Domesticirea animalelor. Vânătoarea a reprezentat o etapă pregătitoare necesară
pentru domesticire; se ştie că o specie nu poate fi domesticită decât în regiunile unde a
existat mai întâi în stare sălbatică. Vânatul specializat a fost posibil numai în cazul unei
prezenţe foarte numeroase a speciei în zonă. Deoarece densitatea speciilor a fost diferită
de la o zonă la alta în funcţie de microclimat, domesticirea nu se putea realiza pentru
toate speciilor într-o singură zonă. De aceea se consideră că au existat mai multe centre
de domesticire a animalelor.

10
 Ovi-caprinele. Docile, mai uşor de capturat şi cu o creştere mai rapidă decât
rumegătoarele mari, ovicaprinele sălbatice au fost domesticite de timpuriu în zona
Orientului Apropiat. Primele elemente care anunţă domesticirea ovi-caprinelor au fost
descoperite în Peştera Palegrawra (cultura zarziană), la Chemi Zaw Shanidar, Ali Kosh,
Tell Asiab, Ganj Dareh, Jerichon (mil. IX -VIII a.Chr, neolitic aceramic). În mil. VII a.Chr,
oaia domestică este atestată şi în Europa - la Argissa şi Nea Nicomedeia, aceramic -
venită pe cale egeo-anatoliană (aici nu au existat ovicaprine în stare sălbatică, de aceea
domesticirea locală este exclusă).
Bovinele şi suinele. Spre deosebire de ovi-caprine, bovinele şi suinele sălbatice
sunt atestate şi în alte regiuni decât Orientul Apropiat: în Europa şi Crimeea. De aceea
este posibil să fi existat mai multe centre de domesticire a acestora. Dintre cele mai
vechi descoperiri amintim:
- mil. VIII a.Chr. - Mureybet (PPN = Pre-Pottery-Neolithic A = aceramic A);
- mil. VII a.Chr. Jarmo, Çayönü, Nea Nikomedeia, Argissa, Soroka (aceramic).
Cultivarea plantelor. Primele dovezi privind practicarea agriculturii se
concentrează în zona "culoarului levantin" - între Eufrat şi Iordan (cultura sultaniană
mil. X a.Chr). Este vorba de "un comportament preagricol", fără consecinţe în
morfologia plantelor. Pe baza analizelor traseologice efectuate pe lame de silex s-a
observat că cele folosite pentru recoltarea cerealelor sălbatice verzi (anterior scuturării
spicului) au un luciu specific. Aceste piese sunt anterioare apariţiei speciilor de grâu
domestic, prin urmare gesturile agricole preced primele specii domestice. De ce vorbim
despre protoagricultură şi nu doar despre un cules selectiv al cerealelor sălbatice ?
Analizele polinice indică o creştere bruscă a polenului de grâu şi orz sălbatic pe la 9.000
a.Chr., pe fondul unor transformări climatice (încălzire). Această creştere se poate
explpica numai prin intervenţie antropică, chiar dacă plantele păstrează încă trăsături
sălbatice.

Care au fost cauzele care au favorizat apariţia agriculturii ?

1. teoria "zonelor marginale" - Binford (1968) consideră că explozia demografică ar
fi determinat deplasarea din zona de geneză spre zone marginale unde coloniştii au

11
încercat să "reconstruiască" mediul natural originar; totuşi descoperirile arheologice nu
confirmă această explozie demografică;
2. teoria echilibrului economic - Clarke (1952) - asigurarea lipsurilor din natură prin
economie productivă (consumarea excesivă duce la epuizarea resurselor naturale)
3. coevoluţia om şi anumite plante - Willcox (1991) - printr-o selecţie inconştientă a
cerealelor sălbatice s-a ajuns la domesticirea lor;
4. teoria evoluţiei socială - Hayden (1990) - o organizare socială superioară a
comunităţilor sedeantare ar fi determinat şi nevoia de abundenţă, resursele naturale
fiind completate prin cultivarea plantelor;
5. teoria "revoluţiei simbolurilor" - J. Cauvin (1978-1989) a subliniat anterioritatea
vieţii sedentare faţă de apariţia agriculturii - o nouă concepţie religioasă (apariţia
figurinelor feminine înainte agriculturii - "zeiţa nu era o zeitate agricolă deoarece atunci nu
exista agricultură"), o nouă organizare socială au precedat economia productivă.
Prin urmare cauzele "revoluţiei neolitice" trebuie căutate mai întâi la nivelul
manifestărilor religioase şi organizării sociale. Această tendinţă de interpretare
antropologică a descoperirilor arheologice câştigă astăzi tot mai mult teren în
defavoarea teoriilor mecaniciste care exagerau rolul materialului (aspectul strict
economic) faţă de cel al intelectului (planul religios, moral, social).
Cele mai vechi descoperiri:
- spaţiul siro-palestinian la Ain Mallaha, Abu Hureyra, Mureybet III- siloz,
râşniţe primitive, lame de silex folosite ca "seceri" - sedentarizare preagricolă în natufian
(mil. X- IX a.Chr. - înaintea domesticirii animalelor);
- Jerichon, Tell Aswad, Mureybet (mil. IX - VIII a.Chr PPNA) - grâu amidonier
domestic;
- în zona M-ţilor Zagros, la Ali Kosh, Ganj Dareh (în mil. VIII a.Chr., PPNB, după
domesticirea animalelor).
Neolitizarea Orientului Apropiat
Cadrul natural - Zona numită de Braidwood "nucleară" este cea unde au fost
semnalate primele semne ale neolitizării, limitată la NE de lanţul M-ţilor Zagros, la N
de M-ţii Taurus, la V. de câmpia litorală siro-palestiniană (de la Amanus la Sinai).

12
Stepele semiaride de la poalele M-ţilor Zagros, cele de la V. de Eufrat, depresiunile
Iordanului şi Neguev au reprezentat adevărate epicentre ale neolitizării - astăzi teritorii
din Israel, Iordania, Liban, Siria, Irak, Iran, SE. Turciei. Iniţial, câmpia siriană litorală,
Mesopotamia de Jos şi Anatolia s-au aflat în afara acestei zone "nucleare".
Zona "nucleară" a beneficiat de condiţii climatice favorabile - între 14.000 - 10.000
a.Chr. diagramele polinice dovedesc modificări semnificative: creşterea temperaturii şi
a umidităţii. Încălzirea platoului iranian pare să se fi realizat cu o anumită întârziere (pe
măsurare retragerii treptate a gheţarilor).
Modificările climatice a fost propice neolitizării dar nu determinante; până la
începutul procesului de neolitizare au mai trecut peste 1000 de ani. În alte regiuni, de
exemplu în zona Mării Caspice modul de viaţă paleolitic se prelungeşte până în mil. VI
a.Chr.
Primele aşezări stabile apar în cadrul culturii natufiene care a ocupat între
10.000 - 8.300 a.Chr. un vast teritoriu de la Eufratul Mijlociu şi până la Delta Nilului.
Numărul locuinţelor grupate în mici aşezări nu depăşeşte 5 – 6 construcţii. Evoluţia de-
a lungul celor 2.500 de ani, cât a durat cultura natufiană, a fost cel mai bine surprinsă în
zona Levantului de sud. Extinderea cercetărilor în zona Levantului de nord şi la
Neguev, în Iordania a permis delimitarea unei zone mult mai vaste decât a fost
considerată iniţial pentru cultura natufiană – noi aşezări Rosh Zin, Rosh Horesha
(Neguev) Abu Hureyra, Mureybet (Eufratul Mijlociu sirian).
Faza veche natufiană este puţin cunoscută în zona Libanului şi Siriei, fiind
documentată numai pe baza descoperirilor de suprafaţă. Procesul sedentarizării apare
clar în zona umidă a Israelului, spre deosebire de alte regiuni aride ca Neguev şi sudul
iordanian (Beidha – locuiri sezoniere ?). La fel de sigur este şi în zona Eufratului
Mijlociu; lipsa mormintelor la Abu Hureyra şi Mureybet se poate explica prin suprafaţa
cercetată restrânsă.
La Abu Hureyra (11.000-10.000 a.Chr.) natufienii culegeau intensiv cereale
sălbatice. La sfârşitul locuirii acestui sit ca şi în natufianul târziu de la Mureybet aceste
plante devin rare, apărând alte specii, fapt determinat de o aridizare a climei (9.800
a.Chr.). Regimul alimentar, în consecinţă, a fost fluctuant, în funcţie de resursele

13
naturale. S-au descoperit lame cu urme de lustruire – folosite pentru tăiatul plantelor.
Prin urmare, culesul cerealelor sălbatice nu apare ca o dominantă a economiei
natufiene. De altfel, limitele culturale ale natufianului au depăşit aria de răspândire a
cerealelor sălbatice, de exemplu în zonele uscate din oazele deşertului sau în cele cu
umiditate ridicată din nordul mediteranean.
Cu alte cuvinte cultura natufiană nu trebuie înţeleasă ca o formă de adaptare la
condiţiile de mediu – reprezintă rezultatul unor acumulări sociale, transmise în timp
din generaţie în generaţie, independent de spaţiul ecologic. De aceea, culesul cerealelor
sălbatice nu trebuie considerat ca definitoriu pentru economia natufiană – mediile de
manifestare au fost variate, resursele de asemenea. Nu trebuie să considerăm ca pre-
agricole gesturile natufienilor. Instrumentele considerate agricole – ca râşniţe, lame cu
urme de uzură – au fost mai târziu adaptate, modificate pentru aceste utilităţi. Dacă am
considera piesele natufiene preagricole am putea spune că în neolitic, până la apariţia
carului şi tracţiunii animale nu s-a mai inventat nimic, totul apărând încă din natufian...

NEOLITICUL PRECERAMIC / ACERAMIC ÎN ORIENTUL APROPIAT

Episodul cunoscut sub numele de Khiamian, datat între 10.000 – 9.500 pare, la
prima vedere, o perioadă de trecere de la natufian la PPNA (Pre-Pottery-Neolithic A).
Aşezările cele mai cunoscute pentru această perioadă se concentrează între litoralul
israelian, Marea Moartă, şi Valea Iordanului. Locuiri au fost semnalate şi pe Eufratul
Mijlociu (Mureybet), în oazele iordaniene (Azraq) în Anti-Liban (Naccharini), iar în sud
până în Sinai (Abu Madi). Cele mai reprezentative aşezări pentru stratigrafia
Khiamianului sunt cele de la Mureybet (faza IB şi II), de la Salibiyah IX pe Iordan, de la
Hatoula în zonele colinelor Iudeii. În domeniul construcţiilor apar primele locuinţe de
suprafaţă la Mureybet II şi Abu Madi.
Culturile reprezentative pentru neoliticul aceramic: Sultanian, Aswadian şi
Mureybetian Levantul de S (Israel, Iordania) şi Levantul central (Damasc), Eufratul

14
Mijlociu.
Sultanian (tell Sultan Jerichon, Valea Iordanului) 9.500 – 8.300 a.Chr. faza cea
mai veche numită fază numită protoneolitic. În nivelul PPNA – Nahal Oren – 14
locuinţe
- mil. VIII a.Chr. „cultul craniilor” PPNB
- ritul funerar la Jerichon nu este bine cunoscut, aici descoperindu-se câteva
morminte secundare, grupuri de cranii.

PRE-POTTERY NEOLITHIC A (PPNA)

SPAŢIUL SIRO-PALESTINIAN ŞI EUFRATUL MIJLOCIU
Odată cu primele experienţe agricole din perioada neoliticului aceramic sunt
făcuţi paşi importanţi şi în domeniul tehnicilor de construcţie: locuinţele încep să fie
realizate din cărămizi crude, dimensiunile cresc iar spaţiul interior este divizat prin
amenajarea unor pereţi despărţitori . Apariţia locuinţelor de suprafaţă cu plan
rectangular permite o extindere şi o mai bună organizare a spaţiului locuit.
Construcţiile „publice” ca cele de la Jerf el Ahmar şi Mureybet sau turnul şi zidul de
incintă de la Jerichon, precum şi gruparea construcţiilor, apariţia reţelei stradale – toate
trădează stabilirea unor raporturi sociale complexe în cadrul unor comunităţi tot mai
numeroase.
În perioada PPNA (10 200 – 8 800 cal.BC.) se dezvoltă culturile Khiamiană,
Sultaniană, Harifiană şi Zawi Chemiană. La începutul mil IX a.Chr. s-a produs o
mutaţie profundă odată cu primele experienţe agricole ale comunităţilor de vânători-
culegători din spaţiul siro-palestinian. La Jerichon, iar mai târziu la Tell Aswad (PPNB)
s-au descoperit boabe de grâu amidonier cultivat (domestic). Începând cu 7700 a.Chr., la
Mureybet se observă o creştere rapidă a procentului de polenul pentru specii Cerealia –
în apropierea aşezării. Vânătoarea selectivă a fost orientată spre specii ca Bos
Primigenius şi ecvidee. Toate acestea dovedesc o modificare a strategiilor alimentare, o
preferinţă pentru anumite specii care încep să fie domesticite. Existenţa acestei alegeri
demonstrează că agricultura nu s-a născut datorită unei penurii de resurse naturale,
exploatate excesiv. Chiar dacă aşezările devin mai mari nu trebuie interpretate ca o

15
dovadă a creşterii demografice; asistăm mai degrabă la o concentrare de locuire, vechile
adăposturi de peşteri fiind părăsite. A existat un fenomen demografic dar el a constat
într-o regrupare umană a comunităţilor şi nu într-o explozie demografică.
Locuinţele de tip bordei, săpate în panta colinelor persistă, dar apar şi construcţii
cu pereţi adevăraţi de piatră şi cărămidă uscată.
Aswadian. În oaza Damasc pe partea orientală a munţilor Anti-Liban se află satul
Tell Aswad – întemeiat puţin înainte de 9.000 a.Chr. PPNA. Suprafaţa aşezării este de
aproximativ 7 ha. Locuinţele culturii Aswad erau de formă circulară, amenajate în gropi
de dimensiuni mici (D = 2/3 m); în apropierea construcţiilor s-au descoperit gropi mai
mici pentru silozuri. Ca materiale de construcţii foloseau cărămizile uscate, stuful,
lemnul. Industria litică se caracterizează prin lame lungi cu encoche lateral – folosite ca
seceri. Unelte de os, piatră sunt mai puţin numeroase. Figurinele din lut întărit prin
ardere, de formă conică, sunt probabil reprezentări antropomorfe – foarte schematice;
apar, de asemenea, şi reprezentări zoomorfe.
Mureybetian Cultura mureybetiană, contemporană cu celelalte două, e proprie
Levantului de nord. Este cunoscută graţie cercetărilor întreprinse la Mureybet III şi
Cheikh Hassan. Aceste date au fost completate de curând de cercetările de la Jerf el
Ahmar, în amonte pe Eufrat, cele de la Tell Qaramel (zona Alep), în SE Anatoliei
(probabil la Çayönü).
În faza Mureybet III (9.500 – 8.700 a.Chr.) se păstrează vechea tradiţie a
locuinţelor rotunde din Khiamian, dar dimensiunile lor sunt mai mari (D = 6 m); alături
de construcţii îngropate apar şi cele de suprafaţă.

Aşezări: Jerf el Ahmar (Siria), Mureybet (Siria), Jerichon - Tell Sultan (Palestina),
Nativ Hagdud (Palestina), Abu Salem, Beidha (Iordania), Zawi Chemi Shanidar (Irak),
Ganj Dareh (Iran), M’Lefaat (Irak).
Arhitectură: locuinţe rotunde semiîngropate, monocelulare, cu pereţii din
chirpici (Levant) sau piatră (Eufrat, Irak), uneori cu podeaua pavată cu dale de piatră
sau acoperită cu rogojină (M’lefaat), vetrele amenajate în exteriorul locuinţelor. În faza
Mureybet IIIB este atestată fresca – o locuinţă pictată cu motive animaliere (căprioară ?).

16
Bucranii erau depuse în banchete. La Tell Aswad fundaţia locuinţelor era amenajată pe
o platformă realizată din cărămizi uscate.
Practici funerare: înmormântări secundare (cranii + oase dezarticulate) în
interiorul şi exteriorul locuinţelor (Mureybet, Jerichon).
Inventar casnic: râşniţe, vase de piatră, vase miniaturale de lut ars, săgeţi cu
peduncul de tip Khiam, seceri, piese lustruite. Obsidianul apare frecvent în cultura
sultaltaniană (Jerichon).
Plastică: figurine feminine cu „steatopigie”, zoomorfe (Mureybet, Tell Aswad,
Jerichon).

JERF EL AHMAR (Siria) - PPNA

Aşezarea este situată la 2 km de barajul Ticrin, pe Eufratul Mijlociu, datată între
9200 – 8500 a.Chr. (PPNA – la începutul neoliticului aceramic / 9900 – 9200 BP) şi
cercetată în perioada 1995 – 1999 (săpături de salvare).
Descoperirile de aici au permis surprinderea momentului de trecere de la
arhitectura circulară la cea rectangulară: alături de locuinţe circulare/ovale apar
construcţii rectangulare.
Anterior acestei descoperiri, se considera că planul rectangular a apărut mai
târziu, în mil IX (Mureybet PPNB). Stratigrafic, în aşezarea de la Jerf el Ahmar au fost
identificate 11 niveluri de locuire şi cercetate 65 de locuinţe.
În faza finală de locuire s-a observat o organizare a construcţiilor în jurul unor
construcţii colective. Una dintre grupări cuprinde nu mai puţin de 11 locuinţe dispuse
pe terase, în jurul unei construcţii centrale. Într-un alt nivel, locuinţele au fost ridicate
pe o singură terasă, dispuse în semicerc în jurul unei construcţii centrale.
În 1998, a fost descoperită o construcţie din piatră, conservată aproape în
întregime, mai puţin acoperişul (!). De formă circulară, a fost în întregime îngropată,
împărţită în şase mici celule şi prevăzută cu două banchete. Prezenţa acestor amenajări
şi a unui schelet acefal sub stratul incendiat (provenind de la acoperiş) sugerează
funcţia multiplă a acestei construcţii colective: loc de reuniune, de practici religioase
(funerare?).

17
 În ultimul nivel aceramic, construcţia centrală, tot de formă rotundă, are o
singură banchetă lipită de peretele circular ca o centură – ornată în faţă cu dale gravate
cu motive geometrice – triunghiuri reliefate. Pe latura interioară bancheta este de formă
hexagonală, având în colţuri urme de la stâlpi de lemn care au fost acoperiţi cu lipitură
şi decoraţi.
Construcţiile „colective”, de formă circulară şi semi-îngropate, caracterizează
cultura Mureybetiană finală (PPNA) din Valea Eufratului. Cele mai vechi construcţii de
acest gen (Jerf el Ahmar, Mureybet) sunt împărţite de pereţi radiali în mai multe
compartimente – cu multiple funcţii: de depozitare, de reuniune, rituală. În faza de
tranziţie PPNA – PPNB când compartimentarea interioară dispare, amenajarea
interioară rezumându-se la o banchetă adosată peretelui, destinaţia construcţiei pare să
fi fost coelctivă şi/sau religioasă, aceste construcţii putând fi considerate precursoare
ale viitoarelor sanctuare din neoliticul aceramic anatolian (Nevali Çori, Çayönü).
PRE-POTTERY NEOLITHIC B (PPNB)
Aşezări:
Perioada 3 / 8800 – 7600 cal.BC. – PPNB vechi şi mijlociu:
- Jerf el Ahmar (tranziţie PPNA-PPNB), Mureybet IV, Abu Hureyra (Siria), Tell
Bouqras (Siria), Tell Aswad (Siria), Munhata (Israel), Jerichon (Palestina), Beidha
(Iordania), Goraifë (Siria), Ain Ghazal (Iordania). Apar aşezări şi în Anatolia: Çayönü,
Cafer Hüyük, Hacilar.
Perioada 4 / 7600 – 6900 cal.BC. - PPNB recent:
- El Kowm (Siria), Tell Assouad (facies Eufrat - Siria), Tell Ramad (Siria), Ras
Shamra (Siria), Ain Ghazal, Goraifë. În Anatolia: Çatal Hüyük, Can Hassan III, Suberde,
Gritille, Nevali Çori. În Irak: Jarmo, Shimshara. În Iran: Ali Kosh, Tepe Guran.
Perioada 5 / 6900 – 6400 cal.BC – PPNB tardiv:
- Abu Hureyra, El Kowm, Halaf, Ramad III, Ras Shamra, Byblos (Liban),
Ashkelon (Israel), Ain Ghazal. În Anatolia: Çatal Hüyük, Mersin. În Irak: Hassuna,
Umm Dabagiah, Shimshara, Jarmo. În Iran: Ali Kosh, Tepe Guran.
Inventar: râşniţe, discuri, recipiente de bazalt, calcar, seceri, piese de obsidian,
brăţări din calcar lustruit

18
 Plastica: trei depozite conţinând statuete antropomorfe de dimensiuni mari
(aprox L – 0,80 m), asexuate, modelate pe suport de împletitură de trestie (Jerichon, Ain
Ghazal); animale stilizate, îndeosebi bovine. O piesă reprezentând o bovină avea trei
lame fixate în corp (magie de vânătoare ?).
Arhitectura: case rectangulare cu mai multe încăperi, din chirpici, cărămizi
uscate şi piatră; pereţi acoperiţi cu var (Ain Ghazal), podeaua acoperită cu dale de
piatră sau rogojină (Ali Kosh) cranii supramodelate aşezate pe postamente în interiorul
locuinţelor
Descoperiri funerare: schelete deseori acefale, în interiorul/exteriorul locuinţelor,
depozite de cranii supramodelate cu urme de vopsea neagră.
DJA’DE EL MUGHARA (Siria)
Aşezare din perioada PPNB, situată pe terasa mijlocie a Eufratului (malul stâng)
domina câmpia aluvionară din împrejurimi – deoarece niveluri de locuire
contemporane de la Mureybet şi Can Hassan sunt acum acoperite de apele barajului
Assad, descoperirile de aici rămân cele mai importante pentru această faza a
neoliticului aceramic.
Locuinţele de aici sunt dispersate, cu spaţii largi de jur împrejur unde s-au
construit vetre în gropi, pe un pat de pietre. Existenţa unor gropi de pari în jurul lor
sugerează amenajarea unor construcţii lejere, din materiale perisabile. Tot în spaţiul
exterior s-a descoperit un tip de construcţie special: încăperi patrulatere amenajate peste
mai multe ziduri joase dispuse foarte aproape unele de celelalte (15 – 20 cm). Acest tip
de construcţie aminteşte de planul de tip „grilaj” din aşezarea de la Çayönü (PPNB), dar
aici dimensiunile sunt mult mai mici. Funcţionalitatea lor rămâne în continuare sub
semnul întrebării.
Platforme de lemn aşezate peste „grilaj” pentru o mai bună aerisire – spaţiu de
depozitare a cerealelor ? Platforme pentru dormit ? Spaţii aerisite pentru conservarea
alimentelor ?
În nivelurile cele mai vechi ale aşezării locuinţele pluricelulare au încăperi cu
lungimea mai mică de 4 m, fiecare locuinţă formând un modul compact.
În interiorul unei locuinţe, sub o banchetă, s-a descoperit un craniu de bour.

19
 Casa morţilor. Într-o mică locuinţă pluricelulară s-au descoperit mai multe
morminte colective, depuse succesiv sub podeaua construcţiei. Alături de înmormântări
primare apar inhumări secundare: oase dezarticulate şi cranii. În total au fost
identificaţi 59 de indivizi, mai mult sau mai puţin întregi, exclusiv tinerii şi copiii
exhumaţi. Posibil ca în Casa Morţilor să fi fost îngropaţi semi-nomazi care reveneau
periodic în aşezare, depunerile fiind succesive. Depuneri de cranii (depozite) au apărut
şi în interiorul celorlalte locuinţe, aparţinând populaţiei permanente de aici.

TELL ASWAD (Siria)

Rezultatele cercetărilor din 2002 au permis o încadrare culturală mai precisă (nu
PPNA /9200 – 8700 cal.BC., aşa cum s-a propus iniţial) a aşezării: cele 12 niveluri de
locuire au fost datate 8700 – 8200 cal.BC nivelurile inferioare - PPNB vechi şi 8200 – 7500
cal. BC. nivelurile superioare - PPNB mijlociu.
Locuinţele au fost construite din chirpici şi materiale vegetale, iar unele au avut
pereţii acoperiţi cu var. Se disting mai multe tehnici de construcţie:
- pereţi din chirpici, ridicăţi pe armătură de nuiele împletite;
- pereţi realizaţi din cărămizi modelate (nu turnate), de dimensiuni regulate şi de
formă ovală cu secţiunea plan – convexă;
- pereţi subţiri realizaţi pe un schelet de nuiele, lipiţi de o parte şi de alta cu argilă
şi acoperiţi cu văruială colorată.
Un tip de construcţie, necunoscut până în prezent pentru perioada PPNB din
Orientul Apropiat, se distinge prin dimensiunile mari, de formă elipsoidală (L – 9 m),
cu pereţii foarte groşi (1 m), ridicaţi din cărămizi uscate şi legate cu lut; un ansamblu de
amenajări interioare se concentrează în partea de vest – de formă ovoidală şi
rectangulară, lipite unele de altele, aceste compartimente se înscriu într-un spaţiu de
formă rectangulară şi par să fi fost folosite ca spaţii de depozitare.
În aşezare s-au descoperit mai multe morminte simple şi colective precum şi
depozite de cranii. În nivelul superior cele opt morminte dispuse în arc cerc
demonstrează practici funerare diferite: 6 inhumări primare şi 2 secundare.

20
Înmormântările secundare s-au realizat anterior descompunerii, scheletul fiind în
conexiune anatomică, mai puţin părţile lipsă (craniul, vertebre).
Depozitele de cranii sunt frecvente atât în exteriorul cât şi în interiorul
locuinţelor. Un craniu de adult supramodelat cu ipsos (din nivel inferior) a fost depus
într-un coş acoperit cu ipsos aşezat pe un postament de argilă. În altă locuinţă, într-o
cutie rectangulară de argilă, aşezată pe podea, s-au descoperit cranii fragmentare
provenind de la un adult şi un copil. De asemenea, în pereţii exteriori ai unei construcţii
mari au apărut două cranii – unul de adult şi unul de copil – ce pot fi considerate drept
o dovadă a practicilor sacrificiale.
O amenajare interesantă, descoperită încă în poziţie funcţională a fost
considerată drept „recipient de ardere”: prevăzută cu un picior central, cruţat din pământ,
pe care se sprijinea probabil partea superioară a cuptorului realizat din pământ căptuşit
cu blocuri de bazalt.
În interiorul locuinţelor s-au descoperit casete din lut folosite pentru depozitarea
grânelor – două casete păstrau încă grâne: una cu orz / alta cu grâu amidonier.
Aşezarea de aici a oferit şi cele mai multe figurine din neoliticul aceramic –
schematice, modelate din argilă sau ipsos, tăiate din piatră, cu gât – coloană, ochi
hipertrofiaţi. Majoritatea sunt feminine, dar nu lipsesc nici reprezentările masculine sau
chiar antropo-zoomorfe.
Materiale de construcţii folosite în neoliticul aceramic
- Cărămizile crude, modelate sub forma unor bucăţi plan – convexe apar în
neoliticul aceramic (PPNA) din spaţiul siro-palestinian, la Jerichon, Aswad şi mai târziu
(PPNB) în noi regiuni - la Ganj Dareh şi Çayonu.
- Cărămizile modelate în tipar au fost utilizate pentru prima dată în nordul şi
centrul Mesopotamiei, în cultura Samarra. În perioada Obeid devine o adevărată
„specialitate” a comunităţilor din sudul Mesopotamiei.
- Fabricarea varului constituie o veche tradiţie palestiniană (cele mai vechi
descoperiri datează din perioada 2 – PPNA), de aici răspândindu-se treptat în Anatolia
(perioada 3 – PPNB), vestul Eufratului (perioada 4 – Abu Hureyra, Bouqras) şi
Mesopotamia (perioada 5 – Umm Dabaghiah). Rămâne de demonstrat dacă fabricarea

21
varului s-a produs chiar mai devreme, din natufian (Ain Mallaha – pereţii unei gropi
acoperiţi cu un înveliş calcaros/var (?), Hayonim – posibil cuptor de var / lipsesc
analizele chimice). În această situaţie trebuie admisă o apariţie sporadică în perioada 1
(natufiană), aproape dispariţia în perioada 2 (PPNA), după care se poate vorbi de o
adevărată „renaştere” a acestei tehnici depăşind zona palestiniană (perioadele 4 şi 5).

ANATOLIA
Drumul obsidianului şi neolitizarea Anatoliei
Anatolia de sud-est a fost mult timp considerată o pată albă pe harta
neoliticului, singura aşezare cunoscută fiind Çayönü, în zona Tigrului Superior. După
anii’80, au fost descoperite alte trei situri: Cafer Hüyük şi Boytepe în Valea Eufratului şi
Nevali Çori situat la marginea colinelor de la Jezireh. Pe baza cercetărilor de aici
(îndeosebi de la Cafer Hüyük) a fost definit aspectul regional PPNB Taurus, înrudit cu
PPNB din valea Eufratului sirian.
ÇAYÖNÜ
Aşezarea situată pe malul unui afluent al Tigrului a fost cercetată de o echipă
turco-americană începând cu 1964.
Cele mai cunoscute construcţii de aici rămân cele trei sanctuare: Flagstone
Building, Skull Building, Terrazzo Building.
1. Flagstone Building
Incomplet conservată, construcţia are aproximativ 60 mp. şi este situată în zona
de sud a tell-ului. Zidurile şi podeaua construcţiei au fost construite din dale de piatră,
plate, măsurând până la 1,5 m. În interior, zidurile au fost întărite cu contraforţi; tot în
interiorul construcţiei există şi blocuri de piatră în poziţie verticală a căror destinaţie nu
poate fi precizată. În centrul încăperii s-au descoperit două stele de piatră, dispuse pe
linia contraforţilor. În exterior, la baza zidurilor erau dispuse mici blocuri de piatră,
formând o bordură de protecţie. O banchetă de piatră era plasată de-a lungul peretelui
de est, cu un bloc de piatră vertical în faţa ei. După W. Schirmer, construcţia ar fi avut
tavanul plat, susţinut de grinzi de lemn fixate pe plăci de piatră şi contraforţi. Acest
edificiu excepţional, cel mai vechi din aşezare, prezintă o arhitectură deosebită, cu

22
numeroase elemente originale – contraforţi, banchetă, stele.
2. Skull Building
„Casa craniilor”, numită aşa după numărul impresionant de cranii descoperite
în interiorul ei, a ocupat o suprafaţă de 80 mp, fiind situată la sud-est de Flagstone
Building. Construcţia a avut două etape constructive:
- I. În prima fază construcţia avea o singură cameră, de formă rectangulară şi o absidă în
partea de nord, susţinută de doi contraforţi interiori; numeroase cranii au fost
descoperite direct pe sol. În centrul încăperii se afla o groapă cu schelete umane şi
bucranii.
- II. După o scurtă perioadă de abandon, construcţia a fost refăcută; în prima etapă de
refacere, extremitatea de nord a fost ocupată de casete săpate într-un şanţ adânc şi
acoperite cu dale mari de piatră – pavajul podelei din această parte a construcţiei. Unele
casete conţineau cranii şi oase umane. În dreptul casetelor două dale de piatră erau
dispuse vertical. În partea de sud s-a descoperit o cameră rectangulară, mare, cu nivelul
de călcare mai jos decât încăperea cu cele trei casete. În etapa a doua, în dreptul celor
trei casete s-au amenajat trei mici încăperi care comunicau între ele şi, de asemenea, cu o
curte exterioară. Două dale au fost inserate în zidurile care separă cele trei spaţii.
O placă de piatră din această curte, adosată peretelui de est prezintă urme de
sânge uman şi sânge de bovine sub formă de cristale de hemoglobină. Tot în curtea
exterioară construcţiei, amenajată pe o suprafaţă de aprox. 1300 mp. (50 x 25/30 m) s-au
descoperit plăci de piatră tăiate („mese” pentru pregătirea defuncţilor sau ofrandelor ?),
o piatră pentru ascuţit uneltele de piatră precum şi două rânduri de pietre verticale, de
2 m înălţime care par a fi fost intenţionat sparte şi arse pe loc.
După unele estimări, mai mult de 70 % din populaţia de la Çayönü a fost
inhumată în Skull Building. Craniile şi scheletele descompuse (atât de adulţi, bărbaţi şi
femei, cât şi de copii) erau depuse în cele trei casete şi acoperite cu dale de piatră.
Alături de un cult al strămoşilor au fost practicate, probabil, şi sacrificiile umane şi
animale (taur) pentru a linişti spiritele strămoşilor (?).
3. Terrazzo Building
Construcţia avea o singură încăpere de 110 mp., pavată cu un fel de „mozaic” –

23
pietricele mici roşii formând bezi liniare, dispuse în faţa contraforţilor şi prinse într-un
pavaj realizat din pietre de calcar legate cu pământ. Posibil ca aceste benzi roşii să fi
delimitat un spaţiu sacru special unde se practicau sacrificiile. În colţul de NE al
camerei s-au descoperit o groapă şi o placă de piatră, decorată cu o faţă umană în relief
şi care poartă amprente de sânge uman. Alte analize chimice au confirmat prezenţa
acestuia şi într-un canal comunicant cu groapa. De aceea s-a considerat că în acest
sanctuar principalul ritual a fost cel al sacrificiilor umane.
NEVALI ÇORI
Cea mai impunătoare arhitectură cu caracter religios din Anatolia, pentru această
perioadă, a fost descoperită în aşezarea de la Nevali Çori. Ca şi în cazul sanctuarelor de
la Çayönü, construcţia de cult ocupă un spaţiu separat, situat în apropierea locuinţelor –
de plan pătrat, suprafaţa 155 mp. Camera unică avea podeaua pavată cu pietricele
(tehnică terrazzo) şi o bachetă acoperită cu dale mari de piatră. Tehnica de construcţie
diferă în comparaţie cu alte sanctuare anatoliene – ziduri de piatră, acoperite cu
lutuială. Nivelul de călcare din interiorul camerei a fost amenajat mai jos decât cel
exterior, iat în peretele de NE s-a săpat o nişă. Încăperea era prevăzută cu 12 blocuri
masive de piatră, în forma literei „T”, încorporate, la intervale regulate, în interiorul
unei banchete.
În centrul camerei se aflau doi stâlpi, asemănători celor fixaţi în banchete, dar
de dimensiuni mai mari (unul din ei, păstrat aproape în întregime, măsoară 2,35 m
înălţime). Pe părţile laterale ale uni stâlp apar reprezentate braţele umane.
Într-o fază mai veche, construcţia a avut aproximativ acelaşi plan dar
dimensiuni mai mari – de 188 mp. Pereţii păstrează urme de tencuială albă, argiloasă,
acoperită cu pictură de culoare roşie şi neagră. Bancheta era flancată de 13 stâlpi „T”.
Peretele de SE avea o nişă şi un podium.
Funcţionalitatea stâlpilor, prezenţi în toate fazele constructive, rămâne o
problemă deschisă – posibil să fi reprezentat suporturi pentru obiecte de cult. Prezenţa
banchetei sugerează şi o posibilă destinaţie socială a construcţiei – spaţiu de întrunire
pentru conducătorii comunităţii.
CAFER HÜYÜK – KALETEPE

24
 Aşezarea ocupa aprox 4200 mp. şi era situată la 750 m altitudine, în regiunea
Malatya, azi acoperită de apele barajului Karakaya; a fost cercetată în şase campanii de
săpături de salvare (J. Cauvin , O. Aurenche) pe o suprafaţă de 300 mp.
Stratigrafie: 13 niveluri de locuire grupate în trei faze culturale, în total o
depunere cu o grosime de 6 m;
Datare: 8300 – 7200 a.Chr.; primul nivel puţin posterior debutului de la
Çayönü; nivelul mijlociu contemporan cu cel cu locuinţe cu „grilaj”de la Çayönü.
Economie: comunităţile de aici cultivau grâu amidonier, linte; în faza finală
apare orzul şi se diminuează producţia de leguminoase. Singurul animal domesticit
rămâne câinele, resursele de carne fiind asigurate prin vânătoare de capră sălbatică,
muflon, mistreţ.
Arhitectura:
Faza veche - construcţii rectangulare cu 2-3 camere ridicate din cărămizi uscate,
pe un fundament de piatră. În spaţiile exterioare au fost amenajate vetre, un singur
cuptor fiind descoperit în interiorul unei locuinţe.
Faza mijlocie – planul locuinţelor s-a schimbat: mici încăperi identice (de obicei
6 celule), de formă aproape pătrată, ridicate tot din cărămidă uscată, dispuse grupat şi
prevăzute cu contraforţi interiori.
Faza recentă – construcţii de dimensiuni mai mari, fără contraforţi, mono sau
pluricelulare, ajungând până la 12 piese.
Industria litică: dacă în prima fază predomină microlitele de silex, în fazele
următoare asistăm la o creştere spectaculoasă a pieselor de obsiadian. Aşezare renumită
pentru vasele şi brăţările de piatră. Obsidianul de aici a pătruns în Levant începând cu
9000 a.Chr.
Industria materialului dur de origine animală: numeroase piese de corn de
cervidee.
Plastică: figurine masculine şi feminine din argilă.

ANATOLIA CENTRALĂ – C. KONYEI

ÇATAL HÜYÜK

25
 Aşezarea de la Çatal Hüyük se întindea pe 13 ha şi cuprindea peste 1000 de
locuinţe pentru o populaţie de aproximativ 5000 – 6000 de locuitori. Construcţiile de aici
se disting prin amenajări interioare speciale (banchete de argilă / platforme pentru
activităţi casnice, laviţe pentru odihnă), gruparea lor (lipite unele de altele), acoperişul
plat care permitea accesul cu ajutorul unei scări în interiorul locuinţelor.
Cele cu fresce şi decor în relief au fost sanctuare, aşa cum s-a considerat iniţial de
James Mellaart ? Dacă pornim de la definiţia acestui termen – o amenajare de orice fel
destinată numai practicilor religioase, o construcţie unică prin sacralitatea sa (Olivier
Aurenche) – numeroase „sanctuare” par mai degrabă simple locuinţe, prezenţa în
interior au unor amenajări speciale alături de piese de uz comun se poate explica printr-
un cult al căminului. Este greu de crezut că din cele 139 de construcţii cercetate, toate
cele 40 de construcţii decorate cu fresce au reprezentate sanctuare. Se ştie ca amplasarea
unui sanctuar este aleasă cu grijă, separată de profan – în centrul aşezării sau la
margine, pe înălţimi; ori dispunerea spaţială a construcţiilor de la Çatal Hüyük nu
respectă acest principiu. De ce atunci unele construcţii prezintă fresce, banchete cu
bucranii, iar altele nu ?
După O. Aurenche, diferenţele de statut social se reflectă şi arhitectonic,
locuinţele decorate aparţinând numai elitei. Pentru Jean Daniel Forest, diferenţele de
decor între locuinţe se explică prin existenţa unei ierarhii genealogice, unele familii
având dreptul de a face să circule imaginile simbolice în virtutea unui loc privilegiat
faţă de un strămoş important. Indiferent de semnificaţia pe care o au, simbolurile
utilizate sunt comune, ilustrând unitatea religioasă a comunităţii neolitice de aici. În
lipsa unor descoperiri arheologice care să demonstreze clar existenţa unei caste
sacerdotale, ipoteza lui J. Mellaart, conform căreia „sancturale” reprezintă cartierul
preoţilor rămâne neconvingătoare. Absenţa sanctuarelor în aşezare nu înseamnă
absenţa unei vieţi religioase – fiecare familie putea să practice în interiorul locuinţei un
cult domestic.
Toate construcţiile de aici au fost ridicate după un plan stereotip – locuinţe
„standard” construite din cărămizi uscate, cu o cameră principală şi anexe. Cuptorul,
amenajat pe o platformă apare întotdeauna de-a lungul peretelui de sud din camera

26
principală. Accesul în locuinţă se făcea cu ajutorul unei scări, fixată în dreptul unei
intrări amenajate în tavan. Multe dintre aceste locuinţe au fost decorate cu fresce şi
elemente în relief, banchete decorate cu bucranii.
Cea mai veche pictură murală reprezentând vulturi se află pe peretele de est al
locuinţei VII.8 – doi vulturi mari negri încadrează un om care întinde o praştie,
încercând să se apere. În apropierea lui zace un corp fără cap. Alături au fost
reprezentate şi alte personaje dar fresca nu s-a păstrat decât fragmentar. O altă scenă
decorează peretele de nord al locuinţei L.VII.21: doi vulturi negri, faţă în faţă, deasupra
unui corp fără cap, care pare întins pe spate, supus de prădători. În locul ghiarelor de
vulturi apar picioare umane. J. Mellaart a interpretat aceste reprezentări ca fiind oameni
deghizaţi în vulturi, în momentul unui ritual funerar.
În aceeaşi manieră a fost pictată o scenă de vânătoare pe peretele de est al
locuinţei A.III.1 – 24 personaje, purtau piei de leopard. Toate au fost pictate în roşu, cu
excepţia a două siluete: una pictată jumătate în alb, jumătate în roşu, iar a doua pictată
toată în alb, cu piele de leopard pe umeri. După J. Mellaart, cele două personaje, acefale
ar reprezenta spiritul strămoşilor invitaţi de cei vii să participe la vânătoarea de cerbi
alături de ei.
Pereţii de nord şi vest ai aceleiaşi locuinţe au fost decoraţi cu o scenă
reprezentând vânătoarea unui taur: în centru apare un taur negru imens (L = 2,05 m). În
jurul lui au fost figuraţi numeroşi vânători, îmbrăcaţi în piei de animale şi înarmaţi cu
arcuri: doi vânători situaţi în apropierea coarnelor sunt reprezentaţi fără cap, pictaţi
jumătate în alb, jumătate în roşu, cu o piele de leopard. Întreaga frescă măsoară cel
puţin 6,50 m.
Construcţia VII.8 numită de J. Mellaart „sanctuarul cu vulturi” a avut pereţii de
nord şi est decoraţi cu o imensă frescă reprezentând şapte vulturi mari negri, cu aripile
larg desfăcute, pe cale de a ataca şase personaje acefale.
În construcţia VI.B.8, panoul central de pe peretele de est a fost decorat cu un
rând de bucranii, separate de proeminenţe din argilă; pe acelaşi perete s-a descoperit în
partea de sud, un craniu de berbec. Toate craniile au fost atent pictate, iar sub ele apar
imprimate palme, cu vopsea roşie. În apropierea acestui perete s-a amenajat o banchetă,

27
în care s-au fixat trei perechi de coarne mici şi patru stâlpi cu coarne, orientaţi pe
direcţia N – S. Pe peretele de N a fost incizat un taur de dimensiuni mari, acoperit cu mai
multe rânduri de pictură (succesiv alb şi roşu). Pe peretele de V apare reprezentată
celebra scenă – zeiţa „broască” dând naştere taurului: un personaj feminin de 1,20 m
înălţime, modelat din argilă, cu braţele şi picioarele ridicate, cu ombilicul marcat în
relief, iar sub această reprezentare un cap de taur, modelat din argilă, de dimensiuni
mari, coarne mari. Un alt cap de taur, spart, a fost descoperit la baza peretelui de vest.
Construcţia VII.23 prezintă, pe peretele de est, un personaj feminin în stare de
graviditate. Picioarele şi braţele sunt ridicate, „dând naştere”. Iniţial, personajul a fost
decorat cu figuri geometrice pictate cu roşu, negru, orange. Pe sânul femei apare
amprenta roşie a unei mâini de copil. Stratul următor de pictură – alb – a acoperit
această reprezentare. Starea de graviditate este sugerată şi de cercurile concentrice
pictate cu roşu în zona ombilicală. După abandonarea construcţiei, mâinile şi picioarele
personajului feminin au fost sparte.
După J. Mellaart, decorul în relief era realizat după reguli precise – capetele de
animale, asociate cu nişe pictate în roşu sunt întotdeauna reprezentate pe peretele de
est.al construcţiilor.
AŞIKLI HÜYÜK
Aşezarea de la Aşikli Huyuk, datată în perioada 3 (8800 BP), are aceeaşi
arhitectură ca la Catal Huyuk - locuinţe fără fundaţie, ridicate din cărămidă uscată. Sub
podelele locuinţelor s-au descoperit morminte.
HACILAR
Arhitectura de la Hacilar, mai elaborată decât cea de la Çatal Hüyük, prezintă
un caracter preponderent domestic. Locuinţele din nivelul VI au toate planul
rectangular, de dimensiuni mari. Pereţii din cărămidă uscată suprapun fundaţii de
piatră. Fiecare locuinţă are o încăpere centrală şi un pridvor, destinat activităţilor
casnice (prevăzut cu un cuptor). În pereţi au fost amenajate rafturi. În nici una din
construcţii nu s-au descoperit amenajări speciale care să sugereze un caracter religios
(totuşi aşezarea nu a fost săpată exhaustiv). Singurele piese cu reprezentări simbolice
descoperite aici rămân figurinele de lut ars si plăcile decorate de piatră.

28
 ZEIȚA MAMĂ ȘI TAURUL

Apariția primelor construcții kebariene nu a vizat sfera socialului sau a

mentalului, ceea ce a numit de J. Cauvin ca fiind „revoluţia simbolurilor”. Autorul a
scris în 1978 că revoluţia neolitică a însemnat în fapt o modificare a psihologiei
colective, proces ce a precedat toate celelalte inovaţii de ordin tehnic. Între 10.000 –
9.000 a.Chr. (Khiamian + 4/500 secole după) aceste transformări se fac simţite, mai ales
în domeniul artei figurative, înaintea apariţiei primelor sate neolitice.
La sfârşitul natufianului au apărut podoabe de piatră lustruită – o apariţie
timpurie a acestei tehnici, dezvolatate mai târziu în neolitic alături de mici figurine.
Arta natufiană, se reduce în principal la reprezentări zoomorfe, la fel ca şi cea franco-
cantabrică din paleoliticul final din vestul Europei. Dintre speciile reprezentate amintim
cervideele şi gazelele – stil schematic. Se cunoaşte şi o reprezentare de pasăre la Wadi
Hammeh şi una de câine la Nahal Oren.
Reprezentările umane sunt foarte rare de cele mai multe ori asexuate – figurine
din calcar descoperite în Valea Iordanului (Salibiyah IX şi Gilgal), în zona Muntelui
Carmel (Nahal Oren) şi a Mării Moarte (El Khiam), pe Eufratul Mijlociu (Mureybet II).
Pentru aceeaşi perioadă aceste reprezentări lipsesc în zona Levantului.
Puţin mai târziu, între 9.500 – 9.000 BC, când în zona Eufratului Mijlociu apar
primele elemente de viaţă agricolă, aşezarea de la Mureybet III oferă date mai complete
privind arta figurativă: opt figurine din piatră sau argilă arsă, reprezentând personaje
feminine. Majoritatea, chiar dacă sunt reprezentate mai realist sau mai schematic, au
clar indicat sexul. Două dintre ele nu au marcat sexul. Nu apar reprezentări masculine,
iar cele zoomorfe se reduc la un exemplar – o rapce nocturnă.
Prima modificare considerabilă în domeniul artei o reprezintă apariţia
personajelor feminine, cu elementele sexuale marcate clar. Aşezarea PPNA de la Netiv
Hagdud a oferit figurine feminine stilizate.
În privinţa reprezentărilor zoomorfe se observă o modificare a tematicii

29
preferate în natufian. Vulturul de la Mureybet anunţă o temă preferată mai târziu în
Orientul Apropiat. Tot aici apare şi motivul taurului, dar la început nu sub forma
reprezentării plastice; primele descoperiri se reduc la bucranii de bour (cu coarne), în
interiorul locuinţelor – în banchetele de argilă, asociate cu omoplaţi de bovidee, ecvidee.
Mai târziu, în toate locuirile ulterioare de la Mureybet, cornele de taur le întâlnim fixate
pe pereţi.
Se poate observa că, începând cu 9.500 BC, cele două reprezentări – taur, femeie
– încep să se impună, mai întâi în zona Levantului, apoi în întreg Orientul. Sigurul lucru
cert constă în asocierea celor două teme la ultimii vânători-culegători khiameini din
Levant.
Tema continuă mult timp după aceea, pe un spaţiu imens, după cum o
dovedesc asocierile de divinităţi din bronzul cretan – zeiţa cu şerpi / Minotaurul - şi
chiar mai târziu, în perioadă elenistică – Isis / Serapis.
Reprezentările feminine s-au multiplicat cu mare repeziciune în întreg Orientul
Apropiat. Ajung până în zona Anatoliei, după cum o dovedesc descoperirile de la Çatal
Hüyük – aici, apare adevărata zeiţă Mamă sub forma reliefurilor schematice şi
monumentale modelate pe peretele de nord sau vest al locuinţelor-sancturare, cu
picioarele şi braţele ridicate, dând naştere taurului (rar berbecului). Sub proeminenţe de
argilă modelate pe pereţi s-au descoperit ascunse mamndibule de carnivore (nevăstuică,
vulpe), defense de mistreţ, ciocuri de vultur - toate animale carnivore, periculoase.
Păsări de pradă cu aripile desfăcute devorează cadavre acefale, ghemuite.
Statuaria de la Çatal Hüyük şi Hacilar, spre deosebire de cea de la Mureybet, se
caracterizează prin hipertrofierea şoldurilor. Alături de aceste reprezentări simple de
personaje feminine apar şi complexe asociind „mai multe simboluri”, cum este cazul
celebrei zeiţe Mamă de la Çatal Hüyük: şezând pe două pantere ca un tron. La Hacilar,
acelaşi personaj tot pe o panteră, ţinând în braţe un copil sau un pui de jivină – a fost
interpretat ca matroană sau ca zeiţă a animalelor. Toate aceste elemente converg spre un
cult al zeiţei Mamă care va domina pantheonul divinităţilor orientale până la
monoteismul iudaic.
Imaginea taurului reprezintă o temă, de asemenea, obsesivă la Çatal Hüyük; de

30
la craniile naturale descoperite la Mureybet se ajunge acum la adevărate opere de artă –
capete modelate din argilă pe pereţi, dar întotdeauna decorate cu coarne naturale;
formele de reprezentare sunt variate de la simple coarne înfipte în pilaştri, banchete la
siluete pictate, incizate sau modelate pe un perete întreg. În cele mai multe fresce,
animalul este urmărit de vânători înarmaţi cu arc cu săgeţi, pictaţi la o scară mult mai
redusă. Este vorba de una dintre cele mai vechi scene de tauromahie cunoscute până în
prezent. Ca şi în cazul reprezentării zeiţei Mamă, scena vânătorii respectă reguli stricte,
cu valoare religioasă, în privinţa mărimii şi dispunerii personajelor, ceea ce ilustrează
indirect o gândire simbolică structurată.
Pentru aşezarea de la Mureybet lipsesc frescele, singurele păstrate fiind
fundaţiile vechilor construcţii. Dezvoltarea meşteşugului ceramicii, în cadrul culturii
Halaf (sf. mil. VII a.Chr.) ne permite să surprindem simboluri devenite motive
decorative – siluetele feminine şi bucraniile, repetate la nesfârşit ca la Arpachiyah (Irak).
După J. Cauvin zeiţa Mamă:
„nu este un simplu simbol al fertilităţii, reprezintă mai degrabă un personaj mitic -
Mama Universală, altfel spus divinitatea încoronează un sistem religios care poate fi calificat ca
monoteism feminin, în sensul unei subordonări totale pentru celelalte divinităţi. Cealaltă
divinitate, încarnată în Taur este masculină, dar expresia rămâne în esenţă zoomorfă.
La Çatal Hüyük între cele două apare o relaţie de filiaţie, Taurul subordonat
zeiţei Mamă – prin poziţie, dimensine, tipologie. După J. Mellaart, se pare că încă de la
acest nivel cronologic se poate vorbi de un sistem simbolic în care apare asocierea
mitologică Mamă-Fiu-Soţ, la fel ca în cele mai vechi scrieri mesopotamiene din epoca
bronzului – totuşi lipsesc indiciile clare privind relaţia de cuplu divin pentru aceste
reprezentări.

31
 ZEIȚA MAMĂ - MATER GENETRIX
"Aşa cum arată miile de imagini care au supravieţuit pe parcursul îndelungatei istorii a
omenirii, cele mai timpurii faze ale dezvoltării omului au fost influenţate de credinţele legate de
puterea maternă. Se pare că izvorul întregii vieţi a fost imaginat ca o zeiţă care naşte totul din
tenebrele sacre ale pântecului său. Ea era natura însăşi, dătătoarea dar şi distrugătoarea vieţii,
aptă pentru o perpetuă regenerare în cadrul ciclului etern al morţii şi al renaşterii." (Marja
Gimbutas)
Reprezentările feminine apar sub diferite forme:
- modelate din lut, cioplite în piatră sau marmură, tăiate din foiţe de aur sau
plăcuţe de os sub forma unor amulete;
- "zeiţe de piatră" - reprezentări feminine de dimensiuni impresionante, sculptate
pe blocuri de piatră (h - 5 m) descoperite în Malta;
- singure sau în compoziţii complexe: mamă şi copil, zeiţa şi acolitul ei (de obicei
un personaj masculin) sau înconjurată de animale - în special taurul. La Çatal Hüyük şi
Hacilar divinitatea feminină a fost înfăţişată ca o adevărată "stăpână a animalelor" între
două feline (leoparzi ?) sau stând pe ele;
- tinere fecioare, în stare de graviditate, matroane, femei bătrâne;
- reprezentate realist, sau cu atributele feminine supradimensionate; nu lipseşte
nici tipul schematic, redus aproape la figuri geometrice (sub formă de disc amulete
antropomorfe din aur);
- întregi sau pars pro toto (simboluri feminine: sâni, triunghiuri pubiene).
Accentuarea atributelor feminine sugerează semnificaţia lor religioasă, strâns
legată de un cult al fertilităţii şi al căminului. Aceste reprezentări le întâlnim în toate
culturile neo-eneolitice, indiferent de spaţiu, diferite fiind doar modalităţile artistice de
reprezentare.

SIMBOLURI NEO-ENEOLITICE. TATUAJUL

32
 Spirala reprezintă fără îndoială unul din elementele de bază ale decorului neo-
eneolitic. Opoziţia a două capete de spirale o întâlnim pe suprafeţe convexe – exteriorul
capacelor, străchinilor, în zona ombilicală a vaselor antropomorfe. Înlănţuirea
reprezintă una din modalităţile cele mai armonioase de tratare a motivului spiralic.
Aproape exclusiv, acest procedeu este utilizat pentru umplerea registrelor pictate cu
grafit de pe umărul castroanelor. Asocierea acestui motiv cu simbolistica feminină nu
este deloc întâmplătoare: spirala sugerează mişcarea permanentă, viaţa care creşte,
descreşte şi renaşte. „Spirala este un simbol al sensului vieţii, reprezentând ideea de viaţă şi de
timp, (...) apare uneori asociată cu şarpele, devenind o anexă a acestuia, exprimând ideea
relativului, a faptului care are un sfârşit.”

Alături de spirală, motivul bastonului constituie un element de bază în

motivistica neo-eneolitică, cunoscând o multitudine de variante şi forme de asociere cu
alte motive (unele derivate chiar din el). Nelipsind de pe suprafeţele plane, modalitatea
cea mai frecventă de organizare a bastonului o reprezintă suprafaţa circulară împărţită
în patru sectoare egale (mandala). O altă dispunere, de asemenea frecventă pe
suprafeţele circulare, este cea a opoziţiei, de o parte şi de alta a diametrului.

Dintre motivele simple asociate bastonului amintim: semicercurile care apar ca

nişte aureole în jurul capătului arcuit, triunghiul, simple linii oblice sub forma
tangentei, cercuri tăiate a căror poziţie simetrică faţă de capete bastoanelor sugerează
derivarea din înlănţuirea mai multor motive în „S”. Tehnicile de execuţie a acestui
motiv sunt variate: pictate cu grafit, pastă albă/roşie sau chiar aur - ca în cazul
străchinii din mormântul-cenotaf M.4 de la Varna I– incizate, scrijelate şi incrustate cu
pastă albă sau roşie.

Motivul „S”-ului, predominant în ceramica grafitată, este preferat pentru

decorarea suprafeţelor circulare în asociere cu unghiuri cu laturile arcuite dispuse în
opoziţie de o parte şi de alta a motivului central. Tri-, tetraskelionul, derivate tot din
motivul „S”-ului, sunt cele mai elaborate motive compuse.

Semicercul. Acest motiv îl întâlnim sub cele mai variate forme şi tehnici de
execuţie. În cazul ceramicii fine grafitate, este folosit atât pentru registre, în asociere cu

33
alte motive simple (semilune, buline, benzi oblice), cât şi pentru sectoarele de cerc.
Capacele au adesea suprafaţa exterioară decorată cu mai multe semicercuri, asociate
sub forma vârtejului, tehnicile de execuţie fiind multiple – barbotină, caneluri, pliseuri,
brâuri alveolare, incizii etc.

Cercul apare destul de rar, cu precădere în varianta cercurilor concentrice.

Frecvente sunt şi bulinele realizate prin tehnica reliefului. Dintre combinaţii amintim
tangenta, asocierea cu bastoane, „frunze”, motivul „S”-ului sau „Y”-ului. Rareori
centrul mandalei este marcat de motivul cercului - „Soarele” pare a fi un element destul
de important, cu o semnificaţie aparte chiar dacă folosirea lui ca motiv independent este
foarte rară. Asociarea cu motivul „Y”-ului, prin suprapunere în interiorul capătului
rombic al tijei, credem că nu este deloc întâmplătoare având, probabil, o anumită
valoare religioasă.

Semiluna apare aproape întotdeauna în asociere cu alte motive simple: cel mai
adesea cu linii/benzi sub forma tangentei. O realizare artistică deosebită o reprezintă
dispunerea semilunelor în vârtej pe suprafeţe circulare. Ele nu lipsesc nici din
compoziţia mandalei, dispuse în câmpul celor patru sectoare de cerc.

Crucea „Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri,
e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi
pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal (s.n.), ne expune în
dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă şi derizorie situaţie de
făptură care ţine deopotrivă de lume şi de cer. (…) Pe cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea –
indisolubil – şi s-a pecetluit îndumnezeirea făpturii”(STEINHARDT N.).

Cele două direcţii – vertical şi orizontal – marchează unitatea universului, legătura

dintre Divin şi profan, după cum a scris şi Sf. Maxim Mărturisitorul „Prin linia verticală,
Crucea îl arată pe Dumnezeu,…iar prin linia orizontală se arată toată zidirea”.

Motivul crucii apare, în diferite variante încă din neo-eneolitic. Din mulţimea
exemplelor amintim doar câteva:

- stâlpul vertical - axis mundi (crux simplex) sub formă de coloane – Căscioarele - sau

34
stâlpii decoraţi cu bucranii - Çatal Hüyük;

- motivul tau (crux commissa) reprezentat de cele trei diademe miniaturale de aur
descoperite în mormintele simbolice de la Varna – mormintele cu mască M.2, M.3 şi
mormântul cu sceptru M.36; stâlpii de piatră în forma literei tau din sanctuarul de la
Nevali Çori;

- motivele grafice X (crux decussa), + (crux immissa), dar mai ales zvastica (crux gammata),
preferate pentru decorarea suprafeţelor circulare (capace, străchini, platouri).

Exemplele sunt la fel de numeroase şi pentru perioadele următoare. Considerate

motive, solare, zvastica, tetraskelion şi mandala au fost la fel de frecvente în arta daco-
getică, celtică sau pe ceramica rodiană decorată în stil orientalizant. La egipteni, oranta
şi, mai târziu, crucea zeiţei Isis (crux ansata) închipuiau „dumnezeirea” din om, veşnicul
Ka. În alfabetul ebraic, semnul tau,(+ sau X), desemna numele lui Yahve, iar esenienii şi
primii iudeo-creştini, după vechea tradiţie iudaică, purtau pe frunte semnul tau, ca
simbol al celor aleşi de Dumnezeu (Ezechiel 9-4; Apocalipsa 14-1). J. Daniélou arăta că
Părinţii – iar Sfântul Pavel poate înaintea lor – au văzut în crucea Lui Hristos cele patru
dimensiuni ale cosmosului, simbolizând astfel universalitatea răscumpărării. Asociată cu
numărul patru, crucea reprezenta grafic universalitatea, plenitudinea, punctele
cardinale, fazele lunare, anotimpurile. Patru figurine au compus scena de cult de la
Ovčarovo şi tot patru figurine întâlnim în complexele rituale de la Ghelăieşti şi Buznea.
În mormântul de femeie (preoteasă ?) M.626 din necropola Durankulak (Hamangia IIIa)
s-au descoperit, sub craniu, patru idoli dispuşi în cruce alături de podoabe de cupru,
malahit şi Spondylus.

Motivele cruciforme sunt bine reprezentate şi pe ceramică, mai ales prin varianta
cu laturile multiplicate. „Crucea Sf. Andrei” - X o regăsim pe plăcuţele de cult de la
Ovčarovo. În cazul decorului grafitat apare în asociere cu capete de spirală sau în
interiorul altor motive simple dispuse pe umărul castroanelor .

Mandala

În religia budistă „neofitul poate lua în stăpânire acest univers nestatornic de puteri ce

35
se află în afara şi înăuntrul lui. Pentru el, simbolul e o cale de acces magică şi irezistibilă spre
acel vălmaşag inform şi tumultuos de forţe: prin simbol el le înlănţuie, le stăpâneşte şi le
distruge. Cu ajutorul simbolului el dă formă infinitelor posibilităţi ce zac în adâncul
inconştientului său, spaimelor neexprimate, impulsurilor primordiale, vechilor patimi. (...) Noi
suntem doar vag conştienţi de o lumină în care ne aşezăm fiinţa noastră lăuntrică: e ca un punct
luminos care străluceşte într-o noapte fără lună. Dar cum putem ajunge acolo ? Cum putem să
ne întoarcem la ea şi să ne pierdem în ea ?
Aşa s-a născut schema complexei reprezentări simbolice a acestei drame a dezintegrării şi
a reintegrării, adică a mandalei, în care acest dublu proces e exprimat prin simboluri care, dacă
sunt descifrate cu înţelepciune de iniţiat, fac să apară experienţa psihologică eliberatoare.
Nu trebuie să se creadă că reprezentarea picturală a mandalei le e proprie numai
budiştilor. Aceştia au elaborat doar cu mai multă precizie o intuiţie foarte veche (s.n.), care a
devenit mai clară cu trecerea timpului...” (TUCCI G.).
Prin urmare, chiar dacă nu există nici o legătură între cele două civilizaţii,
semnificaţia religioasă a acestei reprezentări grafice nu poate fi contestată, originea
simbolului fiind foarte veche. De ce apare reprezentat simbolul mandalei pe vase ?
„Înainte de toate, mandala delimitează suprafaţa sfinţită şi o păzeşte de invazia forţelor
dezagregante simbolizate de ciclurile demonice. Dar ea e mult mai mult decât o simplă suprafaţă
sfinţită şi care trebuie menţinută curată în scopuri rituale şi liturgice. De fapt, ea e o
cosmogramă, e întregul univers în schema sa esenţială, în procesul său de emanare şi de
resorbţie. (...) Vasul rămâne elementul indispensabil al oricărei ceremonii hinduse în care se
petrece coborârea esenţei divine. Această coborâre are loc, înainte de toate, de la planul celest la
vas, trecând prin cel ce oficiază, care e un mijlocitor.” (TUCCI G.).
Dacă luăm în considerare numai mandala pictată cu aur pe platoul descoperit în
mormântul M.4 de la Varna, înclinăm să credem că organizarea motivelor simple –
bastonul/masculin şi semiluna/feminin - nu a fost deloc întâmplătoare.
„Rotirea”motivelor în jurul unui ax central (axis mundi), gruparea lor în patru sectoare,
corespunzătoare, probabil, punctelor cardinale sugerează valoarea de cosmogramă a
acestei reprezentări picturale.
Triskelion-ul şi tetraskelion-ul, modalităţi de organizare a decorului larg

36
răspândite în eneoliticul carpato-balcanic se dezvoltă din spirală şi vârtej, ajungând,
pentru ceramica fină pictată, la forme deosebit de elaborate.

Tatuajul

Incizate sau pictate, motivele de pe vasele antropomorfe ca şi cele de pe corpul

figurinelor de lut par să fi avut aceeaşi semnificaţie religioasă. Vl. Dumitrescu a
subliniat pentru prima dată valoarea lor deosebită, depăşind simpla reprezentare
realistă a vestimentaţiei „pot fi considerate mai degrabă reprezentarea tatuajului decât
indicarea costumului”. Analiza acestor motive - simboluri poate constitui punctul de
plecare în descifrarea semnificaţiei decorului. De altfel, studiile etnografice au
evidenţiat valoarea religioasă a motivelor tatuate:

„Omul primitiv se tatua, integral sau parţial, pentru ca să se deghizeze magic, ca să-şi
însemne corpul cu emblemele gentilico-tribale şi ca să se împodobească din orgoliu sexual.
Deghizarea lui prin tatuare se făcea în special în perioada iniţierii până la maturitate. Spre
deosebire de bărbaţi care îşi tatuau întregul corp, femeile îşi tatuau numai părţile ce le scoteau în
evidenţă gracilitatea: pieptul, sânii, pubisul, fesele, coapsele şi pulpele. Bărbaţii îşi tatuau
întregul corp, mai des faţa. Tatuajul feminin era în esenţa lui de ordin sexual. Bărbaţii se tatuau
mai ales pentru practicarea magiei medicale şi războinice. În aceste cazuri tatuajul era atât de
încărcat, încât făcea să dispară sub arabescurile lui trăsăturile fizionomice. Uneori tatuajul era
realizat prin inciziuni adânci în pielea feţei şi a corpului, începând din copilărie şi durând până
la maturitate. Această repetare an de an a tatuării se termina printr-un fel de sculptură în piele.
Fiecare însemn tatuat purta un nume şi îndeplinea în economia ornamentală a tatuajului un
anume rol ideogramic. [...]

Sub raportul conţinutului, tatuajul masculin era heraldic şi hieratic, cel feminin era
sexual şi artistic (s.n.). [...] La bărbaţi tatuajul încadra simbolul totemic, la femei îmbrăca unele
părţi ale corpului care erau tabu, care trebuiau oarecum ascunse văzului bărbaţilor.”
(VULCĂNESCU R.)

Pentru fiecare parte anatomică, indiferent de cultură sau de modalitatea de

realizare, sunt preferate anumite motive: pe umeri - cercurile concentrice, pe abdomen

37
(mai ales in regiunea ombilicală) - spiralele, pe coapse, fese şi pulpe - benzile şi
unghiurile, în regiunea pubiană – triunghiul. Reconstituirea unei mitologii numai din
„cioburi şi umbre de rituri” este cel mai adesea riscantă, interpretările trădând, deseori,
conceptele religioase actuale. Numai prin coroborarea descoperirilor arheologice -
însemnând nu doar ansamblul pieselor descoperite cât mai ales contextul stratigrafic al
descoperirilor – cu studiile etnografice şi antropologice se poate spera în descifrarea
„codurilor” religioase preistorice.

Ceea ce caracterizează decorul ceramicii neo-eneolitice este unitatea dintre formă

şi desfăşurarea motivelor. Meşterii olari au ştiut să organizeze şi să adapteze decorul în
funcţie de destinaţia vasului – mereu aceleaşi motive realizate în tehnici diverse, pe
categorii de vase diferite. Dacă apelăm la studiile etnografice descoperim manifestări
similare în arta populară, indiferent de epocă.
„O anumită categorie de motive împodobea oalele folosite zilnic al cărui conţinut trebuia
protejat de duhurile rele, boli. Pe vasele de caracter cultual folosite numai la nuntă apar motive
legate de fecunditate; în sfârşit, vasele destinate înmormântării şi pomenirii morţilor aveau un
motiv decorativ dominat de simbolul sufletului.” (NICOLESCU C., PETRESCU P.)
Îndrăznim să spunem – nimic nou sub soare ! Cum am explica altfel
reprezentarea orantei pe un vas de provizii decât ca pe o formă de „alungare a sărăciei
şi a bolilor”; vasul „îndrăgostiţilor” de la Sultana poate fi legat de ritualul nunţii, ideea
de fertilitate fiind sugerată clar de spirala pictată în zona ombilicală a personajului
feminin. Acelaşi motiv, dar având o cu totul altă semnificaţie – de renaştere - apare pe
vasele funerare „în patru colţuri”.

GESTURI ŞI SEMNIFICAŢII ÎN ARTA NEO-ENEOLITICĂ

Înaintea cuvântului scris, gândurile au fost exprimate simplu, prin gesturi şi

sunete armonioase, vibraţia interioară, specifică fiinţei umane, născând un limbaj
universal. Indiferent de spaţiu sau timp, aceleaşi gesturi însoţesc orice formă de
comunicare umană. Când au apărut acestea? Geneza lor coboară în timp tot mai mult,

38
nu întâmplător multe dintre gesturile metamorfozate în simboluri fiind asociate
miturilor ontologice. „Decodificarea” lor, în limitele unor argumente pertinente, credem
că ar trebui să reprezinte un imperativ în cercetarea arheologică, mai ales pentru
domeniul preistoriei. Majoritatea studiilor referitoare la arta preistorică se rezumă la
serii tipologice stabilite în funcţie de criteriul morfologic. Deşi descoperirile analizate
acoperă un mic segment cronologic (fază, subfază) sau o microregiune (facies, aspect
cultural mixt), concluziile se vor legităţi pentru un spaţiu imens sau se reduc la teoria
universal valabilă a Zeiţei Mamă. Mai grav, chiar şi aceste încercări trunchiate de
interpretare au fost privite cu scepticism sau cu superioritatea celui care se mulţumeşte
să reducă descoperirea arheologică la un limbaj mort. Prudenţă sau ignoranţă ?

Există, însă, sinteze recente care au depăşit aceste limite de interpretare. Criteriile
variate de clasificare – cronologic, morfologic, tematic – folosite „primar”, în sensul unei
interpretări preliminare moderate sau sintetizate în „mari teme religioase”, stabilite pe
baza simbolurilor comune cu marile mituri antice, au permis surprinderea unei vieţi
religioase complexe, dincolo de obsedanta temă a Zeiţei Mamă. Mergând mai departe,
în căutarea trăirilor primare imortalizate în plastica preistorică, D. Bailey propune un
experiment deosebit de interesant: figurinele tridimensionale privite în desfăşurarea lor
„prind viaţă”. Indiferent de subiectul reprezentat de artist, efectul vizual al statuariei
asupra psihicului uman rămâne acelaşi. Imaginile percepute din diferite unghiuri se
„confruntă” la nivel mintal, determinând fluctuaţii între înţelegerea completă şi
incompletă a piesei/scenei de cult. De aceea, „dinamica” reprezentărilor
tridimensionale implică mai mult privitorul, dezvoltând starea de nelinişte mistică. În
acest context înţelegem de ce artistul preistoric a preferat reprezentarea tridimensională,
ajungând deseori la adevărate „regizări” sub forma scenelor de cult - ca cea de la
Ovčarovo sau ca cele de la Sabatinovka II, Poduri, Ghelăieşti etc..

De ce gesturi ? Imortalizate în operele de artă, gesturile conservă cel mai bine,

prin universalitatea lor, mesajul religios. S-a spus că „înaintea cuvântului au existat
simbolurile”, dar mai mult decât simbolurile, gesturile permit înţelegerea sentimentelor
religioase deoarece „mişcarea trupului este vocea sufletului” iar „gestul este ca o scriere

39
imediat comprehensibilă şi fără ambiguitate.” (SCHMITT J.C.). Dacă am urmări succesiunea
în timp a celor două – gesturi şi simboluri - logica simplă ne determină se le considerăm
pe primele anterioare, absolut necesare pentru definirea simbolurilor. În fapt, de cele
mai multe ori simbolul copiază la început limbajul gesturilor, iar mai târziu îl simplifică,
îl codifică într-o formă abstractă, cea iniţială fiind, în timp, cu greu percepută. Pe
măsura schematizării grafice, sensul devine complex, îmbogăţindu-se cu noi
semnificaţii.

Spre exemplificare ne vom opri la simbolul folosit cel mai mult de-a lungul
timpului, indiferent de sistemul religios care l-a adoptat – simbolul crucii. Cum am
putea explica frecvenţa acestui simbol, sub diferite variante, cu multe milenii înaintea
creştinismului ? Legătura dintre gestul invocării Divinităţii, prin simpla ridicare a
braţelor şi cruce o regăsim redată metaforic într-una dintre cele mai frumoase definiţii:
„Prin linia verticală, Crucea îl arată pe Dumnezeu,…iar prin linia orizontală se arată toată
zidirea.”

Indiferent de genul sau stilul artistic preferat, gesturile trădează aceleaşi trăiri,
aceleaşi semnificaţii, aceleaşi atribute ale personajelor mitice. „Artistul” nu a vrut să
impresioneze prin rigoare sau printr-o redare cât mai fidelă a realităţii imediate. El şi-a
transpus în argilă valorile universului interior, recurgând, deseori, la minimum de
mijloace artistice. Expresia stărilor sufleteşti a culminat într-o adevărată artă a gestului,
reprezentările plastice, realizate în cel mai autentic stil expresionist, devenind adevărate
„seismograme” ale neliniştilor mistice. În acest context înţelegem mai bine preferinţa
pentru forma tridimensională, cea care, după cum aminteam anterior, surprinde cel mai
bine devenirea, procesele în faza „germinativă”. De aceea, asemănarea dintre plastica
preistorică şi sculpturile brâncuşiene nu este deloc întâmplătoare. Căutând firescul
începuturilor, Brâncuşi a redat în sculpturi stări psihice permanente, „infinitive lungi” –
meditaţia, invocarea Divinităţii, îmbrăţişarea îndrăgostiţilor.

Sfatul artistului „priviţi-le până când le vedeţi” îl considerăm la fel de oportun şi

pentru operele preistorice. Poziţia mâinilor indică sensul şi amploarea gestului.
Orientarea palmelor spre exterior marchează deschiderea, căutarea energiilor creatoare,

40
ca în cazul orantei, a purtătoarei de ofrande cu vas pe cap sau a dansatorului – toţi
implicaţi în ritualuri de invocare a Divinităţii. Când personajul reprezentat închipuie
însăşi Divinitatea, sensul deschiderii se modifică, devine o revărsare puterii creatoare.
În cazul în care braţele apar orientate spre subiect – pe abdomen sau sub coapsă -
energia se închide, personajele fiind, ele însele, generatoare sau posesoare de energie -
divinităţi, strămoşi eroizaţi sau şamani/preoţi. În acest context, poziţia „gânditorului”
ne apare ca o etapă intermediară între cele două stări, ca o „germinare” a acţiunii.
Obiectele „atinse” de palme – imprimate, modelate în relief sau pictate - îşi modifică
starea iniţială, fiind sfinţite ca obiecte, spaţii de cult: amintim, în acest sens, vasele cu
mâini în relief de la Aldeni şi Grădiştea Ulmilor, stâlpul central din edificiul de la
Nevali Çori / nivelul III, decorat cu braţe în relief sau amprenta roşie a unei mâini de
copil, aplicată pe unul din sânii Zeiţei „Broască”(ulterior acoperită cu vopsea albă) de la
Çatal Hüyük.

Orante. În căutarea energiei creatoare, înaintea cuvântului cântat în rugăciuni,

înaintea lacrimilor picurate de emoţie, sufletul se înalţă într-un elan ascendent prin
puterea mâinilor, omul îşi recunoaşte limitele căutând forţa deasupra, într-un plan
superior existenţei sale. Întotdeauna, indiferent de conţinutul doctrinelor religioase,
puterea supremă, creatoare a fost localizată în înaltul cerului. Prin urmare, ideea unor
credinţe neolitice exclusiv chtoniene nu poate fi decât rodul unei gândiri materialiste
pentru care sensul ideilor religioase a fost desacralizat după relaţia agricultură –
sămânţă – Zeiţă Mamă - teluric. De altfel, o delimitare strictă chtonian - uranian pentru
manifestările religioase din neo-eneolitic, respectiv din epoca bronzului trădează o
analiză superficială, raportul dintre cele două perioade stabilindu-se pe baza unei
comparaţii sumare a simboluri religioase, fără o înţelegere a mesajului ascuns în ele.
Gestul orantei, reprezentat prin mijloace artistice variate – statuaria, rond-bosse, relief
simplu sau gravură – marchează cel mai clar sensul ascendent.

Ca şi în cazul celorlalte culturi neo-eneolitice în plastica gumelniţeană predomină

orantele de tipul statuaria: figurine de dimensiuni mici, decorate cu motive incizate sau

41
pictate cu roşu - sugerând, probabil, tatuajul - cel mai adesea cu braţele întinse lateral,
sub forma unor prelungiri, dispuse în dreptul umerilor.
Scena de cult de la Ovčarovo trădează cel mai bine semnificaţia acestor
reprezentări: siluetele celor patru orante se concentrează într-un singur elan ascendent,
fără alte detalii anatomice. Greu de crezut că artistul figura patru divinităţi
„impersonale” şi le definea prin acelaşi gest. Piesele de cult descoperite în locuinţa L.5
din tell-ul de la Ovčarovo – altăraşe, măsuţe, vase - au fost „personalizate” prin
prezenţa acestor orante / adoratori .
Gestul „înălţării” se amplifică, în cazul vaselor cu braţe tubulare, prin croiala
largă a mânecilor, asemenea unei cămăşi lungi realizată dintr-o singură urzeală. Aceeaşi
modă a rochiilor largi, tip „clopot”, cu pliseuri – marcate prin benzi incizate sau pictate
- o regăsim în cazul statuetelor de tipul Janus Bifrons, cu vase pe cap şi al siluetei pictate
într-un stil naiv pe un model de locuinţă de la Slatino.
Acelaşi gest este redat de siluetele antropomorfe schematice, modelate în relief –
Gumelniţa, Drama. Spre deosebire de alte siluete antropomorfe aplicate sau incizate, la
care reprezentarea picioarelor apare asemenea unei imagini în oglindă, în opoziţie cu a
braţelor, orantele au picioarele drepte fără alte detalii anatomice. Separarea celor două
tipuri de reprezentări o considerăm necesară deoarece mesajul transmis de ele credem
că a fost diferit – siluetele „în oglindă”, uneori dublate sau chiar suprapuse, de cele mai
multe ori reprezentate „în grup”, le asociem cu dansuri rituale, această temă fiind, de
altfel, larg răspândită în arta preistorică şi asupra căreia vom reveni în analiza noastră.
Pornind de la multitudinea formelor de redare a orantei, într-un studiu anterior,
sugeram o posibilă nuanţare a gestului între adorator / invocare - adorare şi
Divinitate / binecuvântare cu energia creatoare. Dintre orantele gumelniţene, vasul
antropomorf de la Sultana se diferenţiază cel mai mult de tipul comun. Prezenţa
ochilor dubli, a protomelor de cornute pe linia diametrului maxim se explică prin
statutul superior al personajului – divinitate sau strămoş eroizat.
Tema – purtătoare de ofrande. Prin poziţia braţelor şi vestimentaţie,
reprezentările antropomorfe cu vase pe cap, modelate ca suporturi sau ca vase, se
apropie de tipul orantelor cu braţe tubulare. Şi cum jertfele însoţeau orice formă de

42
comunicare cu Divinitatea, este posibil ca aceste personaje să fi reprezentat adoratori,
purtători de ofrande. Dacă le considerăm drept simple creaţii artistice ale unor indivizi
iubitori de frumos sau le încadrăm în categoria ceramicii de uz comun, înseamnă să
neglijăm aspecte, deloc minore. Procentul scăzut al acestui tip în raport cu alte categorii
ceramice exclude posibilitatea folosirii lui în activităţi casnice obişnuite, iar stilul de
redare, specific fiecărei culturi înlătură bănuiala unor importuri. Pe de altă parte,
calitatea artistică nu a constituit un scop în sine. Atât piesele modelate stângaci cât şi
cele realizate îngrijit, adevărate opere de artă au avut aceeaşi întrebuinţare cultică.
Faptul că aceste piese jucau rolul principal în desfăşurarea ceremonialurilor religioase
ne este sugerat şi de faţa dublă a personajului, de tipul Janus Bifrons. Până la teoria
dedublării Divinităţii, întâlnită în religiile structurate doctrinar, se poate presupune un
scenariu mult mai simplu: piesa centrală, cu faţă dublă, era percepută la fel de toţi
participanţii dispuşi în jurul ei, indiferent de unghiul din care o priveau, provocând
aceeaşi stare de dăruire. O altă soluţie aleasă pentru o mai bună vizibilitate a fost
suspendarea piesei de cult centrale, după cum o demonstrează cele două perforaţii de
pe braţele suportului fragmentar de la Glina.
Tema dansului şi muzicii sacre. Comuniunea pe orizontală între participanţi se
realiza şi prin muzică şi dans sacru; întreaga comunitate de adoratori se contopea într-o
singură mişcare, forţa invocării Divinităţii multiplicându-se echivalent cu numărul
participanţilor. Această armonie a trupurilor şi sufletelor, a materialului şi imaterialului
înlătură orice individualizare. Impersonale, figurate după un schematism rigid, dar cu
sexul marcat, ele acoperă, cel mai adesea, zona centrală a străchinilor. De ce această
diferenţiere ? Cheia răspunsului o oferă piesa de la Vidra, din cultura Gumelniţa – un
phallus pe care a fost incizată o siluetă masculină, cu braţele şi picioarele îndoite.
Alături de alte practici magico-religioase, depuneri de ofrande sau ritualuri şamanice,
sigur dansurile sacre însoţeau şi ritualurile de fertilitate.

Din cortegiul ritualurilor religioase nu puteau lipsi cântăreţii. La fel ca şi

gesturile, muzica transpune cel mai simplu, emoţia umană, fiind considerată un limbaj
universal. În lipsa mâinilor, gura dobândeşte o forţă de exprimare extraordinară,

43
indiferent de stilul adoptat: schematic sau realist. Întâlnim aceeaşi idee de deschidere
exprimată, însă, prin mimica feţei.
Tema „gânditorului”. Poate mai mult decât oricare altă temă din iconografia
neo-eneolitică, motivul „gânditorului” exprimă cel mai bine „neliniştea mistică”,
căutările omului preistoric. Atitudinea meditativă, ca o „germinare” a unei viitoare
acţiuni, magistral sugerată prin simpla ridicare a braţului în dreptul bărbiei, animă atât
Divinitatea, ca în cazul „Zeiţei” de la Sultana, cât şi personaje minore (strămoşi
eroizaţi ?), modelate neglijent, uneori reprezentând simple motive în relief, aplicate pe
vase. Universala temă a „gânditorului” nu trădează nimic din acea frică, pe seama
căreia istoricii marxişti explicau geneza sentimentului religios ! Participante la
ritualurile magico-religioase, după cum o demonstrează „gânditoarea” din ansamblu de
cult de la Poduri - aceste piese aveau o valoare cultică.
„Gânditorilor” le asociem şi categoria de figurine cu braţele încrucişate, în poziţie
stând sau şezând, asexuate sau personaje feminine, toate în atitudine meditativă.
Tema Matroanei. Personajele feminine nude, cu abdomenul supradimensionat şi
braţele aşezate pe pântec, într-un gest „protector”, indiferent de modalitatea de redare
artistică, figurine - sau vase antropomorfe au fost identificate cu Zeiţa Mamă –
Matroană, simbolul forţei creatoare universale. Totuşi, şi în cazul acestei categorii se
impune o nuanţare. Direcţia braţelor determină sensul mişcării, palmele întoarse spre
corp marcând „închiderea” energiei, forţa intrinsecă. Prin urmare personajele redând
acest gest sunt purtătoare de energie. Deloc întâmplător, cele mai mari şi mai reuşite
reprezentări modelate sub forma vaselor de cult, descriu gestul matroanei; elementele
de vestimentaţie lipsesc, totul reducându-se la motive incizate sau pictate. Un alt
detaliu important, în cazul vaselor cu faţa modelată, îl reprezintă ochii hipertrofiaţi -
simbol al Divinităţii. De aceea, credem că vasele antropomorfe de tipul matroanei oferă
imaginea Divinităţii în plenitudinea ei, ca generatoare de energie. Nu trebuie, însă,
supradimensionate atributele Matroanei, ajungându-se la unica „Zeiţă” Mamă. S-ar
omite un aspect deloc neglijabil: aceeaşi poziţie a braţelor, cu palmele aşezate deasupra
zonei ombilicale o regăsim pe vasul antropomorf pentru care sexul masculin a fost clar
marcat. Cum am putea explica acest gest, varianta anterioară – matroană - fiind clar

44
exclusă ? Reprezentarea unor divinităţi sau personaje eroizate (atât feminine cât şi
masculine) pe vasele de cult era menită să ducă la „sfinţirea” conţinutului prin
transmiterea energiei pozitive.

Jurământul sub femore (?).femur / femor (lat.) – coapsă; jurământul sub femore –
jurământul sub coapsă; cu mâna aşezată pe sex. Ideea prezenţei unor personaje
masculine – divinităţi sau eroi – în ritualurile religioase ale comunităţilor neolitice ne
este întărită şi de vasul antropomorf de la Gabarevo (cultura Gumelniţa) – un personaj
masculin cu braţul stâng sprijinit pe centura modelată în relief, decorată cu linii incizate
oblice şi braţul drept, spart din vechime, îndreptat spre phallus . Dincolo de conotaţiile
sexuale ale imaginii redate, interpretările ulterioare ale aceluiaşi gest ne pot sugera un
sens mult mai complex – jurământul sub femore. Două episoade din Vechiul Testament
reţin acest gest, dându-i o valoare genealogică. Primul se referă la jurământul depus de
slujitorul credincios al lui Avraam cu privire la alegerea soţiei lui Isaac:

Geneza 24: 2 - 4

2. Avraam a zis celui mai bătrân rob di casa lui, care era îngrijitorul tuturor averilor lui: Pune-ţi
te rog, mâna subt coapsa mea;

3 şi te voi pune să juri, pe Domnul, Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, că nu vei lua
fiului meu o nevastă dintre fetele Cananiţilor, în mijlocul cărora locuiesc,

4. ci te vei duce în ţara şi la rudele mele să iei nevastă fiului meu Isaac.

Convins de făgăduinţa Lui Dumnezeu cu privire la Canaan – Ţara Făgăduinţei, Iacov îi

cere fiului său Iosif, prin jurământul suprem, să-l asigure că va fi înmormântat departe
de Egipt, alături de părinţii săi în peştera Macpela :

Genesa 47: 29 – 30

29. Când s-a apropiat Israel de clipa morţii, a chemat pe fiul său Iosif, şi i-a zis: Dacă am căpătat
trecere înaintea ta, pune, rogu-te, mână subt coapsa mea, şi poartă-te cu bunătate şi credincioşie
faţă de mine: să nu mă îngropi în Egipt.

30. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt, şi să mă îngropi în

45
mormântul lor. Iosif a răspuns: Voi face după cuvântul tău.

Tema se îmbogăţeşte cu noi sensuri în sec. XII p.Chr.; exegeţii medievali au văzut în
acest gest expresia simbolică a „sămânţei”, a genealogiei davidice, prefigurarea Întrupării lui
Christos (SCHMITT J.C.).

La fel de numeroase şi răspândite în spaţiu şi timp sunt descoperirile

arheologice. Dintre reprezentările neo-eneolitice amintim cea mai veche figurină
provenind din construcţia VI.A.10 de la Çatal Hüyük, alte două piese descoperite în N.
Greciei şi datate în Neoliticul Recent.

Tema – „cuplului divin” . Căutându-se un raport de subordonare între cele

două categorii de divinităţi feminine / masculine s-a ajuns la expresia „acolitul Zeiţei
Mamă”, importanţa divinităţii feminine fiind apreciată după frecvenţa reprezentărilor
din plastica neo-eneolitică. Totuşi, divinităţile nu copiază viaţa socială, ele reprezintă
energii, antropomorfizarea lor trădând doar încercarea omului de a-şi apropia forţele
creatoare. Atunci când imaginaţia omului nu poate defini chipul Divinităţii,
reprezentarea se reduce la ochi, palme, conform principiul pars pro toto.

Ce mesaj ne transmit „perechile de îndrăgostiţi” de la Gumelniţa şi Sultana ?

Nimic nu sugerează poziţia de „acolit” a personajului masculin. Reprezentarea e
genială de simplă, totul reducându-se la elemente-simbol: motivul phallic, şi
triunghiul/spirala, simboluri ale creaţiei; nici un alt element de vestimentaţie, nici o
mimică a feţei, nici un detaliu de decor. Chiar şi culoarea roşie preferată pentru
perechea de la Sultana reprezintă un simbol – viaţa. Totul se concentrează pe mişcarea
bărbatului – braţul protector, dar şi autoritar închide energia creatoare a personajului
feminin. Până la cuplul divin, de ce nu am putea vedea în ei strămoşi eroizaţi, personaje
care au trăit sentimente profund umane, trădate aici de tandreţea gestului ?

În final se impune o precizare: demersul nostru nu se vrea o nouă teoretizare.

Conştienţi de complexitatea domeniului religios şi de numeroasele lacune de cercetare,
în special în privinţa contextului arheologic, încercăm doar să formulăm ipoteze de
lucru, să reformulăm întrebări. Analiza comparativă deschide drumul spre noi

46
interpretări, dar nu oferă răspunsuri sigure.

A înţelege nu înseamnă să dobândeşti câteva idei uşor de mânuit; înseamnă să le

pătrunzi, să te pătrunzi de ele (HUYGHE R.), dar, adăugăm noi, fără să uiţi că lumea a
fost, este şi va fi într-o permanentă schimbare, vechile sensuri îmbogăţindu-se,
metamorfozându-se până la pierderea identităţii…

Din raţiuni practice, pentru o cât mai nuanţată analiză, am încercat să definim
tipurile de gesturi prin teme capabile să sintetizeze semnificaţia lor – adoratori,
gânditori, matroane…Totuşi, limbajul gesturilor nu se traduce prin limbajul cuvintelor,
înseamnă mai mult. Gestul exprimă cel mai bine viaţa interioară, o eliberează de
tensiunile ce caută în zadar altă cale de ieşire (HUYGHE R.). Indiferent de mesajul transmis,
mulţimea gesturilor imortalizate în plastica neolitică trădează o viaţă religioasă
complexă pentru care rămân, în continuare, multe semne de întrebare.

47