Anexa 2

Dicționar de simboluri
Boz = (Sambucus ebulus - DLRM, p. 91)Plantă erbacee cu flori albe, fructe negre și miros
neplăcut, cunoscută și sub denumirea de bozie(ȘĂINEANU, II, p. 163). Este folosită,
împreună cu descântecele aferente, în magia medicală, la om și la animale, mai ales în
cazurile mușcăturilor de șarpe (2. KERNBACH, p. 161).
= Plantă erbacee perenă, cu fructe negre (Sambucus ahulus), consideratăla români plantă
infernală, fiind denumită şi „poama dracului". Deoarece din boz se fac focurile rituale în zilele
şi săptămânile dedicate morților, se poate presupune că în vremuri preistorice a fost o plantă
totemică sau întruchiparea vegetală a strămoşului mitic. Presupunerea se bazează şi pe
venerația de care se bucură bozul în popor ca plantă vindecătoare şi ca antidot împotriva
muşcăturii şarpelui şi mijloc de alungare a fulgerului.

Nuc = Arbore demonic în folclorul şi credințele vechi şi noi ale multor popoare. După
Talmud, fiecare cracă de nuc are nouă frunze şi sub fiecare frunză se ascunde un demon. Şi în
aria noastră culturală nucul nu se plantează în curte, deoarece sub nuc nu creşte nimic altceva
şi mai există credința că cel care va planta un nuc va muri în momentul în care grosimea
tulpinii sale atinge pe cea a grumazului omului. Dar acest simbolism demonic şi funest este
contrabalansat de semnificațiile fructului său. Nuca e simbolul fecundității şi al fertilității -
uneori chiar universul întreg e privit ca o nucă (în Zohar). În această calitate, nucul (ca şi
alunul) participă la fertilitate şi fecunditate. „Româncele au obicei de a vărsa apa în care şi-au
scăldat copiii şi cu deosebire copilele la tulpina unui nuc. Asemenea fac fetele cu apa în care
s-au spălat. Totodată, părul ce le rămâne la pieptănat, îl vâră fetele în scorburaunui nuc".
(Jarnik-Bârseanu, 319). G. Coşbuc, în analiza simbolurilor erotice româneşti, consideră că
nucul, asociat în lirica populară cu imaginea cucului („Sus în vârful nucului / Cântă puiul
cucului...),este apropiat de simbolismul erotico-sexual al mărului.

Cheia = 'Simbolismul cheii se află, mai întâi, în legătură cu dubla funcțiune a acestui obiect:
a închide şi deschide intrările. Semnifică misterul, dar şi cunoaşterea acestui mister, accederea
la secrete,confidență, inițiere. E, în acelaşi timp, simbolul puterii unor ființe divine (cheia Sf.
Petru) sau lumeşti(oferirea cheii oraşului unui învingător sau cetățean de onoare.). În
psihanaliza lui Freud, cheia e un simbol phalic, supoziție susținută şi de unele argumente de
ordin etnologic, întrucât la o serie de popoare (la japonezi) e simbolul abundenței şi
prosperității, iar cheia şi lacătul reprezintă complementaritatea principiilor masculin şi
feminin.

Labirint = Prototipul fiecărui labirint simbolic este construcția realizată de către Dedal
pentru regele Minos al Cretei, în care acesta a închis Minotaurul, monstrul hrănit cu 7 băieți şi
fete reprezentând tributul anual al Atenei. Labirintul domină o adevăratăconstelație de
arhetipuri. Poate cea mai veche semnificație a labirintului, datând din neolitic, este cea a
pântecului regenerator al pământului-mamă (M. Gimbutas, 79). Dar această încrucişare de
drumuri din care cele mai multe nu au nici o ieşire, în conştiina culturală a omenirii a fost
asociată căutării pline de prjmejdii a luminii, *a unui centru, a unei soluții salvatoare în lumea
dezordinii şi obscurității. Labirintul e drumul spre inițiere şi în această calitate îl aflăm
reprezentat pe pavimentul bisericilor catolice, fiind denumit şi drumul
Ierusalimului.Labirintul este şi simbolul apărării unui tezaur ascuns,ştiut numai de cei inițiați.
Pe plan psihologic,labirintul reprezintă căutarea centrului spiritual, al credinței, această
căutare fiind legată de rătăciri și pericole. Ieșire din labirint e simbolul unei învieri spirituale.
În literatură labirintul este adesea metafora orașului sau o proiecție spațială a rătăcirii mentale
și a realității absurde și angoasante.

Călătorie = Simbol al căutării, descoperirii, inițierii, perfecționării, cunoaşterii. Exemplar,

din acest punct de vedere, este periplul lui Ulise. Călătoria e întotdeauna desprinderea de un
centru sau căutarea unui centru şi, deci, o devenire spirituală. E expresia dorinței profunde de
schimbare şi de căutare a unui tezaur (material sau spiritual). Cea mai dificilă călătorie e
căutarea adevărului, iar ultima călătorie a omului e moartea (Călătoria „dalbului pribeag" din
bocetele româneşti). Semnificația călătoriei simbolice e determinată şi precizată de
coordonatele sale spațiale: pe orizontală, pe verticală, ascensiune (anabază), coborâre
(catabază), de mijlocul de transport folosit (cal, navă, car), de scopurile şi de ținta ei. Călătoria
e tema preferată a tuturor literaturilor lumii.

Oglinda = După cum atestă datele arheologiei, oglinda e un străvechi atribut al civilizației
umane. Primele oglinzi datează de aproximativ 5 000 de ani. Centrul lor de expansiune pare a
fi Egiptul şi China. Ele erau din bronz sau argint şlefuit şi aveau o formă ovală; pe lângă
rosturi practice, mai aveau şi o seamă de funcții magico-religioase foarte importante.
Latinescul speculum „oglindă", care a dat naştere speculației filosofice,era inițial un
instrument al observării cerului. În istoria culturii vechi şi noi, oglinda s-a dovedit a fi un
adevărat „mecanism semiotic" (Eco, 1988, 215—257). E simbol al cunoaşterii, metaforă a
literaturii şi artei, punctul de plecare al tuturor dedublărilor. Dar oglinda nu semnifică o
cunoaştere directă(solară,la lumina zilei), ci una reflectată, mijlocită, pusă sub incidența lunei,
apei, principiului feminin şi a nopții. Oglinda dă o imagine inversată a obiectului și ca atare,
este o îndepărtare de Principiu şi de Esență. Multe popoare cred că în oglindă se reflectă nu
chipul cel adevărat al omului, ci o dublură a sa având adesea unele însuşiri malefice. De
această credință sunt legate numeroase tabuuri de a nu privi în apă de frica să nu fie atras
omul de umbra sa, aflată în lumea de dincolo. Tot de acest complex țin,probabil, şi obiceiurile
de a acoperi oglinzile sau a le întoarce cu fața la perete în camera unde se află mortul (Frazer,
II, 123—124). Oglinda e un ,,ochi« străin în care căutăm adevărul despre noi, de aceea,ea
apare ca simbol al virtuților şi păcatelor. Oglinda curată e simbolul purității şi una din
emblemele Sf.Fecioare. În acelaşi timp, oglinda murdară sau deformată va simboliza păcatul,
minciuna, caricatura, autoamăgirea, vanitatea. Motivul oglinzii „mincinoase" e răspândit în
folclorul şi în literatura cultă. De motivul oglinzii este legat complexul lui Narcis.

Soare = Simbol arhetipal, prezent aproape în toate culturile lumii. Cultul astrului zilei,
considerat izvor al vieții şi al morții, este personajul principal al miturilor solare, iarsolarismul
(heliolatria) e o componentă esențială a religiilor uranice, care există uneori paralel cu cele
hetoniene, bazate pe sacralizarea pământului. Miturile solare cele mai vechi par a fi cele
despre gemenii divini, în care Soarele şi Luna sunt zei şi eroi civilizatori. Soarele poate fi
asociat atât principiului masculin, cât şi celui feminin (în unele limbi siberiene, în germană
sau rusa dialectală e de genul feminin). O trăsătură esențială a miturilor solare evoluate este
prezența astrului în calitate de divinitate principală a panteonului, uneori alături de zeul
tunetelor. Puterea soarelui este asociată regalității, aşa cum se întâmplă în religia şi în
mentalitatea socială a Egiptului antic (dominat de cultul zeului-soare Re şi de reprezentantul
său pământesc — faraonul) sau la poporul Inca din America precolumbiană (incașii se
considerau „copiii soarelui"). Soarele este sursă şi, concomitent, întruchipare a luminii diurne,
cu toate valențele ei spirituale şi psihologice. El este şi focul uranian, dătător de viață,
purificator, dar și ucigător prin arșița şi seceta pe care le provoacă. Soarele e nemuritor, dar el
învie în fiecare dimineață şi moare la asfințit, de aceea, este simbolul resurecției, al veşnicei
întoarceri a vieții trecând prin moarte temporară. Dominând bolta cerului, el este un simbol al
centrului; orientarea după soare este pusă atât la baza modelului cosmologic heliocentric, cât
şi la baza măsurării timpului.