Corabia-simbol transient în gândirea filosofică antică şi medievală

Adriana Cîteia

Abstract
The purpose of this paper is to underline the semnifications of a very wellknown
symbol: the ship. The presentation follows this symbol in the architectural structure of
European culture, having as historical and philosphical borders the Ancient and
Premodern thought. The research also aims to explore the spatial divisions of the Self in
premodern philosophy, depicted by Sebastian Brant în his work of the 16th century, The
Ship of Fools.

Keywords: ship, symbol, self

Simbolul creştin indică direcţia de la figurat la semnificat, fiind simultan anamneză

şi epicleză. Acest aspect dual determină acumularea continuă de straturi semnificante noi.
Simbolurile creştine reprezintă limitele reaşezate mereu în faţa capacităţii umane de
înţelegere1. O parte din valenţele simbolice s-au „funcţionalizat” în timp, s-au lăsat
încorporate într-o sintaxă dogmatică impusă de Biserica universală care a cenzurat
imaginaţia simbolică, de teama ereziilor.
Gândirea simbolică bizantină a organizat spaţiul imaginar utilizând o recuzită de
origine gnostică, iudaică, neoplatonică, dar şi bazinul semantic de provenienţă
neotestamentară. Gândirea simbolică s-a clădit pe un fundament teoretic complex, şi pe
un sistem de semne alegorice care trimit la o realitate abstractă, greu reprezentabilă2.
Ansamblul tuturor simbolurilor peratologice contribuie la crearea unei „structuri
simbolice” tridimensionale: cosmice, anamnetice, poetice3. Relaţia de tip ta legomena-ta
dromena (text-imagine) determină creşterea intensităţii simbolice, în sensul dezvăluirilor,

1
Hans van Praag, Cele opt porţi ale misticii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, passim.
2
Gilbert Durand, Aventurile imaginii, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 14-16.
3
Ibidem, p. 18-19.

1
ocultărilor, promisiunilor legate de „lumea de dincolo”- ὰἐέ4Cunoaşterea
simbolică este definită ca o cunoaştere indirectă, prezenţă figurată a transcendenţei,
înţelegere epifanică5.
În corpus-ul mistic rolul simbolismului peratologic este de a redefini traiectoriile
ontologice prin opoziţia între vizibil şi invizibil. Spaţiul invizibil este „constrâns la
lizibilitate”6, descriere, măsurare. A delimita înseamnă a ordona sau chiar a creea spaţii
noologice noi. Până în secolul al IV-lea, gândirea antică a oscilat între interpretarea
alegorică şi travestirea mitică a limitelor dintre spaţiul uman şi spaţiul divin. Hyponoia,
certitudinea existenţei unui strat subtextual specific naraţiunii mitice a fost înlocuită cu
parafernalia simbolică creştină, necesară interpretării Sfintei Scripturi.
Înţelegerea artei creştine presupune mai mult decât simpatie estetică; imaginea
creştină trimite în mod constant la anamneză, şi la prezentificarea trecutului, evocat de
icoană. Anamneza şi hipotipoza trecutului sunt cele două modalităţi de atestare a
fidelităţii faţă de mesajul creştin. În arta creştină, rolul simbolului peratologic este acela
de a aminti scopul soteriologic al credinţei şi al actului liturgic. Ta legomena, ta
deiknumena kai ta symbola- cele spuse, cele arătate şi cele simbolizate sunt valori
comune ale comunităţii creştine, indiferent de coordonatele cronotopice în care se
încadrează. După secolul al IV-lea, simbolismul creştin a căpătat un caracter ecumenic.
Corabia - simbol parepidemic de origine veterotestamentară (arca lui Noe- tebâh7,
gr. kibotos8, lat. arca - plutind în căutarea centrului lumii- muntele Ararat), a devenit în
context creştin simbolul periplului noologic, al traversării lumii către limita eshatologică,
viitorul paradisiac. În opera lui Tertulian9, tema corăbiei se concretizează în imaginea
Bisericii. Corabia este asociată şi cu simbolismul botezului: Noe este simbolul
botezatului, imagine suprapusă de cea a lui Christos ieşind din apa Iordanului şi din
mormânt.

4
ἐέdincolo de,este „condiţia de posibilitate a oricărei cunoaşteri”; M Heidegger, Probleme
fundamentale ale fenomenologiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 458, (405).
5
Gilbert Durand, op. cit, p. 26.
6
Michel de Certeau, Fabula mistică, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 93.
7
Termenul tebâh este utilizat şi pentru coşul în care a fost abandonat Moise.
8
Matei 24, 38; Luca 17, 27.
9
Despre botez, XII, 8, apud Frederick Tristan, Primele imagini creştine, Editura Meridiane, Bucureşti,
2002, p. 129.

2
 Arca (verbul arceo, înseamnă „a conţine”) este şi simbolul îngrădirii, al
circumscrierii într-un spaţiu sigur, salvator. În iudaism şi creştinism simbolismul arcei, al
corăbiei este legat de călătoria soteriologică 10, fiind profund diferit de „complexul lui
Caron” structurat pe ideea călătoriei funerare. Izomorfismul corabie-biserică poate fi
explicat prin nevoia de protecţie, de siguranţă eshatologică. Pentru Gilbert Durand,
corabia face parte dintr-o constelaţie de simboluri izomorfe (coş, recipient mobil,
habitaclu) derivate dintr-un arhetip al spaţiului protector11.
Periechestai- „faptul de a fi cuprins” este verbul care sugerează împrejmuirea, rolul
specific spaţiului divin, de a conţine, ordona şi proteja existenţa12 .

Corabia- metaforă a inversiunii

Corabia ca metaforă a identităţii metairetice poate fi interpretată în două sensuri,

aparent opuse, dar al căror rol nu este acela de a se exclude reciproc, ci de a contura
împreună imaginea unei identităţi integratoare. Dublul sens al simbolului metairetic 13 se
construieşte prin alăturarea sensului pozitiv şi a celui negativ al navei. Sensul creştin
iniţial, al itinerariului ascendent, salvator, construit pe substratul metaforic al
parepidemiei creştine este dublat de alternativa metairetică, a căutării de sine, pe un
itinerariu subiectiv, independent de cel paradisiac, general acceptat.
Inversiunea14, transmutaţia valorică se face prin construirea negativului pe
substratul pozitiv al simbolului, după dialectica recunoscută a coincidenţei contrariilor.
Modelul parepidemic- al ascensiunii personale către Paradis este înlocuit cu cel
metairetic, al itinerariului spre sine. Drumul spre sine poate căpăta dimensiunile unei
aventuri care păstrează componenta entuziastă a demersului parepidemic creştin sau
poate fi o cale nesigură, întâmplătoare, labirintică15.

10
Exod, 6, 5-9, 17.
11
Gilbert Durand, op. cit., p. 243.
12
Martin Heidegger , Probleme fundamentale, p. 405.
13
Care indică trecerea, traversarea unui spaţiu cu valenţe eshatologice.
14
G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.
250.
15
Ibidem, p. 276.

3
 Metafora navigării are două sensuri aparent disjuncte: sensul creştin al Parousiei,
pentru care literatura patristică foloseşte expresia „a doua navigare”16, şi sensul odiseic al
deplasării către sine, al întoarcerii la sine ca la un liman protector17.
Traiectoria incertă spre sine este o căutare a subiectivităţii, a autonomiei
individuale. În Evul Mediu, tema antică a convertirii la sine pare a se reconstitui
stromatic, fără a-şi recăpăta coerenţa clasică, greco-romană, pierdută prin infuzia de idei
creştine. Literatura medievală de nuanţă filosofică18 pare să ridice un semn de întrebare în
legătură cu posibilitatea reconstituirii unei etici a sinelui care să îmbine elemente de
provenienţă clasică cu elemente creştine 19. In acest sens, convertirea la sine ar comporta
două direcţii:
-constituirea de sine ca obiect şi domeniu de cunoaştere, şi
-mărturisirea de sine (simultană cu descifrarea de sine), urmată de iertarea de sine.
Corabia a devenit în literatura medievală autodiegetică metafora distanţării de
sine, necesară demersului autocunoaşterii, a acomodării cu sinele şi întoarcerii la sine.
Dacă în antichitate convertirea la sine a fost sinonimă cu capacitatea de a practica tihna
cultivată, înţeleasă ca segregare prin cultură, (sens redescoperit în perioada premodernă),
după secolul al III-lea, anahoreza a definit segregarea prin credinţă.
Corabia ca metaforă dublă atrage atenţia asupra temei inversiunii punctului de
vedere uman cu cel divin, în ochii lui Dumnezeu, valorile fiind inversate (“să se facă
nebun cel ce vrea să fie înţelept”20). Ideea de inversiune şi de dublare a identităţii este
susţinută şi de metafora de fundal a apei. Apa reflectă, dublează, redublează corabia
(simbol al sinelui şi al lumii), astfel încât coborârea in sine devine sinonimă cu înălţarea
în realitatea exterioară. Abisul sinelui ca loc al întâlnirii cu realitatea ultimă, ca şi

16
Deuteros plous- Henricus Stephanus Thesaurus linguae Graecae, Paris, 1842-1847, vol. 6, col. 1240-
trezirea conştiinţei ca efect al meditaţiei asupra Scripturii. „A doua navigaţie” este şi o metaforă pentru
Parousia- a doua venire a lui Iisus Christos, urmată de Judecata universală.Tommas Špidlik, Spiritualitatea
Răsăritului Creştin, vol. II. Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 129-130.
17
Epictet, Entretiens, I, 4, 18, trad. J. Souilhé, Paris, Les Belles Lettres..: in se recedere (ef’ heauton
epistrefein, eis heauton anahorein), ad se redire, se reducere in tutum; Seneca, Despre viaţa scurtă, V, 3,
Trad. Elena Lazăr, p. 43; Idem, Scrisori către Lucilius, VIII, Ep. LXXIV, 29, p. 212.
18
Sebastian Brant, The Ship of Fools, ed, Alexander Barclay, Edinburgh, William Paterson, London, Henry
Sotheran and Co, 1974. Ediţia este reeditarea fidelă a variantei engleze apărute înn 1509.
19
Sebastian Brant, The Ship of Fools, ed. cit.
20
1 Corinteni 1, 25.

4
metafora oglindirii narcisiste în sine se constituie în etape necesare autocunoaşterii,
locuri comune ale literaturii mitice clasice, dar şi mistice21 creştine:
Simbolismul corabiei cu cele trei componente ale sale
- parepidemică- de semnalare a unei traiectorii verticale de sine, de
indicare a drumului spre Paradis,
- metairetică- de traversare a vieţii ca spaţiu de trecere spre Împărăţia lui
Dumneze, ca “antecameră” a Paradisului,
- transientă- de coincidenţă a drumului spre Paradis cu drumul spre sine
redefineşte relaţia arhetipală dintre Împărăţia lui Dumnezeu şi interioritatea umană.
Drumul spre Paradis devine astfel o opţiune subiectivă .
Simbolul corabiei ascunde un itinerariu dublu al căutării de sine:
- narcisist, eliberat de constrângerile instanţelor interioare de cenzură,
surse ale semtimentului de culpabilitate şi de dependenţă faţă de o
autoritate superioară: Eu ideal, conştiinţă morală22, divinitate, şi
- anaclitic, care redefineşte nevoia individuală de protecţie, independent
de sistemul de referinţă creştin23. Mijloace anaclitice pot fi ipostazele
identitare, identităţile de rol, autoficţionalizarea sinelui.

Corabia- metaforă transientă

Metafora corabiei a suferit, din Antichitate până în Renaştere o dublă
metamorfoză: a sensului clasic mitic (de explorare odiseică a sinelui sau de coordonată a
spaţiului thanatic24), dar şi a sensului soteriologic creştin. Simbolul se adaptează treptat la
dimensiunile spaţiului interior, individual.
Arhetipul Corabiei Argonauţilor in sistemul de referinţă mitic greco-roman, şi al
„celei de a doua navigări” în sistemul de referinţă creştin nu pot fi disociate de elementul
numinozic ce caracterizează drama căutării de sine 25. Sentimentul de numinos este tradus,
în aventura descoperirii de sine de exaltare, mirare, teamă. Numinozitatea este asociată
curajului dezvăluirii de sine şi recuperării de sine.

21
Tommas Špidlik, op. cit., p. 211-220.
22
S. Freud, Opere, vol. III, Psihologia Inconştientului, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p. 236-237.
23
Ibidem, p. 47.
24
Corabia lui Charon.
25
Rudolf Otto; Despre numinos, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 79-85.

5
 Arhetipurile narative încadrabile în structura aventurii argonautice precum
călătoria pe Mare, căutarea Paradisului, căutarea comorii ascunse au rolul de a contribui
la „descoperirea propriilor rădăcini” şi de a consolida apartenenţa identitară la un orizont
de semnificaţii bine delimitat26- orizontul subiectiv sau cel universal creştin.
Corabia Nebunilor din opera lui Sebastian Brant nu imită, nu reconstituie un
arhetip, ci îl adaptează, reducându-l la coordonate hedonist-subiective. Monologurile
personajelor se constituie în fragmente de text specifice unui rit de trecere de la un mod
de a fi la altul. Corabia Nebunilor se substituie tuturor modelelor cu valoare arhetipală 27
desacralizându-le, transferul de sens de la sacru la profan fiind anunţat de monologul
Nebuniei-cârmaci, chiar de la începutul operei28.
Metafora transientă a corabiei29 conturează un itinerariu către sine, pe o hartă a
spaţiului interior în care realul constrângător este dublat (înlocuit?) de imaginarul
eliberator.
Substituirea Paradisului cu Narragonia ar putea fi interpretată ca necesitate a unui
paradis auxiliar, consecinţă a disconfortului produs de etica creştină a mântuirii.
Diferenţa dintre Paradisul creştin şi Narragonia este diferenţa dintre un Supra Eu cultural
altruist30, care îşi impune idealurile furnizate de modelul etic creştin şi un Eu saturat,
narcisist, pentru care realitatea este unicul obstacol în drumul către fericire.
Pentru parepidemicul creştin, lumea este un spaţiu de trecere către Paradis. Pentru
metairetic, lumea este un spaţiu într-o continuă metamorfoză, un spaţiu care poate fi
străbătut conform propriilor dorinţe, şi în care regulile stânjenitoare pot fi anulate.
Epektaza creştină31 este dublată astfel, de aventura narragoniană.
In opera lui Sebastian Brant, Narrenschiff32 monologurile viciilor personificate
pot fi interpretate ca răspunsuri la întrebările individului antrenat în aventura
autocunoaşterii, ale cărei direcţii sunt Paradisul biblic sau Narragonia subiectivă.

26
Bettina Knapp, A Jungian Approach to Literature, Southern Illinois University Press, Carbondale, 1984,
p. XVI.
27
greco-romane, iudaice, creştine.
28
“Of olde Folys encresynge foly with age”.
29
I. Lotman, Studii de tipologie a culturii, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 26.
30
S. Freud, op. cit., p. 70 şi urm. Idem, „Disconfort şi cultură”, în Opere, vol. 4, Studii despre societate şi
religie, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p. 157-163.
31
Termenul se referă la viaţa creştină ca progres şi tensiune continuă, ca „lege a desăvârşirii pe pământ”; cf.
Tommas Špidlik, op. cit., p. 216-217, cu bibliografia aferentă.
32
Ed. cit.

6
 Plasat dincolo de orice interdicţie morală, spaţiul Narragoniei este un spaţiu al
negativităţii eliberatoare, în care temerile provocate de exigenţele creştine şi de
perisabilitatea liberului arbitru sunt atenuate.
Narragonia este punctul terminus al căutării de sine, al identificării unui Paradis
interior. Corabia, personajele şi monologurile lor sunt expresia trăirilor particulare,
ermetic raportate la spaţiul individual. Convertirea lor în limbajul comun stultiferei navis
a avut drept consecinţă mitologizarea sinelui. Soluţia lui Brant a fost suspendarea
dialogului, şi înlocuirea acestuia cu o suită de monologuri care definesc o mistică a iubirii
de sine.
In opera lui Sebastian Brant se întâlnesc şi se completează poetic complexul
arhetipal clasic şi cel biblic, structurate pe arhetipul corabiei, arhetipul insulei şi tema
nebuniei. Narrenschiff ( alegoria călătoriei) se dezvoltă ca antitip al aventurii argonautice
şi al modelelor etice de eroi imaginari, furnizate cu generozitate de antichitatea clasică, şi
înlocuite ulterior de literatura agiografică creştină.
Călătoria din Narrenschiff are două puncte de referinţă: corabia şi insula către
care se îndreaptă. Corabia şi ţinta sa, Narragonia sunt coordonatele unui spaţiu
psihogeografic în care devine posibilă deconstrucţia imaginii de sine. Narragonia este
oglinda externă care reflectă etapele retragerii într-un spaţiu subiectiv, distopic. Voiajul
devine astfel simbolul deschiderii şi intrării în sine, iar corabia şi insula devin simboluri
ale imaginii de sine şi dublului său monstruos. Naraţiunile construite în jurul ideii de
călătorie, explorare au fost interpretate ca forme de manifestare ale nevoii psihologice de
autocunoaştere, care au avut drept rezultat naşterea subiectului şi subiectivităţii în Europa
premodernă33. Brant descrie un itinerariu psihogenetic descendent, dominat de
mecanismele negative de formare a conştiinţei de sine. Narragonia este un contra-
Paradis, un spaţiu al abandonului de sine.
Corabia nebunilor este aşadar, o excepţie într-un peisaj arhetipal dominat de
corabia Argonauţilor, sau de corăbiile lui Odiseu, Enea, Cosmas Indicopleustes asociate
ideei de călătorie întemeietoare, şi de itinerariu al regăsirii sinelui, de Paradis interior.
Ithaca şi Roma, coordonate ale sinelui axial, eroic, nu au nimic în comun cu Narragonia,

Tom Conley, The Self-Made Map. Cartographic Writing in Early Modern France, University of
33

Minnesota Press, Minneapolis, Londra, 1996, p. 2-11.

7
paradisul iluzoriu al nebunilor, din poemul lui Brant. Stultifera navis este, mai degrabă,
un eshatip al corabiei lui Charon, pornită într-un itinerariu al uitării de sine.
Aşadar, în pragul modernităţii, simbolismul corabiei conturează harta unui spaţiu
compensator, un refugiu construit printr-un joc al devalorizării sistemelor de referinţă
tradiţional-creştine. Fuga din lume înlocuieşte o realitate neconvenabilă, cu o alternativă
ideală, subiectivă.