Evdokimov, Pelerini rusi si Vagabonzi mistici

Daniel Hânc

ediţia română; Editura Pandora, Târgovişte, 1999, 255 p.traducere de Magdalena Marculescu-
Cojocea şi Elena Soare

Cartea pe care o supunem atenţiei cititorilor aparţine unei sfere ce şi-a dobândit drept de
cetate în cultura actuală; relaţiilor multiplu articulate dintre nebunie şi itineranţă, putere şi sacralitate.
Istoria nebuniei in epoca clasica (1961) a lui Michel Foucault sau Violenta şi sacrul (1972) semnată
de René Girard probează cu prisosinţă receptarea acestor provocări în reflecţia contemporană,
sensibilizată de morfologia identităţilor minoritare şi de tipologia comportamentală exotică sau
excentrică. La întâlnirea cu acest orizont pluricentric se situează cartea lui Michel Evdokimov,
Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici, acum disponibilă într-o izbutită traducere românească. Autorul,
aproape necunoscut în cultura română, este fiul celebrului teolog Paul Evdokimov şi a predat
literatura comparată timp de 27 de ani la Universitatea din Poitiers. A publicat câteva cărţi despre
spiritualitatea Orientului creştin dintre care amintim ampla incursiune Hristos în tradiţia şi literatura
rusă (1996). În prezent, împlinind autumnal imperativul vocaţiei moştenită pe linie paternă, aşa cum
se confesează în ultima sa apariţie editorială O voce dinspre ortodocşi (Cerf, 1998), este preotul
parohiei ortodoxe Chatenay Malabry din sudul Parisului şi delegat al Bisericii Ortodoxe din Franţa în
probleme de ecumenism.
Înainte de a expune, propriu-zis, structura narativă a cărţii, ar trebui să ne amintim că sfârşitul
de secol XX de care ne despărţim în acest an cumulează, cel puţin simbolic, jubileul erei creştine şi,
în acelaşi timp, deschide o contemporaneitate fără termen prim. ªtim că acest secol a generat într-o
succesiune deconcertantă universuri culturale şi mutaţii istorice intens provocatoare pentru o
conştiinţă peratologică. Demersuri fundamentale ale modernităţii târzii deconstruiesc în primul rând
sistemul raţionalităţii ştiinţifice clasice (de la metalogică şi teoria fundamentelor matematice trecând
spre fizica cuantică în ştiinţele naturii, către psihanaliză, lingvistică sau fenomenologie în ştiinţele
spiritului). Ele sunt, nu arareori, explorări ale limitelor normalităţii (ori ale nebuniei), cunoaşterii şi,
respectiv, puterii;categorii-limită pe care le regăsim fiecare din noi chiar şi în experienţa cotidiană.
Emergente dintr-un alt timp istoric, formele publice ale misticii „ pelerinajul şi nebunia „ sunt, de
asemenea, modalităţi radicale de experiere a limitelor lumii, puterii şi raţionalităţii comune. Deşi
cochetează deopotrivă cu modele ontologice ale non-separabilităţii şi ale indeterminării, deosebirea
crucială dintre cele două forme de angajare a limitei e reglată de un telos specific pe care îl presupun.
Structură spirituală privilegiată, itineranţa relevă întotdeauna o vocaţie excentrică dublată de o
responsabilitate singulară. Probă constitutivă a neliniştii intime şi a tenacităţii insidioase (opuse
stazei sau confortului sufletesc), vocaţia itineranţei are „ aşa cum vom putea vedea „ o paradoxală
compatibilitate cu cea a recluziunii, mai ales atunci când implică orientarea religioasă a omului spre
sursa autenticităţii sale. ţelul acestei călătorii lăuntrice, realizarea spirituală respinge orice formă de
extravaganţă a traseului parcurs şi/sau de exhibiţionism personal.
La intersectarea comparatisticii literare şi a lecturii filocalice, lucrarea lui Michel Evdokimov,
încorporează trei momente concentrice;mai întâi, se impunea clarificarea tipului biblic al pelerinului
şi al nebunului mistic, pentru a relua apoi firul itineranţei şi al vagabondajelor din Rusia creştină în
marea literatura rusă din secolul XIX, sfârşind prin analiza a Povestirilor unui pelerin rus (citite în
dubla focalizare a criticii literare şi a tradiţiei Părinţilor neptici). M. Evdokimov îşi propune o
restituire cât mai fidelă a tipului pelerinului precum şi a itineranţei religioase (colectivă sau
individuală) fenomen de o amploare aparte în spaţiul rusesc care a stârnit inspiraţia clasicilor
literaturii ruse. Pentru literatul francez de origine rusă pelerinajul nu e un fapt marginal care să
aparţină doar ciudăţeniilor comportamentului antisocial, dacă nu direct unei vârste religioase
infantile. Regăsirea acestei funcţii revelatoare a itineranţei indică discret, dar nu mai puţin
pătrunzător, punctul de plecare privilegiat în abordarea clasicilor ruşi. (Evdokimov insistă asupra
caracterului spiritual al operelor lor în pofida criticilor exclusiv estetizante sau structuraliste care s-au
succedat în ultimele decenii.)
Chipul atemporal al pelerinului creştin poate fi degajat la interstiţiile tuturor cărţilor biblice,
atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Drumul lui Avram din Urul Caldeii către "pământul
făgăduinţei", parcursul iniţiatic al poporului lui Moise din lumea idolilor (Egiptul) către Canaanul
dezrobit de sclavia idolatră, peregrinările lui Ilie Tesviteanul sau parcursul profetic al lui Ioan
Botezătorul, toate acestea configurează frontal o succesiune paradigmatică pentru istoria sacră a
Israelului. Întreaga tensiune şi dinamică veterotestamentară, inaugurată de căderea protopărinţilor
„ şi, consecutiv, corupţia ontologică a umanităţii în Adam „ dar vitalizată prin alegerea divină şi
pecetluirea feţei Patriarhilor cu promisiunea izbăvirii în persoana unui Mesia, trasează destinul
convulsiv al poporului Israel. Crima, deşertăciunea şi neascultarea lui Cain cel "zbucimat şi fugar"
(Fac. 4, 12: 4, 14) descriu potrivit lui Macarie Egipteanul "imaginea fiecărui păcătos". Spre deosebire
de Abel, păstor destoinic şi fidel chemării dumnezeieşti la jertfă curată, Cain rămâne agricultorul
confiscat de psihologia confortabilă a sedentarului, zidind pentru prima oară cetatea Enoh (Fac 4,
16). Cain, metaforă a conştiinţei statice, este antipodul sfinţeniei itinerante, articulată pe traseul
sinuos al desăvârşirii. Curajul traversării necunoscutului prin prisma unei făgăduinţe divine primite
cu credinţă îl dovedeşte Avraam în toată disponibilitatea lui sacrificială, deschisă oricărei încercări
(chiar şi aceea care priveşte moartea fiului său prin care se face trecerea, potrivit tulburătoarei
meditaţii kierkegaardiene, de la stadiul etic la cel religios, cf. PRVM;15 sq.). Moise va realiza într-o
manieră exemplară această vocaţie a depăşirii oricărei topologii profane, înscriind poporul Israel într-
un proiect mesianic de anvergură, trădat însă în timpul Judecătorilor şi al Regilor de noua
religiozitate cultuală. Exodul celor doisprezece triburi ale lui Israel sub conducerea lui Moise
consemnează istoriografic eliberarea din sclavia egipteană şi constituirea naţiunii evreieşti (sec. XIII
î. Hr.) însă, mai ales, asumarea unei condiţii itinerante arhetipale. Pascha evreiesc, traversarea Mării
Roşii (Ieşirea 12-14) şi cei patruzeci de ani petrecuţi în Pustia Sinaitică prefigurează pentru tradiţia
creştină naşterea şi botezul Mesiei precum şi postul de patruzeci de zile în care cele trei ispitiri l-au
dovedit pe Iisus Hristos ca Domn. La scurtă vreme, prin apariţia regalităţii sacerdotale, mobilitatea
Cortul Sfânt va fi înlocuită de maiestatea solemnă a Templului fix, construind premisele unei
somnolenţe religioase de proporţii, grav acuzată apoi de către profeţi. Profetul întâmpină etica
"burgheză" a sacerdoţiului şi a breslei cărturarilor întrucât garanţia prospeţimii vieţii este numai
curgerea, deci sfidarea sedentarismului. Va urma pedeapsa pedagogică a unei noi peregrinări în
"pământ străin", exilul babilonian şi întoarcerea în Sion;mişcare de tip cardiac „ sistolă şi diastolă
„ pe care întreaga spiritualitate creştină a Răsăritul va reuşi să o surprindă. Israelul nu se va remarca
în istorie nici prin strategii civilizatoare, nici prin contribuţii culturale novatoare, dar va contribui
decisiv, prin verticalitatea religiei sale, la vertebrarea întregii culturi europene din epoca
postelenistică. Devenirea acestui popor este o mereu reiterată apropiere-îndepărtare de chemarea
Dumnezeului unic, coordonând o structură evenimenţială de tip linear, contrapusă temporalităţii
ciclice a grecilor antici. Faptul este important întrucât descrie motivaţia internă a parcursului
ascensional al sfântului, niciodată blocat în frontierele unei opţiuni terminale. Putem vizualiza mai
bine acest lucru plecând de la interpretările alegorice ale vieţii lui Moise date de Părinţii primelor
secole prin grila unei exegeze tipologice (PRVM;19).
Evanghelia nu va face decât să marcheze destinaţia acestui drum anabazic, anunţând natura
celestă a Ierusalimului şi a Templului. "Locurile sfinte" sunt acum regăsite nu prin apelul la memoria
istorică ce poate vorbi despre solemnitatea sacră a unui Templu "făcut de mâini omeneşti"
(Ierusalimul iudeilor sau Garizimul samarinenilor), ci prin desluşirea unei atmosfere mistice prin
care închinarea către Dumnezeu se poate face "în Duh şi în Adevăr". Excentricitatea radicală a
sfinţeniei arbitrează sentimentul vanităţii în faţa oricărui loc lipsit de valenţele ubicuităţii, deschizând
calea către resorturile ultime ale persoanei. Imaginea pelerinului se regăseşte în excentricitatea fertilă
a fiului rătăcitor (Luca 15, 11-32), deosebită de proasta familiaritate a fratelui ascultător, insuficient
de atent la preţul propriei sale condiţii filiale. M. Evdokimov descoperă, apoi, importanţa întâlnirii
dintre Iisus Cel Înviat şi apostolii Săi, nu la Ierusalim, ci în umila Galilee, acolo unde se vestise
minunea naşterea feciorelnice (Marcu 16, 6-8ş Matei 28, 5-8ş Luca 24, 5-6). "Pelerinajul se
orientează acum înspre aceasta Galilee universală, spre aceste temple de carne vie care sunt
oamenii"(PRVM;25). Dublă condiţie asumată şi de apostolul neamurilor, aşa cum o arată asimilarea
lui Pavel cu Hermes (Fapte 14, 12), mesagerul zeilor şi patronul călătorilor. În fapt, pentru toţi
apostolii efortul propovăduirii coincidea cu ex-centrarea itinerantă. Ulterior, în primele secole, a fost
decisivă contribuţia extraordinară a cultului creştin în sensul dezbrăcării conştiinţei religioase de
orice viziune juridică şi legalistă asupra misterului Revelaţiei. Liturghia devine ea însăşi o formă
colectivă de pelerinaj mistic (idem;29), o duhovnicească "emigrare a sufletului în Dumnezeu".
Liturghia pecetluieşte traseul şi căutarea sinergică a Împărăţiei cerurilor într-o dramatica înălţare spre
văzduhul sfânt al Sionului, prin actualizarea plenară a devoţiunii itinerante. Condiţia de posibilitate a
acestei comuniuni atopice o reprezintă însuşi Duhul care "suflă unde vrea". Vagabonzii sunt martorii
migrării perpetue a Duhului, surprinşi cu inspiraţie în multe capodopere ale literaturii ruse. Înainte de
a deveni personaje romaneşti, chipurile intrigante ale vagabonzilor dau substanţă "bilinelor"
(povestiri în folclorul rusesc timpuriu) prin intermediul stihurilor duhovniceşti (duhovnjie stihi)
descompuse din numeroase vieţi ale sfinţilor şi din "literatura psalmistă" (polomniceskaja literatura,
cf. PRVM;35sq).
Deosebit de importantă în economia internă a lucrării este problema originii şi a relaţiei dintre
conştiinţa culturală "profană" şi viaţa religioasă. Ea redeschide o polemică aprig disputată în ultima
jumătate de secol, mai cu seamă între cercetătorii genezei fenomenului monastic în primele veacuri
ale Bisericii creştine. E îndeobşte cunoscută teza a lui A.-J. Festugiere, din Monahii Orientului.
Cultură sau sfinţenie (1966) despre presupusul clivaj existent între imperativele culturii antice şi
orizontul mental al primilor anahoreţi ai Egiptului. Festugiere percepe lupta lor ascetică ca pe o
tehnică obscurantistă, de tip magic, puerilă şi profund iraţională, urmând convingerile iluministe ale
lui E. Gibbon pentru care căderea Imperiului Roman este consecinţa directă a " barbariei" monastice,
aflată într-o extensie galopantă către sfârşitul veacului IV d. Hr.. La polul opus, catolicul L. Bouyer,
autor al unei cărţi despre Istoria spiritualităţii creştine (1982), susţine rolul decisiv jucat de aceşti
asceţi ai deşertului în translaţia dinspre lumea elenistica târzie (al cărei sincretism proliferase
superstiţiile şi mentalitatea religioasă decadentistă) către un univers limpid, în care omul redescoperă
natura, persoana şi funcţia Logosului (PRVM;67), premisele raţionalităţii Universului într-o
"filozofie creştină" care exalta bunătatea Providenţei şi eminenţa planului divin. Pe de altă parte, nu
ni l-am putea imagina pe Augustin în absenţa Vieţii sfântului Antonie cel Mare publicata de Atanasie
(episcopul Alexandriei) la aproximativ un an de la moartea anahoretului egiptean (ć356). La fel, într-
un alt context, fragmente uriaşe din literatura rusă a veacului trecut sau chiar conţinutul unei întregi
nuvele americane a secolului nostru (J. D. Salinger, Franny şi Zooey, 1961), se nutresc din biografia
unor stareţi marcaţi de reînnoirea filocalică şi isihastă a lui Paisie Velicikovski (sec. XVIII) sau, mai
direct, de Povestirile unui pelerin. (În cultura română, amprenta unei astfel de spiritualităţi
"excentrice" a fost pusă pe opera tuturor membrilor grupării de la "Rugul Aprins", născută prin
secreta inserţie a părintelui Ioan Kulîghin în comunitatea de la Antim, al cărui testament a fost
împlinit sub diferite căi de către laici cultivaţi ca Vasile Voiculescu ori Al. Mironescu şi de părinţi
îmbunătăţiţi precum Sofian Boghiu, Roman Braga sau Andrei Scrima.)
Cu deosebită pregnanţă, partea mediană a cărţii ne prezintă chipuri de pelerini, personaje
călăuzitoare pentru literatura rusă clasică sau chiar pentru cinematografia contemporană (A.
Tarkovski). Tot aşa cum poporul rus îi întâmpină şi îi găzduieşte, îi aşteaptă şi îi primeşte pe pelerini
dimpreună cu toate cuvintele lor ca pe nişte "rostiri divine", operele unor Puşkin, Leskov, Nekrasov,
dar mai ales cele ale lui Tolstoi şi Dostoievski, captează cu generozitate aceste apariţii stihiale şi
totodată blânde (cum sunt rătăcitorii Grisa din Copilăria şi Makar din Adolescentul), înmănunchind
forţele vitale ale tuturor celorlalte personaje pentru a le pune în lumina printr-un contrast
semnificativ. O figură a pelerinului rătăcitor ce caută liniştea, locul inimii, străbătând întinderile
vaste ale stepelor sau pustiirea din mijlocul oraşelor, este şi "nebunul întru Hristos", căruia
Evdokimov îi consacră un capitol omonim, tratat foarte sistematic şi dezvoltat in extenso în ultima
parte a cărţii (PRVM;183-246) pe canavaua "Povestirilor unui pelerin rus". Nucleu al spiritualităţii
isihaste din Rusia secolului XIX, Povestirileů abordează tema paternităţii spirituale şi a rugăciunii.
Ele apar editate la 1865 respectiv 1911 în preajma mănăstirilor Optina şi Troiţa în două grupaje
diferite ca atmosferă şi stil literar, dar omogene sub raport tematic. Autorul lor, identificat de unii cu
stareţul Ambrozie de la Optina, îşi păstrează anonimatul şi este, de fapt, primul receptor şi interpret
al unei vieţi care nu-i mai aparţine. Trăsătura distinctivă a acestui pelerin enigmatic, ţăran simplu
aflat în căutarea rugăciunii neîncetate, este supunerea minţii (nous) proprii faţă de "Numele cel mai
presus de orice nume" (Filipeni 2, 7) într-un efort impresionant de dobândire a unităţii lăuntrice şi a
propriei coerenţe spirituale. Excentricitatea devine efigia unui refuz al stabilităţii oarbe, sfidând
programatic orice criteriu social de adaptare la rosturile veacului acestuia, dar fără să abandoneze
conştiinţa solidarităţii ontologice a întregii umanităţi. Respingere a logicii mundane, pierdere voită a
condiţiei entropice la care omul se supune ineluctabil, încăpăţânarea misticului nu provine dintr-o
carenţă a inteligenţei, ci, dimpotrivă, presupune "blândeţea porumbelului" şi "înţelepciunea şarpelui".
Nebunul devine in acest caz singurul interpret fidel al unui sens ce scapă oricărei comprehensiuni
omeneşti, aparţinând ordinii spirituale a existenţei;sfinţenia. Conştiinţa religioasă nu se poate
autovalida pentru că rugăciunea, semnul prim al identităţii sale, defineşte actul radical de ex-poziţie
şi ex-propriere ex-centrică. De bună voie, rătăcitorul, în faptă şi în gând, urmând chemării divine,
probează, ispăşeşte, transmite cu viaţa sa întreagă "nebunia Crucii" (1 Co 1, 20) şi scandalul
răstignirii Logosului (deci a Raţiunii). Peregrinarea permanentă de la raţiunea căzută la nebunia
restaurată se descoperă drept ipostază a "vieţii întru Hristos" (Nicolae Cabasila).
În sfârşit, Evdokimov are meritul incontestabil de a fi dezvăluit pozitivitatea, discernământul,
centrul de echilibru de unde izvodeşte viaţa eroilor dostoievskieni. Contrapunerea luminii şi a
umbrelor, ca într-un clar-obscur rembrandtian, conturează metabolismul psihic al acestor fiinţe vii
dostoievskiene, care nu sunt niciodată singure sau indiferente până la capăt. Rătăcitorul Makar şi
adolescentul Arkadi, Sonia şi Versilov, apoi stareţul Zosima, mezinul Alioşa aflat fata in fata cu fraţii
săi Dmitri şi Ivan şi cu lubricul bătrân Karamazov, tatălş prinţul Miskin, "idiotul" înfrăţindu-se
apoteotic cu lugubrul Rogojin, alături de trupul neînsufleţit a celei pe care fiecare in felul sau o
iubiseş în sfârşit Sonia şi Raskolnikov alcătuiesc cu toţii o mare familie. În fiecare dintre ei se zbat,
răbufnesc, mocnesc aceleaşi tensiuni reciproce. Ideea lui Evdokimov despre forţele centripete ale
naturilor mistice precum şi despre vârtejurile vitale ce traversează personajele dostoievskiene se
realizează în singularităţile unor itineranţi ca şi Makar, Zosima sau Alioşa Karamazov, pentru a
arunca bulgări de lumina asupra unei lumi în continuă dar inevitabilă descompunere. Această idee
fascinantă merită pronunţată;"Nici Zosima şi nici arhiepiscopul Tihon (in Demonii), nici Makar nu
sunt eroi de roman prestigioşi, personalitatea lor nu este una literara, rădăcinile lor sunt intr-o alta
lume. Paternitatea spirituală, ca şi sfinţenia, scapă categoriilor analizei critice obişnuite şi nu
constituie teme romaneştiů" (PRVM;181). Pentru ca din prezenţa paradoxală a acestor personaje
fanice, să conchidă împreună cu A.S. Dolinin în privinţa preeminenţei modalităţii de compoziţie a
"realismului artistic" (Shakespeare, Balzac, Dickens) asupra altor tehnici de construcţie literară.
În încheierea densei sale incursiuni în literatura rusă, autorul revine cu strângere de inimă la
timpul prezent, problematizând soarta congenerilor săi, supuşi unei probe de foc de-a lungul unui
deprimant secol. Demersul său nu vizează, prin urmare, reconstruirea unei identităţi pierdute, nici a
unei misiuni culturale uitate, ci redeschide în contemporaneitate ceea ce Alexandr Soljeniţîn numea
ôchestiunea rusă". Cert este că ideologia comunistă nu a reuşit să blocheze drumul şi nici să şteargă
urmele multor pelerini ruşi ai veacului. De aceea, Michel Evdokimov amorsează o interogaţie,
întâlnind ca loc" privilegiat al acesteia condiţia itinerantă, pentru că mai ales ea subîntinde în spirit
„ dincolo de orice protocronism agresiv şi delir ofensiv al "elitelor" sovietice „ destinul ingrat al
poporului rus.