Mitul jertfei pentru creaţie în spaţiul balcanic

Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeanã cu o mare
pondere ca motiv în folclorul literar şi în literatura cultã româneascã. Acesta a fost studiat de
numeroşi cercetãtori, care au relevat particularitatea sa la fiecare popor (români, sârbi, albanezi,
croaţi, greci, bulgari, maghiari) şi cu deosebire, originalitatea modelului românesc.
Mitul creaţiei sau "mitul estetic" a menţinut un interes constant în rândul folcloriştilor,
datoritã largii arii de rãspândire a motivului cât şi a obiceiurilor care l-au generat. Astfel,
legenda apare în special la popoarele din sud-estul Europei, în diferite variante care diferã prin
numele artistului, prin jertfa înfãptuitã sau prin natura construcţiei, dar ritul sãvãrşit apare pe
toate continentele, practica sa fiind atestatã arheologic cu peste 2000 de ani î.e.n.
Mitul este deosebit de profund, fiindcã, dupã cum aratã Mircea Eliade, modelul sãu este
un act primordial. În felurite cosmogonii zeul suprem a creat cosmosul prin sacrificarea ritualã a
unei fiinţe vii. Omul nu poate crea decât repetând şi actualizând gestul primordial. Trecerea
sufletului fiinţei vii în corpul arhitectonic pune în luminã o înrudire cu strãvechile mituri care
vorbesc de cosmicizarea haosului primar prin sacrificarea unui gigant. În credinţa babilonianã,
lumea a fost creatã de Marduk prin uciderea monstrului marin Tiamat. Relatãri similare sunt
întâlnite în Rig-Veda, în mitologia persanã sau în cea scandinavã. Ritul îngropãrii de viu se aflã
în legãturã cu concepţia pe care o aveau tracii în privinţa nemuririi : Zalmoxis este îngropat din
timpul vieţii într-o peşterã în muntele Kogayon şi, odatã la trei ani, rãsare din munte. Prin
urmare, doar moartea ritualã este creatoare, întrucât ea întrerupe firul unei vieţi care nu şi-a
îndestulat destinul şi care, în acest mod, îşi va consuma posibilitãţile într-un alt trup.
Deşi tema legendei este rãspânditã pe un întins teritoriu, deci are o vastã galerie de
variante, George Cãlinescu este de pãrere cã ea a devenit mit doar la poporul român. Aceastã
versiune, care atinge asemenea proporţii, este autohtonizatã, fiind legatã de înãlţarea bisericii de
la Curtea de Argeş.
O remarcabilã influenţã a exercitat-o mitul în primul rând în literatura cultã a mai multor
popoare. Însã osmoza artei culte cu arta popularã este consideratã drept o trãsãturã distinctivã a
culturii noastre, precum susţine Lucian Blaga : "în apus tradiţia e semn de vârstã, de multe ori o
povarã; despãrţirea de ea înseamnã revoluţie liberatoare. Tradiţia noastrã e fãrã vârstã ca frunza
verde; ca matrice stilisticã, ea face parte din logosul inconştient. O despãrţire de ea ar însemna
apostazie." Ulterior, aceeaşi idee este exprimatã şi de Tudor Vianu.

De o deosebitã importanţã rãmâne urmãrirea convergenţei motivelor literare care apar în

balada româneascã Monãstirea Argeşului, în comparaţie cu povestirile având aceeaşi temã, din
spaţiul balcanic. Mergând mai departe, se poate extinde comparaţia, trecând de la literatura
popularã la cea cultã, revelând transfigurarea artisticã a motivului primordial, fapt generat în
primul rând de o anumitã concepţie a autorului.
Legenda Mãnãstirii Argeşului explicã felul cum prin sacrificiul de sine se genereazã
lumea, deci şi mãnãstirea ca simbol. Ideea este cã aşa cum lumea s-a creat printr-un sacrificiu, tot
aşa microuniversurile sociale trebuie sã urmeze legea armoniei şi a echilibrului, ca lege
fundamentalã a creaţiei. Valoarea sacrificiului determinã generarea valorilor create, legenda fiind
construitã pe simboluri arhetipale.
Tema jertfei pentru creaţie se întâlneşte la foarte multe popoare, dar numai cele din sud-estul
european „au creat capodopere ale literaturii orale pe baza unui scenariu atât de arhaic”1. Tema
preexistã, aşadar, Mãnãstirii Argeşului şi e legatã de diverse alte construcţii: un pod, o cetate etc.
Ea a izvorât dintr-o superstiţie strãveche potrivit cãreia, pentru a dura, orice construcţie trebuie sã
aibã la temelii o fiinţã. Superstiţia a rãmas astãzi în sud-estul Europei sub forma unui obicei în
care temeliile unei viitoare construcţii sunt stropite cu sângele unui animal sacrificat. Cât despre
legãtura ei cu mãnãstirea Argeşului, ziditã în prima jumãtate a secolului al XVI-lea sub Neagoe
Basarab, aceasta se poate explica. Faptul cã alte popoare au în vedere un pod sau o cetate, iar
poporul român o mãnãstire nu diferenţiazã axiologic poetizarea temei. Oricare dintre construcţii
e la fel de încãrcatã de semnificaţii simbolice. Podul: „probã iniţiaticã, trecere primejdioasã de la
un mod de existenţã la altul: de la moarte la viaţã, de la non-conştiinţã la iluminare, de la
imaturitate la maturitate, etc”2; Cetatea: „în acelaşi timp „Centru al lumii”, teritoriu sacru unde
devine posibilã comunicarea între Cer, Pãmânt şi Infern”; Mãnãstire: „în acelaşi timp imagine a
Cosmosului şi a Ierusalimului celest, a Universului în totalitatea sa vizibilã şi a Paradisului”.
Probabil însã cã ilustrarea morţii creatoare prin zidirea unei mãnãstiri nu e strainã totuşi de o

2
anumitã semnificaţie. Ea spune ceva despre o anumitã predispoziţie culturalã a unui popor,
despre participarea sa la circuitul universal de valori spirituale.
Marguerite Yourcenar este cea care, în culegerea „Povestiri orientale”1 introduce o
naraţiune, de provenienţã albanezã, care are drept temã sacrificiul uman pentru binele unei
comunitãţi. Convergenţele, dar şi divergenţele dintre legenda Mãnãstirii Argeşului şi Laptele
morţii sunt însã la fel de numeroase, şi interesant de relevat.
Şi nu în ultimul rând, ar mai fi un fapt demn de menţionat: numãrul creaţiilor literare
româneşti inspirate din mitul jertfei zidirii este imens: peste 150 poezii, peste 25 de piese de
teatru, numeroase povestiri şi romane. În literatura românã, primul scriitor care se inspirã din
baladã este Cezar Bolliac care include în volumul "Poesii noue" (1847) o creaţie purtând titlul
"Meşterul Manole", unde spiritul epocii paşoptiste face ca accentul sã cadã asupra jertfei pentru
binele obştesc. Mai târziu ecourile i-au fost întrezãrite şi la Lucian Blaga ("Meşterul Manole"),
Adrian Maniu ("Meşterul"), Nicolae Labiş ("Meşterul"), Marin Sorescu ("Meşterul Manole"),
Victor Eftimiu ("Legenda meşterului Manole") sau la Ana Blandiana ("Manole, Manole").
Acestea sunt doar câteva dintre operele care îşi au izvorul în mitul creaţiei alãturi de multe altele.
Unele au rãmas în stadiul de proiect, cum este încercarea de dramatizare aparţinând lui Nicolae
Davidescu. Legenda meşterului a îmbrãcat diverse forme nu doar în literaturã, ci şi în artele
plastice (Sever Frenţiu - Meşterul Manole, Marcel Voinea - Meşterul Manole) şi în muzicã
(Alfonso Castaldi - Meşterul Manole, Alfred Mendelshon - Meşterul Manole). George Enescu,
dupã ce a compus "Oedip", s-a gândit sã mai prelucreze un mit, şi anume "legenda cea mai
frumoasã şi mai simbolicã a literaturii noastre populare". Din nefericire, intenţia compozitorului
nu s-a materializat.