Religia


Cuvântul religie vine din limba latină, fie din re-legio (re-citire, referindu-se la

repetarea scripturilor, după Cicero) fie din (re-ligio - a lega , a reconecta, a reface

legătură cu Dumnezeu). Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările

oamenilor de a explica universul şi fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau

mai multe zeităţi sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau

înţelesului vieţii. În mod obişnuit, religiile evoluează din/către mitologie şi au drept

caracteristici necesitatea credinţei şi un mod specific de a gândi şi a acţiona pe care

credincioşii sunt îndemnaţi să le respecte. Religiile creştine socotesc cuvântul "religie"

ca "legătură liberă şi conştientă a omului cu Divinitatea".

Premisă
Literatura română poartă ca marcă specifică în secolul al XVII-lea

dimensiunea religioasă a existenței. Din secolul al XVII-lea, limba

slavonă este înlocuita treptat cu limba română.

Se fac traduceri și se tipăresc cărți religioase pentru a încreștina

poporul: cazanii (evanghelii explicate), pravile (legi) și didahii

(predici).

Reprezentanți de seamă în promovarea limbii naționale și a credinței

creștine sunt: Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Dosoftei si Antim

Ivireanul.
Didahii (Predici)
 Mitropolitul Varlaam
Cel dintâi dintre cărturarii care au incercat să introducă limba română în biserică a fost

Mitropolitul Varlaam. Principala sa contribuție în domeniul culturii religioase este ”Cazania”,

lucrare în care limba română dobândește un stil propriu, depărtându-se astfel de modelele

slavone.
Mitropolitul Varlaam, în această lucrare, pune în valoare, prin fraze expresive, întreaga bogăție a

limbii române. ”Cazania” intitulată ”Cartea românească de învățătură”, a fost tipărită în 1643 și

este un monument de limbă veche românească. Volumul cuprinde 75 de predici, care se rostesc

duminica și în cele mai importante sărbători ale anului.

Nicolae Iorga, în ”Istoria literaturii românești. Introducere sintetică”, afirmă că această lucrare

arată ce legături existau cândva între toți românii; este o operă de unitate națională, o unitate care

se face în suflete, pentru că ardeleanul cere același grai pe care îl cere si munteanul și

moldoveanul.
Mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este Mitropolitul Dosoftei, înscăunat la numai câțiva

ani după retragerea din funcție a predecesorului său. Cunoscător al mai multor

limbi, cele mai populare cărți de lectură în acest domeniu (”Psaltirea în

versuri”, ”Viețile sfințiilor”), dar și cu texte de ritual, de slujbă bisericească

(”Liturghia”, ”Molitvenicul”, ”Octoihul”), pe care le-a publicat pentru prima

oară în limba română.

Mitropolitul Dosoftei ”a organizat un adevărat sistem de rime și a încercat mai

multe cadențe si mai mulți metri decât găsim în toată poezia noastră de până la

romantism.”

(Nicolae Manolescu, ”Istoria critică a literaturii române”)

Mitropolitul Antim Ivireanul

Prin predicile sale, ”Didahiile” (1609-1616) rostite de la înălțimea amvonului din

București, unde erau ascultate cu mare interes, Antim Ivireanul se apropie sensibil de

literatură. Preocupat de viața morală a credincioșilor, el surprinde slăbiciunile și

excesele contemporanilor, pe care, după modelul Sf. Ioan Hrisostomul, se simte dator

să le îndrepte. Predicile Mitropolitului, în număr de 28, la care se mai adaugă 7,

ocazionale, sunt construite după un plan riguros. Ele se deschid cu o introducere în

subiect, care se continuă cu un exordiu (enunțarea sumară a conținutului), urmat de o

tratare (plină de tâlcuri alegorice) și finalizat printr-o încheiere.

Antim Ivireanul, prin lucrarea sa, ”Didahii”, marchează începuturile oratoriei

românești.
Cei trei Mitropoliti Varlaam, Dosoftei și Antim
Ivireanul
 Biblia de la București
Biblia de la București cunoscuta și sub denumirea de ”Biblia Cantacuzino”, a

fost prima traducere completa a Bibliei în limba română, fiind publicată la

București in 1688.

Scrisă cu caractere chirilice, titlul ei complet era ”Biblia adecă Dumnezeiască

Scriptură a Vechiului și Noului Testament”. Traducerea s-a bazat pe versiunea lui

Nicolae Milescu, revazută de ”oamenii locului”, cu aportul fraților Greceanu

(Radu si Șerban), fiind tipărită în Țara Românească cu ajutorul principelui Șerban

Cantacuzino. Această Biblie a pus o piatră de temelie la dezvoltarea limbii române

scrise, pentru mult timp ea fiind Biblia standard folosita de către Biserica

Ortodoxa Română.
Biblia de la București
Raportul dintre religie și învățământ

Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii

Bisericii în lume. Activitatea învăţătorească a Bisericii a fost
rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru că oamenii să
cunoască voia Lui şi să o împlinească.
Pentru spaţiul românesc, credinţa creştină a acţionat ca un
factor de coagulare şi de perpetuare al neamului. A fi iniţiat
religios, înseamnă şi a fi educat și a avea capacitatea de a
spori şi continua educaţia.
Istoriografia
Primele scrieri istorice din spațiul carpato-dunărean au apărut în secolul al
XV-lea, fiind scrise în limba slavonă, așa cum este ”Cronica anonimă a lui
Ștefan cel Mare”, comandată însuși de voievodul moldovean.

În secolul al XVIII-lea, apar cronici în limba română care încearcă să

recupereze trecutul. Acestea aparțin unor cărturari moldoveni cunoscători
ai culturii occidentale, cei mai mulți dintre ei făcându-și studiile în Polonia.

Cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce realizează o

primă imagine a istoriei noastre, reprezentând și primii pași în
evoluția prozei narative românești, care face saltul de la un text
nonliterar la unul cu evidente valori estetice.
 Pentru cultura noastră, cronicile au o importanță deosebită, și
anume :
 Istorică – pun bazele istoriografiei românești, abordând
problemele legate de originea latină a poporului și a limbii
noastre, de continuitatea și de unitatea poporului român;
 Lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaștere a unei
etape din evoluția limbii române;
 Literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice.
Grigore Ureche (1590-1647)
Grigore Ureche a fost primul cronicar ce a scris o narațiune
simplă cu tematică istorică Letopisețul țării Moldovei. Timpul
folosit este exclusiv trecutul, opera sa istoriografică fiind un text
de evocare, cu fapte pe care autorul nu le-a trăit. Narațiunea
respectă ordinea cronologică a evenimentelor, prezentând
conflicte între două persoane, soldate cu victoria uneia dintre
ele. Silmplitatea acestor secvențe narative duce la utilizarea cu
precădere a înlănțuirii în legarea episoadelor descrise, rareori
fiind folosite intercalarea si total absentă alternanța.
 Cronica scrisă de Grigore
Ureche se remarcă prin:
Imaginea sintetică asupra
istoriei Moldovei în
perioada descrisă;
Afirmarea conștientă a
originii latine a tuturor
românilor;
Concizia și dinamismul
narațiunii;
Arta portretului 1590-1647
 Miron Costin (1633-1691)
Proza lui Miron Costin, ”Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron Vodă
încoace”, este mai subtilă decât cea a lui Grigore Ureche, aducând ca element de
noutate meditația pe marginea evenimentelor istorice și fraza amplă, de tip
cărturăresc. Perspectiva se modifică, deoarece, pentru prima dată, faptele
prezentate au fost trăite de autor, el fiind să evalueze, având îndoieli, admirând
sau disprețuind faptele și personajele despre care scrie, fiindcă istoria este pentru
cronicar un fapt viu, în relatarea căruia se implică.
Nu întâmplător, pasul înainte pe care îl face Miron Costin în cristalizarea unor
forme ale prozei românești este legat de descriere, mod de expunere ce frânează
derularea epică, dar care, prin semnificațiile puse în evidență, dă un plus de
valoare literară textului.
Continuând Letopisețul lui Grigore

Ureche, Miron Costin n-a putut aborda

problema originii poporului român,

astfel că a simțit nevoia să scrie o altă

lucrare pe această temă: De neamul

moldovenilor, din ce țară au ieșit

strămoșii lor. Opera a rămas

neterminată, dar surprinde patosul

cronicarului în afirmarea originii latine

a poporului nostru și convingerea că,

prin scrisul său responsabil, el poate 1633-1691

scoate neamul din întunericul neștiinței.
Ion Neculce (1672-1745)
Cronica lui Ion Neculce, ”Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vodă până
la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, este cea mai importantă
dintre toate cronicile moldovenești pentru evoluția prozei literare prin arta
narațiunii, dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,
preponderent memorialistică, selecționează din multitudinea de evenimente
trăite atitudinii omenești care imprimă o direcție dramatică destinului uman.
Cronicarul este întemeietorul portretului anectodotic, din care lipsește
descrierea, detaliile de caracterizare morală și psihologică adunându-se din
întâmplari pline de viață, ca la romancierii de mai târziu.O altă operă literară
remarcabilă este O samă de cuvinte, care cuprinde 42 de legende cu conținut
educativ și o narațiune simplă.
Ion Neculce subliniază
caracterul oral al acestor
narațiuni și rolul propriu în
a le transforma în povești
scrise, privite ca elemente
fabulatorii prin raportarea la
realitatea din cronică. Nouă
legende îl au ca erou pe
Ștefan cel Mare, rămas și
pentru Ion Neculce eroul
ideal.
 Dimitrie Cantemir (1674-1723)
Cel mai mare umanist român, primul nostru spirit de talie europeană este Dimitrie

Cantemir , personalitate multilaterală, cea mai luminată minte a veacului al XVIII-lea.

Umanist deplin, înzestrat cu o cultură enciclopedică, cu preocupări în filozofie, istorie,

literatură, muzică, matematică, geografie, format la Academia Patriarhiei Ortodoxe din

Constantinopol, el și-a însușit o cultură vastă, prin care și-a depășit cu mult

contemporanii. Cunoscător a numeroase limbi, Dimitrie Cantemir a scris opere în

limba română („Istoria ieroglifică”, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”),

în latină („Descriptio Moldaviae”, „Istoria Imperiului Otoman”), în greacă („Divanul

sau gâlceava înțeleptului cu lumea”).

Dimitrie Cantemir afirmă originea romană și comună a românilor, exagerând puritatea

acesteia, cu scopul afirmării unei obârșii nobile a neamului nostru.

Constantin Cantacuzino (1639-1716)
Renașterea românească are un moment de vârf prin apariția operelor
cronicarilor moldoveni. În Țara Românească stolnicul Constantin
Cantacuzino a fost un mare savant umanist, format la Constantinopol și
la Padova. Deținător al unei copii a ”Letopisețului” lui Grigore Ureche,
a patronat traducerea și editarea ”Bibliei de la București (1688)”, prima
traducere integrală în limba română, realizată în timpul lui Șerban
Cantacuzino, fratele stolnicului. Este autorul ”Istoriei Țării Rumânești”,
însoțite de prima hartă a țării, publicată la Padova, în anul 1700. Istoria
lui, rămasă neterminată, începe cu dacii și se încheie cu invaziile
barbare.
Dimitrie Cantemir și Constantin
Cantacuzino
 Concluzii
Tipăriturile religioase au contribuit, în primul rând, la introducerea limbii

române în biserică, înlocuind limba slavonă în care se oficia serviciul divin.

Marile reforme în acest domeniu le-au înfăptuit Dosoftei, în Moldova și

Antim Ivireanul, în Muntenia.

În al doilea rând, carțile religioase au influențat formarea limbii române

literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la rangul

de limbă literară până la mitropoliții Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei și

Antim Ivireanul, toți s-au străduit să caute forma cea mai limpede și mai

armonioasă a limbii, care să fie ințeleasă în toate ținuturile românești.

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar
și concepția celor care au scris în această perioadă. Ei
cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de
Dumnezeu, după cum marturisește si Miron
Costin:”Orice nevoință pune omul, sorocul lui
Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.”