CAPITOLUL I

Introducere. Începuturile literaturii române

Primele scrieri din literatura noastră în care sunt inserate şi elemente care să le confere
acestora valoare literară datează din secolul al XVI - lea . De fapt, perioada cuprinsă între
secolul al XVI - lea şi al XVIII - lea a fost numită de G. Călinescu drept o epocă a „literaturii
de Ev Mediu intarziat. "
De la aceste începuturi pe care le fixăm în jurul anului 1500 și până la epoca ,,Junimii”,
distingem trei etape în evoluția literaturii române :
1. perioada medievală, datând de la ( aproximativ ) 1500 până la 1787, an când apare
volumul lui lenăchiță Văcărescu: Observațiuni sau băgări de seamă asupra regulelor
si orânduielelor gramaticii româneşti . În acest volum sunt cuprinse primele şase
poezii originale, considerate „primele noastre poezii lirice" :
2. perioada preromantică , datând de la 1787 până la 1830 și
3. perioada romantică, datând de la 1830 , anul apariției poeziilor lui Vasile Cârlova şi
până la 1889, anul morții lui Eminescu, ultimul nostru mare romantic .
În prima etapă a literaturii, adică în perioada medievală, cel mai important lucru de
semnalat este că beletristicul nu exista in stare pură, el fiind subsumat altor tipuri de discurs.
Tipul de discurs dominant este, fără îndoială, cel religios.
În epoca medievală se scriu următoarele tipuri de opere:
1. proză religioasă; aici se includ, pe de o parte, predicile lui lui Antim Ivireanul,
numite Didahii ), iar pe de alta, legendele despre viețile sfinților sau jitiile pe care le
găsim în Cazania lui Varlaam;
2. proza istorică : amintim aici de cronicile moldovene şi muntene;
3. proza aulică sau parenetică: Învațăturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau
Theodosie, operă ce reprezintă primul nostru discurs laic, dacă luăm în considerare a
doua sa parte;
4. proza artistică : romanul Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Acesta este
primul roman din literatura română şi singura operă cu caracter exclusiv artistic din
epoca medievală.
5. proza de calatorie : scrierile lui Nicolae Milescu , Jurnalul siberian și Descrierea
Chinei;
6. cărțile populare ( vorbim aici de povestirile cu caracter hagiografic și de romanele
populare între care cele vitejești s-au bucurat de notorietate, precum Alexandria, în
care sunt narate faptele glorioase ale lui Alexandru Macedon;
7. poezie, care poate fi laică ( versuri la stemă ) sau religioasă (imnurile religioase si
psalmii. Ne referim aici la Psaltirea în versuri a lui Dosoftei) .

1
 Începuturile poeziei romanești
Nicolae Manolescu apreciază că primele mari opere poetice lasă să se vadă, toate,
„efortul considerabil de prelucrare a limbii", pornind de la Dosoftei şi până la Eminescu. Mai
mult, susține acelaşi critic, cu toții se plâng de „insuficiența instrumentului lingvistic". Până
și poeţii Văcăreşti par să nu fi avut idee de tradiția anterioară (a se vedea creația unui
Dosoftei sau Miron Costin).
Primii noştri poeţi din secolele XVI - XVII şi până înspre 1800 îşi caută modele într-o
literatură scrisă (fie ea latină sau slavonă ). Creația orală nu instituie o tradiție, opinează
Nicolae Manolescu. Valoarea literară a folclorului au descoperit-o şi au valorificat-o abia
scriitorii romantici.
Pentru a vedea care au fost începuturile poeziei culte de la noi, precum şi dezvoltarea
ei ulterioară, trebuie mai întâi să clarificăm ce a însemnat poezia în diferitele momente ale
evoluției sale. ,,Poezia este un limbaj structurat prin prisma unui criteriu al poeticului" ,
afirmă criticul Mircea Scarlat, iar istoricitatea poeziei înseamnă încadrarea într-o convenție
artistică istorică".
Pentru a înțelege ce a însemnat poezia în zorii literaturii noastre, trebuie văzut ce
criteriu al poeticului a funcţionat în acea vreme . Astfel, ne spune Mircea Scarlat, primul
criteriu al poeticului a fost la noi unul formal . Poezia era înțeleasă doar ca „rostire frumoasă"
, cu ritm şi rimă și ea avea rolul de a împodobi textele relatate în proză.
Ceea ce caracterizează prima fază a poeziei româneşti este deplasarea accentului spre
semnificant. Acesta era învestit cu rol ornant" . Semnificantul se formează primul în calitate
de constituent al poeziei noastre. Poezia era echivalată, inițial, cu prozodia. Aceasta nu se
naştea din necesităti de natură estetică ci, ca întreaga noastră literatură scrisă de la începuturi,
are un caracter preponderent religios .
Treptat, într-o a doua fază, poezia va acapara "și mijloacele care îi vor conferi și mai
apoi, adânci caracterul liric pe care ne - am obişnuit astăzi să-l atribuim poeziei”. Ea se va
încărca de emotie, reflecție şi sensibilitate, cu alte cuvinte , alături de semnificant, câştigă
teren considerabil şi semnificatul. Echilibrul perfect dintre aceste două elemente (semnificant
şi semnificat ), precum și sinteza integratoare" dintre ele se vor afla în creația lui Eminescu și,
în mare parte, în poeziile lui Macedonski.
Ca strategii retorice în evoluția poeziei româneşti, semnalăm la început ornarea
fastuoasă ce presupune utilizarea numai a ritmului și a rimei pentru ca mai tarziu să apară și
alți termeni care îmbogățesc conținutul poeziei.
În epoca modernă, poetizării îi urmează procesul „depoetizării”. Poeții moderni
renunță, în primul rând , chiar la elementele care au stat la baza constituirii poeziei în
vechime precum rima şi organizarea strofică riguroasă. Acestea dispar și se adâncește şi
ruptura dintre semnificant şi semnificat .
Cea mai veche formă de poezie este cea imnografică din cărțile ortodoxe de ritual. Ea
se întemeia pe efectul muzical , pe numărul egal al silabelor din aceeaşi strofă și pe
succesiunea regulată a silabelor accentuate si a celor neaccentuate .
Primele texte literare originale care ne sunt cunoscute sunt troparele compuse de
Filotei logofătul lui Mircea cel Bătrân . Sunt scrise în limba medio bulgară şi poartă titlul de
Pripeale ( acestea sunt cântece din timpul Sfintei Liturghii care datează din secolul al XIV-
lea).

De-abia din secolul al XVI-lea cultura noastră se individualizează vizibil. Primele

creații sunt manifestări netipice, deoarece au existat versuri scrise de autori români în limbi
străine ca: greaca, latina, slavona etc. Ele rămân memorabile întrucât au aparținut unor
scriitori români. De pildă, în neogreacă scriu poeți precum: Stavrinos, Matei al Mirelor sau

2
Gheorghe Palamed. In greacă ni s-au păstrat versuri de la Dimitrie Cantemir. Versuri în limba
latină a scris Nicolaus Olahus, primul umanist de origine românā. Şi-a tipărit opera în timpul
vieții, păstrându-se de la el patru epitafuri în latină și unul in limba greacă. În 1537 autorul a
reuşit să îşi publice o culegere de poezii.
In limba polonă a scris Miron Costin (Poema polonă), în italiană a scris versuri Petru
Cercel, iar
versuri în limba rusă ne-au lăsat Petru Movilă și Teodor Corbea. Amintind de primele
încercări de poezie românească, Nicolae Manolescu semnalează Tetraevanghelul de la 1560-
1561 şi Psaltirea slavo-română din 1577 ale lui Coresi, care nu sunt propriu-zis opere în
versuri, dar care conțin
procedee de proză ritmică și unele clausule rimate. Limba lui Coresi este apreciată ca find de
o plastică uimitoare, relevată la nivel prozodic. Această proză aminteşte de versul liber:
„Că periră ca fumul zilele meale și oasele meale ca uscarea uscară-se".
Se întrevede inspirația după modelul biblic, precum și sonoritățile versului popular.
Manolescu sustine cặ ,,originalitatea lui Coresi stă
în efortul se a căuta echivalențe româneşti”.

Din veacul al XVI-lea datează:

- Versurile la stemă ale lui Varlaam, care sunt producții encomiastice
ocazionale;
- versificații pe tema descălecatului și a şiragului de domnitori:
a ) Doseftei cu Domnul Țării Moldovei si
b) Stihurile la descălecat, scrise de Miron Costin .
În cadrul liricii religioase si filozofice vorbim de primele noastre producții literare
valoroase si anume :
a) poemul filozofic Viata lumii de Miron Costin si
b) Psaltirea in versuri a lui Dosoftei.

Primele manuscrise şi tipărituri

Primul text laic în limba română care ni s-a păstrat datează de la 1521. Este vorba de
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Brașovului .
Cele mai multe texte din epoca medievală sunt de natură religioasă, iar dintre acestea le
amintim pe cele mai importante :
- o Evanghelie de la Părintele Nicodim, întemeietorul Tismanei, care datează din 1405;
- un Evangheliar copiat şi păstrat la Mănăstirea Neamț, din 1429 .
- din 1473 ni s-a păstrat un alt Evangheliar la Mănăstirea Humorului.
Intre 1500 și 1530 se traduc primele texte în limba română. Ele sunt cunoscute sub
denumirea de texte maramureşene. Acestea sunt:

1. Codicele voronețean;
2. Psaltirea voronețeană,
3. Psaltirea șcheiană și
4. Psaltirea Hurmuzachi.

Macarie a tipărit la Tâgovişte: în 1508 un Liturghier, în 1510 un Octoih şi în 1512 un

Evangheliar.
Intre 1559 şi 1582 Coresi tipăreşte 36 de cărți religioase, dintre care 9 româneşti.
3
 Se mai cunosc un Catehism datând de la 1559 și două Psaltiri, dintre care
una slavo-română, datând de la 1570 şi, respectiv, 1577.
Intâia tỉpăritură românească semnalată în Ardeal este un Catehism, apărut la Sibiu, în
anul 1544.
Începând din secolul al XVI-lea se vor înmulți scrierile religioase în limba română.
Aceste scrieri sunt importante pentru că au contribuit la formarea limbii noastre literare.
Amintim în acest sens contribuția unei opere precum Cazania sau Carte ronmânească de
învățătură dumenecele preste an
a mitropolitului Varlaam. Principalul ei merit pe tărâm literar constă în aceea că în jitiile pe
care le conține găsim primele nuclee epice.

4
 Literatura medievală
Învățăturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie
Este prima noastră scriere având un caracter laic, datând din veacul al XVI-lea. Cei
mai mulți cercetători i-o atribuie lui Neagoe Basarab, chiar dacă numeroase sunt discuțiile
iscate pe tema paternității acestei opere. Incontestabil, scrierea îi aparține lui Neagoe Basarab,
însă, înspre final, susțin cercetătorii, printre care se numără și Nicolae Iorga, se poate să fi
intervenit în redactare și un călugăr. Dovadă că finalul cărți i-ar aparține unui monah o
constituie schimbarea de ton și de stil, precum și unele repetate îndemnuri către asceză si
cặtre refuzul bunurilor pământeşti. Aceste îndemnuri nu i-ar fi putut aparține lui Neagoe,
deoarece contravin ideilor exprimate în restul operei.
Cartea a fost scrisă în limba slavonă și, încă din secolul al XVI-lea, a fost tradusă în
greacă. Traducerea în română se pare că s-a făcut în veacul urmặtor, mai precis în 1648, de
către cărturarul Udrişte Năsturel. Prima dată a fost tipărită în 1843 de către Ioan, ecleziarhul
Curții din Bucureşti.
Opera cuprinde două părți: prima parte, alcătuită din 23 de capitole, urmăreşte formarea
spirituală de bun creştin a viitorului domn:
Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre
Dumnezeu cel mare și bun și milostiv și ziditoriul nostru cel înțelept şi zioa și noaptea și în
tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slắveşti și să-l măreşti neîncetat, cu glas
necurmat și cu cântări nepărăsite, ca pre acela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la
lumină și din neființă în ființă.
Cu aceste cuvinte se deschide partea întâi.
A doua parte conține doar 13 capitole în care este tratată formarea profilului laic al
tânărului domnitor. Valoarea literară este concentrată în această a doua parte, în prima parte
dominând discursul religios. Materialul primei părți este, deci, unul cu conținut religios, în
timp ce în a doua parte acesta este unul de factură didactică.
Sursele pe care se întemeiază această lucrare sunt, în primul rând Biblia. apoi predicile lui
Ioan Gură-de-Aur, romanul popular Varlaam şi loasaf, dar si scrierea Umilința lui Simeon
Monahul şi altele.
Chiar și partea a doua se deschide cu un capitol de esență creștină intitulat Pentru
cinstirea icoanelor. In rest, în cuprinsul părții a doua sunt înregistrate idei si povețe privind
modul de guvernare pe care trebuia să și le însușească un viitor monarh feudal. Tânărul
principe învață despre cum trebuie să-i cinstească pe boieri si pe slugile lor, cum să împartă
slujbele boierilor și cum să
prețuiască slugile cele drepte. De asemenea, tânărului i se dau sfaturi cum să-i primească şi
cum să se poarte cu solii. Prin enunțarea acestor idei avem primele elemente ale unui
adevărat manual în care sunt inserate principii care privesc diplomația dusă la curtea
domnului. Viitorul domn învață să distingă între solii creştini și cei păgâni, povața părintelui
este că solilor turci nu trebuie niciodată să le fie arătate bogățiile țării. Ei să fie bine tratați cu
mâncare și băutură, dar să fie ținuți cât mai departe de palat și de vistierie, ca să nu afle din
secretele locului .
Într-un alt capitol sunt tratare elemente privitoare la vechea tactică militară, dar se spune
și despre cum trebuie să se comporte domnul în vreme de război . El se cuvine a se arăta
curajos în fata oștilor pentru a inspira forță și încredere supuşilor, dar nu trebuie să se expună
inutil.
Alte sfaturi privesc modul în care domnitorul trebuie să se comporte la ospețe , cum
trebuie să mănânce şi, mai ales, să bea cu măsură. Unele sfaturi vizează modul de organizare
a ceremonialului Curții.

5
 Insă părțile cu încărcătura cea mai emoționantă sunt cele în care ne se prezintă durerea
umană a celui care suferă neputincios in fața morții celor dragi lui.
În Capitolul al treilea, intitulat Cartea lui Neagoe Voevod cătră Chir Vlădica Macarie şi
cătră alți egumeni și ieromonahi si preoți, (...) când au îngropat a doạo oară în mănăstire la
Argeș, oasele mume-sei, doamnei Neaga, şi ale coconilor lui Petru Voevod și Ioan Voevod și
a doamnei Anghelinii . Cu cuvinte și învățături de umilință.
În acest fragment se înregistrează valoarea artistică cea mai ridicată a întregului text,
deoarece ne confruntăm cu emoția pe care o încearcă un suflet îndurerat în fața morții:
Intr-o vreme, fătul mieu, te vedeam pre pământ, iar acum eu te vazu suptu pământu.
Şi în putinea vréme te arătaşi ca o floare frumoasă înaintea ochilor miei, iară apoi
numaidecât, iar te supuseşi supt pământu. [...] Și eu iți găteam haine domnești, ca să te
îmbraci cu dânsele și să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea, și să usuci aceste lacrăme
multe din ochii miei. Iară acum trupul tău să dăzbrăcă de hainele care i-am gătit eu, și să
îmbracă în pământu dintru care au fost luat, după cum zice Dumnezeu, “Că din pământu ești
și iar in pământu te vei întoarce".
Tonalitatea rândurilor cu care părintele îşi plânge fiul mort o aminteşte pe aceea a
versurilor din bocetele populare. Stilul de aici este deosebit de afectat şi de o rafinată
coloratură imagistică.
Impresionante rămân și rândurile pe care ni le-a lăsat Neagoe în al XIII-lea capitol,
intitulat Rugăciunea lui loan Neagoe Voevod, care au făcut la eşirea sufletului său către
Domnul nostru nostru lisus Hristos(...).
Tonul din acest capitol este unul plin de umilință și de tristețe a celui care simte că
părăseşte aeastă lume și vrea să o facă în deplină împăcare cu cei din jurul său și cu
Dumnezeu însuşi: Deci, fraților, să ne nevoim, să ne curățim de păcate mai nainte până nu ni
se umple trupul de acéle păcate réle și împuțite, să nu fugă duhul sfânt de tot de la noi, iar
satana să-i bată joc de noi.[..] Vezi și socoteşte, o, ticăloase oame, ce iaste albina, cum să
socoteşte și să fereşte și nu să pune pe florile cele amară, fără numai pre cele dulci și își ia
dintr-acélea hrană! Dară omul, care iaste domn și ales de Dumnezeu și pus stăpân preste
toate lucrurile și făpturile, și iaste cuminte și cu socoteală și însuflețit şi va să dea seamă
inaintea judecății lui Dumnezeu, iar noi n-am avut atâta chibzuială, mặcar ca o albină, să
cunoaştem ce iasie dulce și ce iaste amar.
Plasticitatea textului, precum şi nivelul expresivității lui literare sunt asigurate de
registrul bogat de metafore și comparații. De exemplu, în capitolul al VIll-lea, îndemnurile pe
care domnul le dă fiului vizează modul în care acesta din urmă trebuie să se comporte la
vreme de război. Pilda despre curajul şi înțelepciunea şoimului conferă discursului o mai
ridicată valoare expresivă: „... mai bunà este moartea cu cinste, decât viața cu amar și cu
ocară. Nu fireți ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-și dă ouăle dă le clocescu alte
pasări și-i scot pui, ci fiți ca șoimul si vă pặziti cuibul vostru. Că șoimul, feții mei, are altă
pildă și are inimă vitează si bărbată întru sine și multe pasări obláduiaște și biruiaşte şi nici
de una nu-I iaste frică, nici să teme și vânează în toată vremea.. ”

Viata lumii de Miron Costin

Poemul lui Costin Viața lumii este prima creație originală în versuri din limba
română, scris între anii 1671 - 1673.
Este un poem de meditație filozofică despre care Nicolae Manolescu afirmă ca
impresionează prin vizionarismul moral, privirea amară aruncată deopotrivă asupra
cosmosului și asupra istoriei umane de către un spirit prăpăstios și eshatologic, care simte
pretutindeni fragilitatea, instabilitatea şi agonicul.."

6
 Înaintea lui Costin au mai scris versuri Varlaam, în 1643 – Versurile la stemă de pe
frontispiciul Cazaniei, iar în același an, 1673, apare la Uniev și Psaltirea în versuri a lui
Dosoftei.
Dan Horia Mazilu și G. Ivaşcu consideră poemul drept unul de factură barocă, în
primul rând pentru că e construit pe tema „norocului nestatornic" (fortuna labilis), detectată
din primele versuri:

A lumii cânt cu jale cumplită viiața,

Cu griji și primejdii cum iaste și ața:
Prea supțire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O lume hicleană, lume-nşelătoare!

Alexandru Piru consideră poemul unul de inspirație religioasă şi de esență didactică,

iar pentru lon Rotaru acesta este unul de esență mistică şi creștină.
Atât Al. Piru, cât şi N. Manolescu arată că „,absolut toate motivele din care se țese
filozofia Vieții lumii provin din literatura religioasă medievală si din vechii poeți latini".
Atmosfera pesimistă ce se degajă din întreg poemul are legătură, fără îndoială, cu
starea de spirit din epocă (era o vreme de decadență şi jafuri nesfârșite, de instabilitate și
teroare).
Un asemenea sentiment contribuie la instalarea melancoliei dureroase, comună de fapt
epocii baroce. Spiritul
poemului este unul creştin, opera constituindu-se, de la un capăt la altul, ,,ca o lamentație
tipică pe tema universalitặtii mortii, fără vreun accent individualist."
(Nicolae Manolescu).

Structura poemului
Opera începe cu un mic tratat de versificație, sub formna unei PREDOSLOVII.
VOROAVĂ LA CETITORIU, cuprinzând lămuriri asupra înțelesului stihurilor, cum trebuie
să se citească versurile, precum și motivarea autorului care l-a determinat să realizeze o
scriere versificată. El afirmă:
„În toate tările, iubite cetitoriule, să află acest feliu de scrisoare care elineşte ritmos să
chiamă, iară sloveneşte stihoslovie, și cu acestu chip de scrisoare au scris mulți lucrurile și
laudile împăraților, a crailor, a domnilor şi începăturile țărilor și impărăției lor". Sunt
enumerați scriitori antici, precum Homer (,0mir ce au scris războaiele Troadii), Vergiliu dar
şi învățătorii bisericii noastre, ca:
Ioan Damaschin, Cozma, Theofan, Mitrofan și alții care ,,ca cu nişte pietri scumpe și flori
neveştenite au împodobit biserica”.
Se trece acum la motivarea directă pe care a avut-o autorul în a da lumii această scriere:
„Cu această pildă scrisu-am și eu această mică carte, a căriia umele îi iaste Viața lumii,
arătându-ți pre scurtu cum iaste de lunecoasă si puțină viiața noastră și supusă pururea
primenelelor."
De aici se anunță tema centrală de origine barocă a poemului, aceea a labilității şi
deșertăciunii și a omeneşti.
Miron Costin scrie având mare încredere în capacitățile expresive ale limbii noastre. Pe
lângă aceasta, el se arată preocupat de a mlădia această limbă pe tiparele versului, încurajând
înmulțirea producțiilor literare: .„Nu să poftescu vro laudă dintr-această puținea osteneală, ci
mai multu să să vază că poate și în limba noastră a fi acest feliu de serisoare ce să chiamă
stihuri".
Se continuă apoi cu o a doua parte lămuritoare numită Înțelesul stihurilor, cum trebuie să
7
se cetească, unde ne sunt înfățişate primele noțiuni de prozodie din literatura noastră. El
definește stihul pe care-l asemuieşte cu ,,o scrisoare legată de sileave cu număr". Mai apoi,
defineşte însăși silaba pe care o caracterizează ca ,„împreunarea a două slove, cum iaste ba,
va ga, da.". Se dau repere privitoare la cum trebuie să se pronunțe anumite cuvinte din stihuri
pentru a se realiza sonoritatea poemului: „aşa vei înțelege dulceața, că a ceti și a u înțelege
iaste a vântura vântul sau a fiiarbe apa".
Umează textul propriu-zis conținând 130 de versuri. Textul are ca motto cuvintele din
Ecleziast: „Deşerarea deşerărilor și toate sunt deşarte" Sugestia tematică se poate s-o fi avut
de la scriitorul latin Quintus Curtius, dar, după cum am văzut, motivul fortunei labilis este
unul de circulație universală, apărând frecvent în epoca barocă. Acest motiv îl găsim și la
loan Hrisostom, el există și în Învățăturile lui Neagoe Basarab.., fiind preluat de la scriitorii
antici: Ovidiu, Horațiu și Vergiliu.
Un alt motiv care apare în text este acela al tristeții datorate scurgerii ineluctabile a vremii
(fugit irreparabile tempus). Cu un intens lirism, autorul subliniază că: ,„Fug vremile ca
umbra și nici o poartă / A le opri nu poate. Trec toate prặvălite/ Lucrurile lumii și mai mult
cumplite". Acest motiv este frecvent cultivat în romanul lui Cantemir, Istoria ieroglifică.
Un al treilea motiv prezent în text este „ubi sunt?". Costin readuce în fața cititorului
vanitatea oricărei ambiții: „.. Unde-s cei din lume/ Mari-împărați și vestiți? Acu de-abia
nume le-au rămas de poveste../ Pre toți i-au stins vreme ca pre nişte spume". Comparația
omului cu spuma sugerează efemerul si nimicnicia vieții.
Un alt motiv este acela al roții norocului, ilustrând instabilitatea lucrărilor omeneşti,
precum și fragilitatea vieții. In conexiune cu acest motiv vine şi acela al sorții schimbătoare:
„Că Dumnezeu au vậrstat toate cu sorocul/ Au poruncit la un loc să nu stea norocul",
Enumerarea pieriților și a piericiunilor lumii conduce, inevitabil, la înfăptuirea artistică a unei
diatribe împotriva morții:
.„Moartea, vrặjmaşa, într-un chip calcă toate casă,/ Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime nu
lasă".
D.H. Mazilu ajunge să vadă un sâmbure de răzvrătire în versurile: „Vacul nostru cu-
mprumut dat în datorie,/ Ceriul de gândurile noastre bate jocurie". În schimb, Manolescu nu
consideră că ar fi vorba de erezie la Miron Costin, deoarece lipseşte patetismul angoasei
individuale. Finalul poemului, în spirit umanist, se produce cu îndemnuri la acțiuni bune și
cumpătate, încadrându-se astfel perfect moralei creştine.
În Epilog apar, de asemenea, îndemnuri la trăirea rațională a clipei. Întreg epilogul se
reaşază, deci, sub protecția duhului creştin, reiterând idea nimicniciei omului în fața veşniciei.
Singura salvare o reprezintă pentru om fapta lui bună: ,, la aminte dară,o, oame, cine esti pe
lume,/ Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume/ Una fapta, ce-ti rămâne, buna, se lặțeşte,/ În
ceriu cu ferice în veci te măreşte ".
Poemul se încheie cu „Înțelesul pildelor ce sântu în stihuri". Acest text reprezintă o primă
încercare de introducere în arta lecturii. Aici, autorul îşi relevă ca sursă de inspirație Sfânta
Scriptură, de unde preia termeni precum: „ceriu, soare, lună, stele." Aminteşte de soarta
împăratului Persiei - Țiros
(Cyros), faimos cuceritor, prins și omorât de Timeria, împărăteasa tătăroaică și, de asemenea,
de Ganghes (râul Gange). Tot aici, tălmăcește înțelesul cuvântului „noroc", pe care-l vede
„bun" sau rău", după cum să prilejescu lucrurile".
Observăm, în ansamblu, cum canonul compozițional este cel al poemului filozofic de
factură religioasă. El constă în:
-expunerea temei (citatul din Ecleziast).
-seria de exemple sau paradigme,

8
-lamentația şi
- epilogul, care extrage îndemnul moral din dezvoltarea temei.
Realizarea poemului este una laică, după cum apreciază criticul Sande Vârjoghe.
Dinamica poemului este asigurată de tehnica repetiției, mai ales când se ilustrează motivul
fugit irreparabile tempus. Poetul creează imagini ale năruirii absolute, dezvăluind, cu multă
forță expresivă, tablouri ale extincției universale: „Ah, voi, lumini de aur, soarile și luna,/
Întuneca-veți lumini, veți da gios cununa./ Voi stele iscusite, ceriului podoba,/ Vă aşteaptă
groaznică trâmbița si doba./ in foc te vei schimnonosi, peminte cu apa/ O, pe cine amar nu
aşteaptă sapa!/ Nụ-i nemica să stea în veci, toate trece lumea,/ Toate-s nestătătoare./ toate-s
nişte spume.”