Distigem trei directii principale in dezvoltarea literaturii vechi in limba romana, al carei punct de plecare poate fi luat in scrisoarea

boierului Neacsu din Campulung catre judele Brasovului Hans Bekner, din anul 1521. intaia directie, religioasa, a fost precedata de o indelunga activitate de traducere a cartilor bisericesti din limba slavona in limba romana. Primele traduceri s-au facut sub inraurirea Reformei in nordul Transilvaniei si in Maramures, in prima jumatate a secolului al XVI-lea; au fost continuate cu intreruperi pana la 1688, de cand avem intaia traducere integrala a Bibliei, si pana catre sfarsitul perioadei literaturii romane vechi, cand s-au tradus ultimele carti de slujba bisericeasca, Mineele, de episcopul de Ramnic, Chesarie, si elevul sau, Filaret. Studiate solid sub raport lingvistic, aceste traduceri nu au fost pana in prezent examinate comparativ cu modelele lor, spre a se putea determina cu preciziune calitatea traducerii, eventual gradul lor de prelucrare. Este cazul celor doua Cazanii tiparite de diaconul Coresi la Brasov in 1564 si 1581, versiuni ale predicilor lui Petru Melius Iuhasz si a omiliilor patriarhului grec loan Caleca, al Cazaniei (Carte romaneasca de invatatura dumenecele preste aN) mitropolitului Moldovei, Varlaam, din 1693, traducere a omiliilor patriarhului Calist, cu o suita de hagiografii printre care si Viata Sfantului loan cel Nou de la Suceava, al celor patru volume din Viata si petreacerea svintilor publicate la Iasi intre 1682 si 1686 de mitropolitul Moldovei, Dosoftei, versiuni ale Sinaxarelor lui Maximos Margunios, si al altor scrieri similare. De mentionat traducerea partiala a Vechiului Testament tiparita sub numele de Palia de la Orastie (15 82) si traducerea integrala a Noului Testament de la Belgrad (1648) a mitropolitului Simion Stefan. Unicul merit al acestor traduceri pe care-1 putem sublinia cu certitudine in stadiul actual al cercetarilor este de natura lingvistica. Limba traducerilor de carti bisericesti facute din ce in ce cu mai multa grija de oameni instruiti si cateodata inzestrati cu talent a jucat un rol insemnat in procesul de cristalizare a normelor limbii romane literare, a servit adesea ca model de expresie scriitorilor clasici si pastreaza pana astazi pentru cititorul avizat virtuti stilistice active. Lui Varlaam i se datoreaza un Raspuns impotriva Catihismusului calvinesc (1645), intaia scriere polemica romaneasca. Creatie ca si originala trebuie socotita traducerea in versuri a Psaltirii publicate la Uniev (Polonia) in 1673 de mitropolitul Moldovei, DOSOFTEI (16241693). Pentru literatura romana, semnificatia acestei opere, interpretare a unei versiuni in proza slavonesti, este egala cu aceea a traducerilor lui Clement Marot-Theodore de Beze pentru literatura franceza, Jan Kochanowski pentru literatura polona, Schede-LobwasserWinenberg pentru literatura germana, Sf. Augustin, pentru literatura italiana, Albert Szenzi Molnar pentru literatura maghiara. Fara sa se indeparteze de la textul biblic, Dosoftei are meritul de a fi gasit mai totdeauna corespondente exacte, fericite echivalente metaforice, exprimate in stilul poeziei populare. Toate nuantele umilintei psalmistului (zilele se sfarsesc ca fumul, oasele ard ca jaraticul, inima se usuca intocmai ca iarba, pielea se lipseste de os, sunt asemenea pelicanului din pustiu, bufnitei dintre ruine si pasarii singuratice de pe acoperis, painea mea e cenusa, bautura cu lacrimi, zilele-mi se lungesc ca umbra si ma usuc ca iarba) se comunica in ritmul unei elegii care seamana uimitor cu o doina de jale: Ca-mi trec zilele ca fumul, Oasele mi-s reci ca scrumul, Ca neste iarba taiata Mi-este inema sacata De suspiuuri si de jele Mi-am lipitu-mi os de piele De-a tocma cu pelecanul Prin pustii petrec tot anul Si ca corbul cel de noapte imi petrec zilele toate, Ca o vrabie ramasa In sub strasina de casa Mi-s zilele trecatoare De fug ca umbra de soare Si ca iarba cea taiata Mi-este virtutea secata. Fluenta versificatiei a facut ca patru din psalmii lui Dosoftei sa fie asimilati de folclor sub forma colindelor, multa vreme cantate cu ocazia sarbatorilor religioase. Desi cleric, mitropolitul Dosoftei era interesat insa si de literatura laica si chiar in corpul Psaltirii, urmand pe Sf. Augustin, el a avut curajul sa introduca doua catrene a caror tema mereu actuala este

pacea intemeiata pe solidaritatea umana: Cine-si face zid de pace Turnuri de fratie Duce viata fara greata Ntr-a sa bogatie. Ca-i mai buna depreuna Viata cea frateasca, Decat arma ce destrama Oaste vitejeasca. Psalmii lui Dosoftei nu au fost cantati niciodata in biserica, dar au avut un lung ecou in popor si sunt in literatura romana punctul de plecare al unui insemnat sector liric, ilustrat in a doua jumatate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski si in prima jumatate a secolului nostru [XX] de Tudor Arghezi. Dosoftei a scris o cronologie in versuri a domnilor Tarii Moldovei si a tradus in versuri din greceste prologul tragediei Erofili de Gheorghios Chortatzes. Alta creatie a literaturii religioase din perioada veche sunt Didahiile sau Predicile mitropolitului Tarii Romanesti, ANTIM IVIREANUL (1660-1716), rostite in mitropolia din Bucuresti incepand din 1709, opera ramasa in manuscris in timpul vietii autorului si publicata pentru prima data in 1886 (o editie critica a aparut in 1972). Comparata cu elocventa grecitatii de cadelnita a venetianului Ilie Miniat, arta oratiunii lui Antim Ivireanul se apropie mai curand de elocventa sacra a lui Bossuet, Bourdaloue si Massillon, pentru ca nu se rezuma nici la exegeza textelor biblice, nici la o retorica dificila si goala, fiind, intr-o expresie foarte apropiata de aceea a limbii literare romanesti de astazi, un comentariu de inalta tinuta etica al starilor social-politice contemporane. Predicile lui Antim Ivireanul nu mai sunt cum erau cazaniile lui Caleca si Calist, traduse de Coresi si Varlaarn, niste omilii stereotipe, bune pentru orice timp si orice loc, incremenite in paienjenisul unor subtilitati teologice, ci pagini de revolta mergand de la sarcasm, pana la vehementa si dispret fata de conduita nedemna a celor imbogatiti din apasarea si spolierea celor slabi. Opera lui Antim Ivireanul nu este o opera de imaginatie, dar in discursurile sale reflexiile lirice nimeresc imagini de veritabila poezie, ca in acest pasaj unde episodul evanghelic al corabiei apostolilor suprinse de furtuna e comparat cu vremea asupririi tarii de turci: Lumea aceasta este ca o mare ce se turbura, intru care niciodata n-au oamenii odihna, nici liniste corabiile, intre valuri sunt imparatiile, craiile, domniile si orasele, multimea norodului, politiile, supusii, bogatii si saracii, cei mari si cei mici sunt cei ce calatoresc si se afla in nevoie. Vanturile cele mari ce umfla marea sunt nevoile cele ce ne supara totdeauna, valurile ce lupta cu corabia sunt nenorocirile care se intampla in toate zilele; norii ce negresc vazduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetele ce infricoseaza toata inima viteaza sunt intamplarile cele de multe feluri, neasteptate pagube, infricoserile vrajmasilor, supararile, necazurile ce ne vin de la cei dinafara, jafurile, robiile, darile cele grele si nesuferite" Circuland multa vreme in manuscris, Didahiile lui Antim Ivireanul nu au putut influenta literatura ulterioara, totusi nu au ramas necunoscute autorilor clasici, de pilda lui Eminescu, care a retinut intre altele imaginea furtunii pe mare si epitetul, pentru luna, stapana marii." A doua directie de dezvoltare a literaturii romane vechi este cea istoriografica. In letopisete, cronici si cronografe se gasesc primele rudimente ale literaturii originale, naratiuni, caracterizari si portrete, tablouri si descriptii, reflectii si atitudini morale, intaile exercitii de compunere in limba vie a poporului. Istoriografia in limba romana s-a nascut odata cu ridicarea noii boierimi la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea, in urma parasirii limbii slavone in actele de cancelarie si ca o consecinta a tendintelor boierimii de a subordona puterea domneasca si a intemeia statul feudal nobiliar. Un rol insemnat in dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldovene, 1-a jucat umanismul tarziu al scolilor iezuite din Polonia, cunoscut de cronicari,

direct, ca elevi, Umanismul tarziu afecteaza conceptia cronicarilor in ceea ce priveste rolul educativ al istoriei, rolul personalitatii in istorie (ei sunt partizani ai teoriei ca istoria o fac eroiI), conceptul de glorie (cronicarii cred ca razboaiele sunt purtate de monarhi in scopul ilustrarii numelui loR). Aparitia ideii romanitatii poporului roman si a latinitatii limbii sale, ca si aceea a originii comune a tuturor romanilor trebuie pusa, de asemenea, pe seama influentei umanismului, a studiului limbii latine si a autorilor clasici. Umanismul a inraurit nu mai putin stilul cronicarilor, oferindu-le modele de intocmire si redactare a cronicilor lor. Alte idei, ca de pilda cea despre originea divina a monarhiei, vin din mentalitatea religioasa feudala, dar, lucru demn de subliniat, cronicarii, desi boieri, se situeaza adesea pe pozitiile maselor exploatate si, patrioti, blestema dominatia turceasca visand scuturarea jugului prin actiunea unita a popoarelor crestine. In literatura istorica medievala romaneasca s-au afirmat personalitati de talent indiscutabil, fiecare cu stilul sau, intaii nostri prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin. Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino.