Din Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G.

Călinescu (1941), ediția a II-a

din 1982

„LITERATURA" RELIGIOASĂ. LIMBA LITERARĂ

Ceea ce, dintr-un explicabil bovarism, istoricii au numit pînă acum „literatură” religioasă
nu are nici o legătură cu creaţiunea oricît de minimă, aşa cum e cazul cu poemele biblice şi
hagiografice franceze (Patimile, Viaţa sfîntului Léger) sau cu germanicul Heliant. Această aşa zisă
literatură nu cuprinde altceva decît cărţile trebuitoare preotului în slujba sa, traduse în româneşte.
Pentru istoria bisericii naţionale şi a tiparului, pentru istoria culturii într-un cuvînt, ea e desigur
foarte importantă. Cu mult mai tîrziu, vor apărea, ca nişte medievalităţi întîrziate, fantazările
epico-lirice în jurul miturilor creştine. Deocamdată în secolele XVII şi XVIII „operele”
religioase sînt Psaltirea, ca parte preferată din Vechiul Testament, cele patru evanghelii
(Tetraevanghel, Evanghelie, Evangheliar), Faptele apostolilor (Apostol, Praxiu), toate aceste
adunate cîteodată în Biblie. Apoi vin Cazaniile (evangheliile învăţătoare, evangheliile cu tîlc), ce
sînt un soi de predici pe marginea temei liturgice a zilei respective. Libertatea oratorică este
înlăturată, întrucît aceste omelii fixe, făcînd parte din ritual, sînt extrageri şi compilaţii. După
aceea vin cărţile trebuitoare preotului în amănuntele cultului. Liturghiile (Slujebnice) şi
Molitvenicele (Trebnice, Eucologhii cuprinzînd ritualul tainelor: botez, mir, nuntă etc). La
acestea se adaugă Vieţile sfinţilor, Mineile (cele din urmă: vieţi cu cîntările şi troparele
respective), Patericele (vieţi de pustnici), în fine opere dogmatice şi didactice (catechisme,
„mistirii", chiar unele discuţii şi polemice), cărţile de rugăciuni şi alte asemenea. Interesul global
al acestor cărţi e doar în direcţia formării limbii literare.

Dorind să ilustreze în lumea ortodoxă şi să împartă cărţi sfinte la toţi cei ascultînd cuvîntul
Domnului în limba slavonă, „fie moldovlahi şi ungrovlahi, ruşi, sîrbi şi bulgari", Matei Basarab
trimise un călugăr la Kiev cu scrisoare pentru mitropolitul de origine română Petru Movilă, să
cumpere tiparniţă. Fură aduse din Rusia-Mică cinci feluri de literă, iar tipografii importaţi odată
cu uneltele fură aşezaţi la Cîmpulung. Astfel în locul tiparului de provenienţă veneţiană începu
 să intre în funcţiune litera mai urîtă a ucrainienilor. Întîia carte, scoasă în 1635,
e un Molitvenic slavon, cu o epigramă slavonă la stema ţării de Udrişte Năsturel şi cu (între
altele) un mesagiu al domnului însuşi către lumea ortodoxă. Au urmat două psaltiri slavone, după
care, în 1640, apăru la Govora, unde se mutase tipografia, Pravila („direptătoriu de leage"),
tălmăcită după un nomocanon slav de Mihail Moxalie. Uriil (Udrişte) Năsturel „ot Fiereşti" îşi
transportă aici versurile din Molitvenic.

Vasile Lupu, în Moldova, nu mai puţin ambiţios, întemeiase tot cu ajutorul lui Petru
Movilă o tipografie în Mînăstirea Trei Ierarhi. Întîia operă ieşită din aceste teascuri de care avem
cunoştinţă indirect (căci s-a pierdut) este Decretul sinodal al patriarhului Partenie, venit la Iaşi
să prezideze consiliul anticalvin. Textul era grecesc şi a apărut în 1642. La 1643 ieşi Carte
românească de învăţătură dumenecele preste an, care este o culegere de cazanii tălmăcite din
„limba slovenească" de mitropolitul Varlaam. Cuvîntul lui Vasilie-vodă e mult mai fericit ca al
lui Matei:

„Io Vasile voevod cu darul lui Dumnezău ţiitoriu şi biruitoriu şi domn a toată ţara
Moldovei, dar şi milă şi pace şi spăsenie a toată semenţia romanească pretutinderea ce să află
pravoslavnici într-aciastă liîmbă cu toată inima cearem de la domnul Dumnezău şi izbăvitoriul
noastru Is.Hs.”.

De acum încolo tipografiile din cele două ţări scot fără încetare cărţi româneşti. Muntenia:
Evanghelia învăţătoare, Govora, 1642; Învăţături, Cîmpulung, 1642; Evanghelie învăţătoare,
Mînăstirea Dealului, 1644; Pogribănia preoţilor, Tîrgovişte, 1650; Mystirio sau sacrament,
Tîrgovişte, 1651; Îndereptarea legii, Tîrgovişte, 1652; Tîrnosanie, Tîrgovişte, 1652; Cheia
înţelesului, Bucureşti, 1678; Liturghie, Bucureşti, 1680; Evanghelia, Bucureşti, 1682; Apostol,
Bucureşti, 1683; Moldova: Şapte taine, Iaşi, 1644; Răspunsurile mitr. Varlaam la Catechismusul
calvinesc, Iaşi, 1645; Pravilele împărăteşti, Iaşi 1646; Dumnezeiasca liturghie, Iaşi, 1679;
Psaltirea denţăles, Iaşi, 1680; Molitvănic denţăles, Iaşi, 1681; Viaţa şi petrecerea svinţilor, Iaşi,
1682—86; Liturghie şi rugăciuni, Iaşi, 1683; Octoih, Iaşi, 1683 (?); Parimiile, Iaşi, 1683 (toate
cărţile moldovene de la 1679 încolo fiind ieşite din condeiul lui Dosoftei). In Ardeal, unde în
1582 se tipărise la Orăştie o Paliia (Geneza şi Exodul), se scot cărţi îndeosebi la Bălgrad
(Alba-Iulia). Acolo în 1640 a ieşit un Catechism calvinesc de care avea să se indigneze Varlaam.
 în Evanghelia cu învăţătură (Bălgrad, 1641), arhimitropolitul Ghenadie declară că un ,,dascăl
popa Dobre au venit din Ţara Rumănească de au făcut tipare aice, în Ardei..." Punctul culminant
în aceste serii îl formează Biblia de la Bucureşti, a lui Şerban Cantacuzino, din 1688, care este
pentru limba română ceea ce este pentru cea germană Biblia lui Martin Luther. Tot ce urmează
interesează stricta istorie a tiparului. Prefeţele acestor tipărituri sînt originale, însă stereotipe şi
încîlcite. în ele răsună cîteodată noţiunea de unitate a limbii. Astfel mitropolitul ardelean Simion
Ştefan, în Noul Testament de 1a Alba-Iulia (1648), constatînd cu amărăciune existenţa
dialectelor („rumânii nu grăesc în toate ţărăle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip;
pentru aceea cu nevoe poate să scrie cineva să înţeleagă un lucru unii într-un chip, alţii într-alt
chip4'), este pentru un instrument de circulaţie obştească: „... Bine ştim că cuvintele trebue să fie
ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmbla în toate ţărăle, asia şi cuvintele acealea sînt bune
carele le înţeleg toţi. Noi derept aceea ne-am silit, de încît am putut, să izvodim asia cum să
înţeleagă toţi, iară să [dacă] nu vor înţeleage toţi, nu-i de vina noastră, ce-i vina celuia ce-au
răsfirat rumânii printr-alte ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un
chip." Dealtfel mitropolitul nostru are şi noţiunea neologismului şi găseşte cu cale să împrumute
din greceşte (aşa cum au făcut — zice el — şi alte limbi) cuvinte ca „synagogă", „poblican",
„gangrena", „carele nu să ştiu rumăneaşte ce sînt". În precuvîntarea erudită la Biblia din 1688,
cartea este oferită ca o lumină „în sfeaşnic" românilor de preste tot: „rumânilor, moldoveanilor şi
ungrovlahilor". Şi, de fapt, Biblia apare ca un document de consolidare a limbii literare. Textul
este viu şi azi:

„De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pămîntul. Iară pămîntul era nevăzut şi netocmit şi
întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund şi Duhul lui Dumnezău să purta deasupra apei. Şi
zise Dumnezău să se facă lumină, şi să făcu lumină. Şi văzu Dumnezău lumina că iaste bună şi osebi
Dumnezău între mijlocul luminii, şi între mijlocul întunearecului. Şi numi Dumnezău lumina zio, şi
întunearecul numi noapte."

Graiul coagulant al limbii literare române este acela muntenesc, care este dialectul nostru
toscanic. Explicaţia ar putea fi găsită în faptul că Muntenia se află cam în centrul teritoriului de
formaţie al limbii române, care se stabileşte acum în Oltenia, Banat, Ardeal, Muntenia, Moldova
de Jos, Dobrogea, zona danubiană. Dar factorul psihic (oricare ar fi cauzele) e mai lămuritor.
Munteanul central şi subcarpatic nu are „accent”, şi dacă în mahalalele Bucureştilor şi în satele
împrejmuitoare se vorbeşte o varietate destul de trivială (nu însă fără posibilităţi pentru umorist),
munteanul cult ajunge cu uşurinţă la un limbaj canonic, protocolar. Muntenia este apoi totalitară
şi asimilistă.
Aci nu se exaltă bunurile locale în contra provinciilor, ci dimpotrivă, se primeşte cu o
legitimă mîndrie ca un bun propriu (şi nu, se înţelege, fără o pretenţie de superioritate politică)
tot ce se înfăptuieşte pe întregul teritoriu românesc, împrumutîndu-se cu satisfacţie forme
lingvistice de pretutindeni. Foarte adesea ardelenii şi bucovinenii au privit cetatea lui Bucur ca pe
o Sodomă, putredă de bizantinism, iar moldovenii au vorbit cu maliţie de „ţigănia” ei. Muntenii
ascultă cu filozofie aceste învinuiri şi cultivă cordial nevinovatele defăimări, uneori asociindu-se
la ele, realizînd astfel acea uimitoare unitate a poporului român. Ardelenii, moldovenii sînt
regionalişti, în înţelesul moderat şi folositor că-şi iubesc cu precădere provincia lor, căutînd a-i
dovedi întîietatea. Faţă de săracul dialect muntean, limba ţăranului ardelean şi mai cu seamă a
moldoveanului sînt pe o treaptă superioară. Bine observat într-un moment de echilibru, graiul
moldovenesc, prin moliciunea tonurilor sale, e de la sine artistic. Un Neculce, un Creangă în
Muntenia sînt mai greu de aşteptat. Cînd vine vorba de a se exprima logic, de a observa
fenomenele interioare, moldoveanul e în primejdie de a rămîne artist, de a stendhaliza în limba
lui Rabelais. Decolorarea şi asprimea prin muntenism se impune atunci. Într-un cuvînt sevele
limbii vin mai ales din Moldova şi din Ardeal, dar Muntenia le trece prin sită şi le sublimează,
scoţînd din ele un mijloc de expresie curent.

ELOCVENŢA: ... VARLAAM, ANTIM IVIREANUL

În cuprinsul acestei „literaturi" religioase sau în marginile ei sînt unele moduri, în care, deşi nu
intră nici o originalitate, afară de rari cazuri, există elemente care să sugereze emoţiile genului
oratoric. Sînt toate acele scrieri cuprinse în noţiunile de „predică", de „învăţătură". Simpla
traducere, dacă e sprintenă, poate aduce aci suavităţi de expresie, dacă nu de invenţie.

[...]

Varlaam, fiu de ţăran din ţinutul Putnei şi fost egumen la Mânăstirea Secul, om umblat pe la
Kiev, mitropolit al moldovei în 1632 (m. c. 1657 tot ca egumen la Secul), pare a fi fost un om de
 temperament şi cu pasiunea oratorică. Fiind trimis în 1644 în solie la Matei Basarab, cumnatul
acestuia, Udrişte Năsturel, îi arătă o cărţulie românească, ce nu era decît Catechismul calvinesc
tipărit la Bălgrad în 1642 şi pe care, citind-o, Varlaam o găsi „plină de otravă de moarte
sufletească", umplîndu-se de „mare grije şi multă scîrbă". întocmi pe dată nişte Răspunsuri,
tipărite la Iaşi în 1645. Opera capitală a lui Varlaam este Carte românească de învăţătură (1643).
Această culegere de cazanii traduse din slavoneşte nu se reţine decît prin limbă, care este însă
vie, limpede curgătoare. Naraţiunea are aspect oral:

„Într-aceea vreame, veni Iisus în cetatea Samariei, ce să chema Sihar, aproape de un sat ce
dedease Iacov lui Iosif fiiului său. Şi acolo era un puţ a lui Iacov. Iară Iisus, trudit de cale, şezu aşea
lîngă puţ, şi era în al şeasele ceas. Şi veni o muiare di în Samariea, să scoată apă. Grăi ei Iisus: Dă
mi să beau. Ucenicii lui era duşi în cetate să cumpere bucate.Şi grăi lui muiarea samarenină: Cum,
tu fiind jidov de la mene ceri să beai, muiare samareancă fiind eu? Că jidovii nu să nice ating de
samareani. Răspunse ei Iisus de dzise: De-ai şti darul lui Dumnedzău şi cine iaste cela ce grăiaşte
ţie, dă-mi să bau, tu ai ceare de la dîns, şi ţ-are da apă vie.”

Învăţătura e în ton familiar, direct

,,...Cum iubeşti să-ţi hie ţie oamenii asia şi tu să hii lor. Să te fereşti de a streinului. Să-ţi hie
destul cu al tău. Să vă grijiţi hie carele de voi să vă ţineţi trupul nespurcat. în rugă, în trudă, întru
paza sventei biserici.”

Termenii de comparaţie sînt luaţi îndeobşte din lumea intemperiilor:

„Gumu-s iarna vicole şi vînturi răci şi vremi geroase, de carile să îngreuiadză oamenii şi
sămt supăraţi în vreamea ernei, iară deaca vine primăvara ei să iuşureadză de acialea de toate şi să
veselesc, căce c-au trecut iarna cu gerul şi s-au ivit primăvara cu caldul şi cu seninul, aşea şi în
vremea de demult au fost vicole şi vînturi de scrabe şi de dosădzi pre oameni ca şi într-o vreme de
iarnă..." ,,...Şi cum să pogoară ploaia pre troscot, de nu face surat, aşa şi mărirea lui au pogorît pre
pămînt şi s-au întrupat di în svănta Fecioară.”

Cu mult mai însemnate din punct de vedere literar sînt Didahiile lui Antim Ivireanul. Era acesta
un georgian din Iberia Caucazului (Ivir), căzut în robia turcilor pe cînd era copil şi adus pe
malurile Bosforului, unde se răscumpără. (După altă ştire, familia lui „de bun neam” ar fi fost din
Azov.) Pregătirea îi fu la început meşteşugărească, fiind un bun desenator, xilograf, caligraf, se
pare că şi pictor şi ţesător de broderii, în sfîrşit tipograf. Pe la 1690 Constantin Brîncoveanu îl
aduse în ţară, ca mirean, cu numele Andrei, în vederea îmbunătăţirii tipografiei de pe lîngă
mitropolie. Străinul n-ar fi fost lipsit de stare („Eu aici în ţară n-am venit de voia mea, nici de
vreo sărăcie sau lipsă”). Tipografia avu prin el nouă literă chirilică, grecească şi arabă, şi făcu
ucenici, dintre care unul, Mihail Stefanovici, tipări la Tiflis (1710) un Liturghier georgian cu
cîteva versuri române în caractere georgiene dedicate principelui Wachtang VI, care-1 chemase
din Valachia. La Snagov, sub îngrijirea lui Andrei (acum călugăr sub numele de Antim), se tipări
un Liturghier grecesc şi arăbesc (1701), după care urmează alte cărţi arabe în Muntenia şi
Moldova şi o adevărată iradiere culturală arabă, constatabilă în aceea că tipăriturile făcute cu
literă adusă din ţările române la Alep poartă stema munteană ori moldoveană. Tipăriturile de tot
felul începuse în 1691 cu Pareneticele lui Vasile Macedoneanul (text grecesc), acelea pe care le
imitase Neagoe. La cîţiva ani după sosirea în ţară ,,părintele Anthim tipograful” era egumen de
Snagov. După alţi ,,7 ani”, la 16 martie 1705 era episcop de Rîmnic, unde stătu „trei ani fără
două luni”. La 27 ianuarie 1708 fu ridicat în scaunul mitropoliei din Bucureşti pe care nu-1 luă
nici ,,cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”. Duşman al turcilor, el îndemnă pe domn să treacă
de partea ruşilor, şi domnul, înfricoşat de urmări şi aţîţat de intrigi (unii ziceau că nu se cuvine să
fie mitropolit un străin), îi ceru să facă „paretisis” (să demisioneze), dar renunţă în urma unei
patetice dezvinovăţiri scrise. Nu-1 iertă însă Nicolae Mavrocordat, devotat Porţii. Fugind, la
zvonul neîntemeiat că vin trupe austriece, spre Giurgiu, ca să aducă ajutoare turceşti şi
întîlnindu-se pe drum cu Antim care se întorcea la Bucureşti, Mavrocordat nu putu îndupleca pe
mitropolit să rămînă cu el. Cînd reveni în scaun Mavrocordat, caterisi pe Antim (august 1716),
luîndu-i toate slujbele, închizîndu-1, punîndu-i fes roş pe cap şi redîndu-i numele mirean de
Andrei. În septembrie fu luat în căruţă de turci spre a fi dus şi închis pe muntele Sinai. Pe drum
însă însoţitorii îl ciopîrţiră şi-1 aruncară în rîul Tundja.

Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim şi, dealtfel, din toate atitudinile ivireanul
apare ca un perfect asimilat. Cunoscător de limbi străine, el e pe deasupra un om cu „ritorie",
un spirit înflăcărat, cu sincerităţi încîntătoare. Cazaniile lui pot fi compilaţii şi în unele puncte
chiar traduceri, modelul de căpetenie fiind Ilie Miniat, venetul (ale cărui predici fură tipărite şi
 în româneşte la Bucureşti abia în 1742, pe care totuşi a putut să-1 audă însuşi cuvîntînd), dar
compoziţia, naturaleţa frazei şi a aplicărilor locale rămîn personale. Spontaneitatea exordiilor,
trecerea firească de la planul material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune,
indignările, întristările, mustrările, interogaţiile retorice, curmate la timp înainte de a deveni
bombastice, pasiunea ce echilibrează toată exacta maşinărie a cazaniei destăinuie un orator
excelent şi un stilist desăvîrşit. Didahiile rămîn şi azi vii. E de remarcat că
predicile lui Antim, spre deosebire de vechile cazanii varlaamiene, au „idei", fireşte împrumutate,
dar cu mare îndemînare propuse unor ascultători neobişnuiţi cu speculaţiile teologice şi cu
transcendentalităţile. Se vorbeşte despre sensul mistic al cuvîntului Mariam, despre botezul cu
apă şi cu duh, despre mîntuire şi se face cu multă graţie o exegeză destul de subtilă. Dar mai ales
Antim are darul întoarcerii brusce spre ascultătorul din biserică cu o retorică încărcată de sevele
vorbirii zilnice, şi pe temeiuri de un bun-simţ curent, ducînd la un soi de portrete morale.

Iată pe înjurător:

„...N-avem nici credinţă, nici nădiajde, nici dragoste şi sînteni mai răi, să mă ertaţi, decît
paginii... şi puteţi cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce,
de cuminecătură, de mory, de comîndare, de luminare, de suflet de mormînt, de colivă, de prescuri,
de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărîm şi ne batjocorim
înşine legea. Cine din păgîni face aceasta sau cine-şi măscăreşte legea ca noi?”

pe ipocritul la spovedanie:

,,...Spunem cum c-am mîncat la masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte şi în post raci
şi untdelemn, şi am băut vin. Nu spunem că ţinem balaurul cel cu 7 capete zavistiia, încuibat în
inimile noastre, de ne roade totdeauna ficaţii, ca rugina pre fier şi ca cariul pre lemn, ci zicem că n
am făcut nimănui nici un rău. Nu spunem strîmbătăţile ce facem totdeauna, clevetirile, voile
veghiiate, făţăriile, mozaviriile, vînzările şi pîrăle ce facem unul altuia, ca să-1 surpăm din cinstea
lui, ce zicem: am face milă, ce nu ne dă îndemînă că avem nevoi multe şi dări şi avem casă grea şi
copilaşi ca-n gloată...”

pe cel care se strîmbă la mîncarea de post:

„...Mă ruşinez a spune de posomorîrea celor mîncăcioşi în ce chip se tînguiesc în zilele cele de post:
cască adese, să culcă puţin şi iară să scoală; dorm în silă şi silesc să treacă zilele şi să nu le priceapă.
Să îngreuiază asupra soarelui căci zăboveşte a înopta; nomesc zilele postului mai mari decît
celialalte; să fac cum că au durere lastomah şi ameţeli de cap şi stricăciune obiceaiului lor, carele nu
sînt semne ale postului, ci ale nesaţiului. Cu nepohtă să duc la masă; răpşesc asupra verzelor,
înjură legumile zicînd: în zadar s-au adus în lume. Să fac şi cunoscători de firi; iubitorii de mîncări
beau apă făr de răsuflare, ca cînd ar fi luat de la doftor vreo băutură, făr de dulceaţă de
vindecare. Şi cei mai mulţi meşterşuguesc băutura, mîngîindu-şi pohta lor unii cu braga, alţii cu
bere, alţii cu şerbet, alţii cu livej, alţii cu mied."

Mustrînd pe credincioşi, predicatorul mimează reacţiunile lor posibile:

„...Pe preoţi îi ocărîm, bisericile le ţinem ca nişte grajduri, şi cînd mergem la dînsele, în loc
de a asculta slujbile şi a ne ruga lui Dumnezeu să ne ierte păcatele, iar noi vorbim şi rîdem şi facem
cu ochiul unul altuia mai rău decît pre la cîrciumi..." „.. .Şi nimeni să nu se socotească din voi şi să
zică în inima lui: dar ce treabă are vlădica cu noi, nu-şi caută vlădicia lui, ci se amestecă într-ale
noastre? ..."

Cîte o fericită imagine rezumă moralitatea:

„.. .Şi cînd ieşim de la beserică, să nu ieşim deşărţi, ci să facem cum face ariciul că, după ce
merge la vie, întîi să satură el de struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi să tăvăleşte
pre dînsele de se înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor..."

În veşmîntul eticei creştine cad sub vehemenţa amară a predicatorului „bogaţii” care
jefuiesc şi robesc „norodul”, ticăloşia vremurilor. În duhul biblic, didahiile lui Antim sînt cele
mai violente critici ale ordinei feudale şi ale asupririi otomane.