Poezia de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea nu poate

fi incadrata intr-un curent literar, nu se subordoneaza unei singure formule

estetice ci reflecta o serie de prelungiri ale romantismului si clasicismului.
Octavian Goga este un poet important al acestei perioade, ilustrand in operele
sale cel mai bine tendintele epocii. Astfel, poezia mesianica si profetica a lui Goga,
in care jalea metafizica, plansul si lacrima sunt simboluri ale colectivitatii asuprite,
este de factura romantica.
Perioada in care debuteaza Octavian Goga se remarca prin promovarea unor
orientari literare, samanatorismul si poporanismul, care pledeaza pentru tematica
rurala, dar confunda etnicul cu esteticul.
Poezia De demult... de Octavian Goga face parte din volumul Ne cheama
pamantul (1909) si caracterieaza universul liricii lui, care depaseste prin
autenticitate estetica, prin simplitate si prin apropierea de simbolism impasul
poeziei vremii.
Poezia este o elegie caracterizată prin mesianism romantic, prin tonalitatea tristă
a imaginii satului stăpânit de jale, prin suferinţele unei colectivităţi asuprite şi prin
sentimentul înstrăinării. Se apropie de clasicism prin valoarea morală a portretului
preotului, prin stilul epistolar şi prin abordarea formulei lirismului obiectiv.
Discursul liric construit la persoana a treia sugerează absenţa intimităţii şi
tendinţa de generalizare proprie clasicismului. Eul liric are capacitatea de
disimulare, vorbind în numele unei colectivităţi. Fluenţa şi armonia discursului
valorifică ritmul inconfundabil al doinei şi al baladei populare.
Tema poeziei este una nationala, dar si sociala, reprezentand imaginea satului
innecat in suferinta, nefericirea intregii comunitati exprimata printr-o scrisoare, in
cadrul dezvoltarii acestei teme aparand chipurile reprezentative pentru imaginea
satului: cei patru juzi, preotul, mesagerul.
O prima secventa reprezentativa pentru tema poeziei este cea din incipit, care
aminteste prin subtema si prin portretul moral al preotului de clasicismul romanesc
in care a fost valorificata gandirea crestina. Secvenţa întâi este alcătuită din primele
două distihuri. Incipitul se distinge prin ambiguitatea cuvintelor „noapte” şi
„clopote”, sugerând în sens conotativ atmosfera de taină, conspirativă a celor
„patru inşi”, care au misiunea divină, mesianică de a fi mesagerii ţăranilor obidiţi,
pe lângă împăratul Austriei, pentru a li se face dreptate şi a fi izbăviţi de suferinţă.
Cei „patru inşi” adunati in casa preotului Istrate sugereaza, prin ambiguitate, pe de
o parte valenţa temporală, de lungă durată, a asupririi austro-ungare, iar pe de altă
parte importanţa demersului care nu poate fi conceput superficial, ci necesită o
concentrare îndelungată pentru a spori şansele de izbândă.
Casa popii este un spaţiu sacru, sugerat metaforic de sfeşnicul în care ard „două
lumânări de ceară”, fiind totodată locul în care urma să se elaboreze un document
important pentru soarta neamului românesc: „Plin de grije, peana nouă moaie
popa-n călimară”. Preotul, întâlnit în multe creaţii ale lui Goga, este un personaj-
simbol, un model spiritual de factură divină, semnificând şi aici ideea că el este cel
mai apropiat de sufletul românilor.
O alta secventa reprezentativa pentru tema este secvenţa a doua, marcată prin
ghilimele, care începe cu prezentarea celor patru reprezentanţi „juzi”, veniţi din
„patru sate, de la Murăş mai la vale”, precum şi formula iniţială a memoriului
adresat împăratului Austro-Ungar: „Cu supunere se-nchină astăzi înălţimii-tale /
Luminate împărate!”.
Cu un ton plin de tristeţe, memorandiştii demască abuzurile săvârşite de „domnii”
care le-au luat păşunile în mod ilegal şi samavolnic, fuseseră şterse hotarele care
delimitau pământurile străbunilor, stăpânii acestor locuri încă de pe vremea când
Imperiul Austro-Ungar nu se întindea peste Transilvania: „De pe când în ţara asta
numai noi eram stăpânii...”.
În acţiunea de prăduire a românilor ardeleni fuseseră şi victime umane, „pe Ionuţ
al Floarei ni l-au prăpădit, sărmanul”, le muriseră vitele şi sufletul lor este plin de
jale şi viaţa de o sărăcie cumplită. Mesagerii ţăranilor transilvăneni cer, prin această
scrisoare, să li se restituie pământurile confiscate cu japca şi să se facă dreptate
pentru victimele abuzurilor: „Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort
dreptate!”.
Totodată, ei insinuează ameninţător că, dacă aceste doleanţe nu le sunt
soluţionate, ar putea trece la rezolvarea problemelor prin alte mijloace, la fel de
ilegale ca acelea prin care le fuseseră luate pământurile, dar ei preferă domnia legii,
căreia să i se supună toţi în egală măsură: „Şi,-nălţate împărate, noi n-am vrea să
facem moarte!”.
În încheierea scrisorii, notează formula finală, „Ale înălţimii-tale slugi supuse şi
plecate”, semnătura, „Scris-am eu, popa Istrate”, şi menţionează data, „în ziua de
Sfânt-Ilie”, o zi providenţială semnificând puterea divină a Sfântului „cu biciul”, care
pedepseşte şi asigură, totodată, câmpii mănoase, aducând ploaia. Pentru că nu
ştiau să scrie, ceilalţi patru „juzi” au pus degetul în loc de semnătură, ca să certifice
plângerea: „Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, / Punem degetul
pe cruce şi-ntărim şi noi plânsoarea”.
Din punct de vedere al titlului, acesta este semnificativ pentru vremurile „de
demult”, când Transilvania se afla sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar, iar
poetul, prin intermediul celor „patru juzi”, se imaginează în ipostaza de mesager
al ţăranilor ardeleni năpăstuiţi, vestind profetic izbăvirea de chinuri şi suferinţe a
românilor oprimaţi social şi naţional.
Motivul central al textului este acela al scrisorii, care reprezintă în text forma de
revoltă a oamenilor şi menţionează rolul asumat de preot ca exponent al
conştiinţei satului. Motivele precum noaptea, clopotul şi strunga (Tot mai rar s-
aud în noapte clopotele de la strungă …) compun un cadru nocturn specific
romantismului.
In concluzie elegia ,,De demult…” a lui Octavian Goga ilustrează trăsăturile
clasicismului şi ale romantismului. Neoromantica reprezentata de caracterul
evocator, mesianic şi profetic, prin profunzimea şi autenticitatea trăirilor, prin
componenta patriotică, prin tonul elegiac, prin cultivarea imaginii poetului,
rămâne, însă, clasică prin viziunea morală şi monografică a satului transilvănean,
prin retorismul bazat pe exclamaţii şi gradaţie şi prin armonia discursului cu
influente folclorice.