De demult…

Octavian Goga
Poezia „De demult...”, de Octavian Goga, a fost publicată în volumul intitulat „Ne
cheamă pământul”, apărut în anul 1909. Întrucât este un poet activ în perioada de final
al secolului al XIX-lea, Octavian Goga aparține unei generații ambigue din punct de
vedere al încadrării într-un anumit curent literar. Opera sa ilustrează tendințele acestei
epoci, marcată de prelungiri ale romantismului și clasicismului, prin caracterul profetic și
mesianic al liricii, precum și prin expresia stărilor sufletești ale unei colectivități asuprite:
românii din Transilvania.

Perioada în care debutează Octavian Goga se remarcă prin promovarea unor orientări
literare, sămănătorismul și poporanismul, care pledează pentru tematica rurală, dar
confunda etnicul cu esteticul.

MESIANISM ROMANTIC și CLASICISM

- este o elegie caracterizată prin mesianism romantic prin:

• tonalitatea tristă a imaginii satului stăpânit de jale

• suferințele unei colectivități asuprite

• sentimentul înstrăinării.

- se apropie de clasicism prin:

• valoarea morală a portretului preotului

• stilul epistolar

• abordarea formulei lirismului obiectiv

Titlul operei („De demult...”) face referire la vremuri îndepărtate ale istoriei poporului
român, evidențiind vechimea și importanța tradițiilor specifice acestuia. Aceste timpuri
„de demult” sunt, de fapt, cele ale apartenenței Transilvaniei la Imperiul Austro-Ungar,
când Ardealul se afla sub administrație maghiară, iar românii aveau parte de un
tratament josnic, inuman, suferind în urma umilințelor la care au fost supuși. Octavian
Goga a rămas profund marcat de aceste realități, refuzând să prezinte o imagine idilică a
satului, care, deși avea potențial estetic, nu reflecta realitatea.
Tema operei este reprezentată de menirea salvatoare pe care eul liric simte că o are,
în relație cu propriul popor, față de care se simte puternic îndatorat. Aflat în ipostaza
unui vizionar, el se vede în chipul celor patru juzi , al căror scop este apărarea drepturilor
țăranilor ardeleni, purtători ai unui destin tragic, lipsit de speranțe privind libertatea și
redobândirea demnității naționale.

Viziunea lui Octavian Goga este durerea acestuia pe care o simte pentru soarta
poporului său asuprit dintro imensă nelinişte chinuitoare, din lacrimi şi răzvrătiri
împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale, mesianismul manifestându-se în sensul
încrederii poetului în forţa sa de a îndrepta soarta dureroasă a neamului românesc din
Ardeal, de a contribui la eliberarea socială şi naţională, la izbăvirea poporului de amar şi
suferinţă. Astfel, uniți de această durere comună, „patru juzi din patru sate” se întâlnesc
și compun o scrisoare destinată împăratului. Prin această scrisoare, ei îi comunică
suferințele și umilințele îndurate, în speranța unei modificări în privința administrației
maghiare în Transilvania.

Sub masca celor „patru juzi”, eul liric exprimă sentimentele sale și pe cele ale poporului
său privind nedreptățile suferite. Demersul este laborios, executat cu mare grijă,
nicidecum superficial, ceea ce denotă importanța acestor probleme pentru poporul
român.

Scrisoarea reprezintă o sinteză a suferințelor românilor transilvăneni, sub aparentele

cazuri specifice: uciderea lui „Ionuț al Floarii”, ca simbol al nenumăratelor vieți omenești
răpite de autoritățile maghiare, moartea vitelor în ogrăzi ca simbol al morții românilor
aflați în propria țară. Dorința principală a expeditorilor este înfăptuirea dreptății.

STRUCTURA ȘI COMPOZIȚIA

1. SIMETRIA

- se realizează: • prin echilibrul compozițional • prin amestecul de sobrietate și patetism

exprimat • prin respectarea formulelor stilului epistolar.

2. RELAȚIILE DE OPOZIȚIE

- între noapte și zi: „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă”, „La fereastră-
s zori de ziuă și pătrund încet în casă”

- între condiția țăranului în prezent și în trecut: „De pe când în țara asta numai noi eram
stăpânii”
3. INCIPITUL: „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă” - are rolul de a
institui o atmosferă de taină, întărită de regimul nocturn al imaginii poetice. Atât titlul,
cât și incipitul fac parte din recuzita romantică.

4. SECVENȚELE POETICE - Textul este organizat în 4 secvențe, în care liricul se îmbină cu

narativul prin relatarea unor evenimente aflate într-un raport de succesiune temporală. -
Poezia are 34 de versuri, organizate in 17 distihuri.

Din punct de vedere compozițional, poezia se împarte în şaptesprezece strofe a câte

două versuri fiecare (distihuri). Opera este concepută în stil epistolar, iar versurile
acesteia sunt organizate în patru secvenţe lirice. Se remarcă îmbinarea între lirismul
obiectiv și cel subiectiv, personajele care apar pe parcursul operei reprezentând „măşti”
ale eului liric.

NIVELURILE TEXTULUI

1. PROZODIA

- versurile au sonorități folcloric

- construite în metru de 16 silabe

- rimă împerecheată - ritm iambic - ton elegiac

2. N. MORFOLOFIC

- modurile şi timpurile verbelor dau poeziei sensuri ideatice şi dinamism.

- predominante sunt verbele Ia prezentul gnomic (exprimă acţiunea fără a o raporta la

un anumit timp, prezent atemporal), ca semn al eternizării rolului pe care îl au în viaţa
satului preotul şi împuterniciţii satelor: „scriem”, „nu ştim”, „sărută”,

- timpul trecut al verbelor - „aveam”, „eram” - reliefează asuprirea socială şi naţională

„de demult”, care apasă de veacuri sufletele românilor ardeleni.

3. N. STILISTIC

- registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de

modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate prin cuvinte populare şi regionalisme:
„strungă”, „plânsoare”.

- epitete - „vreme lungă”, „peana nouă”, „gânduri grele”

- termenii religioşi reiterează mesianismul poetului, încrederea în forţa sa de a îndrepta
soarta dureroasă a neamului românesc, de a contribui la eliberarea socială şi naţională,
la izbăvirea poporului de amar şi suferinţă: „clopotele”, „popa

- oximoronul „nădejde [...] feţele nemângâiete” se manifestă la nivel ideatic, sugerând

speranţa care consolează sufletele îndurerate.

- metafora „treji de gânduri grele” reiterează conştiinţa trează a românilor în

demersurile permanente de a se elibera din neagra şi greaua asuprire.

În concluzie, poezia „De demult” ilustrează trăsăturile clasicismului și ale

romantismului: neoromantică prin caracterul evocator, mesianic și profetic, prin
profunzimea și autenticitatea trăirilor, prin componența patriotică, prin tonul elegiac,
prin cultivarea imaginii poetului, ea rămâne, însă, clasică prin viziunea morală și
monografică a satului transilvănean, prin retorismul bazat pe exclamații si gradație și prin
armonia discursului cu inflexiuni folclorice.