Abordarea realistă a teatrului absurdului și metaforicului.

Autorii care optează pentru o viziune detașată mai mult sau mai puțin de realitate își
întocmesc dramarturgia valorificând un complex de posibilități care reprezintă deseori o
opinie legată de un adevăr general din societatea cotidiană și își lasă haosul conceptual despre
viață să creeze un tarâm plin de filisofie.
Libertatea exprimarii care lasă în fiecare operă un pastel de diferite abstractizări îi
conferă cititorlui o neliniște plăcuta, care prin întrebările care i le creează îi strapunge
obișnuința sedentară punându-l în fața unui haos, care poate veni cu un răspuns sau poate nu.
Dar în final iluzia unei posibile cunoașteri îl transformă pe lector în propriul gânditor care
contemplă lumea.” Am scris mereu pentru a neliniști și nu pentru a calma” –Matei Visniec.
Un autor metaforic (Cuvântul metaforă vine din limba greacă ce înseamnă a duce
dincolo,a duce în colo și în coace.Aristotel se ocupa de metafore în poetica sa deosebind mai
multe variante mai ales pe temeiul teoriilor genurilor.Clasificarea metaforelor diferă considerabil
de la autor la autor. ) Spre exemplu în literatura noastra Lucian Blaga , foloseste mijloace
specific de limbaj.
Exemplu .1. Metaforele plasticizante în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de
altul, mai mult sau mai puțin asemanător, ambele fapte fiind de domeniul lumii date,
închipuite,trăite sau gândite. Aproprierea între fapte sau transferul de termeni de la unul asupra
celuilalt se face exclusiv în vederea plasticizării unuia din ei.
Metafora plasticizante are darul de a ne elibera de un proces obositor și nesfârșit pe care
adesea am fi siliți sa.l luăm asupra noastra. Adică vrea să ne comunice ce nu este în stare
noțiunea abstractă, generic, a faptului . Spre exemplu când vorbim despre “cicoarea ochilor” a
unei persoane nu facem decât să plasticizăm o expresie virtual înfinită pentru culoarea unor
anume ochi.
Exemplu 2.Metaforele revelatorii.Acestea încearcă într.un fel revelarea unui mister prin
mijloace pe care ni le pune la îndemâna lumea concretă, experiență sesibilă și lumea imaginara.
Când de pildă ciobanul din miorița numeste moartea “a lumii mireasă” și pierderea sa”o
nuntă” el revelează punând în imaginar relief o latură ascunsă a faptului moarte.
Sunt revelatorii deoarece anulează înțelesul obișnuit al faptelor substituindu.le o altă
viziune.

1
 În definitiv metaforele opresc apartanența unui lucru la uzual nefragmentându.l ci
definindu.l prin alte noțiuni ce îi scot în evidență adevărata valoare.
Absurditatea nu constă într.o dezicere totală de formalitățile prin care un lucru există ci
doar în simplitatea acestuia ce are în însa.și natura sa la randul ei absurdă un concept
antirestrictiv ce oferă fiecarui gânditor să.si materializeze conceptele în scris. Drumul pe care
acestia și.l aleg nu îi inlatură de existența în realitate în schimb le schimbă concepția asupra ei,
gasind în aceasta însași sursa de unde provine absurdul. O panta destul de abruptă dar fermă în
negări și acceptări ce pun în primejdie viziunea mundana a omului contemporan.

1.BIOGRAFIE
1. Matei Vișniec născut la 29 ianuarie 1956, Rădăuți, este un poet și dramaturg român,
activ în acest moment în Franța, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A
studiat istoria și filozofia la Universitatea din București și a fost membru fondator al Cenaclului

2
de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu. De mic, viitorul dramaturg observă că
trebuie să adopte la școală și mai târziu în viața activă o ideologie despre care știa că nu era nici
pe departe perfectă. La București  are acces la toate bibliotecile, toate formele de scriere, la
literatura clasică și modernă. În 1987, fuge din România și cere azil politic în Franța, unde obține
cetățenia franceză în 1993. În prezent, locuiește la Paris, unde este jurnalist la Radio France
Internationale, și colaborează la diferite alte reviste franceze.

După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în București și în provincie,

la radio și la televiziune 

Pasiunea sa se hrănește din literatura pe care a citit-o, încă din copilărie. Este îndrăgostit
și influențat de Franz Kafka, Fiodor Dostoievski, Edgar Allan Poe, Lautréamont, Jorge Luis
Borges, Anton Pavlovici Cehov, Samuel Beckett.

Iubește suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului, literatura

fantastică, realismul magic al romanului latino american, teatrul realist anglosaxon și
urăște realismul socialist. Carti editate in România sunt urmatoarele

2. Lucian Blaga  s-a născut la  9 mai 1895, la  Lancrăm, in  Alba – a fost un filozof, poet,
dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. S-a născut
la Lancrăm, lângă Sebeș. Viitorul poet s-a autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian
Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a
urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga,
autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu

studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914).

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe

care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea
din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o
pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. Cariera literara incepe la Sibiu, în 1919,
placheta de versuri Poemele luminii , precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.

3
 Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj,
la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează
Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază
piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista
cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la
ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator
permanent la publicațiile Gândirea, Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj

(1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948).

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind
redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei
Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată
temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează,
începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an.

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei
Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951), apoi
bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii
Academiei. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate
postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat
de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua
sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile
României din Varșovia, Praga, Lisabona,Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă
la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937),subsecretar de stat la Ministerul de
Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).

3. Eugen Ionesco născut la 26 noiembrie 1909, Slatina, România , cunoscut în afara

României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de
limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei

4
Franceze . După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a
continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Național Sfântul Sava din București.
Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Național Carol I din Craiova. Se înscrie la
Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile
universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la
București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier.
Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot
acolo își scrie și teza de doctorat „Tema morții și a păcatului în poezia franceză” pe care nu o va
susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legația României din Paris se
datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți
intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește,
pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța.

Primele apariții ale lui Eugen Ionesco sunt în limba română, cu poezii publicate în
revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o
încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul
de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri
în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu
prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitați”. Desprindem deja o formulă a
absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile
majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel
Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă,
Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Teatrul absurd

Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve („Cântăreața cheală”) a fost reprezentată

la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia
doamnei Monica Lovinescu, cea care la București urmase cursurile Seminarului de regie și artă
dramatică al lui Camil Petrescu, fiind primită cu răceală de public și de critică. Piesa relua o alta,
scrisă în limba română, și intitulată Englezește fără profesor, publicată din nou în limba natală
abia după 1990. Piesa se va impune treptat după ce o serie de mari oameni de cultură francezi
scriu articole entuziaste despre ea și va deveni cea mai longevivă piesă a acestui mic teatru

5
parizian, Théatre de la Huchette, a cărui sală era comparabilă cu cea a Teatrului Foarte Mic de la
noi. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă.
Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută
acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.

Opera lui Eugen Ionesco a constituit obiectul a zeci de cărți și sute de studii, teze de
doctorat, colocvii internaționale, simpozioane și festivaluri. Temele predominante sunt
singurătatea și izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morții este marea forță motrice a operei lui
Eugen Ionescu, de la moartea gândirii și a limbajului la moartea neînțeleasă și neacceptabilă a
individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici
didactic, nici moralizant, antisentimental și anticonvențional, teatrul lui Ionescu este un teatru-
joc, un joc adevărat, deci liber și straniu, pur și sincer, provocator, un lanț pasionant, vertiginos și
în toate direcțiile. De fapt, comedia și tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de
comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.

1. 2.OPERE
1. Matei Vișniec

Poezie

 La noapte va ninge; București, Editura Albatros, 1980

 Orașul cu un singur locuitor; București, Editura Albatros, 1982
 Înțeleptul la ora de ceai; București, Editura Cartea Românească, 1984
 Poeme ulterioare; București, Editura Cartea Românească, 2000
 Orașul cu un singur locuitor (antologie de poezie); Pitești, Editura Paralela 45, 2005
 Securi decapitate; gravuri originale realizate de Matei Vișniec, Andra Bădulescu, Joèla -
- Vișniec; București, Tracus Arte, 2012

Roman

 Cafeneaua Pas-Parol; București, Editura Fundației Culturale Române, 1992; reeditare în

2008 la Editura Cartea Românească; reeditare in 2014 la Editura Polirom
 Sindromul de panică în orașul Luminilor; București, Editura Cartea Românească, 2009 

6
 Domnul K Eliberat; București, Editura Cartea Românească, 2010
 La masă cu Marx; București, Editura Cartea Românească, 2011
 Negustorul de începuturi de roman: roman caleidoscop; Polirom, Iasi, 2014etc.

Teatru

 Țara lui Gufy; București, Editura Ion Creangă, 1992,

 Văzătorule, nu fi un melc; București, Editura Expansion-Armonia, 1996
 Caii la fereastră; Brasov, Editura Aula, 2001
 Omul cu o singură aripă; Pitești, Editura Paralela 45, 2006
 Femeia țintă și cei zece amanți; Pitești, Editura Paralela 45, 2009
 Omul din cerc (antologie de teatru scurt); Pitești, Editura Paralela 45, 2011
 Omul din care a fost extras răul; București, Editura Cartea Românească, 2014
 Trilogia balcanică. Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă;

București, Editura Humanitas, 2016

 Ultimele zile ale Occidentului; București, Editura Polirom, 2018 etc.

2. Lucian Blaga
Volume

 1919 - Poemele luminii

 1924 - În marea trecere
 1929 - Lauda somnului
 1938 - La curțile dorului
 1943 - Nebănuitele trepte,etc

Dramaturgie

 1921 - Zamolxe, mister păgân

 1923 - Tulburarea apelor, dramă
 1925 - Daria, dramă în patru acte

7
 1925 - Ivanca
 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri și Fapta, joc dramatic
 1927 - Meșterul Manole, dramă în cinci acte etc.

Filozofie

Creația sa filosofică este grupată în trei trilogii:

 1943 - Trilogia cunoașterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoașterea

luciferică, Cenzura transcendentă.
 1944 - Trilogia culturii în trei volume: Orizont și stil, Spațiul mioritic, Geneza metaforei
și sensul culturii
 1946 - Trilogia valorilor, Știință și creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare.
 Cea de-a patra, Trilogia cosmologică, a rămas în stadiu de proiect. Din ea autorul a
publicat un singur volum, Diferențialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

 1919 - Pietre pentru templul meu

 1926 - Ferestre colorate, însemnări și fragmente
 1945 - Discobolul, aforisme și însemnări
 1977 - Elanul insulei, editată postum

Proza

 Hronicul și cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum, 1965

 Luntrea lui Caron, roman, editat postum, 1990, ediția a II-a, 1998, ediția a III-a, 2006

3.Eugen Ionescu

Dramaturgie

 Cântăreața cheală (1950),
 Lecția (1951)

8
 Scaunele (1952)
 Victimele datoriei (1953) ETC.
 Regele moare (1962)
 Pietonul văzduhului (1963)
 Setea și foamea (1966)
 Călătorie în lumea morților (1980)

Eseuri. Proză literară

 La Photo du Colonel (1962)
 Note despre teatrul de avangardă (1962)
- Note și contranote (1966) etc.

1.3 Referinte critice

1. Matei Vișniec debutează cu o carte (La noapte va ninge) scrisă cu talent și inteligența,
promițînd un poet valoros. Sint cuprinse aici poezii cu înfațișare de fabule fară morala (sau cu o
morală implicită) sau de scurte eseuri lirice despre tot felul de lucruri (al caror tilc poetul îl
sugerează). Uneori umorul negru (căci exista și la Matei Vișniec un contact cu sursele
suprarealismului) duce la farse lirice de tip urmuzian. Nicolae Manolescu, “Romania literara”,
nr. 50/1980.)
Vişniec posedă o totală conştiinţă textualislă (şi textualizantă!) şi de aici decurge, poate,
polivalenţa sa scripturală. (...) Prozele lui Matei Vişniec au aceeaşi coerenţă textualislă ca şi
teatrul său; ele sînt exemplificările simptomatice despre modul cum mecanismul textual (ca şi
vicleana maşină kafkiană) stă la pândă în orice clipă şi din orice loc pentru a anihila textul vieţii
şi a instaura viaţa textului. In această proză «metafizică», ca şi în pictura lui De Chirico,
perspectiva narativă este total răsturnată, acţiunea povestirii reducîndu-se la povestirea actului
povestirii. Prozele narează modul în care ele se scriu iar personajele lor se devorează sau se
autodevorează pe măsură ce se lasă inventate de text. (Marin Mincu, în voi. Eseu despre textul poetic,
II, Ed. Cartea Românească, 1986)

9
 «Teatrul descompus» este (...) un teatru care poate fi în nenumărate feluri recompus.
«Modulele textuale», monologuri, în marea lor majoritate, seamănă cu cărţile de joc, în sensul că
au valoare şi luate separat, şi incluse într-o combinaţie. Fiecare dintre ele este, în mod
inconfundabil, un text de Matei Vişniec. Autorul pleacă de obicei de la o premisă stupefiantă
pentru noi, dar pe care el o dezvoltă logic, cu un calm imperturbabil şi cu un fel de graţie
ştiinţifică, pînă la epuizarea tuturor semnificaţiilor posibile. (...) Personajul care îl obsedează pe
dramaturg este omul secolului douăzeci, incapabil, cu toată măreţia lui de cuceritor al planetei şi,
în ultima vreme şi al cosmosului, să-şi găseasca linistea sufleteasca1.
Toate trei culegerile de versuri ale lui Matei Vişniec resping realitatea care-l înconjoară.
Refuzul său de acceptare, ce se desprinde şi din opera sa dramatică, este fără drept de apel şi
implică temeiurile grave, între care şi meditaţia asupra utopiei. în prima culegere. La noapte va
ninge (1980), versurile lui Matei Vişniec se lasă purtate de mirajul alegoriei, închegate în fabule,
parabole, anecdote lirice, istorioare cu fond didactic, banalul şi miraculosul colaborînd la
denunţarea absurdului, mai ales social (...). Dacă aceste răsfrîngeri alegorice ar lipsi. Matei
Vişniec ar fi un poet suprarealist ce se complace în jocul său oniric mai mult sau mai puţin
programat; el însă purifică visul printr-o meditaţie insidioasă, uneori de extindere filosofică.... 2

2.Blaga a vrut de la început să fie un scriitor al totalitătii și în bună parte areușit.Teatrul

intră în această aventură a spiritului, nu cu totul absentă din viziunea spiritului românesc, dar
rareori dusă la capăt.Scepticul Cioran avea dreptate sa zică, într-un articol de tinereâe,că Blaga
este singurul intelectual care depășește limitele si practicismul lumii ardelenești.Nu-i chiar
singurul,dar este,în mod sigur, spiritul bolnav de nemărginire,cum a mărturisit el însuși.Cioran
nu-și revendică suferinâa nedesăvârșirii.. .De unde vine si nihilismul lui spectaculos și
jeluitor... .Blaga a încercat să scoată teatrul românesc,înainte de orice, de sub fascinația comediei
lui Caragiale și a căutat alte modele și a inventat alt limbaj.Spiritualizează conflictul teatral și
introduce în scenariu dialogul intelectual.face,cum se zice în epoca,teatrul de idei,neezitând să-și
pună eroii să debata teorii filozofice si în câteva cazuri,ideile psihanaliei.Merge chiar mai departe
și prezinta pe cenă ciocnirea dintre civilizatiile si religiile occidentului (în speță
catolicismul,luteralismul) cu cele ale orientului european (ortodoxia).Cele dintâi întâmpina,în
fictiunile lui Blaga,rezitența tradițiilor locale in care se manifesta credintele vechi- forme ale
1
(Alex. Ştefănescu, "România literară", nr. 10/1999)
2
Ion Negoiţescu, în voi. Scriitori contemporani, Ed. Paralela 45,2000)

10
fondului nostru tracic- cum le spune autorul.Blaga este cel dintâi scriitor care, sub influența
expresionismului desigur,face acest lucru și până acum, rămâne unicul în teatrul românesc.A
creat drama mitică în care valorifică ceea ce sipitul modern reducționist ignora,Ea se bazează
pe ceea ce filosoful numește tradiționalism metafizic... întâlnindu-se, la acest punct, cu
Eminescu, cel din fragmentele dramatice.Stilul vizionar și tonalitatea oraculară,perspectiva
cosmică,profetismul, mai puțin misticismul, din din acestă direcție în misterele dramatizate de
poeul expresionist.Eugen Simion-Colectia Opere Fundamantale-2012”

3. Eugen Ionescu este, îndeobşte, recunoscut drept părintele teatrului absurd, pe care l-a
scris însă în limba franceză – dintr-o repudiere vehementă şi definitivă a românismului (aşa s-a
spus, dar am mai putea discuta asta…). Cele mai reuşite scrieri în limba română sunt eseurile
reunite în volumul intitulat „Nu”, pentru care un juriu i-a acordat un premiu pentru „scriitori
tineri needitaţi”. Lucrarea va stârni un uriaş scandal în epocă şi va fi respinsă la publicare,
apărând totuşi în 1934 la Vremea. Ediţia va avea pe contrapagina de titlu următoarea notă:
„Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu
împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” Cei doi erau Tudor Vianu (care şi-a şi
dat demisia în semn de protest pentru această premiere) şi Şerban Cioculescu. Ceilalţi erau:
Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Romulus Dianu – pe
toţi, scriitorul îi “atinsese” în manuscrisul pe care li-l trimisese spre citire şi premiere.

După o metodă care îi va deveni proprie, cartea produce uimire, derută şi comic
irezistibil. Autorul atacă figurile uriaşe ale literaturii române din acea vreme (am selectat aici
fragmente despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu), susţinând injurios că ei nu ar fi
creat o operă valabilă, deconspirând, în final, miza polemică şi ludică, totul într-un discurs
imbatabil din punct de vedere logic şi extrem de valoros la nivelul argumentării.

Mie mi se pare că textul poate fi văzut, în egală măsură, ca o auto-negaţie, pentru că

multe dintre problemele pe care le discută sunt elemente valoroase dincolo de orice tăgadă din
operele scriitorilor aleşi, iar citatele presupuse a le contrazice valoarea sunt exact cele care ar
putea trezi, unui lector atent, interesul pentru iluştrii ”bălăcăriţi” cu mare zel. Autorii demontaţi

11
sunt – ei înşişi – monştri sacri recunoscuţi… astfel, însă, teribilismul, nonconformismul tonului
ionescian este validat, în afara oricărei îndoieli. În plus, articolele sunt excelente exerciţii de stil,
valorificând polemic orice presupusă afirmaţie imposibil de combătut referitor la axiologia
literară. Iar ironia, întorsătura muşcătoare a frazei au transformat (cel puţin pentru mine) lectura
într-o definitivă plăcere. Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi, Fragmente literare

2.1. Metaforicul și absurdul două cai de revelare a adevăratei realitați.

12
 Scrierile autorilor filosofici nu doar că pun la îndoială capacitatea realitații de a
ne oferi adevărul cât și maximizează imaginea acesteia gasindu-i noi înțelesuri. Un exemplu îin
acest sens sunt „Nebunia liniștita” ,„Nebunia febrilă” si „ Nebunia lucidă”, sacrise de Matei
Visniec, care punctează moravuri omenești precum : agitația contemporană, necesitatea
calmului’ „Viața orașului continuă într-un ritm extrem de lent...Oamenii gândesc și ei cu
încetinitorul.De vorbit își vorbesc în ritmul unui cuvânt pe zi.Chiar și cand fac dragoste, totul
merge la fel de încet” în haosul fințial , limbajul folosit anapoda „Ca să poți trăi cu melcii trebuie
să înveți în primul rând să taci.Fiecare cuvânt pronunțat îți lasă în locul său,în gură,un melc.” ce
uneori trebuie oprit, dar și intriga dintre oameni,”Unde-i vremea melcilor pestilențiali,se întreba
lumea.Cel puțin ei erau atât de tăcuți...”
Paradoxal deși realitatea ar trebui să ofere toată sursa cunoașterii, acești autori ne
demonstrează că trăsăturile adevărate pe care le considerăm noi de capătâi în viziunea vieții
deseori sunt un vid neînțeles sau nu au primit deloc interes din partea noastră. În acest sens
viziunea hiperbolizată ajută creatorii de absurd să califice realitațile din jurul noastru. Ori prin
exagerare sau prin dezinteres total fată de neimportanța realității în calea adevăratelor căi de
cunoaștere. De exemplu : în opera scrisă de Matei Vișniec „ Bine, mama,da ăștia povestesc în
actu doi ce se-ntâmplă-n actu întâi” ,finalul lasă spectatorul să intre efectiv în conținutul piesei
prin ieșirea acestora din sala de teatru cu ajutorul unui artificiu aflat in scenă, personajele
lăsându-i pe cei care au vizionat cu următorul conținut moral” minciuna ,prostia și ura au fost
personajele principale ale acestei piese. Fiecare spectator este un personaj principal. Nu ieșiți în
stradă. S-ar putea să fiți fluierați”
Măsura în care evenimentele unei vieți sunt redate într-un înteles cuprinzător care
3
stârnește interesul și nefcesitatea îndoieli din cititor redau,adevărata intenție a absurdității.În
acest sens moartea pentru regele din piesa Regele moare de Eugene Ionescu, nu este privită ca o
simplă finalitate a unei exitențe ci chiar dispariția întregului univers,sentimentul major al trecerii
în neființă apăsând nu doar pe muribund ci și pe întreaga creație : „Am o oglindă în măruntaie
,totul se reflectă,văd din ce în ce mai bine,văd lumea,văd viața care se duce... Mă văd. Dincolo
de tot și de toate sunt eu.Nu mai sunt decât eu, pretundindeni. Sunt pământul, sunt cerul , sunt
vântul , sunt focul.Sunt eu în toate oglinzile,sau sunt oglinga tuturor ?”

13
 2.2. Viata ca prim mijloc a scriitorilor

Inițial voi puncta câteva lucruri semnificative din antologia de teatru scurt 1977-2010 a
lui Matei Vișniec.
Aceasta se întocmește din o serie de lucrări ce se bazează pe diferite momente ale vieții
care sunt comutate la o stare . Spre exemplu: „În buzunarul cu pâine” acesta afirmă intr-
un interviu că o situație reală l-a inspirat în actul creator. Dar în esența sentimentele de
nesiguranță pe care le resimt cei 2 bărbați „ la Gura Fântânii”, în legătura cu salvarea câinelui
căzut , căruia îi este foame și cere o bucată de pâine. În aceeași ordine de idei evenimentele
istorice sunt în concordantă cu gândirea filosofică despre lume. În acest sens aduc ca argument
cele 2 scrierii : „Paianjănul în rană” care descriu spațiul răstignirii lui Hristos unde este introdus
factorul fricii , un paianjăn de care se înfricoșau toți cei trei răstigniți.
„Recviem” aduce în prim plan sfărșitul comunismului iar informațiile de către acesta
sunt transmise într-un mod foarte specific acestei proze din dialoguri între morți ai patriei care
își continuau viața și după moarte pastrandu-și forma și mintea. Manipularea si traumele
punandu-și amprenta asupra acestora chiar și în lumea de dincolo.
„Noi am fost maeștrii umorului macabru” se practica autoderiziunea fară teamă și făra
4
limite . La noi râsul a fost un mod de a supravietui . Concretizarea acestei afirmații se
regasește în multe din operele sale, deseori umorul fiind o cheie prin care stilul artistic se
refuleaza din capcana problematizărilor despre viată. Ca exemplu: „Welcome America” ne
introduse într-o pătura sociala foarte joasă, prostituția din România , care ajunge într-un final și
în America. Caracterele prezentate sunt tipice. Nu reprezintă o noutate dar felul abordării și
capacitatea de a întocmi o scurtă poveste care se află în umbra dialogorilor și care are ca scop
atragerea atenției asupra comportamentelor si moravurilor de joasă speță.
Eugene Ionesco afirmă despre opera sa „Delir in doi” cuplul este lumea însași,este
bărbatul și femeia,este Adam și Eva,cele doua jumătați ale umanității care se iubesc ,care se
regăsesc, numai sunt în stare să se iubească, care orice ar fi nu pot să nu se iubească, care nu pot
fi unul fară altul..... Lumea e in delir, nimic n-o mai poate reține pe acest topogan al nebuniei:
Planeta este gata să sară în aer..... . Aceasta afirmație cu toate că este una absurdă nu se desparte
cu nimic de esența lucrurilor de „lumea însăși” . În substanța acestui citat regăsim o oarecare

4
Matei Visniec – “Interviul de la Festival de la Avignon” 1992

14
caracterizare indirectă a lui Eugen Ionescu care reiese din aplicabilitatea afirmatiilor sale pe
care el le aduce în viziunea pe ansamblul a vieții, este un spirit empatic, se prabușeste odata cu
lumea, iar încercarea sa este ori de a face oameni să înteleagă la dezastrul la care a ajuns ori de
a-i salva.
Acest filosof al moravurilor găsește în fiecare personaj sau text scris de el o oarecare
trăsătura generală a oamenilor indiferent dacă sunt doua persoane , trei persoane cum este de
exemplu in „Lecția” (aici ne este relatat cadrul ciclic al întamplărilor care scot la iveală nevroza
profesorului care indiferent de elevi cu care intră în contact boala sa și caracterul său netratabil îl
face în final să îi ucidă). În aceeași ordine de ideei în „Regele moare” se optează pentru o viziune
asupra importanței acestuia. Moartea treptată a regelui este văzuta ca moartea oricarei ființe
umane. Odata cu boala care treptat îi duce viața spre finire începând din interior,detronand
„ tempul’ intern al persoanei ulterior cel fizic prin orbire si altor deficiențe fizice. Concomitent
cu acestea universului i se schimbă structura devine un spațiu bolnav, merge spre moarte.
Fața de acești doi mari scriitori spiritualitatea lui Blaga se transpune pe lânga operele sale
filosofice chiar în dramaturgia sa. Acesta optează pentru evenimente cu repere istorice de o
însemnătate puternică întamplările bazându-se pe religiozitate, filosofie de viată, și istoriografie.
Viața este reperul fundamental încercările sale de a o cunoaște nu depărtează cu nimic
metaforicul care îi conturează creația fiindcă prin aceasta i se relevă adevărata esența a lucrurilor
în “cruciada copiilor”, cruciații sunt copii și nu adulții dorința papei de a recăpata pămantul sfânt
il duce în postura de a trimite și copii pentru a împlini interesul religios.
În „ Mesterul Manole” se relatează întâmplarea efectiva a nuvelei dramatizată stilistic și
metaforic de Lucian Blaga. Cu toate că acesta păstreaza stilul clasic ardelenesc, optează prin
schimbarea certitudinilor obișnuite, cu metafore revelatorii dând sensuri nebănuite ale unor
întamplări realistice apropiindu-se cât mai mult de spiritualitatea sa.
Calitatea celor trei mari intelectuali nu a stat sub semnul unei negări existențiale, sau
probabil a unei continue separări de viața ci în sine realitatea le-a propus abordarea specifică,
atât absurdă cât și metaforică în propriul ei beneficiu.

2.3.Metafora sporește realismul.

15
 „O operă de artă si în general o creație de cultură mai au în afară de stil și o „ substanță”
Va trebui să facem așadar, și pentru moment, abstracție de stilul,ce-l îmbracă această substanță
și să ne întrebăm ce particularități prezintă substanța însăși,sub înfățișarea ei ceva mai
generica.De substanța unei opere de artă, a unei creații de cultură, ține tot ce e materie, element
sensibil sau continut ca atare, anecdotic sde idee, indiferent că e coerent sau mai puțin abstract,
palpabil sau sublimat. Să anticipăm putin – spre deosebire de substanța lucrurilor reale din lumea
sensibilă,substanța creațiilor nu posedă o semnificație și un rost prin ea însăși, aci substanța ține
parcă totdeauna loc de altceva, aci substanța este un precipitant, ce implică un transfer și o
conjugare de termeni ce aprțin unor regiuni sau domenii diferite. Substanța dobândește prin
aceasta așa – zicând un aspect “ metaforic”.5
Cuvântul “metafora” provine din limba greacă care însemna” a duce dincolo a duce în
colo și în coace”. Autorii latini din evul mediu și de mai târziu traduceau termenul cu acela de “
“translație” , “transport” , astăzi am zice “ transfer” .Fața de însemnatatea ce îi atribuie
cercetarile de pâna acum metafora câștigă pe urma meditațiiilor noastre enorm în importantă.
Conform dicționarului explicative român termenul de “ realism” este un curent care are
ca principiu de bază reflectarea realitatii in datele ei esentiale, obiective,caracteristice . Conceptie
potrivit careia lucrurile exista independent de faptul ca sunt percepute sau nu.
Dupa cum putem observa realismul este ceva in sine. Dar prin utilizarea metaforelor
acesta devine mai profund si trece de materialismul sau in esenta . Metaforele revelatorii sunt
destinate sa scoata la iveala ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizeaza, acestea incearca
intr-un fel relevarea unui mister prin mijloace pe care ni le pune la indemana lumea concreta,
experienta sensibila si lumea imaginara . In ajutorul metaforei revelatorii este si metafora
“plasticizanta” care reprezinta o tehnica compensatori , ea nu este chemata sa imbogteasca
faptul la care se refera, ci sa completeze si sa razbune neputinta expresiei directe sau mai précis
sa faca de prisos expresiei directe.
În acest sens “Cruciada copiilor” scrisă de Lucian Blaga relatează faptul real istoric și
împrejurările în care s-au petrecut acțiunile cruciaților asupra Ierusalimului . În structura acestui
text metafora intervine pentru a forma noi înțelesuri și a deschide un alt cadru ,larg, dar bogat
într-un nou subiect de cercetare. Este o abordare ce în fond sterge brutalitatea actului istoric dar
în același timp devine mai sângeroasă prin înlocuirea bărbaților cruciați cu niște tineri prunci,

5
Lucian Blaga – Geneza metaforei

16
copii pâna la vârsta de 10 ani. În esență se clarifică idea neputinței oamenilor țn fața religiei, dar
care în cazul de fată a deschis un regim de spaimă și de moarte pentru un scop egoist. Teodul,
călugarul catolic , este văzut ca un demon om fiind misterioasă ce dispare și reapare care are
putere asupra celorlalți oameni . Idealul cruciaților este exprimat prin metafora unui
multiexistențial, teodul înfățișandu-se și predicând în mai multe locuri în același timp, idee
imposibila real dar în contextul dat întareste tenta mistică a textului.
Concluzionând acest capitol ,deduc din toată expunerea ideii de metaforă că există un
oarecare sentiment de platitudine în realitate daca micile sale detalii nu ar fi sporite într-o tentă
misterioasă și bogată în idei de vre-un mijloc metaforic.

2.4.Absurdul o cheie metafizică și o sursă clara de filosofie.

În capitolele anterioare am dezbatut ideea unei legaturi profunde dintre realitate si absurd,
după cum am concluzionat acestea doua se aflau într-o legatura strânsă. Însă dacă privim din alt
unghi descoperim că aceasta are o conexiune întradevăr mai fina dar clara cu metafizica.
Adică fenomenele care nu pot fi percepute cu simțurile noastre , în cazul de față li se caută un
înțeles, iar rezultatul este unul dea dreptul fascinant. Dramaturgia devine o planșă unde se
ancoreză idei ce tind dintre legăturile dintre ele sa genereze o idee acestor imposibilități
umane de a transcede.
În concordanță cu această cheie vine și filosofia, care este „contemplare” după cum
afirmă Pitagora, valoarea problematicii puse în întrebare are mai multă însemnătate decât
răspunsul care poate fi, sau nu , aflat.
În “ Scaunele” de Eugen Ionesco se relevă o idee indescifrabila, moartea. Filosofia de
viață a celor doi bătrâni se regăsește total în rememorarea vieții, momentul cel mai apropiat de
trecere în neființă. Din dialogul celor doi tristețea este doar mijlocul ce definește neputința
rezitenței sau a negării morții. Finalul devine pe cât de absurd pe atât de moralizator,oratorul cel
așteptat cu stăruință să vină să le ofere suflul de viață prin dialogul său rememorator este surd și
mut. Astfel el este inapt să descrie cele întâmplate cu atât mai mult să aibă vre-o conștientizare
asupra lucrurilor pentru că realist le-a trăit, dar ele sunt atât de dezvoltate încât nu pot fi
recunoscute prin simțuri. „Oratorul se întoarce iar spre sală, zâmbește de parcă ar întreba, ca și

17
cum ar spera c-a fost înțeles, că a spus ceva, arată cu degetul celor de pe scaunele goale spre ce a
scris, “
Cea mai importantă problematică regasită la nivelul scrierii unui Ionesco este însăși
sensul vieții . Prin intermediul termenului de sens desemnăm scopul, finalitatea sau înțelesul unei
situații, în timp ce expresia “ sensul existenței” exprima faptele ce detrermina desfășurarea
posibilităților noastre.
Fără îndoială, că problematica sensului vieții reprezintă punctual arhimedic al oricarei
antropologii filosofice. Dificultatea abordării problematicii sensului vieții este relevantă de
complexitatea omului, iar maxima socratică,înscrisă pe frontispiciul tempului din Delphi,
” Cunoaste-te pe tine însuți” atrage atenția asupra necesității introspectiei, prin intermediul
căreia omul poate să identifice limitele, obstacolele care intervin în realizarea acestui scop sau a
acestui ideal. Numindu-și filosofia neosocratică Gabriel Marcel va considera că omul și-a piedut
referința divină și poate a devenit “ o întrebare fără răspuns” .
Nesiguranța, marile moravuri ale oamenilor, slăbiciunile lor, însăși delirul lor existențial
le arată goliciunea în fața existenței, neputinței găsirii unui sens, în schimb față de toți aceștia
Ionescu face un pas înainte, pentru că, sensul vieții este să-ți pui problema sensului vieții , dupa
cum afirma Constantin Noica.6
Dramaturgia s-a parcurge subiecte din sfera existenței în „Regele Moare” tragicul
existențial prin moartea fără de ajutor și neputința celorlalți de a te ajuta dupa cum afirmă
marele Cioran. “Fiecare om își poartă destinul său fără ca altul săși poată lua vre-o
responsabilitate ,în tocmai cum în suferinți ești singur nimeni altul neputându-și –o lua asupra
lui”.7
În “Lecția” , nevroza, obsesia , labilitățile psihicului transpuse într-o exprimare fizică. O
idee asemănătoare se regăsește și în “ Scaunele” unde tragismul gravitează în vederea
imposibilității de a opri ciclul tragfic al vieți. “Setea și foamea” expun omul în brațele cursului
vieții prins în capcanele destinului, prezența infernului dar și a unui colț de cer.
Eugene Ionescu este și un fin filosof , transpunându-și din gândurile sale
materializându-le astfel într-o operă dezvolta idei, deseori incerte cu sens parțial în mintea
autorului dar acceptateca fiind metafizice , curate în înțeles. Dacă idea neputinței înțelegerii unui

6
Constantin Noica – Carte de înțelepciune
7
Emil Cioran –Revelatiile durerii.Eseuri.

18
lucru ce trece peste simțuri este înțeleasă atunci mai ușor se poate sustrage o idée din-o mare
absurditate fiind acceptata ca fiind a ceea ce este.

19