George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d.

12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric

literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de
orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept
unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen
Lovinescu.

Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R.
Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia
Călinescu, împreună cu „femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este
transferat la Iași.

In 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat.
În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De
atunci, se numește Gheorghe Călinescu. Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la
gimnaziul Gheorghe Șincai.

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la
București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile
medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din
București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui
Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă
la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală
românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană
la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la
Universitatea din București.[3]
Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus
romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni
Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma,
primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921.
Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e
XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a
contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma
documentării în Arhiva Vaticanului.[4]
O influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale
lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește
pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul.
În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte
amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa
personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar
în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie
astfel un soi de poligon de încercări.
Cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931,
revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură
română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da
titlul cărții de eseuri.
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia,
denumite dorice, Arca lui Noe, Enigma Otiliei, Cartea nunții , Bietul Ioanide și Scrinul negru. A mai scris
versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile
mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
 În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12
martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura
poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

Studii scrise în alte limbi

Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

Studii de estetică și literatură universală

Principii de estetică (1939)

 Impresii asupra literaturii spaniole (1946)

 Sensul clasicismului (1946)
 Studii și conferințe (1956)
 Scriitori străini (1967)
 Ulysse (1967)
Poezie
Poezii (1937)

 Lauda lucrurilor (1963)

Lauda zapezii(1965)

Teatru
Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1943)
Ludovic al XIX-lea (1964)

 Teatru (1965)
Proză[modificare | modificare sursă]

 Cartea nunții (1933)

 Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
 Trei nuvele (1949)
 Bietul Ioanide (1953)
 Scrinul negru (1965)
Istorie și critică literară

 Viața lui Mihai Eminescu (1932)

 Opera lui Mihai Eminescu (1934)
 Viața lui Ion Creangă (1938)
 Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
 Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
 Universul poeziei (1947)
 Nicolae Filimon (1955)
 Gr. M. Alecsandrescu (1955)
 Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
 Vasile Alecsandri (1965)
Publicistică[modificare | modificare sursă]

 Cronicile optimistului (1964)

 Ulysse (1967)
Impresii de călătorie[modificare | modificare sursă]

 Kiev, Moscova, Leningrad, 1949

 Am fost în China nouă, 1953