George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d.

 12 martie 1965, Otopeni) a fost

critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici,
clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul
dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu
Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu,
după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.Primii
ani[modificare | modificare sursă]
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.[5] Copilul e crescut de
impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama
băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și
copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în
1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul
Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu
aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie
menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea –
evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a
prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este
o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte
probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G.
Călinescu“). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe
Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.
Anii de formare[modificare | modificare sursă]
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte
două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la
București, își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele
universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își
ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine
profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă
la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de
propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura
italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit
enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție.
Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin
intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie
cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe
substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să
traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni
Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni
Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe
colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și
călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba
italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a
apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de
modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente
diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce
nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul
următor.
Modele. Vasile Pârvan[modificare | modificare sursă]
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare,
în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan,
directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat
cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu
Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de
muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori
greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare
intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate
potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru
atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare,
dar omul poate înfrânge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește
atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca
îndemn și simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un
Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să
facă aceleași renunțări”.
Redescoperirea literaturii române[modificare | modificare sursă]
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh.
Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În
1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul
foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de
amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și
două numere din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria
sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă
rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de
poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la
revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de
criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română.
În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica
mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri.
Doctoratul în literatură[modificare | modificare sursă]
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii
faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare
pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său
volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl
trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de
literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota
maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea
din București.
Colaborări la revistele literare[modificare | modificare sursă]
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața
literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei
proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere
al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București
colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru
Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării
revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul
literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în
revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A
mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.