Universitatea

Valahia din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației
Specializarea - Pedagogia învățământului primar și preșcolar
Anul I

Opera literară
“Cartea nunții”
GEORGE CĂLINESCU





Studentă: Busuioc Elena Cosmina

• 1
 Biografia lui George Călinescu


George Călinescu s-a născut la data de 19 iunie 1899, a fost critic, istoric
literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a
culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după
alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și
Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o
modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în
actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se
folosește pentru a-l desemna formula "George Călinescu", apocrifă și eronată,
dar consacrată în mod solid de uzaj.
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e
crescut de impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa
cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu
„femeia din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este
transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la
Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa
naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum,
se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot
parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul
însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt
incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității:
tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin
interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“).
Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai.
În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul
Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul.
În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni.
Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu
lux de amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți
scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura
de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile
acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două
reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă
experiență e cea de cronicar1 la revista Viața

1 https://ro.m.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu

• 2
2 românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet

Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va

inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului,
care va da titlul unei cărți de eseuri.
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de
Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății
de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului
său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944
devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai târziu, din 1945,
devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București.
După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va
fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a
manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50
devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va
purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de
istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea
de Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale
sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura
spaniolă etc.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui
Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică,
după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra
literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează
spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de
folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume
separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore
Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a
ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici
literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea,
până în anul morții, în 1965.
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la
persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din
studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu
descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei,
narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este
un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura
unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru),
iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca
Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru

2 https://ro.m.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu

• 3
provine 3de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a
cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris
versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie;
publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile
optimistului.
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la
Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea
umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român”
(potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).


Opera literară “Cartea nunții”


În articolul Romanul și viața modernă (1932), G. Călinescu scria: Ceea ce
lipsește romanului românesc în genere, chiar când aduce însușiri remarcabile
de stil și culoare, este contactul cu viața (s.n) deoarece omul și femeia de azi
trăiesc în orașul concret cu baruri, teatre, cinematografe și cafenele, cu case de
modă și bazinuri de înot”, iar „tinerețea își concretizează sentimentalitatea nu
în Romeo și Julieta sau Dante și Beatrice, ci în Ramon Novarro și Greta Garbo,
și în vreme ce fetele visează să devină stele de cinematograf, tinerii sunt
zguduiți în somn de cariera lui Charpentier.”
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941),
autoprezentându-se, G. Călinescu notează: “ Intenția lui G. Călinescu, scriind
Cartea nunții, a fost pe de o partea de a se recrea, iar pe de alta de a face un
exerciuțiu minor în vederea unei plănuite opere epice, căutând a separa , prin
deslănțuire, elementul de liric care-i e( valabil ori nu) congenital”.
Plănuita operă epică cuprindea la momentul scrierii romanelor Cartea nunții
(1933) și Enigma Otiliei (1938), urmate de Bietul Ioanide (1953) și Scrinul Negru
(1960), ceea ce ne determină să avem bănuiala că opera de romancier a lui G.
Călinescu s-a realizat în urma unui veritabil program estetic, așa cum îi stă
unui scriitor de esență clasic-balzaciană. De altfel, autorul remarcă în Sensul
clasicismului (1946): „Marea literatură este în fond aceea de stil clasic, iar ce
este măreț în romantism, baroc aparține tot ținutei clasice...” și completa în
Tehnica criticii și a istorie literare: „Dacă nu poate4 fi el bun artist el însuși,
criticul trebuie să rateze, cel puțin, cât mai multe genuri. Ratarea este o
participare activă la procesul creator, o garanție de comprehensibilitate.

3 https://ro.m.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu
4 Istoria literaturii române din perspectiva didactică, proză, Gabriela Dinu, Calus Dobrescu, Nicolae Oprea,

editura Paralela 45

• 4
Criticul care n-a făcut în viața lui un vers, ba chiar își face o mândrie de asta,
care n-a încercat niciodată să facă o nuvelă sau un roman, acela e un fals
critic... Toți marii critici au făcut literatură și, contrar prejudecății comune,
literatură foarte bună, căzută în umbră numai prin renunțare”.
Ca atare, romanele lui G. Călinescu trebuie privite ca un tot unitar, in special
pe linia tipologiilor literare. Nu întâmplător, Felix Sima (Enigma Otiliei)
amintește de Jim Marinescu (Cartea de nuntă), dar îi creează deschideri lui
Ioanide (Bietul Ioanide).
Cartea nunții este un roman de dragoste, în genul lui Daphnis şi Chloe de
Longos sau ca şi Thalassa de Al. Macedonski, cu oarecare lirism idilic interior,
tratat însă într-o formă cu desăvârşire epică.
Practic se reistoriseşte eterna poveste maritală: Ion Marinescu - Jim, un
tânăr profesor universitar cu studii serioase în străinătate, se îndrăgosteşte de
Vera şi o ia in căsătorie. Intenția demonstrativă reiese din simplitatea voită a
subiectului şi din tratarea lui astfel încât prin haina țipător de modernă să
transpară schemele eterne ale iubirii.
Eroii se numesc Jim, Bobby, Vera, Medy, Lola, Dora şi, conform
recomandărilor din articolul Romanul și viața modernă, conduc automobile, se
sărută în tren, asistă la competiții de box, frecventează ştrandurile.
Sosit în țară cu sufletul saturat de contrarietăți, tânărul doctor în litere Ion
Marinescu - Jim, era mistuit de o dorință, la reactivarea căreia contribuie şi
întâmplarea din tren (profitând de întuneric, sărutase o fată necunoscută,
tovarăşă de compartiment, în fapt viitoarea soție Vera): "Simțea nevoia să
iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-o ocrotească şi s-o țină în casa lui, în
stăpânirea lui" (s.a.). Se gândea încordat la prietenele din adolescență: Dora,
Lola şi Medy, interogându-se intrigat care dintre ele ar putea corespunde unei
eventuale proprietăți afective. Jim se simțea îndrăgostit de umbrele prietenelor
sale, dar comunicarea sentimentelor se dovedea aproape imposibilă din cauza
nuanţei de camaraderie spre care evoluase prietenia. Continua să cultive, sub
rezerva unui anumit grad de indiferență, prietenia cu Vera, fata din tren, pe
care întâmplarea5 i-o adusese din nou în față, dar numai "din nevoia unui
exercițiu sufletesc, din vanitatea de a putea dispune, oricând ar fi voit de o
fată" (Ion Bălu).
Ce-l determină pe Jim să dorească impetuos căsătoria? Explicațiile sunt
felurite. Pe de o parte, a fost invocată versiunea romancierului conform căreia
fiecare cuplu uman reeditează perpetuu legenda lui Adam şi a Evei: "Dacă n-am
fi decât noi doi pe acest pământ, monologhează Jim, roadele lui ar fi
miraculoase. Din noi ar ieşi zece trupuri, din cele zece o sută, din cele o sută o

5 5 Istoria literaturii române din perspectiva didactică, proză, Gabriela Dinu, Calus Dobrescu, Nicolae Oprea,

editura Paralela 45

• 5
mie şi aşa mai departe şi peste câteva mii de ani pământul ar fi din nou un
furnicar de oameni ieșiți, toți, din noi doi”.
Pe de altă parte, Jim caută prin căsătorie afecțiunea de care fusese lipsit în
copilărie, dar6 şi un suport moral în lupta pentru existenţă: "De acum - îi
mărturiseşte Verei, tu eşti numai a mea, şi soarta mea este şi a ta... Eu nu am
de acum încolo alt scop în viață decât să te ocrotesc pe tine, iar tu trebuie să
mă ajuți să-mi fii credincioasă ca să pot izbuti în viață”. În termeni asemănători
va monologa mai târziu și Felix Sima din Enigma Otiliei fără ca proiectata
căsătorie să se rezalizeze.


În Jim Marinescu, „există sâmburele omului superior, care are nevoie
ulterior de liniștea necesară creației”. (Ion Bălu) Știind că de acum înainte
viața lui se va desfășura după un program strict de activitate, el vrea să își
rezolve de la început problemele erotice: căsătoria odată încheiată, iubirea
va trece pe un plan secund.
Este, de fapt, momentul pe care îl simte și Otilia, părăsindu-l pe Felix și
căsătorindu-se cu Pascalopol. În timp însă, Vera, sărind peste momentul Otiliei,
devine doamna Ioanide. (Bietul Ioanide).
Dacă Jim nu are naivitatea lui Daphnis, în schimb Vera reeditează zbuciumul
erotic trăit de Chloe. Lipsită de afecțiunea părintească - orfană de tatăl ei,
neglijată de mama - Vera Dăruiește iubirea fără reticențe. Asemenea fetei de
împărat din poemul eminescian Luceafărul, Vera aspiră la altceva, care o umple
de spaimă, dar și de o dulce așteptare. Iubind, își descoperă propriul corp:
„Ședea mult timp în fața oglinzii, lipită cu umărul gol și chipul pe cristalul rece,
tulburată de cealaltă soră lipită de trupul său. Sânii mici o dureau cu
Corespondențe dulci de-a lungul coapselor. Când își trăgea ciorapii,
prelungea cât mai mult alunecarea mâinii de-a lungul pulpelor și-i plăcea să
meargă cu piciorul gol pe parchet.”
În Cartea Nunții, ca mai târziu în Enigma Otiliei, Bietul Ioanide sau Scrinul
Negru, întâlnim o altă față a romancierului, mult deosebită de cea descrisă
înainte. Descrierea casei cu molii ne duce în plin Hoffmann: încăperile sunt
semiobscure, ticsite cu mobilier vechi, peste care s-a depus pulberi fine; în
scrinuri zac cutii pline cu dantelă neagră, pene de struț, nasturi mari de os,
mănuși de dantelă fără degete etc. Mirosul este caracteristic: „Era o duhoare
închisă de cireșe mucegăite, un butoi băhnit, de salpetru amestecat cu bale de
melc fără casă, de lemnărie putredă, șoareci, de gândaci striviți, de stofe
alterate , peste care plutea adierea parfumului de patșchouli și naftalină”.

6 Istoria literaturii române din perspectiva didactică, proză, Gabriela Dinu, Calus Dobrescu, Nicolae Oprea,

editura Paralela 45

• 6
 În acest univers trăiesc șapte femei de diferite vârste, toate singure, cu o
singură excepție, și o bătrână osificată, Iaca, care așteaptă cu resemnare
sfâșitul , profesorul Silivestru Capitanovici, celibatar ursuz si studios si „un dom
Popescu”, sotul Tantei Caterina, pensionar de sorginte caragialescă, de tip
burghez fanfaron, neserios, autor de teorii inconsistente si universale. În afară
unor minime și necesare legături, familia refuză relațiile cu exteriorul.
Din acest mediu încremenit în timp evadează Jim, care se va căsători, , urmat
de tanti Lisandrina. Încercarea lui Silivestru de a părăsi casa cu moliile
eșuează. Incapabil de gesturi decisive,, simțindu-se în siguranță numai în
preajma familiei „se temea ca nu cumva, îmbiat, să iasă pe ușa mare a
obișnuințelor lui, acesta să se închidă ermetic și el să rămână afară în mâinele
unei ființe necunoscute.”
Și într-o noapte, la întâia lui aventură erotică, constată îngrozit că “ moliile îi
mâncase și lui pe nesimțite virilitatea” și în minte cu obsesia sterilității, se
sinucide.
Romanul este ancorat în realitatea anilor ‘30. Jim se întorsese în țară într-un
moment în care mișcarea de avangardă era încă în prim-planul actualității
literare.

Discută despre fenomenul arghezian (Arghezi era revendicat de modernişti,
numele lui il întâlnim in Manifestul revistei "unu", "Integral" îi dedicase un
număr special cu prilejul implinirii a 45 de ani), prietenele lui Jim, studente,
critică malitios teoria capodoperei a lui Mihail Dragomirescu, Jim se deplasează
într-un "Peugeot" prafuit, visându-se la volanul unui elegant "Renault" sau
"Mercedes-Benz", Medy, Lola, Jim, Bobby vorbesc la telefon…
, Ca atare7 Cartea nunții este romanul a două lumi, una ultraarhaică şi alta
ultramodernă (Perpessicius, Mențiuni critice, vol. V).
Astfel, la o relectură a romanului, elementele ostentativ moderne par vetuste,
el interesând numai prin schema clasică.
Cartea nunții reprezintă începutul unui ciclu romanesc, după cum Scrinul negru
reprezintă sfârşitul. Romanele trebuie văzute împreună ca rod al observatiei
sociale a scriitorului.

7 Bălu, lon, G. Călinescu eseu despre etapele creației, Ed. Cartea Romanească, Bucureşti, 1970; Micu,

Dumitru, George Călinescu, între Apollo și Dionissos, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979.

7 Istoria literaturii române din perspectiva didactică, proză, Gabriela Dinu, Calus Dobrescu, Nicolae Oprea,

editura Paralela 45

• 7
 Bibliografia


• Istoria literaturii române din perspectiva didactică, proză, Gabriela
Dinu, Calus Dobrescu, Nicolae Oprea, editura Paralela 45

• Bălu, Ion, G. Călinescu eseu despre etapele creației, Ed. Cartea
Românească, București, 1970; Micu Dumitru, George Călinescu,
între Apollo și Dionissos, Ed. Minerva, București, 1979.

• https://ro.m.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu

• 8


• 9