Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
II. Tipăriturile
1. Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care există informații, au
apărut la Sibiu, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea: Catehismul din 1544 din
care, din păcate, nu a ajuns la noi niciun exemplar; și Evangheliarul slavo-
român, zis și Petersburg, tipărit în 1551-1553 de către Filip Moldoveanul
(Maler), gravor și tipograf moldovean.
2. Începând din 1559 până în 1581 apar la Brașov 11 tipărituri care se leagă de
numele diaconului Coresi: Catehismul (1559-1560), Tetraevanghelul (1561),
Pravila (1560-1562), Apostolul (1563), Cazania I, Molitvenicul (1567),
Psaltirea (1570), Liturghierul (1570), Psaltirea (slavo-română-1577),
Psaltirea (slavo-română-1576-1578-s-a păstrat o filă), Cazania II (1581). Prin
1588 apare o Psaltire slavo-română, editată de Șerban Coresi, fiul diaconului.
3. La Orăștie, singura carte tipărită în secolul al XVI-lea este Palia, cea mai
veche versiune românescă a primelor două cărți din Biblie: Bitia (Facerea sau
Geneza) și Ishodul (Ieșirea sau Exhodul). Palia de la Orăștie ocupă un loc
deosebit printre textele românești din secolul al XVI-lea, atât prin calitatea
traducerii, cât și datorită faptului că provine dintr-o regiune mai slab
reprezentată prin texte.
4. La Oradea sau la Cluj s-a tipărit o carte de cântece calvinești din care a fost
găsit, într-o carte legată în 1601, un fragment care conține 10 cântece religioase
calvine, a cărui particularitate este că a fost scris cu litere latine și cu ortografie
maghiară, i se spune curent Catrea de cântece a lui Pavel Tordași sau
Fragmentul Teodorescu.
5. În 1593, la Cracovia, s-a tipărit, cu alfabet latin și ortografie polonă, rugăciunea
Tatăl nostru. Varianta manuscrisă, cu litere latine, a fost realizată ca mostră de
limba română de boierul moldovean Luca Stroici, la cererea scriitorului polnez
Stanislaw Sarnicki.
Astfel, din secolul al XVI-lea ne-au parvenit 16 tipărituri și 8 manuscrise;
încă o tipăritură și două manuscrise despre care există unele informașii, s-au
pierdut.
Privită în ansamblu însă, limba română din textele scrise în secolul al XVI-
lea prezintă aspecte omogene, dar și divergente; între limba acestor scrieri și
graiurile vorbite în regiunile unde au fost redactate, traduse ori copiate sau
graiul celui care traducea sau tipărirea, există o strânsă legătură.
O sinteză a particularităților lingvistice comune tuturor textelor scrise în
secolul al XVI-lea a fost făcută de I. Gheție (1978, 77-96) și de Șt. Munteanu și
V. Țâra (1983, 72-77):
- păstrarea lui ă etimologic în cuvintele de origini diferite: blăstema,
fămeie, părete, năsip, păhar;
- păstrarea lui e nesincopat în: derept, derege;
- prezența lui î etimologic la inițială î: împlea, îmfla;
- m păstrat în rumpe;
- numeroase substantive fac pluralul în –e, -ure: grădine, groape,
rane;locure, chinure;
- vocativul în –e: oame, nebune;
- larga circulație a formelor verbale iotacizate: eu spui, auz, poci;
- auxiliarul perfectului compus la persoana a III-a, singular are forma
au: el au spus;
- folosirea prepoziției pre;
- numeroase forme prefixate cu ne-: negata, negândire; și fome
realizate cu sufixul –ură: adăpostitură, adevărătură, asemănătură;
- În privinșa lexicului, au fost înregistrați: termeni care azi au dispărut
sau au fost păstrați în unele graiuri: arină (nisip), lucoare (lumină);
termeni care s-au păstrat, dar au suferit o evoluție semantică:
adunătură (sfat), ciudă (mânie), mișel (sărac).
Alături de trăsăturile comune, limba română scrisă din secolul al XVI-lea
conține și numeroase particularități divergente, specifice anumitor zone.
Al. Rosetti, pe baza unor trăsături fonetice, a distins existența a două
grupuri dialectale:
1. un grup dialectal nordic, ce cuprindea Moldova, nordul Ardealului și
Maramureșul;
2. un grup dialectal sudic, cuprinzand Țara Românească și sudul
Ardealului.