LINGVISTICA COMPARATIV-

ISTORICĂ ÎN SEC.XIX
1. Interesul pentru limba sanscrită.
2. Metoda comparativ-istorică: structură și principii.
3. Franz Bopp (1791-1867). Descrierea organismului
limbilor.Teoria aglutinării.
4. Rasmus Kristian Rask (1787-1832).Legea I a mutației
consonantice.
5. Începuturile filologiei comparate: germanistica,
indo-europenistica, slavistica, romanistica.
- Iacob Grimm (1787-1867).Deutsche Grammatik.
Legea a II a mutației consonantice. Legile modificărilor
fonetice.
- A.Vostokov (1781-1864). Cercetarea limbilor slave.
- Friedrich Diez (1784-1876) – prima gramatică
comparată a limbilor neolatine.
• 6. Wilhelm von Humboldt – inițiatorul psihologismului
lingvistic.Limba ca organ configurator al gîndirii. Limba ca
energeia. Cele 3 tipuri de limbi. Antinomiile lui Himboldt.
 7. August Schleicher (1823-1868).Arborele genealogic
al limbilor indoeuropene.
• 8. Curentul logic în lingvistică. Elaborarea unor principii
comune pentru toate limbile.
• 9. Curentul psihologic. Heymann Steinthal. Spiritul limbii.
• 10.Ideologia pozitivistă.
Școala Neogramaticilor (Junggrammatiker). Karl
Brugmann, Hermann Osthoff.
Școlile antipozitiviste/antineogramatice.
Lingvistica istorică înseamnă în I rând o anumită
metodă de cercetare a faptelor de limbă: metoda
comparativ-istorică.
Principiul de bază al acestei metode este asemănarea
dintre formele gramaticale aflate fie în granițele
aceleiași limbi, fie în limbi diferite.
Ex.- de la ac.principiu a pornit Schleicher când a
formulat ipoteza că limbile indo-europene au același
strămoș (o limbă care nu s-a păstrat);
- lingv. români au formulat ideea unei române comune,
din al cărei trunchi s-au dezvoltat ramificațiile:
dialectele.
 Structura metodei comparativ-istorice:
-legile fonetice
-schimbările fonetice neregulate (sau
„accidentale”)
-analogia
Rezultatele obținute prin aplicarea metodei
comparativ-istorice:
reconstrucția unei limbi
clasificarea limbilor ( 2 criterii: genealogic și
tipologic).
 Există asemănări importante pentru că dovedesc o
anumită evoluție istorică și întăresc convingerea unei
succesiuni genealogice,dar există asemănări care arată
jocul hazardului lingv.
1. Asemănări între onomatopee și
între cuvinte imitative
2. Asemănări între cuvinte
„infantile”
3. Asemănări datorate
împrumuturilor
4. Suprapuneri întâmplătoare
1. Asemănări între onomatopee și
cuvinte imitative
Ex.: cucul lat. cuculus
greacă kokkv
rus. kukusca
engl. cuckoo
franc. coucou
Asemănările sunt cauzate aici de faptul că fiecare limbă a în-
cat să oglindească, prin structura fonetică a substantivelor, su-
netul caracteristic al cucului. Ac. este doar un fapt întâmplător.
2. Asemănări între cuvinte „infantile„
Româna și chineza au în comun un cuv.
asemănător prin care este denumită mama.
Aceleași limbi posedă termeni asemănători p/u
referirea la sora mai mare:
rom. țață
chin. țieție.
Aceste similitudini nu prezintă interes p/u met.
comp.-istorică. Cuvintele care se aseamănă au
o structură fonetică simplă și apar, în I rând, în
vorbirea copiilor.
3. Asemănări datorate
împrumuturilor
Cuvintele ciorap, chebab, bacșiș, haram se
găsesc atât în rom., cât și în turcă. Împrumuturile
au loc între limbi neînrudite.
Știința istorică a limbii arată că este imposibil să
se demonstreze că termenii comuni își au originea
într-o altă limbă mai veche decât româna și turca.
Desigur, într-o asemenea împrejurare, nu s-ar mai
putea vorbi cu certitudine despre împrumuturi.
 4. Suprapuneri întâmplătoare
Forma de Ac. a pron. pers. de pers.I sg.
mine este comună în tătara vorbită pe Vol-
ga și în română. Identitatea aceasta nu
dovedește nimic din p. de ved. compara-
tiv-istoric, p/u că celelalte forme ale siste-
mului pronum. pers. din tătară nu mai
sunt asemănătoare cu corespondentele
lor românești.
Legile fonetice
reprezintă un punct de reper esențial în investigația istorică a
unei limbi sau a unui grup de limbi. În același timp sunt și un
îndreptar în stabilirea etimologiilor.
Ex.: rom. cânta Asemănare între unități
fr. chanter lexicale
it. cantare
sp. cantar
port. canta
Asemănarea este evidentă. Toate exprimă aceeași noțiune.
Fiecare verb din cele enumerate reprezintă un cuv. din nucleul
lexical al limbii respective (nu sunt împrumuturi – termenii din
vocab. fundamental nu se îmrumută).
Toate ac. verbe reproduc un verb dintr-o limbă mai veche decât
ele (latina): verbul cantare (nu este asemănare).
Un caz relevant ne oferă și morfologia
Pers. a III-a și a IV-a a verb a fi
în sanscrită formele asti și santi
în lat. prin est și sunt
în gotică prin ist și sind
în slava veche prin esti și săntă.
Aceste forme verbale nu sunt nici imitative și nici „infantile”. Ele
nu puteau „migra„ prin împrumut dintr-o limbă în alta, caci apar
țin vocab. fundamental al fiecărei limbi.
Și o asemănare întâmplătoare este exclusă, deoarece formele
verbale enumerate sunt forme neregulate. Este mult mai firesc
să se considere că asemănările se datorează originii comune a
tuturor acestor forme. Dar aici formele verbale-etimon nu ne
mai stau la dispoziție (ca în cazul verb. latinesc cantare).
 Asemănări din punct de vedere comparativ-istoric – în
cazul schimbărilor fonetice.
Lat. lacte rom. lapte
pectus piept
directus drept
Asemănarea cuvintelor reflectă chiar înrudirea lor.
avem astfel exprimată o lege care caracterizează o
formă de tranziție fonetică de la limba latină către
limba română:
grupul consonantic latin –ct- se transformă în
grupul consonantic românesc –pt-.
Tot o lege fonetică avem și în asemănarea
dintre lat. cantare și rom. cânta: vocala a
urmată în lat. de cons. n sau m devine în
rom. â:
Lat. blandus rom. blând
lat. campus rom. câmp
lat. anima rom.(arhaic)
înemă
O astfel de lege ilustrează principiul
schimbărilor fonetice regulate.
Legile fonetice reprezintă un punct de reper în
investigația istorică a unei limbi sau a unui grup de
limbi.
Orice lege fonetică se caracterizează prin 2 trăsături:
1. funcționează numai în succesiune, adică de la limba-
mamă la descendenții ei: de la slava comună la rusă etc.
2. funcționează pe o durată limitată. Această caracte-
ristică are importante implicații p/u etimologie.
Ex.: lat directus și rom. Direct.
Am putea crede că adj. (sau adv.) românesc ne-a fost
transmis nemijlocit, din latină.
Nu este așa: – în rom. direct a apărut de puțină vre-
me (sec.XIX); - grupul -ct- din cuv. rom. ar fi trebuit
să sufere acțiunea legii fonetice descrise mai sus.
 Lege fonetică
Ex.: grupul consonantic –ct- din latină:
octo, directus „drept”, lacte(m) 
-pt- (rom.): opt, lapte, drept
-tt- (ital.): otto, latte, diretto
-t- (franc.): huit, laite, droit
-ch- (span): ocho, leche, derecho

Ex.: a urmat de n (lat.) > â (rom.)

Lat. canem rom. câne – câine
panem pane – pâine
manus mână
Complementarele legilor fonetice.
Alături de principiul corespondențelor fonetice regulate, se
întrebuințează și alte principii explicative:
- schimbările fonetice accidentale („accidente
fonetice”)
- analogia.
Se deosebesc de legile fonetice prin:
- acțiunea lor nu e limitată ca durată. Se pot identifica fenomene
accidentale fonetice sau de analogie atât în istoria unei limbi, cât
și în starea ei actuală.
- nu au regularitatea legilor fonetice. Sunt socotite legi pentru că
funcționarea lor este uniformă.
- individualizarea analogiei – o analogie poate să nu fie numai
fonetică, ci și (mai ales) morfolog., sintactică sau lexicală.
 Schimbări fonetice
„accidentale”
1. asimilarea
2. disimilarea
3. metateza
4. sincopa
5. anaptixa
Cea ma importantă schimbare fonetică accidentală este
asimilarea.
Asimilarea – modificarea unui sunet dintr-un cuvânt
petrecută sub influența altui sunet din același cuvânt.
Sunetul afectat preia proprietăți acustico-articulatorii ale su-
netului ce influențează modificarea.Preluarea acestor pro-
prietăți poate fi parțială sau totală:
Ex.: lat. subfero > suffero. Asimilarea în cazul de față este
Transformarea totală a lui /b/, mai precis identificarea lui cu
/f/.
După natura sunetelor care participă la proces, asimilarea
poate fi: vocalică, consonantică, mixtă.
Asimilare vocalică – modificarea
unei voc. de către o altă voc.
Ex.: în graiul moldov. /i/ a asimilat parțial pe /a/ -
băiat, tămâiat,se pronunță băiet, tămâiet (aici
/i/ este semivocalic);
/ă/ final (sau poate /a/ final din cuv. vechi rom.
measă a determinat dispariția lui /e/ și s-a ajuns
în forma cunoscută azi masă;
/o/ din celofan a asimilat complet pe /e/:
colofan. (ciolofan).

Asimilări consonantice – rom.
șoșon> franc. chausson (al II-
lea /ș/ era de fapt /s/. Deci, /ș/ l-a
asimilat complet pe /s/;
Un fenomen similar – în cazul
neolog. șosetă (șosete)
(franc.)-/s/ l-a asimilat pe /ș/ și a
dus la apariția formei sosetă.
Asimilare mixtă – modificarea unei vocale
sub influența unei consoane, sau invers.
Ex. (palatalizarea): /b/ a devenit /gh”/ sub
influența lui /i/ (bine> gh”ine);
/t/ a devenit /k”/ sub imfluența lui /e/
(frate> frak”e).
Asimilarea poate fi în contact sau la
distanță, parțială sau totală
Disimilarea – când același sunet
apare de 2 ori în cuv., se recurge la
o simplificare ce constă în
modificarea unuia dintre cele două
apariții ale sunetului:
coridor>colidor;
proprietate >propietate
(dispariția sunetului).
Metateza – inversarea ordinii de apariție a 2 sunete
într-un context fonetic:
logodnă devine logondă
potcoavă - poctoavă
necesitate - nesecitate
sculptură - scluptură.
Ca și asimilarea sau disimilarea, metateza explică
unele fapte de istorie lingvistică. Originea lat. a cuv.
pădure (>paludem) e explicabilă prin
- legea fonetică –l- intervocalic (lat.) > -r- (în rom.)
- metateza cons. /l/ și /d/ (sau poate metateza
cons. /d/ și /r/.
Sincopa – căderea unei vocale aflate între 2
consoane.
Ex.: lat. directus > rom. drept (e implicată o lege
fonetică + sincopa lui /i/).
În cuvintele latine calidus, viridis,
vestimentum care sunt etimonurile cuv. rom.
cald, verde, veșmânt s-a produs același fenomen.

Anaptixa – apariția unei vocale între 2 consoane.

Ex.: pronunția adiministrație se explică prin
anaptixă.
Analogia
Ca și schimbările fonetice „accidentale”, analogia produce
modificări, datorită cărora regularitatea legilor fonetice este
tulburată. Orice analogie (în sens. larg al termen.) presupune
existența unui model. În cazul analogiei lingv., modelul poate fi
de natură fonetică, morfologică, sintactică sau lexicală.
Ex.( analogie fonetică):
- p/u prezența lui /m/ în cuv. octombrie, explicația o dă
analogia – modelul este perechea de cuv. septembrie –
noiembrie (inovația constă în introduc. cons. /m/ după voc.
/o/ și înainte de /b/
- duminică – accentul pe I silabă, prin analogie cu vineri,
sâmbătă.
Analogia morfologică
În textele rom. din sec. al XVI-lea – 2 forme de participiu p/u
Verb. a face: au fapt și au făcut.
Partic. fapt > lat.factum – se explică prin acțiunea legilor fonet.
Făcut e explicat prin analogie, pe baza modelului crescut,
născut.
Perf. simplu fepse (verb. a face) – o creație analogică, al cărei
model probabil e reprezentat de seria fripse, supse.

Analogie lexicală
Etimonul adj. (adverb.) rom greu > lat. gravis. Gravis a suferit
schimbare datorită analogiei cu antonimul său levis care a deve-
nit astfel model. Gravis > grevis > greu.
Aplicarea metodei
comparativ-istorice conduce
la:
- o mai exactă cunoaștere a
trecutului limbilor
- reconstrucția unei limbi
- clasificarea limbilor
 Reconstrucția constă în tentativa de a reface,
pornind de la fapte avute la dispoziție, o parte
a formelor pe care le-ar fi putut avea limba-
strămoș (limba-bază).
Reconstrucția implică anumite rigori:
1. Când se urmărește reconstrucția unor forme
gramat. se impune alegerea acelor forme atestate
d/e care se știe că sunt cele mai vechi în l-ba sau
în limbile supuse comparației.
2. Este studiat fiecare sunet din structura formei
considerate relevante p/u reconstrucție.
3. Se ține seama de legile fonetice specifice
fiecărei limbi.
Reconstrucția
- dinspre prez. spre trec., prin deducție.
- rezultatele au un caracter mai mult sau mai puțin
probabil și ipotetic.
- cele mai mari șanse de reconstrucție sunt la nivel
fonetic.
Ex.: p/u rom. coapsă sau foaie, lucrurile, din p.de ved. etimol.,
sunt limpezi, deoarece etimoanele latine sunt bine cunoscu-
te din texte și au avut urmași și în alte limbi romanice
Lat. coxa – dalm. kopsa, reto-rom. cossa, fr. cuisse,
provans.cuessa, catalană cuxa, span. cuja
Lat. folia – ital. foglia, fr. feuille, span. hoja, port. folia.
La nivel morfologic o
reconstrucție are șanse de a fi
„corectă”doar în ceea ce privește
rădăcina. Desinențele se pot
pierde (ex. lui /s/ din lupus,
care nu s-a mai păstrat în nici o
limbă romanică).
Pentru nivelul sintactic și semantic
posibilățile teoretice și practice ale
reconstrucției scad. E greu de revăzut
ce funcții sintactice pot avea formele
reconstruite într-o propoz. Forma și
funcția unei unități lingvistice sunt
separabile doar în teorie.
La nivel semantic – nu există
corespondențe semantice ale legilor
fonetice.
Etimologic.
Nu se poate reconstrui o formă pe
baza unei alte forme, ea însăși
reconstruită.
Nu se poate propune în etimologie
un etimon reconstruit, dacă nu
există o convergență a ipotezelor.
Reconstrucția etimonului rom. fluture
P/u fluture se reconstituie un lat. neatestat
*flutus (< flutare „a fâlfâi”), it. flutola
„specie de fluture de talie mică”.
(Din existența corespondentului fluture în
albaneză –interpretat nu ca un împrumut din
lat. în această l-bă, ci ca un cuv. moștenit în
substratul iliric.
G.Ivănescu a dedus un alt etimon al cuv. rom.
trimițând către un probabil radical traco-
getic).
Reconstrucția etimonul. lat. neatestat
*credentia (<credere)
al rom. credință este însă sigură
datorită corespondenței perfec-
te atât la nivel formal, cât și semantic
între cuv. originar și urmașii săi
romanici (it. credenza, vechi sard.
credenca, logud.credenzia,
vechi fr. credence, port. crenca,
cat. creansa).
În orice gramat. istorică a l-bii rom. vom
găsi liste cu transformările fonetice de la
lat. la rom., transformări care explică
formele reconstituite ale unor cuv. în faze
istorice intermediare ale limbii între
punctul de pornire,l-ba lat. și stadiul
actual:
Ex.: lat. lingua > *lengua > *lembă > *limbă
lat. esse iste > *eccestu > *acest
lat. imperator > *emperatu > * ămperatu
> *împărat
 Clasificarea limbilor
Criterii de clasificare:
 Criteriul genealogic
 Criteriul tipologic
 (morfologic)
Clasificarea limbilor după
criteriul genealogic
- limbile se grupează pe baza strămoșului lor
comun
- unitatea de clasificare utilizată este
familia.O familie este alcătuită din acele
limbi care provin din aceeași limbă-bază.
Ex.: limbile romanice form. o familie;
limba-bază – latina;
limbile slave; limba-bază – slava veche.
.
O familie poate fi alcătuită și
din familii de limbi: latina
împreună cu slava veche, cu
sanscrita și cu greaca au o
serie de asemănări – familia
limbilor indo-europene.
Limba-bază a unei familii
poate fi atestată sau neatestată.
 1.
Familia limbilor indo-europene
(vorbite în cea m. mare parte a Europei, în
America și într-o parte a Asiei): sanscrita,
greaca, latina, slava veche,
protogermanica, traca etc.
2. Fam. limbilor semito-hamitice (N și
N-E Africii, Penins. Arabică): ebraica,
egipteana, araba și limb. etiopiene.
 3. Fam. limbilor fino-ugrice: magh.,
finland., lapona,estona.
 4. Fam. limbilor ibero-caucaziene:
gruzina (georgiana).Unii cercetători susțin
că în ac.fam. ar trebui inclusă și basca
(l-ba unei minorități etnice din Spania).
 5. Fam. Iimbilor manciuro-tunguse (2
grupe): l.manciuriană și l.evenă (vorbite în
Siberia și China).
 6.Fam. limbilor chino-tibetane (2 gru-
pe): gr. chino-tibetană (chineza, siameza,
(vietnameza); gr. tibeto-birmană (tibetana,
birmana).
 7.
Limbile indoneziene, polineziene,
australiene, microneziene și
melaneziene. Sunt așezate convențional
în ac. fam. Nu sunt dovezi că sunt înrudite;
criter. unirii într-o grupă – geografic.
 8. Limb. indienilor americani -
populațiile din America de N și America
Centrală: maia, azteca, tolteca.
 9. Fam. limbilor dravidiene = 20 de
limbi vorbite în India și în Sri Lanca.
 10. Fam. limbilor turcice: turca, tătara,
turcmena, uzbeca, azerbaidjana, kazaha.
 11. Fam. limbilor mongolice: halha-
mongola (în R.P.Mongolă și China),
buriat-mongola (în fosta U.R.S.S) și
kalmâka.
 12. Limbile africane – grupurile bantu,
hotentote și sudaneze.
(Vezi E. Ionescu, Manual de lingv.
generală, București,1997,
pp.27-28).
Clasificarea după criteriul
tipologic
Limbile mai pot fi clasificate și după
structura pe care o au.
Structură – un ansamblu de unități
(elemente) aflate în relații variate,
astfel încât ansamblu constituie
un întreg.
O structură este ca un fel de mecanism.
Recunoaștem într-o limbă o structură
fonologică -> ansamblu de sunete, se combină
după anumite reguli – rădăcini, radicali și
desinențe (unități morfologice) care
contractează între ele diverse relații – structură
morfologică.
Cuv. intră în relații de sinon.,antonim.,
câmpuri conceptuale – structura lexico-
semantică.
Cuv. se combină după anumite reguli în prop.,
care definesc structura sintactică a unei
limbi.
Majoritatea limbilor se
caracterizează printr-o
succesiune „clasică” de
incluziuni:
fonem -> rădăcină ->
cuvânt -> propoziție.
La clasificarea tipologică s-a ales ca punct
de reper nu l-ba însăși, ci un nivel al ei –
morfologia.
Dintre toate tipurile de structuri dintr-o
limbă, structura morfolog.
este cea mai stabilă
și cel mai puțin expusă inovațiilor

Clasificarea propusă în continuare se

prezintă ca o succesiune de opoziții:

Limbi izolante / limbi neizolante

aglutinante /neaglutinante
(flexionare)

analitice/sintetice

polisintetice

( incorporante)