OBSERVAŢII PRIVIND FLEXIUNEA SUBSTANTIVELOR

ROMÂNEŞTI MOŞTENITE
NORU (< LAT. NŬRUS) ŞI SORU (< LAT. SŎROR) ÎN SECOLUL
AL XVI-LEA

OANA UŢĂ-BĂRBUESCU, DANA-MIHAELA ZAMFIR

Universitatea Oxford
o_barbulescu@yahoo.com
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”
danamihaela.zamfirv@gmail.com

Cuvinte-cheie: conservare la nivel morfologic, devocalizarea lui -u final,

sufixe posesive, asimilare.
Keywords: morphological persistence, final -u devoicing, possessive suffixes,
assimilation.

1. În cadrul clasei lexico-gramaticale a substantivelor se delimitează subclasa

celor (uni)relaţionale1, din care fac parte şi numele de rudenie. Delimitarea
subclasei substantivelor relaţionale se face pe baza criteriilor semantice (acestea
exprimă fie relaţii simetrice, prin termeni de acelaşi rang, fie raporturi asimetrice,
prin termeni de rang diferit) şi sintactice (numele relaţionale au restricţii de
articulare şi manifestă posibilitatea de a se construi cu un complement
corespunzător termenului corelativ şi de a apărea în construcţii posesive etc.).
În ceea ce priveşte clasificarea flexionară, cele mai multe nume relaţionale (şi,
implicit, cele de rudenie) prezintă o flexiune regulată în româna contemporană.
Există, totuşi, câteva nume de rudenie care au neregularităţi în realizarea sistemul
de omonimii2 sau în selecţia afixelor care marchează categoriile gramaticale3. Şi
mai puţine nume de rudenie prezintă neregularităţi atât în ceea ce priveşte selecţia
afixelor, cât şi configuraţia accentuală (sóră/ sur-óri, nóră/ nur-óri). Interesul
nostru s-a oprit asupra evoluţiei acestora din urmă, care pune două probleme:
tendinţa de a elimina dubla neregularitate de la nivelul selectării afixelor, pe de o
parte, prin adoptarea unei desinenţe de singular regulate la substantivele feminine
(soru/ sor, noru/ nor → soră, noră), iar pe de altă parte, prin adoptarea unor
desinenţe de plural de asemenea regulate la substantivele feminine, asociate cu
extinderea alomorfelor monosilabice nor şi sor de la singular (sori, sore, nori,
                                                            
1
Pentru întreaga discuţie asupra clasei numelor unirelaţionale, vezi, printre alţii, Nedelcu
2010: 121–129.
2
Vezi cazul substantivului tată.
3
OmØ/ oam-eni.

SCL, LXIX, 2018, nr. 1, Bucureşti, p. 3–26

4  Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  2

nore4). De asemenea, procesul de regularizare a celor două paradigme în discuţie a

putut lua şi o direcţie determinată de felul în care vorbitorii au analizat formele
etimologice de plural în forme cu un radical bisilabic urmat de desinenţe regulate
(suror-i, nuror-i); această analiză a condus la refacerea radicalului formelor de
singular, prin adoptarea celui de plural (suror-ă, nuror-ă).
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm comportamentul morfologic şi
sintactic al acestor două nume de rudenie pe baza felului în care sunt folosite în
textele româneşti din secolul al XVI-lea; intenţionăm ca, prin această analiză, să
corectăm erorile de interpretare a anumitor grafii atestate în epocă şi implicaţiile pe
care le-au avut în planul analizei morfologice, unde au dus la încadrarea greşită
într-un tipar care nu este specific secolului al XVI-lea.
2. În secolul al XVI-lea, sor(u) şi nor(u) prezintă mai multe particularităţi
morfologice şi sintactice, pe care le putem clasifica în funcţie de rezistenţa lor în
timp, de răspândirea geografică şi de aspecte sociolingvistice/ culturale. Dintre acestea:
a) unele dispar, în timp ce altele se păstrează un timp îndelungat, fiind
întâlnite până astăzi;
b) altele se păstrează, dar îşi restrâng uzul, conservându-se în limba populară
sau în registrul colocvial.
2.1. Tiparele şi clasele de flexiune. Potrivit ediţiilor moderne ale textelor din
secolul al XVI-lea, sor(u) şi nor(u) prezintă, încă din epoca cea mai veche, două
tipare de flexiune: -u/ -ori (cu varianta Ø/ -ori) şi -ă/-ori. Primul tipar este cel
normal etimologic (primar) şi are o realizare morfofonologică secundară,
determinată de amuţirea lui -u. Al doilea tipar – aşa cum apare în ediţiile moderne
ale textelor provenind din secolul al XVI-lea – se datorează exclusiv factorilor
morfologici de semnalizare neambiguă a genului, prin refacerea legăturii dintre gen
şi formă. Vom arăta că, de fapt, al doilea tipar este iluzoriu (fără acoperire în
textele din secolul al XVI-lea), rezultat al interpretării eronate a semnelor chirilice
aflate la finală de cuvânt.
2.1.1. Tiparul cu desinenţa -u la singular este primar şi constituie reflexul
etimologic al evoluţiei lat. sŏror5 la rom. soru. Mai complicată pare să fi fost
evoluţia lat. nurus, pentru care – pe baza descendenţilor romanici6 – s-a putut
                                                            
4
Aceste forme de plural nu sunt acceptate de normele limbii literare. O menţiune specială se
impune a fi făcută în cazul lui soră cu sensul ‘infirmieră’, care în flexiunea nearticulată distinge trei
forme şi prezintă omonimiile N≡Ac (soră)/ G≡Dsg (unei sore)/ N≡Ac≡G≡Dpl. (surori).
5
Româna păstrează forma de nominativ sŏror şi nu pe cea de acuzativ sŏrorem. Fenomenul nu
se limitează numai la acest exemplu (vezi, de pildă, om, drac, împărat, care continuă nominativul şi
nu acuzativul din latină) şi nici nu este specific limbii române (pentru observaţii asupra limbii italiene,
vezi Maiden 1996: 177, care motivează conservarea nominativului, arătând că „the survival of the
nominative in such examples may be explained by the relative high frequency of the nominative
forms of nouns denoting human beings, which in turn reflects the fact that the nominative is the case
form of the grammatical subjects of transitive verbs. And one of the principal roles of the transitive
subject is that of indicating agent or instigator of the verb’s action, a role characteristically performed
by human referents”.
6
Pentru întreaga discuţie asupra tratamentului lui ŏ sub accent, vezi, printre alţii, Sánchez
Miret 2007: 484-493, Loporcaro 2011: 119–135.
3 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 5

reconstrui o formă având radicalul modificat în *nŏr-, probabil sub influenţa lui
sŏror. Nu numai forma radicalului pare să fi fost modificată în latina vulgară, ci şi
tiparul flexionar al acestui nume. Încă din latină este atestată trecerea substantivului
din clasa numelor cu tema în -u în aceea a numelor cu tema în -a (după cum se
poate observa în Appendix Probi 198.34: nurus non nura). Dacă o formă ca *nŏra
explică unele forme romanice, ea este cu totul discutabilă pentru reflexul românesc.
O formă latină refăcută, în -a, ar fi presupus un rezultat cu diftongul Òa în radical7
(*noar-), neatestată în română La prima vedere, forma latină cu tema în -a ar
prezenta avantajul – şi acesta iluzoriu – de a explica tiparul substantivului
românesc presupus în ediţiile moderne. Dată fiind absenţa diftongării metafonice,
trebuie conchis însă că forma din română nu continuă substantivul latin cu tema în
-a, ci pe cel cu tema în -u, evoluţia sa fiind strâns legată de aceea a lui soru.
2.1.2. În secolul al XVI-lea, tiparul atestat în texte – atât în documente, cât
şi în traduceri – prezintă realizările fonomorfologice -u/-ori şi Ø/ -ori pentru
ambele nume de rudenie. Indicaţiile din unele ediţii filologice, unde în paralel cu
acest tipar (având două realizări morfofonologice) este notat cel care s-a conservat
până astăzi: soră/ surori, noră/ nurori, sunt, după cum vom vedea, greşite8. Ele se
explică fie prin erori de interpretare a semnelor chirilice, fie prin scăpări în
realizarea indicelui de cuvinte atestate în text.
În ediţiile moderne ale Apostolului lui Coresi (1566)9 şi ale Paliei de la
Orăştie (1582)10 este refăcută o formă soră, lipsită de acoperire în text:
                                                            
7
Adică diftongarea regulată în română (tipul mŏla > moară). Spre deosebire de alte limbi
romanice, în română, diftongarea lui ō se produce în aceleaşi condiţii ca aceea a lui ŏ (comp. mŏla >
moară cu cōda> coadă). Malkiel (1992) presupune că modificările produse în cazul lat. nŭrus se
datorează fenomenului de lexical polarization, arătând că „within the edifice of the Indo-European
family the word for ‘mother-in-law’, namely SŎCRUS (foreseeably convertible into /sɔkra/) was apt
to exert pressure, through encroachment of its stressed nuclear vowel on /nura/, /nora/, just as under
prevailing real-life conditions, the older woman in an average family circle was holding sway over
her younger counterpart” (p. 210). Pe lângă influenţa lui sŏcrus asupra nŭrus, Malkiel admite că lat.
*nŭru stă la baza cuvintelor atestate în română şi aromână (p. 210). Credem totuşi că descendenţii din
română şi din celelalte dialecte suddunărene (unde cuvântul s-a păstrat până astăzi) provin dintr-o
formă *nŏru, care a fost profund influenţată de sŏror, influenţă recunoscută şi de Malkiel (în n.3 de la
pagina 222: „the plural formation in Daxco-Rumanian (nurori), Macedo-Rumanian (nurăr), Istro-
Rumanian (norăr), and South Italian dialects sprouting around Bari indeed presupposes the coinage
of a local prototype modelled on SORŌRĒS”.
8
Erorile din ediţiile moderne au condus la încadrarea celor două nume de rudenie în tipare
flexionare care nu sunt atestate în secolul al XVI-lea şi chiar la stabilirea unei regularizări diferenţiate
a desinenţei lor de singular (vezi interpretarea formelor din Palia de la Orăştie realizată de către Vieru
(2006: 99), care arată că „forma veche de singular soru (cu varianta soro/ sor) este concurată de
forma păstrată până în prezent: soră” şi că „singularul substantivului noru- nu prezintă desinenţa -ă,
ca în cazul lui soră”, în condiţiile în care forma soră nu are acoperire în text).
9
Ne referim la ediţia Bianu, vezi trimiterea de la Surse.
10
Prin PO1 notăm ediţia Pamfil, iar prin PO2, ediţia Arvinte, Caproşu, Gafton 2005, vezi
trimiterile de la Surse.
6  Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  4

(1) „Au doară n-avăm puteare o soră, o muiare să poarte, ca şi alalţi apostoli şi
fraţi Domnului” (C.Pr. 308)
(2) „sor(ă) lui Tubalcain Noima” (PO1 24)/ „soră lui Tubalcain Noima” (PO2 26)
(3) „cum că-mi eşti sor(ă)” (PO1 44)/ „cum că-mi eşti soră” (PO2 40)
(4) „ai zis că ţi-e ţie sor(ă)” (PO1 45)/ „ai zis că ţi-e ţie soră” (PO2 41)
(5) „care era fată lui Sirus Betuel den Mesopotania, sor(ă) lui Sirus Laban” (PO1
83)/ „care era fată lui Sirus Betuel den Mesopotania, soră lui Sirus Laban” (PO2
68)
(6) „ai zis că ţi-e soră” (PO1 86)/ „ai zis că ţi-e soră” (PO2 70)
(7) „cea sor(ă) mai mică” (PO1 197)/ „cea soră mai mică” (PO2 147)
(8) „fată de mumă-sa şi norŭ de soacră-sa” (CC2 224)11/ dar „fată de mumă-sa şi
noră de soacră-sa” (în lecţiunea propusă pe www.textvechi.ro)13.

În exemplele de sub (1)-(7) forma din original este sor´, iar în cel de sub (8)
forma în alfabet chirilic este nor´, ierul mic de la finală neavând valoare fonetică.
În mod normal, forme ca soră şi noră ar fi trebuit să fie ortografiate cu ierul mare
(ß) sau, eventual, cu iusul mare (õ). Deşi în textele vechi confuzia între ieruri este
extrem de răspândită, apelul la acest fenomen pentru explicarea grafiei sor´ nu
poate fi acceptat pentru motivul că o grafie generată de confuzie poate să apară o
dată, eventual de câteva ori, dar nu în mod regulat. O grafie sor´ în care ´ ar fi fost
folosit accidental cu valoarea [ă] ar fi presupus existenţa alternativă a grafiilor
corecte sorß / sorõ – care sunt, însă, cu desăvârşire absente. În plus, chiar admiţând
că formele soră şi noră ar fi avut curs în secolul al XVI-lea şi că ele erau notate
sor´/ nor´, rămâne de explicat consecvenţa cu care acestea apar notate cu ierul mic
în textele din epocă, în timp ce alte substantive feminine cu desinenţa -ă la singular
prezintă grafii oscilante. O asemenea distribuţie specială a grafiilor celor două
nume de rudenie în raport cu celelalte substantive feminine constituie încă un
argument că acestea nu aveau un singular regulat în secolul al XVI-lea.
Această citire eronată a formei celor două nume de rudenie este determinată
nu numai de interpretarea neglijentă a semnelor chirilice din original, ci şi de
analiza superficială a prezenţei substantivelor în grupuri determinate definit (sau
nedefinit). Astfel, pe baza flexiunii articulate hotărât (dar şi a celei articulate
nehotărât), anumiţi editori au reconstituit forma nearticulată în -ă. Dar sora (formă
atestată în Palia de la Orăştie14 şi în Apostolul lui Coresi15) nu presupune
obligatoriu un feminin nearticulat în -ă. În cazul combinării determinantului (în
speţă a articolului hotărât) cu un substantiv feminin având desinenţa -u (Ø),
rezultatul este formal identic cu formele articulate ale substantivelor regulate în -ă;
                                                            
11
Reproducem exemplul din ediţia Puşcariu, Procopovici. În originalul cu litere chirilice:
fa’tø dê‘ m¨møsa ‚i‘ no’r´ dê‘ so’akrøsa (224).
12
La acest exemplu ar putea fi adăugat cel din Tetraevanghelul lui Coresi.
13
La acest exemplu ar putea fi adăugat cel din Tetraevanghelul lui Coresi.
14
Vezi, printre altele, „pre Vazma, fata lu Izmail, sora lui Nebaiot” (PO1 122).
15
Vezi, de pildă, „fratele sau sora, ei nu-s prinşi” (CPr. 302).
5 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 7

cu alte cuvinte, opoziţia morfematică -u (Ø) / -ă se neutralizează la formele

articulate.
Alteori, formele prezente în indicii care însoţesc ediţiile moderne ale textelor
din secolul al XVI-lea intră în contradicţie cu cele atestate în text. Inconsecvenţele
de acest tip sunt cu atât mai supărătoare, cu cât în unele cazuri ediţia nu conţine
decât facsimile după original, fără transcrierea textului cu litere latine (aşa cum e
cazul Evangheliarului slavo-român de la Sibiu, 1551–1553). În Evangheliarul de
la Sibiu forma inventariată în indice este soră, dar corespunde unei forme
ortografiate în text sor´:

(8) „frate şă sor” (fra’tê ‚ß sor´) (ES 41r).

Chiar acolo unde ediţia conţine transcrierea textului cu litere latine, indicaţiile
care însoţesc indicele cuvintelor şi variantelor din original nu sunt în măsură să
justifice faptul că formele sunt indexate cu desinenţa -ă. În Codicele Voroneţean, la
pagina 401 se arată că multe cuvinte-titlu „sunt reproduse cu litere latine, în forma
literară de astăzi” şi că „la termenii dispăruţi din uzul literar actual a fost dată ca
titlu de articol forma din text”. În textul Codicelui Voroneţean, apar forma
articulată hotărât:

(9) „se fratele sau sora goli fi-voru” (CV 60r)

şi cea de caz oblic:

(10) „Audzi fiiulu suroriei lu Pavelu” (CV 26r).

Nici forma articulată hotărât, nici aceea de caz oblic nu permit reconstituirea
unui nominativ nearticulat soră16. Dacă în epocă e atestat doar tiparul -u/-ori, cu
dezvoltarea secundară Ø/ -ori, e de presupus că formele din Codicele Voroneţean
fac parte din flexiunea articulată a unui substantiv încadrat în tiparul flexionar
primar -u/ -ori (CV este un text cu -u final păstrat consecvent).
2.2. Tiparul -u/-ori. În secolul al XVI-lea, forma soru (în care -u este
desinenţa de nominativ-acuzativ) se întâlneşte în câteva tipuri de construcţii, care
nu au aceeaşi frecvenţă în perioada la care ne referim17:

(11) „E se frate sau soru neagozi fi-vor” (CB 277)

(12) „de-a firea adevăr soru mi-e” (PO1 65)18/ „de-a firea adevăr soru-mi e” (PO2 56)
                                                            
16
Forma soră apare în indicele ediţiei (p. 471).
17
Pe lângă exemplele de sub (11)-(14), mai amintim un tipar de construcţie atestat într-un
document din 1629: „să fie la mâna nepoţilor miei de soru” (DRH.B.22. 24 martie 1629). Soru intră
în structura unui grup prepoziţional prin care se realizează modificatorul.
18
În ediţia Pamfil: „de-a firea adevăr soru-mi-e” (PO1 65; în original, sorÁmïê‘, ceea ce se poate
transcrie soru-mi e sau soru mi-e, neexistând nimic care să pledeze pentru una dintre cele două
8  Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  6

(13) „acel e frate mïe şi sorū mïe şi mumă-mi iaste” (CT 74r)19
(14) „strigă Mariia soru-sa” (CC2 99)20
(15) „şi Sarai, noru-sa, muiarea ficiorului său” (PO1 42)/ „şi Sarai, noru-sa, muiarea
ficiorului său” (PO2 39).

În exemplul de sub (11), grupul nominal cu centrul soru este nedeterminat şi

ocupă o poziţie argumentală, admiţând o citire categorizantă (de tip proprietate).
Cât priveşte exemplele (12)-(13), forma soru face parte dintr-o construcţie posesivă
(cu un clitic în dativ şi a fi), în care există o restricţie de articulare impusă de
trăsăturile semantico-sintactice ale verbului (lipsa determinantului asociindu-se cu
lectura predicativă).
În exemplele (14)-(15), numele de rudenie face parte dintr-o îmbinare cu un
grad mare de unitate morfosintactică, alături de posesiv, care se acordă cu centrul,
iar substantivul soru e nearticulat (posesivul preluând rolul de determinant).
Încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, distribuţia lui soru în construcţii de
tipul celor de sub (11)-(13) – cu alte cuvinte, apariţia formei etimologice a
substantivului independent de posesivul conjunct – este în regres; de fapt, ea are un
caracter izolat de-a lungul întregului secol (fiind prezentă numai în câteva texte:
Codicele Bratul, Palia de la Orăştie şi Tetraevanghelul lui Coresi). Problema
interpretării acestei forme este cu atât mai complicată, cu cât conservarea şi notarea
vocalei finale etimologice -u după un radical terminat în alt segment fonetic decât
grupul muta cum liquida (unde -u este continuat până în epoca actuală) este un
fenomen extrem de instabil în cele mai multe dintre textele vechi. Numărul redus
de atestări ale formei soru în grup nominal nedeterminat nu ne permite să estimăm
dacă şi, mai ales, în ce măsură ele au fost influenţate de sudarea soru + posesiv,
care este bine atestată în epocă şi în care -u se păstrează graţie poziţiei mediale.
Cazul lui noru şi soru urmate de posesiv conjunct nu diferită de al numelor de
rudenie de gen masculin, care admit afixarea posesivă : realizării fluctuante a
desinenţei etimologice (-u / Ø, ca în văr(u), fecior(u) la substantivele nedeterminate
îi corespunde realizarea consecventă -u la substantivele cu posesiv conjunct (văru-
mieu, fecioru-său)). Oricum ar fi, realizarea morfofonologică -u a desinenţei de
singular este în regres, la fel ca în cazul masculinelor şi al altor clase lexico-
semantice cu -u final după consoană simplă sau grup consonantic (altul decât muta
cum liquida).
2.2.1. Construcţia cu afix posesiv21 este cel mai bine reprezentată în textele
din secolul al XVI-lea şi se conservă până în româna actuală22, unde îşi restrânge
uzul, reducându-se la registrul popular şi la cel colocvial23:
                                                                                                                                                       
transcrieri, în defavoarea celeilalte; la fel, pentru ex. de la p. 86). Vezi şi ex. de la p. 64: „soru-e mie”,
care este redat în ediţia Arvinte, Caproşu, Gafton „soru e mie” (PO2 55; în original, sorÁ ê‘ mïê, deci
subst. + forma scurtă a lui a fi ind. prez. III sg. + forma tonică a pron. pers. D I sg.).
19
În original apare so’ru. 
20
În original este so’r¨sa. 
7 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 9

(16) „Tremease amu soru-sa” (CC2 106)24

(17) „de pre soru-mea” (GB 105r)
(18) „iară soru-mea cu fratile muieriei meale” (Prav.1581 244r)
(19) „cătră soru-ta” (CSVI.1590-1602 57v)
(20) „că nu ştiia cum că ară fi noru-sa” (PO1 132)/ „că nu ştiia cum că ară fi noru-sa”
(PO2 104)
(21) „noru-ta, Tamara, ea au curvit” (PO1 133)/ „Noru-ta, Tamara, ea au curvit” (PO2
104).

Construcţia alcătuită din soru/ noru + posesiv conjunct este rezultatul unei
sufixări timpurii a posesivului. Acesta se ataşează la forma nearticulată a numelui,
sufixarea producându-se în epoca în care desinenţa de singular a celor două nume
era -u (nu poate fi vorba de o vocală epentetică ulterioară, ci de conservarea vocalei
finale primare, care era încă intactă în momentul sufixării posesivului). Tot de la
primele atestări se constată că îmbinarea formată din soru/ noru + posesiv prezintă
indicii de (semi)gramaticalizare25, în condiţiile în care posesivele sunt cele care
îndeplinesc funcţia de determinant26, iar grupul nominal nu mai este compatibil cu
alţi determinanţi (în texte nu sunt prezente grupuri de tipul *această soru-sa sau
*o noru-sa).
Ocurenţele grupurilor din soru/ noru + posesiv sunt mai numeroase decât ale
grupurilor alcătuite din formele articulate ale numelor respective, urmate de
posesiv, ceea ce indică fixarea lor în uz (în cazul lui soru/ sora +posesiv, raportul
variind de la 2:1 în Tetraevanghelul lui Coresi la 1127:1 în Palia de la Orăştie). În
Apostolul din 1566, îmbinărilor de tipul soru + posesiv conjunct le sunt preferate
                                                                                                                                                       
21
În legătură cu interpretarea formelor de posesiv ca afixe, vezi, printre alţii, Niculescu 2008:
130-136.
22
Formele cu afix posesiv sunt înregistrate nu numai în română, ci şi în dialectele centrale şi
sudice vorbite în Italia (Salvi 2011: 37: „Subiaco (Lazio) n rema”, Ledgeway 2011: 417: „Nap.
[…] sòrata”; pentru alte forme, vezi Ledgeway 2016: 258). Formele sunt atestate, de asemenea, în
v.it. (Giusti 2010).
23
În această situaţie se află cele mai multe dintre numele relaţionale şi, în special, cele de
rudenie.
24
Vezi Pravila lui Coresi: „Cela ce va curvi cu soru-sa” (CPrav. 7r).
25
În româna actuală, la nivel colocvial, procesul de gramaticalizare continuă, din moment ce
posesivele afixate îşi slăbesc sensul şi se comportă doar ca determinant definit, permiţând combinarea
cu un complement în genitiv: sor-sa lu Ioana etc. Încă din româna veche, îmbinarea cu posesiv afixat
admitea, uneori, prezenţa unui complement (în condiţiile în care numele +afixul posesiv prezintă
mărci de caz oblic, „păcatul mânre-sa lui” (PH 96r)).
26
Vezi şi observaţiile făcute de Ledgeway 2011: 417, care arată că „this dual adjectival –
determiner paradigm can be assumed to underlie all Romance varieties historically” şi că „it has been
lost in most varieties in favour of the generalization of one of the two paradigms”. Româna păstrează
până astăzi ambele paradigme, dar în cea a determinantului se încadrează atât posesivul antepus (ca
formă lexico-gramaticală care nu prezintă forme diferite de adjectival posesiv) şi posesivul afixat (ca
formă semigramaticalizată care are forme speciale). Afixarea se realizează în condiţiile speciale şi
cunoaşte restricţii la nivel lexical şi gramatical.
27
Soru şi soro + posesiv, la un loc. 
 
10 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  8

grupuri compuse din forma articulată sora şi posesiv „autonom” doar atunci când
este implicată forma de plural a posesorului („Eu închin voao sora noastră,
Fiviia”, CPr. 276).
În Tetraevanghel (1560-1561) şi în Cazania a II-a (1581), preferinţa pentru
grupul alcătuit din substantiv articulat + genitivul pronumelui personal în locul
celui cu substantiv nearticulat şi posesiv conjunct se manifestă numai atunci când
se impun forme de coreferenţialitate dezambiguizate din punctul de vedere al
relaţiei cu subiectul (compară „TremeaseØ1 amu soru-sa1 cătr-însul”, CC2 9828 faţă
de „Iubiia Isus1 Martha2 şi sora ei2 şi Lazar”, CC2 98) sau când în condiţiile unei
forme nonambigue de coreferenţialitate cu subiectul se realizează concordanţa
anaforicelor pe baza genului natural („O muiare1 numele-i Martha1 priimi el2 [...] şi
sora ei1 era”, CT. 142r)29.
2.2.2. Construcţia formată din substantivele nearticulate soru şi noru +
posesiv prezintă din secolul al XVI-lea un comportament morfosintactic diferit de
cel al numelor care nu se încadrează în genul personal30, dar în perfect acord cu al
celorlalte nume de rudenie urmate de posesiv conjunct.
2.2.2.1. Îmbinarea rămâne invariabilă în raport cu cazul (caracterul invariabil
manifestându-se atât la nivelul numelui, cât şi al posesorului), ceea ce se vede cel
mai bine la formele de genitiv-dativ (v. şi mai jos):

(22) „zavistiia pre soru-sa” (PO1 99)/ „zavistiia pre soru-sa” (PO2 81)
(23) „era vădzut cercelul şi podoaba mânilor în mâna soru-sa” (PO 78)31/ „era vădzut
cercelu şi podoaba mănilor în măna soru-sa” (PO2 64)
(24) „Laban auzi cum Iacov, feciorul soru-sa” (PO1 97)/ „Laban auzi cum Iacov,
feciorul soru-sa” (PO2 79)
(25) „Iară ginerele, când va îmbla cu soacră-sa sau socrul cu noru-sa” (CPrav. 5r)

faţă de

(26) „... să să ştie că i-am vândut o livadie în Poduri .... I-o am vândut, drept ani gata
ughi 3, iar jumătate i-o am dat zeastre noru-miei Anghelinii din partea fiiului
mieu, Corisie” (DRH. B. XXXII/101, 109:1–4)32.
                                                            
28
În original: trêm™’sê aÊm¨ so’r¨sa kßtrø’ns¨l´ (CC2 98).
29
În original: sora ê∞i (CT. 142r)
30
Pentru alte observaţii asupra comportamentului morfosintactic al numelor de rudenie, vezi
Densusianu 1961: 244–245, Şovar 2010: 173–179, Şovar 2012: 245–256, Pană Dindelegan 2016: 79–81.
Comportamentul morfosintactic al numelor de rudenie este distinct de cel al numelor multirelaţionale
nu numai în limbile din grupul romanic, ci şi în limbi care nu aparţin acestui grup (vezi bulgara,
Koptjevskaja-Tamm 2001: 966, norvegiana, Lødrup 2014: 41 etc.). Româna nu se încadrează în
grupul limbilor care marchează prin strategii diferite posesia inalienabilă şi posesia alienabilă, ci în
acela al limbilor care sunt sensibile la marcarea posesiei inalienabile, făcând distincţie între numele de
rudenie şi restul numelor unirelaţionale.
31
Pe fotocopie (PO 78 :13) se vede clar l susprascris deasupra părţii a doua a semnului
compozit u, dar editorii nu l-au transcris.
9 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 11

Îmbinările de acest tip prezintă un grad ridicat de unitate morfologică, fapt

care se manifestă prin restrângerea autonomiei flexionare (niciunul dintre
constituenţi nu prezintă vreo marcă formală a cazului oblic)33. De pildă, pentru
exprimarea relaţiei de genitiv (fie că este vorba de posesor ca în ex. 23, fie de
complement ca în ex. 24) este suficientă poziţia adnominală a îmbinării cu afix
posesiv. Relaţia de subordonare se realizează prin ataşarea directă la regent
(fenomen asemănător aderenţei, care se manifestă la cuvintele fără flexiune).
Construcţia nu este circumscrisă numai limbii vechi, ea întâlnindu-se până astăzi,
după cum reiese din datele cuprinse în atlasele lingvistice. Potrivit materialului
reprezentat pe h. 1593 Zestrea surorii mele (ALR, serie nouă, vol. VI), grupul
invariabil este prezent în câteva puncte din Crişana, Transilvania şi Muntenia (272,
279, 316, 362, 812, 876). După cum se poate observa din răspunsurile obţinute în
anchetele dialectale, construcţia invariabilă apare mai ales ca a doua opţiune în
exprimarea posesorului, construcţiile supramarcate apărând pe prima poziţie (într-
un singur punct, 876, îmbinarea invariabilă este înregistrată ca singura opţiune în
exprimarea posesorului: [’zestr…a ’sorum…a]).
2.2.2.2. Construcţia posesivă poate fi urmată de modificatori restrictivi,
posibilitate combinatorie păstrată în limba contemporană la nivel popular şi în
registrul colocvial. În româna standard, numele relaţionale (şi, implicit, cele de
rudenie) nu acceptă să fie antecedenţi ai relativelor restrictive decât în condiţii
speciale de decupaj referential, spre deosebire de limba veche, unde îmbinarea cu
afix posesiv se asociază cu o relativă integrată sintactic:

(27) „Cela ce să va împreuna de va face păcate cu soru-sa carea iaste dentr-un trup”
(ŞT. 292)34.

                                                                                                                                                       
32
Forma pe care o are posesivul aglutinat din acest exemplu este destul de curioasă. Modelări
ale flexiunii de genitiv-dativ a grupurilor substantiv feminin + posesiv enclitic, simţite ca
nescindabile, după flexiunea regulată de genitiv-dativ a substantivelor feminine (v. nota 63) sunt
atestate târziu în dacoromână; în prima jumătate a secolului al XVII-lea, când a fost redactat
documentul din care am excerptat forma fără analog noru-miei, ar fi fost de aşteptat un dativ invariabil: i-o
am dat zeastre noru-mea sau un dativ marcat al nominalului i-o am dat zeastre nurori-mea.  
33
Indiferent de tiparul de flexiune căruia îi aparţin, numele de rudenie cu posesivul afixat pot
să apară în astfel de construcţii fără ca îmbinarea să prezinte mărci de caz oblic, deşi centrele de grup
ar fi impus nominalelor restricţii de caz (în GV, verbul impune dativul, iar în GN, centrul nominal
impune genitivul sau dativul, în condiţii speciale etc.)
34
În exemplul de sub (27), construcţia cu afixul posesiv se comportă ca orice alt nume de
rudenie aflat într-un grup nominal determinat definit, care în condiţii speciale de decupaj referenţial
poate să fie antecedentul unei relative restrictive (Sora care a absolvit liceul, nu cea care e la
facultate). De altfel, până astăzi numele de rudenie aflate în îmbinări cu afixul posesiv admit prezenţa
unui grup restrâns de modificatori, dar astfel de ocurenţe sunt specifice registrului colocvial al limbii
(sor(u)-mea din Bucureşti) şi celui popular, pentru alte observaţii, vezi Dobrovie-Sorin, Giurgea
2013: 352–354).
 
12 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  10

2.2.2.3. Îmbinarea cu afix posesiv poate să fie integrată în structuri în care

este exprimată atât posesia externă (printr-un clitic reflexiv în dativ)35, cât şi
posesia internă36 (printr-un afix posesiv):

(28) „să-şi dea soru-sai după frate-mieu” (DÎ, doc. XXXII, ian, 1600, 240r)37.
(29) „de-şi goni soru-sai de la dins” (MC 118)38.

În construcţiile cu dublă exprimare a posesiei (externă şi internă), numele de

rudenie participă mai ales cu formele sufixate cu posesiv sau cu acelea cu clitic
adnominal în dativ39. Construcţiile cu dublă exprimare a posesiei sunt atestate şi în
alte limbi40, unde ocupă un loc periferic şi aparţin registrului colocvial. Sunt
înregistrate în latină, unde, de asemenea, au frecvenţă extrem de limitată41. În
principiu, exprimarea dublă a posesorului tinde să apară alături de EP42, construcţie
care a fost explicată fie prin movement analysis (presupunând ridicarea cliticului
din DP/ NP într-o poziţie ocupată de regulă de argumentele verbului)43, fie prin no-
movement analysis (presupând base generation pentru clitic, în care interpretarea
posesivă apare prin legarea unui element anaforic în possessum)44. Abordările de
până acum nu au ţinut cont de faptul că latina poseda o astfel de construcţie cu EP
şi că nu este exclus ca acest tipar să fie moştenit (cu precizarea că limba română şi-a
diversificat ulterior sfera EP). În româna veche, construcţiile cu dublă exprimare a
posesiei sunt atestate mai ales pentru possessa care intră în sfera personală, spre
deosebire de româna actuală unde fenomenul este mai frecvent în cazul posesiei
alienabile. Considerăm că astfel de construcţii cu dublă exprimare a posesorului
sunt rezultatul unei alinieri a relaţiilor semantice şi a reprezentărilor sintactice.
Structurile cu EP se caracterizează nu numai topicalizarea posesorului, ci şi prin

                                                            
35
Sau printr-un clitic personal în dativ, ca în ex. „i-au murit fiică-sa” (NL 113).
36
Pentru alte exemple şi observaţii asupra exprimării duble a posesorului, vezi Densusianu
1961: 249, Teodorescu, Gheţie 1977: 118, Stanciu-Istrate 2001: 69, Pană Dindelegan 2009: 178–179,
Pană Dindelegan 2016: 228–230.
37
În registrul popular şi în cel familiar, sunt permise în acest caz atât structura cu un reflexiv
posesiv („De-ş dau vo fată după vun străin”, NL 360), cât şi o structură tranzitivă (Creangă 85: „a
găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului”).
38
Chiar dacă exemplele de sub (27)–(29) depăşesc limita temporală pe care am impus-o în
abordarea noastră, le-am înregistrat totuşi, pentru a pune în evidenţă posibilităţile combinatorii pe
care construcţia cu posesiv sufixat le avea în epoca veche.
39
Substantive din alte clase lexico-semantice pot să apară în astfel de construcţii, dar, de
regulă, posesia internă se lexicalizează prin adjective posesive sau prin genitiv personal.
40
Vezi limba germană, unde construcţia ocupă o poziţie marginală (Lee-Schoenfeld, Diewald
286-310). Pentru exemple din italiană şi franceză, vezi, printre alţii, Niclot 2014: 271-323, iar pentru
exemple din v.engl., vezi Gerwin 2014: 209, Hübler 1998: 24 etc.
41
Vezi Baldi, Nuti 2010: 351.
42
EP – posesie externă, vezi Vergnaud, Zubizaretta 1992.
43
Franks, King 2000, Stateva 2002, Moskovsy 2004 etc.
44
Schick 2000, Schürcks, Wunderlich 2003 etc.
11 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 13

faptul că dativului i se atribuie în primul rând rolul semantic de affected person45 şi

că relaţia dintre affected person şi possessa stă sub semnul implicaturilor
convenţionale. Numele de rudenie au sens relaţional şi ca urmare, în calitate de
centru pot să ceară argumente.
Astfel de alinieri ale relaţiilor semantice şi sintactice sunt posibile nu numai
în grupul verbal, ci şi în grupul nominal, atunci când există ambiguităţi în
interpretarea lanţurilor coreferenţiale (se dovedeşte că regulile gramaticale şi
structurile tematico-discursive şi compatibilitatea semantică a acţiunilor în care
referenţii sunt implicaţi nu sunt suficiente pentru a atribui unui pronume
coreferenţialitatea): „Şi atunce au prinsu pe Heizăr ghenărarul la mâna-i lui Tupil-
grof” (NL 105, unde prin exprimarea posesorului în genitiv se elimină ambiguitatea
în interpretarea lanţurilor corefenţiale, citirea fiind mână-ij lui Tupilj şi nu Øau
prinsui … la mâna-ii).
2.2.2.4. Spre deosebire de româna contemporană, în textele din secolul al
XVI-lea, construcţia cu nume nearticulat urmat de posesiv nu are o dublă
condiţionare; limită de număr există numai în privinţa numelui (care nu poate fi
decât la singular), nu şi a posesorului (care poate fi şi o formă de plural). Textele
oferă exemple de grup cu posesivul la persoana I pl.:

(30) „să facă cu soru-noastră” (PO1 119)46/ „să facă cu soru-noastră” (PO2 95)
(31) „Şi eu, Toader Ivul şi cu Ion frate nostru şi soru noastră Stanca, pecétea noastră
încă am pus mai gios” (DIR.II.A. 3 sept. 1607, p. 128)47.

Cele două construcţii (cea cu posesivul monosilabic şi cea cu posesivul

bisilabic) au în comun unele caracteristici morfosintactice: ambele selectează
numele nearticulat şi prezintă o formă invariabilă sub raportul cazului (atât la
nume, cât şi la posesiv)48.
În ciuda acestor caracteristici morfosintactice comune, grupurile în discuţie
prezintă mai multe trăsături prin care se diferenţiază unele de celelalte. Acestea se
referă la gradul de coeziune cu baza nominală, frecvenţa şi rezistenţa în limbă. Cât
priveşte gradul de coeziune cu baza nominală, construcţia cu posesiv monosilabic

                                                            
45
Vezi Niclot 2014: 280. Pentru alte observaţii, vezi şi Haspelmath 2017: 193-231.
46
Construcţia apare de asemenea în documentele din secolul al XVII-lea, vezi DRH.A: 21,
1632, 1 martie, DRH.A: 23, 21 martie 1635 etc.
47
Pe lângă documentul din 1607, construcţia este atestată în alte documente care depăşesc
limita temporală impusă în această prezentare (acestea datând din secolul al XVII-lea, vezi, de
exemplu, DIR.IV. A, 6 iunie 1617, DRH.A. XXI, 1 martie 1632, DRH.A. XXIII,, 21 martie 1635,
DRH.A. XXIV, 15 oct. 1637, DRH.A. XXV, 27 feb. 1639 etc.). Nu numai numele de rudenie pot să
apară în această construcţie, ci şi alte nume relaţionale („de sănătatea domnu-nostru, Niculei vodă”,
DÎ, doc. XXV, noiembrie 1599 – septembrie 1600).
48
Vezi exemple din documente din secolul al XVII-lea: „ce să va alége partea noastră şi a soru
noastră a Măriei” (DRH.A. XXVI, 29 ian. 1642), „la mâna cumnatu-mieu, Mantei şi a soru noastră,
Dumitrii” (DRH.B. XXXII, 5 martie 1647) etc.
 
14 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  12

alcătuieşte un p-word49, afixul posesiv pierzându-şi capacitatea de a primi accent,

în timp ce grupul cu posesiv bisilabic nu formează un p-word, posesivul păstrându-
şi propriul accent50. Spre deosebire de îmbinările formate cu posesivul
monosilabic, cele cu posesiv bisilabic prezintă două domenii prozodice.
Cele două construcţii au o frecvenţă inegală şi o distribuţie diferită în textele
din secolul al XVI-lea. Dacă formele în care posesivele exprimă un singur posesor
sunt atestate atât în textele traduse, cât şi în documente, fiind net predominante, în
toată româna veche, faţă de grupul alcătuit din nominal articulat hotărât + posesiv,
cele cu posesiv bisilabic (cu alte cuvinte, de pers. I şi a II-a pl.) sunt prezente mai
ales51 în documente, unde sunt concurate de grupul canonic cu nominal articulat.
Concurenţa dintre îmbinarea cu afix posesiv şi grupul canonic se remarcă încă din
epoca veche. Deşi în Palia de la Orăştie formele cu nominal nearticulat şi posesiv
bisilabic sunt mai frecvente decât cele canonice, literare, raportul fiind de 3:1, este
totuşi de reţinut că grupurile cu posesiv la plural se realizează sub ambele forme
(cu posesivul fie conjunct, fie liber – opoziţie care nu se reflectă decât în forma
nearticulată/ articulată a numelui), în timp ce grupurile cu posesiv la singular sunt,
în PO, în afara acestei variaţii.
2.2.2.5. Îmbinările cu dativul posesiv adnominal. Îmbinarea nume de
rudenie + clitic adnominal în dativ52 este atestată de asemenea în epocă, dar
prezintă restricţii lexicale, posibilităţi combinatorii şi caracteristici morfosintactice
diferite de îmbinarea cu posesiv afixat (soru-sa, soru-ta etc.). Combinarea cu clitic
adnominal în dativ este admisă atât de numele (uni)relaţionale, cât şi de cele
multirelaţionale. În grupul cu cliticul adnominal în dativ, numele de rudenie pot fi
nearticulate:

(32) „Mărica soru-ne” (DIR.II. A 25 dec. 1610, p. 339)

sau articulate hotărât53:

(33) „Că gice şi leagea, sora-şi născută din curvă nimerile nu va lua” (Prav.1581
260r)54.

                                                            
49
În îmbinările soru-mea, soru-ta, soru-sa, -mea, -ta, -sa sunt totuşi noncohering affixes
(Booij 2005: 162-165), pentru că îşi păstrează statutul de silabe autonome şi nu produc resilabificarea
în combinaţie cu baza. Vezi şi Nespor 1999.
50
Se comportă ca un compus la care participă două cuvinte. Pentru domeniul accentual al
acestor tipuri de compuse, vezi Nespor 1999: 117–160.
51
Apar rar în traduceri, vezi Palia de la Orăştie.
52
Pentru interpretarea ca genitiv, vezi, printre alţii, Avram, Coene 2002: 1–34, idem 2008:
361–387.
53
Pot să apară şi la cazul oblic.
54
În româna contemporană, substantivul articulat se poate combina cu cliticul adnominal în
dativ, care este personal şi nu reflexiv. Această construcţie a ieşit din uz, păstrându-se doar în câteva
grupuri (din partea-mi etc.).
13 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 15

Grupul nume de rudenie + clitic adnominal în dativ poate fi precedat de

articolul indefinit, de demonstrativ sau de cuantificatorii existenţiali, situaţie în care
se admite lectura partitivă:

(34) „să o grijască ca pre o soru-şi” (DRH.B. XXII, 30 aprilie 1629)55.

O îmbinare care se apropie de unitatea prozodică reprezentată de nume de

rudenie + posesiv monosilabic este atestată într-un document de la începutul
secolului al XVII-lea, în care nu apare posesivul bisilabic, ci cliticul de dativ (vezi
ex. de sub 32). Documentul se află într-o stare precară de conservare, fapt care ar
plasa forma – în cel mai rău caz – sub beneficiu de inventar. Prezenţa altor nume
de relaţie alături de forme clitice de dativ plural (un frate-vă, PO1 149 sau cest
frate-ne FT 1r) ne îndeamnă totuşi să credem că ne aflăm în faţa unei lecţiuni
corecte. Oricum ar fi, gruparea substantiv nearticulat + dativul posesiv adnominal
este atestată până târziu în documente pentru alte nominale, în afara celor
circumscrise subclasei numelor de rudenie (vezi, de pildă, doc. din 1814: „După
datorie-ne, am înştiinţat pricină ce este a zăbăvii”, Doc. Ec. 169). Aşadar, în
româna veche, numele de rudenie nearticulate au o paradigmă care rezultă din
combinaţia cu afixul posesiv, alcătuind o îmbinare ce funcţionează ca grup
determinat hotărât, iar când sunt articulate nehotărât sau hotărât, o alta, care derivă
din combinaţia cu cliticul adnominal (reflexiv şi personal) în dativ, formând un
grup ce admite lectura partitivă.
2.2.3. Construcţia posesivă cu soro-. Construcţia cu sufix posesiv apare în
textele din secolul al XVI-lea într-o variantă care este rezultatul asimilării vocalice
a lui -u final de către ó din radical. Modificarea de timbru ar putea constitui o
dovadă în plus a unităţii morfologice a îmbinării la care ne referim (întrucât -u nu

mai este simţit ca o desinență, ci, aflându-se în poziţie medială în segmentul

fonetic constituit din nume + posesiv, se comportă ca o vocală fără funcţie

morfologică):

(35) „cum pre soro-sa, pre Dina, o ruşinase” (PO1 117)/ „cum pre soro-sa, pre Dina,
o ruşinase” (PO2 93)
(36) „unde ruşinase pre soro-sa” (PO1 118)/ „unde ruşinase pre soro-sa” (PO2 94)
(37) „Soro-sa iară sta departe” (PO1 182)/ „Soro-sa, iară, sta departe” (PO2 138).

Această variantă se întâlneşte şi în grupurile cu posesiv la plural (soro

noastră):
                                                            
55
Pentru alte nume de rudenie, vezi Nicolae 2016: 341-343. 
 
16 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  14

(38) „cum soro-noastră să o dăm a oamini netăiaţi” (PO1 117)/ „cum soru-noastră să
o dăm a oamini netăiaţi” (PO2 93)
(39) „lua-vom sus soro-noastră” (PO1 117)/ „lua-vom sus soro-noastră” (PO2 93).

La fel ca în cazul îmbinării soru-sa, construcţia la care ne referim rămâne

invariabilă în raport cu cazul:

(40) „că gice că fata frăţine-mieu sau a soro-mea, a mi-o lua muiare nu mi se cade”
(Prav. 1581 257r).

În exemplul de sub (40), marcarea genitivului se face printr-un element

sintactic proclitic, fără ca îmbinarea soro-mea să conţină mărci sintetice pentru
cazul oblic.
Atestările îmbinării soro + posesiv provin – până la 1640 – dintr-un număr
redus de texte traduse şi documente. Distribuţia formei nu permite stabilirea într-un
mod tranşant a unei izoglose a lui soro + posesiv, construcţia fiind prezentă în
texte ce provin – mai ales – din aria nordică, fără a lipsi cu totul din aria sudică
(vezi doc. din 4 sept. 1635 în DRH.B. XXV).
Potrivit datelor din atlasele lingvistice, îmbinarea soro + posesiv are în
prezent o extensiune dialectală care include Crişana56 (cu punctele 148, 151, 153,
157, 160, 175–177, 217, 220) şi o arie relativ compactă din Transilvania57
(cuprinzând punctele 291, 292, 294–296, 306). Ea se întâlneşte cu totul izolat în
Muntenia58 (în punctul 765, îmbinarea soro-mea fiind dublată de soru-mea). O
caracteristică a evoluţiei îmbinării soro+posesiv în dialectul dacoromân este, pe
lângă poziţia periferică în textele vechi (în raport cu gruparea soru+posesiv),
neregularitatea distribuţiei ei dialectale. Prin urmare, este greu de stabilit
linearitatea comportamentului istoric al formelor de tipul soro+posesiv în interiorul
fiecărei arii dialectale. 
2.3. Tiparul derivat Ø/ -ori. Distribuţia şi posibilităţile combinatorii ale
formelor sor şi nor. În textele din secolul al XVI-lea, desinenţa de singular a
substantivelor care ne interesează are, pe lângă realizarea morfofonologică
etimologică, -u, şi realizarea Ø (la fel ca substantivele masculine al căror radical se
termină fie în consoană simplă, fie în alt grup consonantic decât muta cum liquida).
În textele în care sunt atestate ambele realizări morfofonologice, ele au o distribuţie
diferită: formele soru şi noru apar mai ales în îmbinări cu afixul posesiv, în timp ce
formele sor şi nor au capacitatea de a se construi cu:
a) un complement în genitiv:

(41) „iertat iaste a lua o sor a muieriei cumnatu-său” (Prav. 1581 276v)

                                                            
56
Vezi NALR-C. II, h. 209.
57
ALR, Trans. II, h. 223.
58
ALR, Munt.-Dobr. II, h. 123.
15 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 17

b) un complement în dativ:

(42) „care era fată lui Sirus Betuel den Mesopotania, sor lui Sirus Laban” (PO 83)59

c) un complement realizat prin grup prepoziţional:

(43) „nu-ţi iasti cu cale a băntui macaru ci ţé-au fost cumnată, sor cu jup[ă]neasa
dumnital[i]” (DIR.B. IV. 26 august 1622).

Există contexte în care pot să apară ambele variante, dar cu frecvenţă diferită
(în sensul de preferinţă pentru una dintre variante în anumite construcţii şi pentru
cealaltă în altele). De pildă, în construcţiile posesive (cu pronume/ clitic în dativ şi
a fi) este preferată forma sor:

(44) „cum că-mi eşti sor” (PO 44)60

(45) „ai zis că ţi-e ţie sor” (PO 45)61
(46) „ce i-au fost de pre frate-său oarecându nor” (Prav. 1581 275v)
(47) „cine-mi va hi sor” (Prav. 1581 276r)
(48) „şi sōr şi mūmâ-mi åste” (CT 26r)
(49) „ce i-au fost de pre frate-său oarecându nor” (Prav. 1581 275v).

dar aceleaşi construcţii pot avea şi forma soru:

(50) „şi sorū mïe şi mumă-mi iaste” (CT 74r)

(51) „de-a firea adevăr soru mi-e” (PO1 65) / „de-a firea adevăr soru-mi e” (PO2 56).

Raportul dintre cele două forme în construcţiile posesive cu dativ şi verbul a

fi variază de la 1:1 (în Tetraevanghelul lui Coresi) până la 4:3 (în Palia de la
Orăştie) în favoarea celei cu -u neredus (dar raportul este în favoarea formei cu -u
neredus, aceasta fiind preferată când există un clitic pronominal în dativ, cu care ar
putea forma un p-word în unele cazuri, vezi nota 17).
În construcţiile în care numele de rudenie ocupă poziţia modificatorului, este
predominantă, de asemenea, forma cu desinenţa Ø:

(51) „cu nepoţii de frate sau de sor muieriei meale nu se vor împreuna” (Prav. 1581
245r)
(52) „ce va hi de pre nepoată de sor” (Prav. 1581 278r),

fără ca forma în -u să fie exclusă:

                                                            
59
În ambele ediţii moderne ale Paliei de la Orăştie se propune lecţiunea soră: „care era fată lui
Sirus Betuel den Mesopotania, sor(ă) lui Sirus Laban” (PO1 83)/ „care era fată lui Sirus Betuel den
Mesopotania, soră lui Sirus Laban” (PO2 68). Forma nu are acoperire în text, vezi supra 2.1.2.
60
În ediţiile moderne este dată forma soră.
61
Vezi nota 59.
 
18 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  16

(53) „să fie la mâna nepoţilor miei de soru” (DRH.B. XXII, 24 martie 1629).

În schimb, în grupuri determinate indefinit este selectată forma cu desinenţa Ø:

(54) „de va lua pre o sor a mea a-i fi muiare” (Prav. 1581 229r)62.

Îmbinările cu posesivul afixat sunt excluse din astfel de contexte, pentru că

posesivul funcţionează din punct de vedere sintactic ca un determinant hotărât.
Deşi în româna veche este permis grupul nume de relaţie + clitic adnominal în
dativ, totuşi structura ocupă o poziţie periferică în raport cu construcţia de sub 44.
Distribuţia diferită a celor două nume în textele din secolul al XVI-lea pune
în evidenţă faptul că variantele în -u sunt în regres, fiind concurate şi înlocuite de
cele cu -u redus. Înlocuirea s-a produs treptat, mai întâi în contexte în care formele
în -u nu erau însoţite de un afix posesiv (sau, mai rar, de un clitic în dativ). Formele
în -u supravieţuiesc mai ales în îmbinările cu afixul posesiv, context în care încep
să fie concurate de formele cu desinenţa Ø în primele decenii ale secolului al XVII-
lea, fără a fi, însă, eliminate din limbă. Până astăzi îmbinarea soru-mea se află în
concurenţă cu atât cu grup canonic, acceptat de limba literară (sora mea), cât şi cu
cel derivat (sor-mea), după cum se observă din datele oferite de atlasele lingvistice.
Tot pe baza atlaselor lingvistice se poate observa o preferinţă pentru tipul soru-mea
în jumătatea vestică a Munteniei şi în Oltenia, Banat, în Crişana (la nord de Crişul
Repede). Cu toate că nu este absentă din Moldova, ea ocupă o poziţie secundară în
raport cu tipul redus fonetic sor-mea şi cu tipul reconstruit sorâ-mea / sorî-mea.
Conservarea formelor în -u în îmbinările cu afixul posesiv ar putea avea
legătură cu silabaţia, în condiţiile în care o silabă de tipul CV reprezintă realizarea
canonică, fiind preferată altor tipuri de silabe şi în celelalte limbi romanice (pentru
întreaga discuţie, vezi, printre alţii, Heinz 2014, Maddieson 201363, Heinz 2008,
Frota, Vigário, Martins 2006, Schmid 1999, Hess 1975 etc.).
2.4. Formele de caz oblic. Paradigme diferite: grupul cu afixul posesiv vs.
nominalul fără afixul posesiv. Formele contrase, formele necontrase, formele
hibride de tipul surori-sa, nurori-sa. Încă din secolul al XVI-lea, numele de
rudenie provenite din lat. soror, nurus prezintă mai multe paradigme diferite: una
specifică substantivelor invariabile, care se realizează când numele e însoţit de
afixul posesiv şi care prezintă omonimia extinsă N≡Ac≡G≡Dsg (soru-sa, noru-sa,
dar şi soro-sa etc.) şi alta comună cu majoritatea substantivelor feminine cu
flexiune regulată, care prezintă două forme distincte şi omonimiile N≡Acsg//
G≡Dsg≡N≡Ac≡G≡Dpl. La acestea se adaugă flexiunea numelor articulate definit,
care distinge câte două forme cazuale, atât la singular, cât şi la plural.

                                                            
62
În original prê o sor´ a m™. 
63
Maddieson propune o ierarhie a complexităţii silabice, în care primele două niveluri sunt
ocupate de silabele de tipul CV şi, respectiv, de silabele de tipul CCV, CVC, CCVC.
17 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 19

Paradigma invariabilă s-a păstrat, dar prezintă diferenţieri în selecţia formelor

în contexte specifice pentru N≡Ac, pe de o parte, şi D≡G, pe de alta. Formele soru-
sa, noru-sa sunt în uz până astăzi în registrul popular şi la nivel colocvial în
contexte în care restricţiile morfosintactice impuse de centru cer fie nominativul,
fie acuzativul. În contextele în care restricţiile morfosintactice impuse de centru cer
fie genitivul, fie dativul, formele invariabile pot să apară, dar ocupă o poziţie cu
totul periferică (vezi observaţiile de sub 2.2.2.1.). În română, formelor invariabile,
nonmarcate pentru cazul oblic, le sunt preferate construcţii în care:
a) nominalul rămâne nemodificat, dar nu şi afixul posesiv, ce prezintă
flexiune specială de caz oblic64 (soru-mi etc., vezi ALRM II, serie nouă,
vol. IV, harta 1335, (Zestrea) surorii mele);
b) îmbinările cu afix posesiv sunt precedate de mărci analitice de caz (lu soru-
mea, lu soro-mea, vezi MALR, serie nouă, vol. IV, hărţile 1335 şi 1336).
Tendinţa a fost, aşadar, de a distinge formele de caz oblic şi de a elimina
omonimia cazuală extinsă. Strategiile de marcare – fie prin mijloace sintetice,
morfologice, fie prin mărci analitice – nu sunt noi, ci sunt atestate încă din româna
veche. Astfel, în secolul al XVI-lea, pe lângă formele invariabile sunt prezente
forme hibride, în care nominalul poartă mărci de caz oblic (potrivit omonimiei
specifice celor mai multe feminine în flexiunea nearticulată,
G≡Dsg≡N≡Ac≡D≡Gpl), dar posesivul rămâne invariabil în raport cu cazul:

(55) „era audzit Răvecăei, surori-sa, beseada” (PO1 78)/ „era audzit Răvecăei,
surori-sa, beseada” (PO2 64)
(56) „Dă-mi 6 feciori ai surori-me Melintiei” (CSVI.1590-1602 61r)
(57) „nu poate luoa fata sorori-mea” (Prav. 1581 227r)65
(58) „ce iaste sorori-sa frate” (Prav. 1581 227r)
(59) „Că sora norori-mea că iaste a doa spiţă” (Prav. 1581 273r)
(60) „Zise, derept aceaea, Iuda Tamareei, nurori-sa” (PO1 131).

Flexiunea nearticulată a celor două nume de rudenie prezintă în secolul al

XVI-lea neregularităţi în marcarea N≡Ac prin desinenţa -u (cu realizarea
morfonologică Ø), atât -u, cât şi Ø fiind asociate de regulă cu masculinele. Formele
de caz oblic nu sunt deosebite de cele din româna actuală.
În flexiunea articulată, la cazurile oblice sunt înregistrate forme fără
contragere, fenomen care e bine atestat în textele din secolul al XVI-lea (în cele

                                                            
64
De fapt, situaţiile de aceast tip reflectă o deplină sudare a posesivului cu substantivul, în
sensul că flexiunea se realizează ca şi cum posesivul ar fi inclus în corpul fonetic al substantivului,
perceput ca o formă articulată în -÷a şi formând, ca umare, genitivul în -ii (= [i˜] în limba română
veche; [i] în cea mai mare parte a românei actuale): soru-mea / soru-mi(i), la fel ca lumea / lumii.
65
Modificarea vocalei atone din formele cu radical bisilabic, în cele trei atestări din Pravila
ritorului Lucaci, sugerează o influenţă a vocalismului formei cu radical monosilabic (soru, noru) –
care, potrivit regulii predominante în flexiunea nominalelor cu posesiv conjunct în limba romnă
veche, ar fi trebuit să apară în locurile respective în locul formei de genitiv-dativ.
 
20 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  18

mai vechi texte, secvenţele [e(¢)e¢] / [i(¢)e¢], constituite din desinenţa de genitiv-
dativ a femininului singular urmată de articolul enclitic, apar necontrase).

(61) „făcuse silă suroriei lor” (CC2 168)

(62) „Audzi fiiulu suroriei lu Pavelu” (CV 26r)
(63) „Auzi fiiul suroriei lu Pavel” (CPr. 113)
(64) „Sărute-te feciorii suroriei tale” (CB 378)
(65) „Să te sărute feciorii suroriei tale aleşii!” (CPr. 207).

Alături de acestea sunt atestate formele contrase de caz oblic:

(66) „Am vândut nepotu-mieu, lui Ignat Doboş şi surorii sale, Albei preuteasii” (DÎ,
doc. LXI, 11 martie 1581).
(67) „surorii lu Lotan numele era Timna” (PO1 124)/ „surorii lu Lotan numele era
Timna” (PO2 98).

Raportul dintre formele primare (necontrase) şi cele contrase ale celor două
nume de rudenie nu diferă de acela al numelor care prezintă aceeaşi secvenţă la
cazurile oblice (secvenţa [i(¢)e¢] este mai rezistentă decât [e(¢)e¢]).

3. CONCLUZII

Datele furnizate de textele din secolul al XVI-lea arată că formele cu

desinenţa -u ale celor două nume de rudenie sunt concurate şi înlocuite de formele
cu desinenţa Ø în toate contextele în care nominalele nu sunt însoţite de afixul
posesiv. Deşi atestările celor două nume de rudenie sunt cantitativ reduse în textele
din secolul al XVI-lea, totuşi ele ne permit să remarcăm faptul că notarea
desinenţei -u în cazul nominalelor neînsoţite de afixul posesiv se încadrează în
tendinţa mai largă, care a afectat cele mai multe cuvinte terminate în -u etimologic
sau analogic (în afara cazurilor în care era precedat de un grup consonantic muta
cum liquida). Nu există dovezi care să indice că -u etimologic din noru şi soru ar fi
avut o soartă diferită de a lui -u final în alte categorii de cuvinte. Supravieţuirea lui
-u final în atestări destul de târzii ale reflexelor lat. soror şi nurus este în esenţă un
fenomen care trebuie inclus în categoria mai largă a cazurilor de păstrare
neregulată a lui -u în texte de diverse tipuri, de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al
XVIII-lea şi chiar în prima parte a secolului al XIX-lea.
De asemenea, atestările din secolul al XVI-lea pun în evidenţă prezenţa a
două realizări morfofonologice ale desinenţei de singular, -u, respectiv, Ø. Forma
refăcută, cu desinenţa -ă, este, fără cea mai mică îndoială, o inovaţie posterioară
secolului al XVI-lea, iar atestările ei iluzorii se explică exclusiv prin interpretarea
eronată a unor grafii chirilice şi prin dezvoltarea inferenţială pe baza formei cu
articol hotărât (adică a reconstituirii greşite a unor forme nearticulate soră şi noră
19 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 21

pe baza formelor articulate reale sora şi nora). Spre deosebire de mână, nominal a
cărui formă normal etimologică în -u a fost înlocuită de aceea analogică regulată, în
-ă, cele două nume de rudenie şi-au păstrat până la sfârşitul epocii vechi
neregularitatea în marcarea singularului. Motivele care au condus la defazarea
regularizării formei de singular în cazul acestor nominale trebuie căutate în
deosebirile privind realizarea opoziţiei de număr (omonimie sg.-pl., pe de o parte:
mănusg/ mănupl, iar de cealaltă parte diferenţiere între sg. şi pl.: sorusg/ suroripl etc.)
şi, probabil, în fixarea formelor în -u în construcţia cu afixul posesiv. Situaţia din
dacoromână este similară cu aceea din dialectele româneşti sud-dunărene, unde
formele cu desinenţa -u (în graiurile aromâneşti care păstrează acest sunet final66)
şi cu desinenţa Ø (ar. sor, nor, mgl. sor, nor, istr. sor) coexistă cu cele refăcute, în -
ă (ar. noră, soră, mgl. noră, soră, istr. soră). În istroromână, urmaşul latinescului
nŭrus s-a pierdut, fiind înlocuit de împrumutul din v.sl. nevĕsta67 şi de derivatul
zetula, -e < cr. zet „ginere“ + suf.-ul(a)68.
Îmbinările cu afix posesiv sunt prezente până astăzi în limbă, dar şi-au
restrâns uzul, supravieţuind la nivel popular şi colocvial. Construcţia cu afix
posesiv manifestă încă din secolul al XVI-lea un grad ridicat de unitate
morfosintactică – (reflectată în apariţia unor variante cu asimilare vocalică
progresivă (fenomen care nu-l afectează pe -u morfologic în nici un alt tip de
context), prin caracterul invariabil în raport cu cazul sau prin marcarea cazului la
unul dintre constituenţi, prin posibilitatea de a accepta coocurenţa cu un
complement posesiv în dativ (coreferenţial) şi capacitatea de a accepta o relativă
integrată sintactic. Formele modificate prin asimilare sunt, de asemenea, prezente
în limbă până astăzi, dar poziţia lor periferică în textele vechi (în raport cu formele
primare în -u urmate de posesiv), precum şi neregularitatea distribuţiei lor
dialectale, arată o extindere fluctuantă a inovaţiei modificării lui -u în -o înainte de
posesiv în interiorul fiecărei arii dialectale.
Cât priveşte caracterul invariabil al îmbinărilor cu afix posesiv, coroborarea
datelor oferite de textele din secolul al XVI-lea cu acelea din textele vechi mai

                                                            
66
În dicţionarul lui Papahagi, cele două nume relaţionale sunt tratate diferit, astfel, numele
relaţional asimetric are o singură intrare, un singur articol de dicţionar, în care sunt indicate cele trei
tipurile de flexiune (nor, noru, noră, cu pluralul nurări), în timp ce numele relational simetric are
două intrări, două articole de dicţionar (sor, împreună cu soră, pe de o parte, şi soru, pe de alta). Nu
există nicio justificare pentru o asemenea soluţie lexicografică.
67
Împrumutul este cunoscut în toate dialectele limbii române: dr. nevastă, ar. niveastă,
nveastă, năveastă, înveastă, nivestă, megl. niveastă, ir. nevęstę (Bărdăşan 2005: 129). Termenul este
folosit cu sensul „noră” în meglenoromână (Scărlătoiu 1998: 195) şi cu totul izolat în aromână. Pentru
istoromână, vezi observaţiile lui Bărdăşan (2205: 129), „atestări ale împrumutului, cu acest sens,
găsim în ALR I/II, h.260 NORĂ „belle-fille“, „bru“: ura nevęsta, do nevęste, la Bârdo şi nevęsta, doõ
nevęste, la Jeiăn. Răspunsul la întrebarea 1485 NUORA, pentru ALI, a fost tot nevέsta, la Briani,
răspuns identic cu cel propus în ALIr 535 b) NORĂ: ir. o nevεsta, (do nevεste), în toate punctele de
anchetă istroromâne”.
68
Sârbu, Frăţilă 1998: 304.
 
22 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  20

târzii demonstrează că această particularitate morfosintactică avea o amploare mai

largă în epoca veche, în comparaţie cu româna modernă. Aceasta este, de altfel, o
trăsătură generală a numelor cu posesiv aglutinat în limba română veche (ex. şi
vărul de cătră muiarea frăţine-său şi a cumnatu-său Prav.1581 223v; nece fata
unchiu-mieu ce mi-e vară premare, [text slav] nece feciorul mieu nepoata unchiu-
miu Prav. 1581 257r; ce e de pre frate nora ginere-său Prav.1581 278v); singurele
substantive care au mărci flexionare înainte de posesiv aglutinat sunt cele la care au
fost moştenite forme cazuale sintetice, aparţinând tipului latin vulgar în -a, -anis
(cf. Tagliavini 1977:198), în speţă masculinele frate şi tată şi femininul (î)mă:
Iarră alte semenţii a măne-sa şi a tătăne-său, feate ca aceastea de pre botegiuni
[text slav] nu se apără de cătră semenţiia botedzătoriului a se însura Prav.1581
218r; că muiarea frăţine-mieu printru ce e înpreunare desăvrăşit cu nusul [text
slav] mie iaste a doa spiţă Prav.1581 273r. Absenţa mărcilor cazuale de genitiv-
dativ la ambii termeni ai îmbinărilor (tipul mâna soru-sa) sau numai la adjectivul
posesiv (tipul fata surori-mea) sunt considerate fenomene regionale în româna
contemporană69. Credem că este vorba de restrângerea uzului acestei construcţii,
întrucât pentru româna veche nu se poate stabili o linie de demarcaţie între aria
nordică şi cea sudică în ceea ce priveşte folosirea construcţiei invariabile.
Îmbinarea cu afix posesiv manifestă până astăzi posibilitatea de a apărea alături de
un clitic adverbal, reflexiv sau nonreflexiv, dar structurile sunt specifice registrului
colocvial, unde se înregistrează şi structuri pleonastice cu un genitiv coreferenţial
(sor-sa lui X/ lu’X).

SURSE

ALRM II sn ş. u. – Micul atlas lingvistic român, serie nouă, partea a II-a (ALRM II), vol. I:
A. Agricultură; B. Morărit; C. Grădinărit; D. Pomărit; E. Viticultură; F. Cânepă; G. Albinărit;
H. Creşterea vitelor; I. Carul, căruţa, sania; J. Păsări de curte; K. Păstorit; L. Lâna, torsul,
ţesutul; M. Meserii; N. Pădurărit. [Bucureşti]: Editura Academiei, 1956; vol. II ş.u.
[Bucureşti]: Editura Academiei, 1967, vol. III ş.u. Bucureşti: Editura Academiei, 1967, vol. IV
ş.u. Bucureşti: Editura Academiei, 1981.
ALR SN I ş. u. – Atlasul lingvistic român, serie nouă. Vol. I: A. Agricultură; B. Morărit;
C. Grădinărit; D. Pomărit; E. Viticultură; F. Cânepa; G. Albinărit. Vol. II: A. Creşterea vitelor;
B. Carul, căruţa, sania; C. Păsări de curte; D. Păstorit; E. Lâna, torsul, ţesutul; F. Meserii;
G. Pădurărit. Vol. III: A. Plante; B. Câinele, pisica; C. Animale sălbatice; D. Păsări sălbatice;
E. Vânătoare; F. Târâtoare, amfibii; G. Pescuit; H. Insecte; I. Timpul; J. Configuraţia terenului;
K. Ape, umiditate, navigaţie; L. Comunicaţii; M. Naţiuni, categorii sociale, administraţie.
[Bucureşti]: Editura Academiei, vol. I–II: 1956; vol. III: 1961; vol. IV ş.u. [Bucureşti]: Editura
Academiei, 1965 ş.u.
ALR Munt-Dobr – B. Marinescu, T. Teaha, I. Ionica, N. Saramandu, Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Muntenia s i Dobrogea, vol. II, Bucureşti: Editura Academiei, 1996.

                                                            
69
Stan 2005: 95.
21 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 23

ALR Trans – G. Rusu, V. Bidian, D. Los ont i, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Transilvania,
vol. II, Bucureşti: Editura Academiei, 1997.
Appendix Probi – în H Keil (ed.), Grammatici Latini, vol. 4, Leipzig: Teubner, 1864 (retipărit în
Grammatici Latini, Hildesheim: Olms, 1961).
CB.1559-1560 – Codicele popii Bratul, ediţie Al. Gafton: http://media.lit.uaic.ro/gafton.
CC2.1581 – Coresi, Evanghelie cu învăţătură, ediţie S. Puşcariu, Al. Procopovici: Diaconul Coresi,
Carte cu învăţătură (1581), vol. I, Textul, Bucureşti: Socec, 1914.
CPr.1566 – Coresi, Apostol, ediţie I. Bianu, Texte de limbă din secolul XVI, IV, Lucrul apostolesc
tipărit de diaconul Coresi la 1563, Bucureşti: Cultura Naţională, 1930.
CPrav.1560-1562 – Coresi, Pravila, ediţie Gh. Chivu, în I. Gheţie (coord.), Texte româneşti din
secolul al XVI-lea, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1982, 218–31.
CT.1560-1561 – Coresi, Tetraevanghel, Ediţie Florica Dimitrescu, Tetraevanghelul tipărit de Coresi.
Braşov 1560–1561, comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti. 1574, Bucureşti:
Editura Academiei, 1963.
CSVI.1590–1602 – Legenda lui Sisinie, în Codex Sturdzanus, ediţie Gh. Chivu, Bucureşti: Editura
Academiei Române, 1993, p. 272-274.
CV.1563–1583 – Codicele Voroneţean, ediţie Mariana Costinescu, Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1981.
GB.XVI-XVII – Glosele Bogdan, ediţie M. Georgescu, în I. Gheţie (coord.), Texte româneşti din
secolul al XVI-lea, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1982, 422–38.
DIR.A – Documente privind istoria României, veacul XVII, A. Moldova. Bucureşti: Editura
Academiei, 1952: vol. I (1601-1605); 1953: vol. II (1606-1610); 1954: vol. III (1611-1615);
1956: vol. IV (1616-1620); 1957: vol. V (1621-1625).
DÎ – Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, text stabilit şi indice de Gh. Chivu, M.
Georgescu, M. Ioniţă, Al. Mareş, Al. Roman-Moraru, Bucureşti: Editura Academiei Române,
1979.
DRH.A – Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Bucureşti: Editura Academiei, 1971: vol.
XXI (1632-1633); 1996: vol. XXIII (1635-1636); 1998: vol. XXIV (1637-1638); 2003: vol.
XXV (1639-1640); 2003: vol. XXIV (1641-1642).
DRH.B – Documenta Romaniae Historica. B. Ţara Românească, Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1969: vol. XXII (1628-1629); 1985: vol. XXV (1635-1636); 2001: vol. XXXII
(1647).
FT.1571-1575 – Fragmentul Todorescu (Carte de cântece), ediţie I. Gheţie, în I. Gheţie (coord.),
Texte româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1982, p. 336-343.
MC.1620 – M. Moxa, Cronograf, ediţie G. Mihăilă, Mihail Moxa, Cronica universală, Bucureşti:
Minerva, 1989.
NALR-C – I. Stan, D. Uriţescu, Noul atlas lingvistic pe regiuni. Crişana, vol. II, Bucureşti: Editura
Academiei, Cluj-Napoca: Clusium, 2003.
NL.~1750-1766, Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie I. Iordan,
Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ed. a II-a, 1959.
PH.1500-1510, Psaltirea Hurmuzaki, ediţie I. Gheţie, Mirela Teodorescu, Bucureşti: Editura
Academiei Române, 2005.
PO1.1582 – Palia de la Orăştie, ediţie Viorica Pamfil, Bucureşti: Editura Academiei, 1968.
PO2 1582 – Palia de la Orăştie, text stabilit şi îngrijire editorială V. Arvinte, I. Caproşu, A. Gafton,
Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005.
Prav.1581 – Pravila ritorului Lucaci, ediţie I. Rizescu, Bucureşti: Editura Academiei, 1971.
Pr. aleasă 1632 – Eustratie Logofătul, Pravila aleasă [mss., Biblioteca Academiei Române, Filiala
Cluj, cota 41].
 
24 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  22

BIBLIOGRAFIE

Avram, Larisa, Coene, M., 2002, „Dative/ Genitive Clitics as Last Resort”, Balkanistica, 15, 1-34.
Avram, Larisa, Coene, M, 2008, „Romanian Possessive Clitics Revisited”, în Liliane Tasmowski, D.
Kalluli (ed.), Clitic Doubling in the Balkan Languages, Amsterdam/ Philadelphia: John
Benjamins, 361-387.
Baldi, P., Nuti, A., 2010, „Possession”, în P. Baldi, P. Cuzzolin, New perspectives on historical Latin
syntax, Vol. 3: Constituent syntax : quantification, numerals, possession, anaphora, Berlin/
New York: De Gruyter Mouton, 239-387.
Bărdăşan, G., 2005, „Paradigma lexicală a înrudirii prin alianţă la istroromâni. Câteva aspecte”, în
Maria Micle, V. Laţiu, Studia in honorem magistri Vasile Frăţilă, Timişoara: Editura
Universităţii de Vest, 125-135.
Booij, G., 2005, The Grammar of Words. An Introduction to Linguistic Morphology, Oxford: Oxford
University Press.
Densusianu, O., 1961, Istoria limbii române, I-II, ediţie îngrijită de J. Byck, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
Dobrovie-Sorin, Carmen, Giurgea, I., 2013, „Suffixal agreeing possessors with kinship terms”, în
Carmen Dobrovie-Sorin, I. Giurgea (ed.), A Reference Grammar of Romanian, Vol. 1: The
noun phrase, Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins, 352-354.
Franks, S., King, T. H., 2000, Clitics in Slavic, New York: Oxford University Press.
Frota, Sonia, Vigário, Marina, Martins, F., 2006, „FreP: An Electronic Tool for Extracting Frequency
Information of Phonological Units from Portuguese Written Text”, în Proceedings of the 5th
International Conference on Language Resources and Evaluation, Genoa, May 2006, 2224-2230.
Gerwin, Johanna, 2014, Ditransitives in British English Dialects, Berlin/ Boston: Walter de Gruyter.
Giusti, G., 2010, „I possessivi”, în G. Salvi, L. Renzi, Grammatica dell’italiano antico, Bologna: Il
Mulino, 359-376.
Haspelmath, M., 2017, „Explaining alienability contrasts in adpossessive constructions: predictability
vs. iconicity”, Zeitschrift für Sprachwissenschaft, 36, 2, 193-231.
Hess, Zita, 1975, Typologischer Vergleich der romanischen Sprachen auf phonologischer Basis
(Heidelberger Beiträge Zur Romanistik 8), Bern/ Frankfurt: Lang.
Heinz, M., 2008, „La estructura silábica en la historia del español: aspectos cualitativos y
cuantitativos”, în C. Company Company, J.G. Moreno de Alba (ed.), Actas del VII Congreso
de Historia de la Lengua Española, Mérida, 4-8 septiembre, 2006, vol. 1, Madrid: Arco
Libros, 275-291.
Heinz, M., 2014, „Syllable complexity in the diachrony of Romance languages: A center vs.
periphery view and the syllable vs. word rhythm paradigm”, în J. C. Reina, Renata
Szczepaniak (ed.), Syllable and Word Languages, Berlin/ Boston: Walter de Gruyter, 87-111.
Hübler, A., 1998, The Expressivity of Grammar – Grammatical Devices Expressing Emotion across
Time, Berlin/ New York: Mouton de Gruyter.
Koptjevskaja-Tamm, Maria, 2001, „Adnominal possession”, în M, Haspelmath et alii (ed.), Language
Typology and Language Universals/ Sprachtypologie und sprachliche Universalien/ La
typologie des langues et les universaux linguistiques, 2. Halbband: An International
Handbook/ Ein Internationales Handbuch/Manuel International, Berlin/ New York: Walter de
Gruyter, 960-970.
Ledgeway, A., 2011, „Syntactic and Morphosyntactic Typology and Change”, în M. Maiden, J.C.
Smith, A. Ledgeway (ed.), 2011, 382-471.
Ledgeway, A., 2016, „The dialects of southern Italy”, în A. Ledgeway, M. Martin, The Oxford Guide
to the Romance Languages, Oxford: Oxford University Press, 246-269.
Lee-Schoenfeld, Vera, Diewald, G., 2014, „The Pragmatics and Syntax of German Inalienable
Possession Constructions”, în H. Leung et al. (ed.), Proceedings of the 40th Annual Meeting of
the Berkeley Linguistics Society, 286-310.
23 Observaţii privind flexiunea substantivelor româneşti moştenite 25

Lødrup, Helge, 2014, „Split possession and the syntax of kinship nouns in Norwegian”, The Journal
of Comparative German Linguistics, 17, 35-57.
Loporcaro, M., 2011, „Phonological processes”, în M. Maiden, J.C. Smith, A. Ledgeway (ed.), 2011,
109-154.
Maddieson, I., 2013, „Syllable Structure”, în M.S. Dryer, M. Haspelmath (ed.), The World Atlas of
Language Structures Online, Leipzig: Max Planck Institute for Evolutionary Anthropology
(Available online at http://wals.info/chapter/12).
Maiden, M., 1996, „On the Romance Inflectional Endings -i and -e”, Romance Philology, 50, 2, 147-182.
Maiden, M., Smith, J. C., Ledgeway, A. (ed), 2011, The Cambridge History of the Romance
Languages, I. Structures. Cambridge/ New York: Cambridge University Press.
Malkiel, Y., 1992, „The transmission into Romance of Latin NŌDUS, NǓPTIAE, NǓRUS, and
NǓX: diachronic interplay of phonetic and semantic analogies”, în Diachronic Studies in
Lexicology, Affixation, Phonology: Edita and Inedita 1979-1988, Amsterdam: John
Benjamins, 207-230.
Moskovsky, C., 2004, „Optional Movement of Bulgarian Possessive Clitics to I: Some Implications
for Binding Theory”, în Olga Mišeska Tomić (ed.), Balkan Syntax and Semantics, Amsterdam:
John Benjamins, 221-233.
Nedelcu, Isabela, 2010, „Observaţii asupra numelor (uni)relaţionale”, în Rodica Zafiu, Adina
Dragomirescu, Al. Nicolae (ed.), Limba română. Controverse, delimitări, noi ipoteze. Actele
celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba română (4–5 decembrie 2009), vol. I:
Gramatică. Lexic, semantică, terminologii. Istoria limbii române şi filologie, Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, 121-129.
Nespor, Marina, 1999, „Stress domains”, în H. van der Hulst, Word prosodic systems in the
languages of Europe, Berlin/ New York: Mouton de Gruyter, 117–160.
Niclot, D., 2014, „From semantic roles to evaluative markers: the dative and affected possessor.
A constructional comparison between German, Italian and French”, în Silvia Luraghi,
H. Narrog, Perspectives on Semantic Roles, Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins, 271–323.
Nicolae, Al., 2016, „Pronominal possession”, în Gabriela Pană Dindelegan (ed.), M. Maiden
(ed. cons.), The Syntax of Old Romanian, Oxford: Oxford University Press, 332–346.
Niculescu, Dana, 2008, Mijloace lingvistice de exprimare a posesiei în limba română, Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2009, „Din nou despre dativul posesiv din grupul verbal. Observaţii
asupra limbii române vechi”, LR, 58, 173–182.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2016, „Gramatica „animatului” în limba română – cu raportare la limba
veche”, LR, 64, 74-91.
Salvi, G., 2011, „Morphosyntactic Persistence”, în M. Maiden, J. C. Smith, A. Ledgeway (ed), 2011,
318–381.
Sánchez Miret, F., 2007, „El papel de la fonética en la explicación de los cambios fonológicos dentro
de la gramática histórica de las lenguas románicas”, în Alexandra Cuniţă, C. Lupu, Liliane
Tasmowski (ed.), Studii de lingvistică şi filologie romanică. Hommages offerts à Sandra
Reinheimer Rîpeanu, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 484–493.
Sârbu, R., Frăţilă, V., 1998, Dialectul istroromân. Texte şi glosar, Timişoara: Editura Amarcord.
Scărlătoiu, Elena, 1998, Istroromânii şi istroromâna. Relaţii lingvistice cu slavii de sud, Bucureşti:
Editura Staff.
Schick, Ivanka, 2000, „The phenomenon of possessive clitics in the Balkan Slavic languages”, în
M. Dimitrova-Vulchanova, I. Krapova, L. Hellan (ed.), Papers from the Third Conference on
Formal Approaches to South Slavic and Balkan Languages (University of Trondheim
Working Papers in Linguistics 34), Trondheim: NTNU Linguistics Department, 183–195.
Schmid, S., 1999, Fonetica e fonologia dell’italiano, Torino: Paravia.
Schürcks, Lilia, Wunderlich, D., 2003, „Determiner-possessor relation in the Bulgarian DP”, în M.
Coene, Y. D’Hulst (ed.), From NP to DP, vol. II: The Expression of Possession in Noun
Phrases, Amsterdam: John Benjamins, 121–139.
 
26 Oana Uţă-Bărbulescu, Dana-Mihaela Zamfir  24

Stan, Camelia, 2005, „Declinarea substantivelor comune compuse”, în Valeria Guţu Romalo (coord.),
Gramatica limbii române, vol. I Cuvântul, Bucureşti: Editura Academiei, 91–95.
Stanciu-Istrate, Maria, 2001, „Studiu lingvistic”, în M. Stanciu-Istrate (ed.), Alexie, omul lui
Dumnezeu, Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 47–87.
Stateva, Penka, 2002, „Possessive Clitics and the Structure of Nominal Expressions”, Lingua 112,
647–690.
Şovar, Georgiana-Andreea, 2010, „Trăsături de gen personal ale numelor de rudenie în limba română
veche”, în Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Al. Nicolae (ed.), Limba română. Controverse,
delimitări, noi ipoteze. Actele celui de al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba română (4–5
decembrie 2009), vol. I: Gramatică. Lexic, semantică, terminologii. Istoria limbii române şi
filologie, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 173–179.
Şovar, Georgiana-Andreea, 2012, „Nume de rudenie cu flexiune specială în limba română veche”, în
R. Zafiu, A. Dragomirescu, Al. Nicolae (ed.), Limba română. Direcţii actuale în cercetarea
lingvistică, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 245–256.
Tagliavini, C., 1977, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Versiune
românească îngrijită şi coordonată de Alexandru Niculescu, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Teodorescu, Mirela, Gheţie I., 1977, „Studiu de limbă”, în M. Teodorescu, I. Gheţie (ed),
Manuscrisul de la Ieud, text stability, studiu filologic, studiu de limbă şi indice, Bucureşti:
Editura Academiei, 59–141.
Vergnaud, J-R., Zubizaretta, M. L., 1992, „The Definite Determiner and the Inalienable Construction
in French and in English”, Linguistic Inquiry, 23, 595–652.
Vieru, Roxana, 2006, „Consideraţii privitoare la clasa substantivului în Palia de la Orăştie”, Analele
ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, secţiunea III, Lingvistică, 52, 91–102.

Abstract
This article, focusing on the evolution of two kinship nouns inherited from Latin, noru (lat.
nŭrus) and soru (lat. sŏror), presents their morphosyntax as it is reflected in the oldest Romanian
texts. We argue that they have preserved intact the original inflectional ending in the singular form
(although -u is usually associated with masculine nouns) and consequently the substitution of the
initial inflectional ending -u with -ă (which is usually associated with feminine nouns) is a later
phenomenon. Their morphological behaviour is controlled by the early suffixation of the possessive
affixes to the kinship nouns. Taking into account the value of the Cyrillic graphemes, we have
corrected most of the erroneous conjectures concerning the date of the soru, noru > soră, noră
reconstruction.