Ministerul Educației din Republica Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

,,Accentul în limba română”

A elaborat studenta: Ureche Gabriela

Grupa 102B
A verificat: Stratan Natalia

Chișinău,2017
 Enunțul nu se reduce la elementele inventarului fonetic, îmbinate în diverse
suite. În orice spațiu lingvistic se constat prezența unui element care coexist cu
succesiunea de foneme și care dă „melodia” proprie fiecrei limbi: acesta este
accentul, termen generic care acoper realitți diferite de la o limbă la alta și de la o
etapă lingvistică la alta.
Accentul reprezinta pronunțarea mai intensă, mai accentuata sau pe un ton
mai înalt etc. a unei silabe sau litere din alfabet dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt
dintr-un grup sintactic.

Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu

necesitate de structura fonetică a cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba
română, reguli de accentuare.

Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba romana,
bazate pe cercetarea frecvenței diferitelor tipuri de accentuare.
 Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două
silabe ale cuvântului. De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate
pe ultima silabă (felinàr), iar cuvintele terminate în vocală sunt accentuate pe
silaba penultimă (feméie). Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a (cu
excepția cazurilor în care a este articol, ca în casa), accentul cade pe ultima silabă
(musacà, tremurà).
Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele
accentuate pe cea de-a patra silabă începând de la finală sunt extrem de
rare: férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță, làpoviță, lúbeniță, prépeliță,
rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.
Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un
număr mic de sufixe sunt neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și
neaccentuate: -ete (foàmete / scumpète), -iște (cânepḯște / ḯniște), -iță (copilḯță /
bḯvoliță).
Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de
cele mai multe ori accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr
mai mic de silabe. Astfe, sufixele formate din trei silabe sunt totdeauna
accentuate.

Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.

Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în
general, forma în care accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se
va accentua: bolnàv, caractér, dumḯnica, dușmàn, fenomén, ianuàrie,
lozḯncă, regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter, dúminica, dúșman etc.)

Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță (nu călugărḯță,

doctorḯță).
 În morfologia limbii romane, accentul are uneori rolul de a diferenția formele
gramaticale: cǻntă – cântǻ. La prezentul indicativ, conjugarea a III-a diferă de
conjugarea a II-a prin modul de accentuare: mérgem – tăcém. De aceea trebuie
evitată accentuarea greșită, care duce la confuzia dintre cele două conjugări; deci
se va rosti: bàteți, dúceți, fàceți, mergéți, prevedéți, tăcéți (nu bătéți, ducéți,
făcéți etc.).
În aceste cazuri trebuie considerată ca normă următoarea regulă: la persoanele
I și a II-a plural ale indicativului și conjunctivului prezent, precum și la persoana a
II-a plural a imperativului, la conjugarea a II-a accentul stă pe sufixul conjugării (-e-
), iar la conjugarea a III-a pe temă.
Morfologia numelui nu pune, în general, probleme din punctul de vedere al
accentuării, deoarece accentul rămâne, la majoritatea cuvintelor, invariabil în
cursul flexiunii (farmacḯe, farmacḯei, farmacḯilor).
În scris, accentul cuvintelor nu se notează, de regulă. Notarea accentului, sub
forma accentului ascuțit (´), este permisă în situațiile în care se simte nevoia de
evitare a confuziei între cuvinte, forme sau variante omografe ca modéle –
mòdele, încúie – încuié, ḯntim – intḯm.
 2.Accentul grafic

În limba romana accentul de obicei nu se noteaza grafic (sau vocala

accentuata).
Utilizarea accentului ascutit [ ‘ ] este permisa pentru marcarea distinctiei dintre
elemente omografe dar neomogene care difera si prin pozitia accentului, cand
nenotarea accentului ar putea duce la confuzii:

Ex: acele – substantiv (…acele cactusului înteapa) si acele – substantiv (Acele fete
mi-au zambit).

companie – substantiv (Compania de soldati a inaintat) si companie – adjectiv

(Compania ta este placuta).

era – substantiv (Era noastra) si era – verb (Ea era acolo).

Forme gramaticale: incúie – prezent si incuié – perfect simplu

Se pastreaza accentul grafic din limba de origine în:

– unele neologisme: bourrée, pietà

– nume straine proprii: Bâle, Molière, Valéry

La unele nume de locuri straine folosite in limba romana nu se

noteaza accentul: Bogota, Panama, Peru, ceea ce poate duce la accentuari
gresite.
 3.Accentul tonic în limba română

1) În limba românã accentul este liber (poate ocupa orice literã a cuvântului).
De aceea el pote distinge cuvinte: companie (unitate militara) si companie
(tovarasie, societate)sau de asemenea mai poate arata si forme gramaticale
(indicativ prezent persoana a III-a: cânta si perfectul simplu persoana a III-a
singular cânta.
2) a final este:

– accentuat în unele forme verbale (infinitiv, imperfect persoana a III-a

singular: tremura), în unele substantive feminine nearticulate terminate în -a sau -
ea (cafea, musaca) si în unele adjective împrumutate : grena, lila

– neaccentuat când este articol hotarat (casa, musacaua)

– i si -u final sunt accentuati în unele imprumuturi: substantive (colibri, taxi, atu)

si adjective : kaki.

– o final este:

 neaccentuat în majoritatea cuvintelor în care apare: in-folio, radio;

 accentuat în substantive si adjective mai recente: antihalo, halo, bordo,

indigo,

3) Sufixele monosilabice sunt de cele mai multe ori accentuate (-al, -an, -ar, -
as)
4) Substantivele provenite din infinitive lungi ale verbelor in -ea trebuie
accentuate pe sufix: prevedere.
5) În functie de uzul literar actual, normele actuale recomanda o singura
accentuare la cuvinte precum: doctorita, calugarita, duminica.
Se recomanda o singura accentuare la formele verbale ca:

-indicativul si conjunctivul prezent persoana a I-a si a II-a plural si imperativ

persoana a II-a plural – accentuate pe sufixul -e la conjugarea a II-a (tipul taceti)
– formele verbului a fi !suntem, !sunteti
 6) Accentul ramane in cea mai mare parte stabil in cursul flexiunii la marea
majoritate anumelor:
Accentul este mobil insa la:
– substantivele: nora iar la plural nurori, sora iar la plurar surori
– la substantivele neutre terminate in -o intrate mai demult in limba romana (radio,
zero)
În flexiunea verbala, accentul este mobil (cazand pe tema sau pe desinenta) chiar
la acelasi mod si timp: perfect simplu persoana a I-a singular adusei, persoana a I-a
plural aduserem.
7) Cuvintele polisilabice pot avea, pe langa accentul principal (accent forte) si
un accent secundar, mai slab: aerodinamic, anteroposterior.
8) Unele nume romanesti de familie aparent asemanatoare trebuie accentuate
diferit, in conformitate cu originea lor: Vasiliu, Rotariu.
9) Trebuie evitata tendinta deplasarii accentului spre începutul cuvântului.