Accentul reprezinta pronunțare mai intensă, mai  

accentuata sau pe un ton

mai înalt etc. a unei silabe sau litere din alfabet dintr-un cuvânt sau a unui
cuvânt dintr-un grup sintactic

Accentul nu are un loc fix, în sensul că locul lui nu este determinat cu necesitate de structura
fonetică a cuvântului. De aceea nu se pot da, pentru limba română, reguli de accentuare.

Se pot face însă unele observații privitoare la locul accentului in limba romana, bazate pe
cercetarea frecvenței diferitelor tipuri de accentuare.

Accentul din limba româna stă în mod frecvent pe una dintre ultimele două silabe ale cuvântului.

De obicei, cuvintele terminate în consoană sunt accentuate pe ultima silabă (felinàr), 

iar cuvintele terminate în vocală sunt accentuate pe silaba penultimă (feméie).

Atunci când ultimul sunet al cuvântului este a (cu excepția cazurilor în care a este articol, ca
în casa), accentul cade pe ultima silabă (musacà, tremurà).

Cuvintele accentuate pe silaba antepenultimă sunt mai puțin frecvente, iar cele accentuate pe cea
de-a patra silabă începând de la finală sunt extrem de rare: férfeniță, gǻrgăriță, gògoriță,
làpoviță, lúbeniță, prépeliță, rǻzmeriță, șlḯboviță, vèveriță.

Sufixele limbii române sunt, în majoritatea cazurilor, accentuate; doar un număr mic de sufixe
sunt neaccentuate. Câteva sufixe pot și accentuate și neaccentuate: -ete (foàmete / scumpète), -
iște (cânepḯște / ḯniște), -iță (copilḯță / bḯvoliță).

Un sufix în limba româna alcătuit dintr-un număr mai mare de silabe este de cele mai multe ori
accentuat, în comparație cu un sufix alcătuit dintr-un număr mai mic de silabe. Astfe, sufixele
formate din trei silabe sunt totdeauna accentuate.

Sufixele monosilabice sunt de cele mai mult ori neaccentuate.

Atunci când există forme duble de accentuare, limba literară preferă, în general, forma în care
accentul este mai apropiat de finalul cuvântului. Astfel se va accentua: bolnàv, caractér, dumḯnica,
dușmàn, fenomén, ianuàrie, lozḯncă, regizòr, sectòr, șervét (nu bòlnav, caràcter, dúminica,
dúșman etc.)

Notă: Se va accentua însă în limba româna: călúgăriță, dòctoriță (nu călugărḯță, doctorḯță).

Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin energică a
silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este semnalizat printr-un apostrof
(‘) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai intens.

Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-gramatical) sau într-o
propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos exemplificarea celor două situații:

 móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect)

 El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a ajuns mai
târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă pe oricare dintre silabele
cuvintelor.

 accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc

 accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
 accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
 înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-ri-țe-le
Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea accentului permite diferențierea
cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un număr identic de silabe și de sunete-tip.

 veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)
 cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații particulare în care cuvintele prezintă
două accente sau niciunul. Două accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele
polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-).
Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și
numesc forme neaccentuate.