Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Tiraspol

Tema №1. Literaturile Orientului Antic

Elaborat de studenta: Ureche Gabriela

Grupa 102B
Examinat de: Polina
Tăburceanu,
doctor in
filologie
 Chișinău,2017

CUPRINS

1. Literatura sumero-babiloniană.

2. Epopeea lui Ghilgameş – minunată interpretare poetică a prieteniei şi a traseului

omului în căutarea sensului vieţii şi al morţii.

3. Teme şi motive caracteristice poemului antic.

4. Evoluţia spirituală a lui Ghilgameş şi Enkidu.

5. Uriaşul Humbaba – personificarea duhului pădurii.

6. Rolul zeilor în poeme (Iştar, Anu, Enlil).

7. Particularităţile naraţiunii în poem, mijloace şi procedee artistice.

 1. Literatura sumero-babiloniană.

Sumerienii sunt prezenti in Mesopotamia in mileniul al v-lea iar ulterior

babilonienii si asirienii se gaseau aici in secolul al XXVIII-lea organizati in orase-
state.

Economia oraselor-state se dezvolta datorita irigatiilor iar puterea era detinuta

de catre fortele militare in detrimentul obstiilor satesti. Astfel, se aparitia statului
sclavagist.

Miile de tablite de argile insumneaza imnuri, rugaciuni, scrieri filosofice si

mituri. Epopeea lui
Ghilgames este prima capodopera a literaturii universale. Ghilgames – rege
sumerian din mileniul al III-lea devine figura prin care ilustreaza eroismul,
sentimentul liric al prieteniei si cautarea tainelor vietii vesnice.

Ghilgames, suveranul din Uruk e un erou curajos si puternic, de o frumusete

tulburatoare. Din pacate supusii sai se plang zeitiei Istar ca ii supune la munci
istovitoare. De aceea, zeita il trimite pe Enkidu, erou puternic sa il domoleasca
rpin lupta dar cei doi sfarsesc prin a se imprieteni. Zeita se razbuna si ii trimite lui
Enkidu o boala fatala.

Ghilgames mediteaza asupra misterului vietii iar ulterior desi nu reuseste sa il

reinvie pe prietenul sau, ia legatura cu spiritul lui Enkidu care ii dezvaluie “toata
ingrozitoarea taina a fioroasei lumi de dincolo” (Ovidiu Drimba, Istoria Literaturii
Universale vol I, pag. 18).

Din epopee se desprinde un sentiment de atasament fata de viata. Zeii sunt

infruntati de unde rezulta ca fondul popular reuseste sa se exprime independent de
conceptiile religioase.

Ghilgames reprezinta iubirea de viata, curajul, inalta tinuta morala “caci

supremul sau tel nu este razboiul si uciderea, ci cultul prieteniei si dorul
nemuririi”(op.cit. pag.18).
2. Epopeea lui Ghilgameş – minunată interpretare poetică a
prieteniei şi a traseului omului în căutarea sensului vieţii şi
al morţii.

Epopeea lui Ghilgameș este un poem epic din Mesopotamia antică,

aparținând culturii sumero-babiloniene. Este cea mai veche scriere literară
păstrată a umanității, datând de la începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat,
lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la Ninive
și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș, legendarul rege al cetății Uruk.

Istoria textului

Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de origine

sumeriană, dar absorbit și adaptat de civilizațiile succesive
ale Mediteranei orientale, poemul conține multe elemente mitologice care aveau
să apară în literaturile și tradițiile mitologico-religioase ale civilizațiilor ulterioare.

Subiectul
Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați din Uruk, zeii le-au trimis
acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp
la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar
confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară a niciuneia dintre părți, astfel încât
Ghilgameș și Enkidu au devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost
părtași la nenumărate aventuri, și-au dovedit eroismul și curajul înfruntând
creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări și țări.
Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat
divinitățile. Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-
l pe Ghilgameș cu declarații de iubire. Când însă acesta o respinge cu agresivitate
și trufie, zeița se răzbună, ucigându-i prietenul iubit. Regele se confruntă pentru
întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi ființe și cu implacabilul
destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul Ghilgameș
pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod
excepțional, unui singur om, înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui
Potop, cu care divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se
va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe.
 Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe
fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul
inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al
cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el
însuși.

Relief cu Ghilgameș din palatul lui Sargon al II-lea (acum laMuzeul Luvru

Secvențe narative
Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (ca rapsodiile
din Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârșite de erou;
principalele isprăvi:
# lupta contra regelui Akka din Kiș
# expediția, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere și distrugere a
monstrului Humbaba;
# lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i
refuzase dragostea;

# călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;# moartea eroului (deși nu

rezultă clar din nici un text dacă e vorba și de moartea lui Ghilgameș sau numai a
lui Enkidu; în varianta akkadiană, Ghilgameș călătorește în lumea cealaltă ca să
afle secretul imortalității de la strămoșul său Uta-napiștim, care-i comunică și
amănuntele desfășurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară
epic).

Interpretare

Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameș se poate numi drama

existențială a omului, lupta lui cu forțele oculte și perspectiva înfrângerii lor,
raportul cu femeia și raportul de prietenie între oameni, teama de moarte și setea
de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii și destinul oamenilor
ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizația urbană, constituirea statului arhaic,
catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii.

3.Evoluţia spirituală a lui Ghilgameş şi Enkidu

Enkidu este simbolul destinului din totdeauna al omenirii. Omul, conform

conceptiei antropo-gonice a intregii Meso-potamii, este plamadit din lut de zei,
strabate treptele evolutiei de la viata primitiva, petrecuta in mijlocul fiarelor, trece
la viata pastorala, cunoaste dragostea si prietenia, traiul civilizat dintr-o cetate,
eroismul si, in final, moartea.

Într-adevar, Enkidu a fost plamadit din dorinta zeilor, de catre Aruru, care a
trebuit sa creeze un barbat cu o forta egala cu cea a lui Ghilgames: "S-a spalat
Aruru pe maini, a luat o bucata de lut, la aruncat pe pamant si l-a plamadit pe
Enkidu, a faurit un viteaz. Odrasla a miezului noptii, osteanul lui Ninurta, tot
trupul ii e acoperit cu blana (). Ierburi mananca laolalta cu gazelele, cu fiarele
alaturi la adapat se inghesuie. "

Apoi esle dus in Uruk de un vanator, e initial in dragoste de curtezana

Shamhat, esle invatat sa bea si sa manance dupa obiceiul cetatii si, in cele din
urma, eroul se descopera pe sine si descopera plansul, imprielenindu-se cu
Ghilganies, contra caruia fusese asmutit de zei, ia parte la expeditia acestuia
impotriva monstrului Humbaba.-
Pentru a se razbuna pe Ghilgames care ii refuzase dragostea, zeita Istar reuseste,
ajutata de zeii Anii si Enlil, sa-1 omoare pe Enkidu.
Bocetul lui Ghilga-mes la moartea prietenului sau este un adevarat imn inchinat
prieteniei.
 4.Uriaşul Humbaba – personificarea duhului pădurii
Un alt personaj al epopeii, uriaşul Humbaba - denumit în unele texte şi
Huwawa – înfricoşătorul paznic al Pădurii Cedrilor, este de fapt personificarea
duhului pădurii, ilustrând astfel unul din aspectele religiei animiste a sumerienilor.
Fiindcă poetul subliniază apoi că «gura lui e însuşi Focul» şi «răsuflarea-i
moarte aduce», putem să ne întrebăm dacă Humbaba nu e cumva chiar întruparea
unui vulcan. Lăcaşul său de taină rămâne necunoscut: el poate fi tot atât de bine,
după presupunerile unor cercetători, Elamul, Libanul sau Cappadocia în Asia
Mică. Şi lui i se spune «divinul Humbaba» fiindcă unii vedeau în el un zeu, alţii
un demon. Nici un act de agresiune din partea sa nu vine să justifice spaima pe
care o insuflă şi nici motivul pentru care e provocat la luptă. Aceasta din urmă
îmbracă mai degrabă un caracter simbolic, fiind o măsurare de puteri între omul
pădurii -sălbaticul cu arme de piatră, şi omul oraşului - a cărui civilizaţie se
mândreşte cu folosirea armelor de fier şi de aur. Uta-napiştirn, fiul lui Ubar-Tutu -
cel din urmă rege dinaintea Potopului, care a domnit la Şuruppak -este adevăratul
Noe babilonian.
Uta-napiştim, «Cel- Prea-înţelept», cum îl găsim numit uneori, trebuie să fi
avut deosebite însuşiri, de vreme ce zeul Ea a hotărât să facă din el singurul
supravieţuitor al cataclismului ce avea să înece toată omenirea, şi pe el l-a hărăzit
sămânţă din care să răsară lumea cea nouă, mai bună şi mai frumoasă.Printre
asprele figuri bărbăteşti ale epopeii, iată că se ivesc şi două chipuri de femei, we
vin să îmblânzească atmosfera de furtună şi zăngănit de arme.
 5.Rolul zeilor în poeme (Iştar, Anu, Enlil)

Civilizația sumeriană, apărută la mijlocul mileniului al patrulea î.e.n. în sudul

Mesopotamiei (în zona Irakului de astăzi), este considerată cea mai veche din
lume. Nu s-a descoperit nici până în ziua de astăzi locul de proveniență al acestei
populații ariene (de rasă albă), și nici unde a dispărut în cel de-al doilea mileniu
î.e.n. Începând cu 2.900 î.e.n., sumerienii s-au înfruntat timp de șase secole cu
akkadienii, primul popor semit consemnat de istorie, pentru a obține supremația în
Mesopotamia. După căderea Imperiului Akkadian fondat de Sargon cel Mare,
akkadienii au părăsit zona, doar pentru a-și face apariția mai târziu ca babilonieni
și asirieni. Într-un final, în cel de-al doilea mileniu î.e.n., sumerienii au dispărut
fără urmă, lăsând Mesopotamia în mâinile popoarelor semite. Nu fără a-și lăsa
religia ca moștenire, pe care au preluat-o sub diferite forme toate civilizațiile
antice.

5.1.Rolul lui Enlil in poeme

Cu circa 12.000 de ani în urmă, când conducerea Anunnaki şi-a dat seama că
pe Terra vor surveni schimbări climatice severe odată cu iminenta reapropiere de
Pământ a planetei Nibiru, Enlil şi-a pus în aplicare planul. În cadrul Marii
Adunări, Enlil i-a convins pe majoritatea participanţilor prezenţi acolo să-i
permită naturii să-şi urmeze cursul, adică să-i şteargă pe oameni de pe faţa
Pământului, iar Anunnaki să aştepte liniştiţi desfăşurarea evenimentelor, în
deplină siguranţă, la bordul unor nave de evacuare amplasate pe orbită
circumterestră.
Cu toate că planul lui Enlil a fost acceptat de cei prezenţi, fratele său Enki avea
la rându-i un plan. Indiferent dacă a făcut-o pentru că nutrea o oarecare afecţiune
faţă de oameni sau, pur şi simplu, numai pentru a-i încurca planul lui Enlil, el i-a
transmis „secretul ucigaş al zeilor” unuia dintre asistenţii săi umani, pe care-l
aprecia cel mai mult şi care în limba sumeriană poarta numele de Ziusudra sau
Utnapiştim.
„Versiunea akkadiană a legendei privitoare la Potop îl denumeşte pe Noe
Utnapiştim, fiul lui Ubar-Tutu, şi-i localizează pe amândoi în Şuruppak (cel de-al
şaptelea oraş construit pe Pământ de către Anunnaki). Şuruppak a fost identificat
în mod ferm ca fiind centrul medical al zeilor. De asemenea, la el se mai făcea
referire şi ca la oraşul lui Sud, care a fost identificată ca fiind una şi aceeaşi
persoană cu Ninharşag — aceeaşi zeiţă care l-a ajutat pe Enki în crearea pe cale
genetică a lui LU.LU.”, scria Alford. Aceeaşi poveste referitoare la Potop a fost
repetată şi într-o legendă babiloniană care-l înfăţişează pe Atra-Hasis drept Noe.

5.2.Rolul lui Anu în poeme

Anu reprezinta unul dintre zeii Mesopotamiei. El este zeul principal al triadei
supreme, din care mai fac parte Enlil si Ea, care a creat lumea. Anu reprezinta
zeul cerului. Zeului i se mai spune si Anum sau An.

Pe intinderea acvatica de la inceputurile lumii apare un prim cuplu divin: Apsu

si Tiamat. Urmeaza apoi alte perechi precum: Lakhmu si Lakhamu, Ansar
(simbolul lucrurilor ceresti) si Kisar (simbolul lucrurilor pamantesti). Dupa
acestia se nasc Enlil si Anu, zeul Cerului care, la randul sau, il zamisleste pe Ea.
Anu este primul in timp si spatiu. Impreuna cu Enlil si Ea, Anu formeaza triada
marilor zei, opera lor fiind una comuna. Vis-a-vis de acesta, Jean Bottero si
Samuel Noah Kramer scriau in cartea „Pe cand zeii creau oameni” urmatoarele:
„Cand Anu, Enil si Ea au avut prima oara o idee despre Cer si Pamant, ei au gasit
o modalitate interesanta de a asigura existenta zeilor: si-au pregatit in tara un salas
placut si zeii s-au asezat in acel salas, templul lor principal. Apoi au lasat regelui
grija de a le asigura veniturile obligatorii si regulate, iar pentru desfatarea zeilor
au stabilit obligatia alimentara. Iar zeilor le-a placut acest salas. Asa au luat in
stapanire ceea ce a devenit taramul principal al oamenilor”. 
Impreuna cu sotia sa, Ki, acestia doi formeaza cuplul cosmic. Cei doi se
completeaza, Ki fiind Pamantul, iar Anu fiind Cerul. La curtea zeilor, Anu este
zeul sacru. La el se refugiaza zeii cand vine potopul, el il judeca pe Adapa, acuzat
ca a frant aripile vantului si tot el asculta plangerile zeitei Istar impotriva
insultelor proferate de Ghilgames. 
In credinta sumeriana, Anu este zeul Cerului, el locuind intr-o sfera a
divinitatilor superioare, in cel mai indepartat loc de pe Pamant. Acest loc este
numit empireu. Conform credintei akkadiene, Anu este initiatorul atropogenic si
divinitatea suprema. El mai exista si in alte credinte in afara de acestea. Asa ca,
potrivit credintei hurrite, el este un zeu tanar care a creat vanturile prin ocuparea
prin violenta a tronului tatalui sau, Alalu.
Cei trei mari zei si-au impartit zonele de influenta in Univers, aruncand
zarurile si decizand. Lui Anu i-a revenit Cerul, in fata lui depunandu-se coroane si
sceptre, acesta fiind totodata cel din care descind regii pamanteni. Zeu din Uruk,
el este cel care a dat cetatea pe mainile lui Rim-Sin, din dinastia Larsei. Din
ordinul lui a fost sapata albia Eufratului, iar prin forta sa a cucerit Urukul cetatile
vechi. 

5.3.Rolul lui Iștar în poeme

În Asiria şi Babilon, zeiţa iubirii, sexualităţii, fertilităţii şi războiului se

numea Iştar („Distrugătoarea muntelui”). Era asociată cu planeta Venus, iar leul
şi steaua cu opt colţuri făceau parte dintre simbolurile ei. A avut mulţi iubiţi, ceea
ce i-a adus epitetul „Curtezana zeilor”, oraşul ei sacru, Uruk, fiind supranumit
„Oraşul curtezanelor sacre”. De asemenea, zeiței i se mai spunea „Regina
Cerului”. Era consoarta lui Tammuz, sora lui Șamaș și fiica lui Anu ori a lui Sin.
Toate acestea duc la concluzia că Inanna și Iștar erau una și aceeași zeiță. Într-
un Imn către Iștar, scris pe la 1600 î.e.n., zeița este numită „Cea mai mare între
Igigi”, „Cea mai slăvită între zeițe”, „Stăpâna oamenilor” și „Regina femeilor”.
Pentru a ne face o idee despre modul în care era percepută, iată descrierea sa în
acel imn:
„Zeița, în ea se află sfatul,
Soarta a orice ea o ține în mână,
La a sa privire se capătă bucurie,
Putere, mărinimie, divinitate protectoare și duh păzitor,
Ea e aproape, ea e plină de milă și prietenie.
În plus, ea e atrăgătoare nespus.
Fie ea o roabă, o fetiță orfană ori o simplă mamă, ea pe toți apără.
Toți o invocă; femeile cheamă numele ei.
Cine poate fi asemenea măreției ei?
Puternice, preaînalte, mărețe sunt hotărârile ei.
Iștar, măreției ei cine-i poate fi egal?
Puternice, preaînalte-s hotărârile ei.
Ea e căutată printre zei; nebiruit e rangul ei.
Respectat e cuvântul ei; el e mai presus de toți.
Iștar printre zei, nebănuit e rangul ei.
Respectat e cuvântul ei, el e mai presus de toți.
Ea e regina lor; ei în toată clipa aduc la împlinire poruncile sale.”
Epopeea lui Ghilgameș, cea mai veche descoperită până acum, ne prezintă o
imagine a zeiței complet diferită. Când Iștar a încercat să-l seducă pe regele
Ghilgameș, acesta a refuzat-o, probabil în modul cel mai sensibil de care putea da
dovadă:
„Dacă te-aș lua de soție, știu ce mă așteaptă.
Nu ești decât un jeratic care se stinge când vine frigul,
O ușă rău închisă, care nu stăvilește nici vântul, nici gerul,
Un palat care-și strivește războinicii ce-l apără,
Un elefant care-și smulge învelișul,
Ești păcura care mânjește pe omul ce-o duce,
Burduful care se varsă pe omul ce-l poartă,
Calcarul care face să se fărâmițeze zidul de piatră,
Berbecele de asediu care pustiește țara dușmană,
Încălțarea care rănește piciorul celui ce-o poartă!”
Se observă în Inanna / Iştar o pronunţată latură dualistă. Numită prostituată de
cele mai multe ori, ea era considerată adesea și fecioară. Este puţin cam greu de
imaginat o fecioară prostituată (dar nu imposibil). Pe de o parte este o pacifistă
zeiţă a iubirii, iar pe altă parte este o războinică feroce.
6.Particularităţile naraţiunii în poem, mijloace şi procedee
artistice.
Datorita vechimii motivelor si simbolurilor ei, Epopeea lui Ghilgames
reprezinta opera cea mai importanta a geniului semitic si una dintre cele mai
valoroase scrieri ale literaturii universale. Lucrarea il prezinta pe istoricul rege al
Urukului, Ghilgames, asumandu-si o odisee ce in final va revela eternul conditiei
umane, construind astfel un tablou succint si totusi esential al bucuriilor si
suferintelor omenesti. Eroul traverseaza pe parcursul celor 12 tablete ale epopeii o
serie de evenimente cu rol initiatic, fiecare dintre ele marcand o „trecere” spre
desavarsirea spirituala, spre o mai ampla asumare a sacrului.
 Lucrarea se deschide cu imaginea lui Ghilgames, rege tiranic in cetatea
Urukului, inclinat spre excese bahice si erotice. Se poate vorbi acum despre o
traire de catre erou a conditiei profane, marcata de primitivismul
comportamentului social si am putea afirma chiar politic (referindu-ne la sensul
etimologic al termenului). Nemultumiti, locuitorii Urukului se plang zeilor, iar
acestia hotarasc ca singura solutie pentru imblanzirea caracterului lui Ghilgames
este prietenia cu o fiinta asemanatoare lui. Plamadit din lut si capatand viata din
rasuflarea zeitei Aruru, Enkidu este cel care va initia – constient sau nu – intreaga
actiune a epopeii. Jumatate animal, jumatate fiinta omeneasca, Enkidu este
„domesticit” de o curtezana si adus in cetatea Urukului pentru a-l intalni pe
Ghilgames. Întalnirea cu Enkidu are un efect hotarator asupra regelui tiran, care
sufera acum o prima transcendere. Episodul intalnirii si prietenia lui Ghilgames cu
Enkidu au rol initiatic, transferand existenta  celui dintai dintr-o conditie profana
intr-o conditie eroica marcata de dorinta faimei si a recunoasterii sale ca rege
viteaz si netemator in lupte. Puterea (kratos) si barbatia lui Ghilgames se
exercita  acum in fapte eroice aparent fara nici o  motivare (defrisarea padurii de
cedri si uciderea uriasului Humbaba), culminand cu atitudinea de trufie si orgoliu
nemasurat in fata zeitei Istar, care il imbiase pe erou cu o existenta alaturi de ea.
Drept pedeapsa, este plasmuit Taurul Ceresc, care ar fi trebuit sa il omoare pe
Ghilgames, insa Enkidu ucide animalul si o batjocoreste pe Istar, fapt ce va atrage
insa mania zeilor. Drept urmare, acestia hotarasc sa il piarda pe unul dintre cei doi
eroi. Iar cum Ghilgames era jumatate parte divina, Enkidu este cel care va plati
pentru indrazneala de a se fi opus vointei zeilor. Moartea sa declanseaza in
Ghilgames o schimbare de atitudine (metanoia) ce va aduce cu sine constiinta
conditiei umane a efemeritatii acesteia.
În acest moment, regele Urukului nu mai poate fi satisfacut de aventurile
eroice, care pana atunci constituisera baza existentei sale, si, dupa moartea
prietenului sau, isi asuma o conditie ascetica. El va rataci astfel in cautarea unei
motivatii a existentei omenesti si a unei posibile solutii in fata mortii. De acum in
colo, periplul sau va deveni eminamente spiritual, toate actele sale nemaifiind
altceva decat modalitati de stapanire a fiintei sale interioare, de aflare a sacrului.
Asumandu-si noua conditie, Ghilgames va pleca in cautarea lui Uta-napistim,
supravietuitorul potopului, pentru a afla de la acesta taina nemuririi. Va cunoaste
astfel un parcurs initiatic pe parcursul caruia este supus la diferite probe si
incercari (trecerea prin tunelul din muntele Masu, traversarea apelor mortii). Chiar
ratand unele dintre acestea, lui Ghilgames i se ofera sansa de a gasi planta ce i-ar
putea prelungi viata, insa tragedia se intampla: el nu realizeaza ultima si cea mi
importanta conditie pe care ar fi trebuit sa si-o asume: conditia initiatului, a
„sfantului”. Nu este in stare – datorita probabil ratarilor anterioare – sa sesizeze
valoarea clipei, instantaneitatea extazului (sau, mai bine spus, a enstazului) in
momentul contactului cu sacrul. Eroul traieste astfel esecul de a nu putea accede
la o ultima realitate in care si-ar fi gasit raspuns si rezolvare intreg zbuciumul
cautarii sale. Dar toate acestea trebuiau sa se intample; Ghilgames era menit sa
rateze ultima initiere: doar astfel ar fi putut afla – si intr-un final ar fi ajuns sa isi
asume – eternul conditiei umane.
Epopeea ar putea foarte bine sa se incheie aici, dar exista cea de a
douasprezecea tableta, o „continuare” mistica a sirului de initieri la care a fost
supus Ghilgames. Tableta cu largi si profunde semnificatii (de care speram sa ne
ocupam intr-un studiu viitor), ea aduce cu sine un posibil echilibru si rezolvare a
ratarilor precedente. Pe langa imaginea de saman psihopomp pe care o transmite
eroul, acesta pare sa reitereze prin ritual un moment incipient al creatiei – probabil
chiar a existentei sale ratate –, el realizand prin arta o re-creatie, o noua
manifestare a inceputului (vezi episodul confectionarii celor doua instrumente
muzicale).

  Acestea ar fi, pe scurt, semnificatiile traseului parcurs de Ghilgames in

cautarea desavarsirii sale spirituale. Sa incercam insa acum sa observam
simbolurile ascunse in spatele „prieteniei” celor doi eroi: regele Urukului, fiinta
umana cu atribute divine si Enkidu, cel creat de zei ca jumatate om, jumatate
animal. Daca am privi relatia celor doi din punct de vedere psihanalitic, am putea
afirma ca Ghilgames si Enkidu sunt cele doua componente complementare ale
unui psihism androgin. Sa consideram pe cei doi eroi ca simboluri, ca imagini ale
celor doua principii universale – masculin si feminin. Ei ar putea aparea  atunci ca
transpunere a tipurilor psihologice pe care C. G. Jung le numea animus si anima,
dovedind totodata o relatie de stransa complementaritate si reciproca coordonare
intre ele. Jean Chevalier atrage pe buna dreptate atentia asupra faptului ca raportul
dintre masculin si feminin nu trebuie inteles exclusiv pe plan biologic incluzand
astfel sexul individului. Astfel, vorbind despre distinctia masculin – feminin
trebuie sa ne plasam pe un plan spiritual si sa nu limitam semantismul termenilor
la stricta exprimare a sexualitatii, caci ele nu sunt altceva decat doua aspecte
complementare ale omului.
Tot Jean Chevalier afirma faptul ca „omul [barbatul] si femeia nu sunt in
intregime masculini si nici in intregime feminini. Omul comporta un element
feminin si femeia un element masculin”. (2, I, p. 86 ) Însa Jung adanceste aceasta
problema in momentul in care defineste termenii de animus si anima, aratand
totodata interdependenta lor. Astfel, animus este definit ca personificarea unei
naturi masculine in inconstientul feminin pe cand anima devine elementul
complementar, adica personificarea unei naturi feminine in inconstientul
masculin. Cel dintai (animus) ar subscrie o gandire logica, echilibru, rationalitate,
pragmatism, pe cand anima ar avea ca atribute gandirea intuitiva, natura nocturna,
fertilitate, receptivitate, pasivism.

       Revenind la Epopeea lui Ghilgames sa incercam a accepta faptul ca cei doi

eroi ar fi transpuneri „literare” (am putea la fel de bine folosi cuvantul „rituale”) a
celor doua concepte. Astfel, Ghilgames poate fi privit ca un animus ce se
realizeaza in prezenta unui anima: Enkidu. Jacques Lacan este de parere ca
umanul, pentru a se constitui ca subiect, trebuie sa aiba constiinta unui alter-ego, a
unui altuia. Exista o asa numita „inconjurare reciproca” (perihoresis) in care
constiinta fiintarii nu apare decat in campul celuilalt (aceasta idee este afirmata si
de mistica crestina – vezi Cantarea Cantarilor).
Întreaga existenta a regelui Urukului – asa cum ne este ea relatata – poate fi
explicata prin raportul ce se naste intre el si Enkidu; si nu atat un raport cat o
reciproca determinare intre doua constiinte de naturi diferite si totusi
complementare. Gilbert Durand afirma ca exista un schimb neincetat „intre
pulsiunile subiective asimilatoare si somatiile obiective emanand din mediul
cosmic si social” (3, p. 364). Aproximativ un astfel de schimb se realizeaza  intre
subiectivismul lui anima (Enkidu) si obiectivismul lui animus (Ghilgames).

       Simbolismul cifrei 7 propune o clasificare a starilor materiei si, mai mult

decat atat, o definire si o circumscriere totodata a celor sapte trepte ale constiintei.
Se poate afirma de aceea ca Epopeea lui Ghilgames transpune literar cele sapte
etape ale evolutiei unui psihic androgin. Prima s-ar constitui in constiinta
corpului fizic, in care dorintele sunt implinite in mod elementar si brutal.
Analizand „grosso modo”, aceasta ar  corespunde conditiei profane a lui
Ghilgames, cand acesta este stapanit de excese in planul fizic al existentei. Este
momentul  in care animus prevaleaza intr-un dezechilibru ce se cere ordonat. Este
nevoie de contrabalansarea din partea lui anima, Enkidu fiind creat si convins de
necesitatea intalnirii cu Ghilgames, animus. Se constituie astfel cea de a doua
etapa, cea a constiintei emotiei, in care pulsiunilor li se adauga sentimentele si
imaginatia, atribute ale femininului. În acest context, persoana(atitudinea
obisnuita exterioara a individului) vine in contact cu imaginea sufletului,  activul
gasindu-si noi prioritati. Animus nu mai persista in exacerbarea propriilor
„calitati”, ci incepe sa devina influentat de existenta unui anima, in momentul in
care nevoie de intalnire, de stabilire a unui echilibru este simtita de ambele parti.
J. Piaget vorbeste despre un „echilibru mobil”, de o „reversabilitate”, iar in cazul
nostru acest lucru este perfect valabil: comportamentul lui Ghilgames incepe sa se
contureze in prezenta lui Enkidu, pe cand acesta va accepta si il va sprijini pe
regele Urukului in realizarea faptelor de vitejie. Cel de al treilea nivel, cel
al constiintei inteligentei, aduce cu sine dorinta subiectului de a clasifica, de a
rationa in ultim caz, dar avem de-a face cu o rationalitate inca marginita si supusa
criteriilor lui animus. Ghilgames isi incepe astfel seria de fapte eroice: defrisarea
padurii de cedri, uciderea lui Humbaba. El incearca o ordonare a lumii, insa
aceasta ordonare are un caracter exclusiv profan, stiut fiind faptul ca cedrul era
valorificat ca totem in religiile vechi mesopotamiene. Enkidu incearca sa se opuna
gesturilor eroice ale lui Ghilgames, in cazul in care prin acestea s-ar fi realizat o
antropomorfizare a sacrului. Caci anima este cel care inlesneste participarea
masculinului la mistic, valentele sacre ale lumii fiind mult mai eficace dezvaluite
prin intermediul celui dintai.

            Probabil cea mai importanta etapa in evolutia acestui scenariu este cea
care corespunde constiintei intuitiei, deoarece in acest moment incep sa fie
percepute relatiile  cu inconstientul; este momentul in care se ia act de
prezenta celuilalt in campul fiintarii subiectului. Datorita imbolnavirii lui Enkidu,
Ghilgames are intuitia dublului androgin, constientizeaza
dualitatea animus – anima si relatia dintre ele. Tanguirile eroului demonstreaza
fara echivoc puternica influenta pe care o are posibila disparitie a unuia dintre cele
doua elemente care impreuna alcatuiau un intreg psihologic bine definit. Prin
elogiile aduse prietenului sau, Ghilgames recupereaza la un anumit nivel relatia sa
cu Enkidu, el devenind constient de rolul pe care l-a avut acesta in existenta sa. În
aceeasi masura insa, Enkidu apare si el ca un termen al dublului, termen supus de
asemenea influentelor: el plateste pentru fapte savarsite in prezenta lui Ghilgames.
Caci daca anima influenteaza actele determinate de rationalitate si gandire logica
ale lui animus, relatia devine perfect valabila si in sens invers, intr-o
interdependenta mai mult decat necesara.

            Odata cu moartea lui Enkidu, intervine cea de a cincea treapta a constiintei

si anume constiinta spiritualitatii, moment care marcheaza detasarea de viata
materiala. Într-adevar, moartea lui Enkidu aduce cu sine o „rupere” a
lui animus de anima, dar nu una totala: relatia dintre cele doua „tipuri” – cum le
numea Jung – continua sa existe, chiar daca la alt nivel. Caci acum anima se
„instaleaza” in subconstientul lui animus, continuand sa influenteze activitatea si
existenta acestuia. Comportamentul lui Ghilgames se schimba, eroul asumandu-
si  - sub influenta mortii prietenului sau – conditia ascetica mai sus mentionata. Ar
fi gresit sa afirmam ca animus se desparte total de anima sau ca acesta din urma ar
deveni inexistent si, deci, nesemnificativ pentru evolutia ulterioara a
evenimentelor. La un anumit nivel de interpretare, anima ar putea fi asociat in
acest moment al scenariului cu maya din filosofiile orientale; el devine forta ce
actioneaza „din umbra”, influentand toate aspectele unei existente.

            Strans legata de cea dinaintea ei, constiinta vointei urmeaza ca cea de a

sasea treapta in parcursul spiritual al lui Ghilgames. Cunoasterea se traduce acum
prin actiune, aceasta identificandu-se cu incercarile de tip initiatic la care este
supus eroul in ratacirea lui catre aflarea nemuririi. Pulsiunile transmise din
subconstient de catre anima au rolul de a motiva hotararea lui Ghilgames de a
pleca in cautarea unui raspuns dat conditiei umane. Ultima treapta a scenariului pe
care Ghilgames il parcurge o constituie constiinta vietii. Întreaga activitate a
eroului este acum indreptata spre obtinerea mantuirii si a vietii vesnice. Încercarea
de dobandire a plantei  ce i-ar asigura nemurirea presupune anumite probe
specifice riturilor de initiere, probe pe care insa Ghilgames le rateaza. S-ar putea
crede ca „furia” cu care eroul isi doreste nemurirea ar dezvalui egoismul acestuia,
sau ca anima ar fi fost uitat, animus actionand singur si independent de orice
posibil dublu. Dar nu este asa: tocmai moartea lui Enkidu (retragerea lui anima in
subconstient) face ca actiunile lui Ghilgames sa aiba o explicatie foarte puternica.

            Ratand contactul cu sacrul, Ghilgames afla – in cel mai tragic mod cu

putinta – ca nici unui muritor nu-i va fi dat darul nemuririi, aceasta ramanand un
atribut al zeilor. Cu toate acestea, castigul este imens: Ghilgames nu mai este
dominat de primitivismul actelor, iar resemnarea sa capata valente pozitive
datorita unei profunde intelegeri a fiintei umane si, implicit, datorita
constientizarii conditiei sale de muritor.

            Anima isi gaseste l el o fericita „rezolvare” in actiuni  ce sunt determinate

nu doar de o constiinta a corpului fizic, a unor elemente logice manifestate
dinamic, ci, mai ales, de pulsiunile pe care anima, retras acum in subconstient le
transmite constientului. Gilbert Durand este de parere ca „orice individ fiind ca
atare un androgin psihofiziologic poate manifesta, atat in vise, cat si in proiectiile
imaginare ale starii de veghe, o fantastica sexuala fara punct de contact cu
sexualitatea sa fiziologica. Fiecare mascul e stapanit de potentialitati
reprezentative familiarizate, anima, si fiecare femeie poseda dimpotriva
un animus imaginar. ” (3, p. 365) În cazul scenariului pe care il propune Epopeea
lui Ghilgames, anima sufera in raport cu animus (sau, mai corect spus, in raport
cu constientizarea sa de catre animus) o evolutie ascendenta urmata de o regresie
in straturi mai adanci ale psihicului. Astfel, anima apare prima data pentru a aduce
un echilibru necesar in activitatea brutala si exclusiv fizica a lui animus,
continuand cu o constientizare a dublului androgin din partea ambilor termeni ai
dualitatii, ca, in final, sa se sfarseasca cu o „rupere”, o retragere in subconstient a
lui anima si o mai slaba perceptie a acestuia de catre animus.

            Iata cum, pe parcursul unei deveniri umane, care ar putea fi considerata

exemplara, cele doua tipuri psihologice propuse de C. G. Jung si numite de
Gilbert Durand „factori” se impletesc intr-o perfecta interdependenta, dezvoltand
astfel o sustinere reciproca si o comuna devenire in cadrul unui scenariu initiatic
ce poate functiona ca paradigma pentru intreaga existenta umana.