Semnele de punctuație

Planul lecției
• Din istoria semnelor de punctuație
• Funcțiile semnelor de punctuație
• Semnele de punctuație în limba română
• Importanța studierii semnelor de punctuație
 Din istoria semnelor de punctuație

Punctuația modernă își are o veche și complicată istorie.

Fondator al ei este considerat gramaticul Aristofan din Bizanț (secolul III-II î. e. n.).
El a folosit pentru prima dată diferite semne de punctuație în textele homeriene
pentru a delimita unitățile de înțeles.
Semnele de punctuație folosite de el au fost:
• punctul perfect (corespunzând punctului de astăzi);
• subpunctul (marcând frazele neterminate);
• punctul mediu (corespunzător virgulei de astăzi).
 Mai tirziu, gramaticul grec Dionysus Tracus delimitează 3 feluri de puncte:
1. punctul mare (care indică sfârșitul gândirii);
2. punctul mijlociu (se punea pentru rasuflare);
3. punctul mic (se punea pentru a arăta că nu s-a terminat gândul).
Într-o inscripție din Atena (450 î. e. n.) cuvintele sunt separate prin câte trei sau
patru puncte. Aceste puncte sunt așezate în linie dreaptă verticală, în triunghi, în
careu sau în romb.
• În alte înscripții grecești, în locul punctelor apar diverse figuri arbitrare:
romburi, ramuri, inimi, cruci etc.
 În perioada creării scrisului chirilic – mai precis glagolitic –(creat de
frații Chiril și Metodie în a. 863 e.n.) în manuscrisele grecești și latine se
întrebuințau astfel de semne ca: cruciulita (+), diferite combinații de puncte
(...), (...), (..), punctul (.), punctul și virgula (;) etc. La început în locul
virgulei se folosea o liniuță oblică (/) – semn utilizat pentru a arăta ridicarea
glasului și pentru a diviza textul scris continuu în segmente mai mici. Iată de
ce virgula și până în zilele noastre și-a păstrat forma unei liniuțe oblice cu
gămălie (,).
 În inscripțiile latine, cel mai frecvent semn de punctuație este punctul, semn folosit și
astăzi. Cel mai vechi însă este punctul de formă pătrată.
Semne de punctuație care apar sunt: V (în inscripții îngrijite), / (mai rar folosit), desene
în forma unor frunzulițe (începând cu epoca lui August) și, în mod neobișnuit, semne de o
formă cu totul originală – o pasăre. În felul acesta semnele de punctuație au ajuns să fie un
mijloc de ornamentație, ceea ce explică de ce se foloseau uneori după fiecare silabă.
Cel mai folosit semn de puctuație a fost punctul alb (0) sau negru (.), care putea fi
întrebuințat și ca semn de abreviere după inițiala unui prenume sau după un cuvânt
prescurtat prin una sau mai multe litere.
• În scrierea românească cel dintîi semn de punctuație folosit este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi, atât în cele cu
caractere chirilice, cât și în cele cu caractere latine.
• Virgula apare sporadic, cu funcțiunea pe care o are astăzi, din secolul al XVI-lea, confundându-se uneori însă cu punctul.Tot în acest
secol se folosește la noi, după modelul scrierii grecești, pentru prima dată semnul întrebării, redat grafic prin punct și virgulă. Acest semn
va rezista până în pragul secolului al XVIII-lea.
• Începând cu secolul al XVII-lea, se va folosi însă în paralel semnul întrebării într-o formă grafică asemănătoare celei de astăzi. În unele
tipărituri, cele două semne de întrebare alternează.
• Două puncte, ca semn de punctuație, încep să apară în secolul al XVII-lea, fie pentru a anunța o citare, fie pentru a introduce o înșirare
sau o explicație.
• Semnele citării de tip actual se întîlnesc mai întâi în tipăriturile ardelene ale secolului al XVII-lea, în Principate având și funcțiunea
parantezelor de azi: cuvinte incidente, indicații bibliografice.
• Punctuația completă, așa cum se folosește astăzi, apare abia în secolul al XIX-lea, mai întîi în tipăriturile din Transilvania, apoi și în
cele din Principate
 Se stie că din cauza scrisului continuu, practicat în scrierile vechi, nu era
simțită necesitatea punctuației. Și, totuși, în cunoscutele traduceri din limba
slavonă în limba română păstrate în copiii din sec. al XVI-lea Codicele
Voronețean, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Hurmuzaki, în diferite documente
cu scrierea chirilică se întîlnesc de-acum semne de punctuație, unele
întrebuințate mai mult sau mai puțin sistemic, iar altele cu totul ocazional,
drept niște inovații ale copiștilor, chemate să ,,împodobească” textul. Astfel
în Psaltirea Șcheiană virgula se întâlnește doar sporadic.
 Aproximativ din sec. al XVI-lea, în textele vechi românești apare frecvent semnul două
puncte, care cumula următoarele valori:
• a. ca semn de încadrare la numere;
• b. cu sensul modern;
• c. cu valoare de punct și virgulă.
Ca o particularitate a Psaltirii Șcheiene poate fi considerat semnul întrebării ce apărea nu cu
forma lui clasică (?), ci sub formă de punct și virgulă (;), semn venit din paleografia greacă.
Odată cu apariția tiparului în Moldova, cu începerea tipăririi cărților, sistemul punctuațional
a continuat să se dezvolte, ceea ce a dus, în mod inevitabil, la apariția unor noi semne de
punctuație
 În cărțile tipărite românești din sec. XVII-XVIII încep să-și facă apariția o serie de semne de punctuație neatestate anterior. Dovadă
elocventă în acest sens este Cartea pentru Pravilă, tipărită în anul 1823 la mănăstirea Neamț. Din această lucrare putem conchide că la
momentul apariției ei în textele noastre se foloseau astfel de semne de punctuație: puctul, virgula, două puncte, punctul și virgula, semnul
interogativ, semnul exclamativ, apostroful, liniuța de unire, paranteza, ghilimelele. Denumirea semnelor de puntuație era foarte originală, cu
un vadit iz autohton. Iată câteva din aceste denumiri:
• picătură – punctul
• jumătate de picătură – virgula
• două picături – două puncte;
• întrebarea – semnul interogativ
• minunătoarea – semnul exclamării
• împreunarea – cratima
• îngrădirea – parantezele
• aducătoarea – ghilimelele
 I. H. Rădulescu a fost unul dintre puținii învățați filologi care a reușit la începutul secolului al
XIX-lea să fixeze și terminologia, și normele punctuaționale ale limbii române literare, pe atunci în
curs de formare.
Într-un capitol special Pentru punctuație din Gramatica românească I. H. Radulescu își expune
opiniile la ,,normele” punctuaționale. Cele 8 semne de punctuație sunt însoțite de reguli și
exemplificări de rigoare. Autorul notează, de pildă, că punctul și virgula sau semicolonul ,,se
întrebuințează”: I. Ca să despărțească mai multe părți ale periodului; ...între două propoziții, din care
cea următoare este relativă către cea dintîiu: și care înainte are conjugativele însă, dar, cu toate
acestea, cu toate că, căci, pentru că, fiindcă și altele; când mai multe părți ale unei propoziții vor fi
subîmpărțite prin virgule”
În ceea ce privește terminologia modernă a punctuației române, e de menționat faptul că ea s-a
stabilit ceva mai tîrziu, urmând să se perfecționeze, de altfel, ca și normele de punctuație, până în
zilele noastre
 Funcțiile semnelor de punctuație

În literatura de specialitate se susține că semnele de punctuație îndeplinesc mai multe funcții, și anume:
• 1. funcția delimitativă;
• 2. funcția de identificare;
• 3. funcția substitutivă.
1. Funcția delimitativă este considerată funcția de bază a semnelor de punctuație. În acest caz, semnele de punctuație marchează segmentarea
textului în unități sintactice, funcționînd ca indici de delimitare a părților unui discurs. Funcția dată se manifestă atît la nivelul textului, cît și la nivelul
propoziției.
În cuprinsul textului, ea delimitează enunțurile care-l alcătuiesc. De exemplu: Neliniște a trecut prin taberele cruciaților! Pînă acum se întreceau
unii pe alții în petreceri. Ce va fi însă cînd vor da ochii cu dușmanii? (E Camilar)
În structura enunțului, semnele de punctuație servesc la delimitarea unităților interioare (părțile de propoziție) între care se stabilește diverse
relații:
a. raporturi de coordonare: Balaurii, leii, tigrii, lupii rămîneau fără nicio putere la auzul doinei ce izvora din această unealtă fermecată. (V.
Eftimie);
b. raport de subordonare: Despre acel tezaur, toate celelalte cronici păstrau tăcerea. (C. Petrescu); Din munți, venea seara. (V. Eftimiu);
• În structura frazei, semnele de punctuație delimitează construcțiile sintactice cu
statut de unități predicative din interiorul frazei: Se așează la masă, întinseră
hărțile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată și chibzuiră
unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumînare, făcură socoteli
și planuri de tragere... (L. Rebreanu)
• Tot cu funcție delimitativă sunt folosite și semnele care separă vorbirea directă
de comunicarea autorului: ,,Ai fost în oraș? întrebă Ioanide impacient. (G.
Călinescu În felul acesta, separând anumite fragmente ale textului, semnele de
punctuație indică pauzele de la sfârșitul unităților sintactice sau dintre anumite
fragmente ale lor.
 2. Funcția de identificare. ,,Se definesc prin această funcție semnele de
punctuație care marchează caracterul enunțiativ, interogativ sau exclamativ al
enunțului, iar, uneori, și atitudinea vorbitorului față de cele comunicate. Semnele de
punctuație care se folosesc cu funcție de identificare sunt punctul, semnul întrebării
și semnul exclamării: Aerul era limpede, curat. (Z. Stancu); Pentru ce-ți trebuie
cărămidă și piatră?; Amar hăcuia săbiile turcimea cuprinsă de groază! (G.
Călinescu)
Prin funcția aceasta cele trei semne de punctuație de la sfârșitul propoziției au o
anumită legătură cu trăsăturile sintactice, intonaționale și de conținut ale
propoziților.”
 3. Funcția substitutivă este caracteristică semnelor de punctuație care marchează lipsa unor elemente ale textului. În limba română sunt folosite cu
funcție substitutivă următoarele semne de punctuație: virgula, linia de pauză, două puncte, trei puncte, semnul exclamării și semnul întrebării. Semnele
de punctuație pot îndeplini funcția dată atît la nivelul propoziției, cît și la nivelul textului. Și într-un caz și în celălalt, semnele de punctuație, marchează
anumite omisiuni.
La nivelul propoziției se utilizează cu funcție substitutivă virgula, linia de pauză și două puncte, atunci când ele marchează omiterea predicatului
sau a verbului copulativ: Lauda mincinosului, bucuria nebunului. (Folclor); La început a fost sulița, apoi, scutul. (V. Eftimiu); De acolo trecu la geam,
unde examină termometrul, și alături de perete – barometrul. (G. Călinescu)
La nivelul textului, funcția substitutivă rezidă în indicarea unei replici a interlocutorului. În anumite situații conversaționale, semnul de punctuație
poate înlocui o ,,replică mută”, ceea ce echivalează, de fapt, cu absența răspunsului. Semnele de punctuație care realizează ,,comunicări fără cuvinte de
dialog” sunt: semnul exclamării, semnul întrebării, adesea combinate, trei puncte, combinate uneori cu semnul întrebării sau cu semnul exclamării:
Le fac semn să se apropie.
-Ei, haideți, ce doriți? spuneți...
- ... (Gib. I. Mihăescu)
Două dintre acestea, semnul exclamării și semnul întrebării, nu pot fi calificate
simple semne substitutive care semnalează o replică mută. Aceasta deoarece ele
îndeplinesc și o funcție suplimentară precizînd tipul de reacție nonverbală a
interlocutorului. Astfel, semnul întrebării mai are și o funcție interogativă
exprimând nedumerirea, necesitatea de informație suplimentară a interlocutorului,
iar semnul exclamării poate sugera nedumerirea, surpriza sau starea afectivă a
interlocutorului.
Un alt semn de punctuație – trei puncte – este folosit pentru marcarea unor
fragmente de text omise în cazul citării sau reproducerii unor afirmații străine.
Semnul de punctuație dat poate marca omisiuni nu numai la nivelul propoziției, ci
și la cel al textului.
 Semnele de punctuație în limba română

Punctuația reprezintă ,,un sistem de semne convenționale care au rolul

de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului vorbirii”
Punctuația, pe lîngă sistemul de semne grafice, cuprinde și regulile de
utilizare a acestora.
Semnele de punctuație în limba română sunt: virgula, punctul, semnul
întrebării, semnul exclamării, punctul și virgula, două puncte, semnul
citării (ghilimelele), linia de dialog, linia de pauză, parantezele, punctele
de suspensie, cratima, bara oblică și blancul.
 Virgula
Virgula marchează grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei propoziții
sau a unei fraze, delimitând astfel unele părți de propoziție în cadrul propoziției și unele
propoziții în cadrul frazei.
1. Virgula se folosește în propoziței:
 pentru a delimita părți de propozițe de același fel: A cumpărat cărți, caiete și creioane.
 pentru a marca lipsa unui verb copulativ: Acolo, călătorul e minune, iar glasul omului,
poveste.
 pentru a izola o apoziție simplă sau dezvoltată de restul propoziței: Noi, studenții,
obținem rezultate bune., Mihai și Ion, prietenii noștri, sunt sportivi.
 pentru a desparți construcțiile gerunziale și participiale așezate la începutul
propoziției: Văzând așa, n-a mai stat pe gânduri., Chemată la școală, s-a dus
imediat.
 pentru a izola cuvintele și construcțiile incidente de restul propoziției: L-am
găsit, din fericire, repede.
 pentru a desparți unele interjecții de restul propoziției: Măi, ce întâmplare
ciudată?
 pentru a desparți substantivele în cazul vocativ, în funcție de topica lor în
propoziție și de context: Copile, ce faci acolo? Ce faci, copile, acolo? Ce faci
acolo, copile?
• pentru a despărți complementele circumstanțiale așezate la începutul propoziției
înaintea termenului regent, când se insistă asupra lor sau când între acestea și
termenul regent se află intercalate alte părți de propozție, indiferent de topică:
Mâine, să mergeți și voi acolo., Să mergeți toți mâine, acolo.
NU se despart prin virgulă:
 părțile de propoziție de același fel care sunt legate prin conjuncția copulativă și
sau prin conjuncțiile disjunctive ori și sau, aflate numai la al doilea termen: A
cumpărat cărți și caiete.
 subiectul și predicatul, dacă între ele nu se află părți de propoziție sau propoziții
care impun prezența virgulei: Studentul este silitor.
 complementul direct sau indirect ori altfel de complement când sunt așezate
imediat după predicat: Scrie tema.
 interjecția ia, când este urmată de un verb la imperativ sau la conjunctiv: Ia
ascultă! Ia să vedem!
 conjuncțiile însă, deci și adverbul totuși, când sunt așezate în interiorul
propoziției: Vine însă numai el. E bine totuși și așa. A fost deci zarvă mare.
 numele predicativ, atributul adjectival neizolat, atributul prepozițional, genitival
și în dativ așezate imediat lângă termenul regent: Elevul harnic studiază. Am
aflat despre rezultatele Mariei., Lecția de gramatică s-a terminat. Am fost martor
întâmplări de atunci.
 2. Virgula se folosește în fraza:
 între propoziții coordonate prin juxtapunere: Citește, învață și scrie.
 între propoziții coordonate copulativ, adversativ, disjunctiv, conclusiv prin conjuncțiile
sau locuțiunile conjuncționale: nici, iar, dar, ci, sau (repetat), ori (repetat), deci, așadar,
precum și etc.: Nu învață, nici nu scrie., Ori rămâi, ori pleci., Am fost la el, dar nu l-am
găsit.
 pentru a despărți:
 o propoziție atributivă explicativă: M-a bucurat mult această veste nouă, (pe care) am
aflat-o acum.
 o propoziție completivă directă sau indirectă așezată înaintea regentei: Că ai fost acolo,
nu mi-ai spus., Oricui dorește, îi împrumut cartea.
o propoziție circumstanțială de loc, temporală, modală așezate înaintea
regentei și când nu se insistă asupra ei: Unde ai fost tu, a fost și el., Când
ne-am întâlnit, m-am buurat., Cum îți vei așterne, așa vei dormi.
 propozițiile incidente, indiferent de felul lor: Du-te repede, îmi zice el, să
nu întârzii.
propozițiile subordonate intercalate între termenii regentei: Întotdeauna,
când era îngrijorată, se gândea mereu la el.
 Nu se despart prin virgulă:
 propozițiile subiective și predicative, indiferent de locul lor față de regentă: Nu se
știe dacă vine., Părerea mea este că m-ai învățat.
 propoziția atributivă determinativă: A urmat sfatul pe care i l-ai dat.
 o propoziție completivă directă sau indirectă, așezată imediat după regentă: Nu
știam că ai venit. , Povestea cui asculta.
 o propoziție completivă de agent: A fost luată de cine era interesat.
 o propoziție cauzală care exprimă singura cauză a acțiunii din regentă: N-a venit
fiindcă a fost bolnav.
 o propoziție condițională, când este esențială în frază: Vine dacă-l chemi.
 Punctul

Punctul, ca semn de punctuație, marchează grafic pauza care se face în vorbire

între propoziții sau fraze independente de înțeles.
Punctul se folosește:
 la sfârșitul unei propoziții enunțiative independente neexclamative de orice fel:
Este un student silitor., Să-l ții la tine., M-aș fi dus până acolo.
 la sfârșitul unei fraze care conține propoziții exclamative, neexclamative de orice
fel: E bine că ai procedat așa.
 la sfârșitul unei fraze care conține propoziții interogative indirecte:
L-am întrebat ce s-a întâmplat de este așa de supărat.
 Nu se folosește punctul:
 după titluri de cărți, de opere literare, muzicale (după orice fel de titlu);
 după formulele de adresare din scrisori, cuvântări etc.
 Semnul întrebării
Semnul întrebării este semnul grafic care marchează o intonație interogativă.
Se folosește:
 la sfârșitul unei propoziții interogative directe neexclamative sau al unei interogative retorice: Unde ai
fost?, Cum să nu-ți iubești părinții?
 la sfârșitul unui grup de cuvinte cu valoarea unei propoziții interogative: Ei, și?
 la sfârșitul unei fraze care are în alcătuire o propoziție interogativă directă, așezată la începutul acesteia:
Cum ai putut să faci asta?
 pentru a marca lipsa unei replici cu caracter interogativ, exteriorizată prin mimică:
- N-ai aflat ce se intâmplă?
-?
 Semnul exclamării
Semnul exclamării marchează grafic o intonație exclamativă.
Se folosește:
 la sfârșitul unei propoziții enunțiative exclamative de orice fel, al unor expresii exclamative cu
valoarea unei propoziții: Mergi mai repede acolo!, Ce mininat!
 la sfârșitul unei fraze care se termină cu o propoziție enunțiativă exclamativă: M-a surprins
cât de frumos era acolo!
 după interjecții: Ei! Ce se întâmplă acolo?
 după substantive în vocativ: Ioane! Vino repede.
 pentru a arăta indoala sau ironia față de cele afirmate în propoziție: Este, zice el, cel mai bun!
dintre toți.
 Punctul și virgula
Punctul și virgula este semnul de punctuație care marchează o pauză mai mare decât cea redată de
virgulă și mai mică decât cea redată de punct.
Se folosește:
 pentru a despărți propozițiile sau grupurile de propoziții care formează unități relativ independente:
Toți mi-au spus că ești un copil talentat; vei merge să studiezi la o școală unde poți să-ți pui în valoare
talentul.
 pentru a despărți propoziții sau grupuri de propoziții coordonate copulativ, adversativ sau conclusiv: Vei
merge acolo să te interesezi de soarta lor; dar până atunci pregătește tot ce îți este necesar.
 după o propozițe incidentă: Du-te, zise el; trebuie să fii acolo.
 După adverbele de afirmație, de negație sau după unele adverbe de mod: Da; să se ducă. Bine; să mergeți
și voi.
 Două puncte
Două puncte marchează o pauză mai mică decât pauza indicată de punct. Se folosește:
 după un verb de declarație exprimat sau subânțeles ori după un substantiv înaintea vorbirii directe:
L-a întrebat:
-Te duci acolo?
Dar Mihai categoric:
-Nu!
 după verbul care anunță reproducerea unor zgomote sau sunete: Deodată am auzit: trosc!
 înaintea citării unui text, a unui proverb, a unei zicale: Un proverb înțelept spune: ,,Dacă prietenul tău este miere, nu-l mânca
tot.”
 înaintea unei enumerări: Sunt substantive comune: caiet, carte, elev, școală.
 după cuvinte ca: de exemplu, astfel, anume, iată, care anunță explicații, precizări, exemplificări: Iată de ce nu: nu cred în așa
ceva.
 Semnele citării
Ghilimelele se folosesc:
 înainte și după un text extras și reprodus întocmai (text citat) dintr-o operă literară, dintr-o
lucrare științifică sau înaintea și după un text reprodus în vorbirea directă. Se dă textul:
,,Nu știu alții cum sunt, dar eu...”
 pentru a exprima o ironie față de cel care folosește cuvântul sau grupul de cuvinte
neprodus ori cuvântul este folosit în sens opus: Vezi, ,,deșteptule”, că nu-i așa?
 pentru a atrage atenția în mod deosebit asupra cuvintelor și a le da o importanță mai
mare: Tu și el trebuie să mergeți acolo, adică, ,,voi!, care reprezentați ceva...
 pentru a preciza sensul unor cuvinte în lucrările de lingvistică: Apoi îi venea până la
genunchi (,,ajungea”).
 Linia de dialog

Linia de dialog marchează începutul vorbirii unei persoane care

participă la convorbire:
- Te-ai dus acolo?
- Nu.
 Linia de pauză
Linia de pauză se folosește în următoarele situații:
 pentru a izola o apoziție sau o construcție incidentă: Mihai-fratele meu-a fost
acolo., Duceți-vă-zise el-mai repede acolo!
 în notația cifrică a datelor calendaristice: ...noaptea de 2-3 august.
 înaintea unei comparații căreia-i lipsește adverbul comparativ: Iar fața ei-boboc
de trandafir.
 pentru a marca absența unui verb predicativ sau copulativ: ,,Religia – o frază de
dânșii inventată” (M. Eminescu)
 pentru a marca un raport disjunctiv de tip alternativ: Ba ninge-ba plouă.
 Punctele de suspensie

Punctele de suspensie marchează întreruperea momentană sau definitivă a vorbirii din diferite motive:
 înaintea unei afirmații care provoacă surprinderea: L-a pedepsit pentru ... o nimica toată.
 când vorbitorii consideră restul ușor de subînțeles: Să-mi spui dacă ai vreun motiv care...
 Pentru a indica întârzierea răspunsului:
-Ai fost acolo?
-...Unde să fiu?
 Pentru a arăta mirarea, surprinderea sau o stare emotivă puternică, fiind însoțite uneori de semnul întrebării sau al
exclamării:
-Știi că a reușit?
-Da?...
-Ce-am văzut ... M-a îngrozit...
 Parantezele rotunde sau drepte
• Parantezele rotunde ( ) sau drepte [ ] se folosesc pentru arăta un adaos
în interiorul unei prpoziții sau fraze, care poate fi sintagmă, propoziție sau
frază de sine stătătoare din punct de vedere gramatical sau care face parte
din aceeași propoziție sau frază ca și grupul sintactic pe care îl explică:
,,Era adevărat că acest sergent nu încetase să se arate vesel de când
venise [ ( ] doar de câteva zile, înainte deci de evenimentele de ieri [ )],
dar poate că ar fi fost cazul ca tocmai evenimentele de ieri să-l fi pus și pe
el nițel pe gânduri. (Marin Preda)
• Parantezele drepte se mai folosesc pentru a închide un adaos făcut de noi într-
un text citat sau unele cuvinte ori semne de punctuație asupra cărora vrem să
atragem atenția cititorului:
Pe lângă el [pe lângă pârâul], cobora, chinuită, singura cărare... (G.
Galaction)
Parantezele drepte se folosesc și pentru a închide punctele de suspensie,
marcând astfel lipsa unui fragment dintr-un text citat:
Sus la munte s-a făcut cioban [...]. Din an în an, Dănilă a crescut în turme și în
argați. (G. Galaction)
 Cratima

Cratima se folosește ca semn de punctuație:

 în repetiții, când cuvântul repetat formează o unitate: rânduri-rânduri,
râuri-râuri etc.
 între două numerale, pentru a arăta că indicația numerică este
aproximativă: Costă vreo 2000-3000 de lei.
 între cuvintele care arată limitele unei distanțe sau ale unui interval de
timp: A călătorit pe ruta București-Chișinău.
 Bara oblică și blancul
Bara oblică ca semn de punctuație este folosită în stilurile științific,
administrativ și publicistic:
 în notația cifrică a datelor calendaristice: noaptea de 2/3 august.
 în construcții care exprimă o opoziție (distincția singular/plural), o alternanță
(alternanță vocalică a/ă), o asociere (relația expresie/conținut) etc.
Blancul sau pauza albă constă în absența oricărui semn și este spațiul liber prin
care se delimitează cuvintele sau enunțurile (propozițiile și frazele) între ele.
Ca semn de punctuație marchează o pauză în vorbire pentru a distinge
elementele componente ale enunțului.
 Semnele de punctuație folosite la vorbirea directă

• Vorbirea directă reprezintă un procedeu prin care se redau spusele cuiva, așa cum au fost formulate. Ea cuprinde atât reproducerea dialogului, cât și
reproducerea cuvintelor cuiva prin rememorare:
Mi-a spus:
-Vino la mine!
L-am auzit zicând: ,,Măi, în ce încurcătură am intrat!
Vorbirea directă este însoțită de un verb de declarație (numit și declarandi sau de informare): a zice, a spune, a întreba, a mărturisi etc. exprimat sau
subânțeles.
În vorbirea directă se folosesc următoarele semne de punctuație:
• linia de dialog sau ghilimelele;
• două puncte, după verbul de dclarație, când acesta este așezat înaintea vorbirii directe;
• virgula sau linia de pauză, înainte sau /și după verbul de declarație, când acesta urmează vorbirii directe ori este intercalat;
• semnul exclamării sau semnul întrebării, când verbul de declarație urmează vorbirii directe.
 1. Vorbirea directă se află după cuvintele
care o anunță
• a. Vorbirea directă se pune între ghilimele:
Mama îi zise: ,,Fii cuminte, Ion!”
b. Vorbirea directă se marchează prin linia de dialog:
L-am îndemnat:
-Citește mai mult!
 2. Vorbirea directă se află înaintea
cuvintelor care o anunță
• a. vorbirea directă se marchează prin ghilimele:
,,Ar avea șanse să scape?” l-am întrebat.
b. vorbirea directă se marchează prin linia de dialog:
A sărit ca ars:
-De ce te amesteci?
 3.Cuvintele care anunță vorbirea directă
sunt în interiorul acesteia:

• a. Vorbirea directă este marcată prin ghilimele:

,,Bine, bine, îi spusei, noapte bună!”
b. Vorbirea directă este marcată prin linia de dialog:
-Bine-zise Ion-vodă-vom vedea și vom hotărî.
 Importanța studierii semnelor de
punctuație
• Este bine cunoscut faptul că misiunea de bază a semnelor de punctuație e să
ajute la redarea în scris a intonației și pauzei din vorbirea orală, a raporturilor
logico-semantice dintre cuvinte în propoziții.
• Iată ce spune în acest sens A. Lovinescu: ,,Să nu uităm niciodată că semnele
scrisului nostru sunt roadele gândirii noastre, cu multe necazuri și răbdare
cucerite de străvechii noștri părinți. Să fim cu ele stăpîni severi, dar și cuminți, și
omenoși. Să nu le cruțăm când trebuie să ne servească, dar nici să le punem la
slujbe nepotrivite cu puterea lor – căci în amândouă cazurile trădăm egal
interesul nostru propriu, păgubim intenției gândirii noastre...”
• Semnele de punctuație există pentru a evidenția gândurile, pentru a
aranja cuvintele într-o anumită relație și pentru a da frazei o anumită
facilitate și o rezonanță corectă. Semnele de punctuație sunt ca și
caracterele muzicale. Ele cimentează textul și nu-i permit a se risipi.
• A utiliza corect semnele de punctuație înseamnă a te face înțeles,
inteligibil pentru acel care te citește, a-i ajuta eventualului cititor a înțelege
cât mai adecvat posibil gândurile și sentimentele emise de vorbitor. În
felul acesta punctuația devine un element component și indispensabil al
culturii scrisului și al corectitudinii lingvistice.