Luptele greco-romane 

sunt un stil de lupte practicat la nivel global. Acesta a fost contestat la

primele Jocuri Olimpice moderne în anul 1896 si a fost inclusă în fiecare ediție a Jocurilor
Olimpice de vară din 1908.[1] Doi luptători sunt marcați pentru performanța lor, în doua perioade
de două sau trei minute. Acest stil de lupte interzice ținutul de sub talie, aceasta fiind diferența
majoră între ea și luptele libere, altă forma de lupte de la Jocurile Olimpice.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lupte_greco-romane

DESPRE LUPTE
Luptele sportive reprezintă astăzi întreceri sportive individuale întemeiate pe scopul
suprem (tuş – nemodificat din antichitate) respectiv, trântirea la sol, “pe spate”, a
oponentului. “Tuşul” este validat şi scopul atins în condiţiile menţinerii partenerului de
întrecere, preţ de câteva secunde în această poziţie. În timpul acţiunilor de trântire sunt
permise (raportat la stilul de luptă) apucări asupra tuturor segmentelor (cap, trunchi,
membre superioare, membre inferioare), totodată fiind regulamentare acţiuni de facilitare
a obiectivului (trântire) ce se realizează acţionând cu toate segmentele corpului. Nu sunt
permise loviturile, manevrele articulare dureroase, precum şi alte acţiuni obstrucţioniste
sau care pot provoca lezarea psiho-fizică a participanţilor.

Încadrarea concurenţilor în competiţii de lupte se face raportat la greutatea corporală,

manifestarea prestaţiei din cadrul întrecerilor directe fiind condiţionată, restricţionată de
repere temporale, spaţiale, concurenţiale. Conform reperelor de adversitate, ce
condiţionează manifestarea prestaţiei tehnico-tactice din concurs, enunţate, „luptele se
încadrează între disciplinele sportive euristice”1. Structura, dinamica, complexitatea,
situaţiilor problematice rezultate într-o luptă directă, de concurs, din interacţiunea celor
doi sportivi opozivi şi inventivi, în egală măsură, prin expunerea tuturor resurselor psiho-
fizice, tehnico-tactice şi energetice de care dispun presupun determinarea optimă, în
condiţii de incertitudine, a soluţiilor în vederea continuării eficace a acţiunilor şi în final
realizarea obiectivului impus. Pe parcursul luptei, dinamica situaţiilor problematice este
greu de anticipat iar viteza de desfăşurare a acestora poate face ca aceste apariţia
situaţiilor în speţă să fie percepută doar de cunoscători.

Coordonatele euristice sunt confirmate şi de afirmaţia conform căreia „este foarte dificil
pentru un sportiv să atace şi să se apere în acelaşi timp, să-şi ascundă intenţiile şi să
ghicească gândurile adversarului, să dea dovadă de sânge rece atunci când nervii sunt
încordaţi, să ia decizii în fracţiuni de secundă, lipsit cu desăvârşire de informaţii, să nu
cadă într-o criză de timp irecuperabilă, să fie suplu în acţiunile tactice şi în acelaşi timp
consecvent faţă de scopul strategic propus în timpul confruntării, luptătorul captează şi
analizează o informaţie variată asupra poziţiei propriului său corp, asupra arbitrului,
asupra suprafeţei de luptă, asupra corpului adversarului etc. şi el determină
comportamentul său viitor de luptă în conformitate cu modul în care aceasta este
analizată”.

ESENTA LUPTEI
Luptele sportive, astăzi disciplină olimpică cu largă participare, sunt consemnate ca
preocupare, activitate specifică omului, sub diferite forme, încă de la începuturi. În moc
practic putem afirma că evoluţia luptelor, de la manifestările cele mai brute, primitive, s-a
realizat concomitent cu apariţia şi evoluţia omului. Existenţa luptelor, a întrecerilor sub
formă de luptă, a însoţit permanent dezvoltarea omului, din momentul mersului biped,
interacţionând atât cu ceilalţi membri ai speciei, cât şi cu lumea animală.

Preocupările omului primitiv se reduceau la activităţile de asigurare a traiului în condiţiile

în care “viaţa era dominată de trebuinţa luptei pentru căutarea hranei”1. Asigurarea
mijloacelor de subzistenţă s-a realizat prin mişcare, activitate fizică, în procesul muncii,
proces evolutiv în raport cu apariţia şi perfecţionarea uneltelor.

Vicisitudinile traiului în mediul natural, sălbatic, solicita omului totalitatea resurselor fizice
şi psihice de care acesta dispunea. Omul primitiv, nu de puţine ori, trebuia să facă faţă
unor confruntări disproporţionate cu animalele sălbatice, lupta corp la corp, fiind singura
sa armă, indiferent dacă lupta se ducea pentru procurarea hranei sau pentru apărarea
vieţii, ori dacă era vânător sau vânat. În acest context luptele se constituiau într-un mijloc
de existenţă “câştigul hranei deschizând câmpul luptei”2.

Transformările corpului omenesc, suferite întru desăvârşirea sa, în speţă modificările

date de poziţia verticală şi viaţa terestră amplifică expunerea, vulnerabilitatea în faţa
pericolelor, limitează posibilităţile de apărare a omului la fugă sau la luptă, înfruntarea
directă, nemijlocită fiind calea spre supravieţuire, spre evoluţie. Confruntările, prin luptă,
necesitate de satisfacerea trebuinţelor esenţiale, erau deosebit de periculoase, izbânda
conducând la dezvoltarea individului sub toate aspectele şi în final la manifestări care au
făcut trecerea de la grupul gregar la cel social.

Cronologic, luptei pentru procurarea hranei i se alătură lupta cu semenii pentru păstrarea
acesteia, pentru apărarea teritoriilor pentru impunerea supremaţiei în cadrul grupului.
Prin luptă oamenii îşi protejau viaţa, a lor şi a familiilor lor, prin luptă îşi procurau hrana,
prin luptă supuneau, conduceau şi cucereau. Aşadar, extrapolând, originea luptelor “este
strâns legată de evoluţia omului pentru a-şi croi o viaţă de relativă bunăstare materială
care să-l ridice deasupra treptei animalice”.

Concomitent progresului din activitatea muncii, a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă prin

înlesnirea asigurării hranei, luptele au fost transferate în sfera satisfacerii nevoilor de
natură spirituală. Astfel, “câştigând momente de răgaz omul va putea să desfăşoare
activităţi neproductive”4 de domeniul spiritualităţii. Puţin câte puţin, oamenii au
transformat anumite gesturi specifice muncii sau luptei propriu-zise adaptându-le unor
activităţi ludice şi recurgând la lupta sub formă de joacă, pentru a-şi dovedi forţa, cinstea,
bărbăţia, pentru a-şi cunoaşte limitele, pentru a vedea care este mai puternic, mai agil,
mai curajos, luptele căpătând adesea un statut deosebit „fiind considerat şi un element
de cultură în acelaşi timp, esenţa sa – întrecerea loială – fiind temeinic apărată,
proslăvită, ridicată la rang de virtute”.

Exprimarea prin luptă directă a fost metamorfozată din activităţi strict existenţiale în
preocupări cu caracter ludic iar mai târziu, în Grecia antică, în activităţi competiţionale ce
promovau valori de înaltă ţinută morală. În perioada modernă luptele se afirmă ca
fenomen socio-cultural, chiar mod de viaţă, pentru practicanţi de pe toate continentele.
Existenţa „eternă” a întrecerilor sub formă de luptă, din cele mai vechi timpuri şi până în
zilele noastre, parcurgând în transformarea lor evoluţia umană şi epocile istorice
(Comuna Primitivă, Antichitate, Evul Mediu, etc.), întâmpinând, deopotrivă, condiţii ce au
facilitat „înflorire” stagnare, regres, evoluţie în „umbră” şi în final „renaştere”, s-a datorat
efectelor pozitive induse asupra practicanţilor, caracterului pregnant aplicativ şi în mod
deosebit predispoziţiei genetice a fiinţei umane către confruntare directă, către întrecere
şi luptă.
Efectele induse de efortul specific acestor activităţi, se manifestă pe toate planurile
respectiv funcţional, la nivel respirator şi circulator, morfologic (amprentă musculară
specifică – formă, dimensiune, elasticitate, supleţe; alură, ţinută; elasticitate
tegumentară), psihic prin educarea unor trăsături de comportament (dârzenie, curaj,
iniţiativă, perseverenţă, toleranţă, echilibru psihic, autocunoştere, toleranţă la durere,
oboseală şi frustrare, modestie, combativitate, etc.), intelectual prin stimularea unor
facultăţi şi funcţii (procesele cognitive, inteligenţa, funcţiile psihice de susţinere, gândirea
creatoare, afectivitatea etc.), pe planul capacităţilor motrice printr-o solitare complexă a
acestora (viteză, forţă, rezistenţă, mobilitate, supleţe), educaţional (acumulare de
cunoştinţe; formare de comportamente).

Caracterul aplicativ al luptelor se concretizează în modalităţi de exprimare în activitatea

curentă, de zi cu zi, în mijloace ale educaţiei fizice, în mijloace de pregătire militară
precum şi de pregătire a altor colectivităţi ce desfăşoară activităţi de ordine şi siguranţă
publică.

Predispoziţia omului pentru întrecerea prin luptă se poate traduce, explica prin mai multe
abordări. Constituţia fizică, născută odată cu mersul biped şi eliberarea membrelor
superioare, a creat practic condiţiile optime unei astfel de exprimări. Mai mult, înclinaţia
omului spre lupte este, în fapt, manifestarea unui instinct primar de asigurare a hranei,
de apărare a teritoriilor şi a semenilor, a vieţii în general.

Dispoziţie naturală spre combativitate, chiar agresivitate, este transpunerea unui

comportament profund animalic în situaţii limită care se remarcă la om, încă din viaţa
intrauterină, în cazul gemenilor, unde reflexele de apărare, de asigurare a spaţiului vital,
se manifestă accentuat. Din această perspectivă exprimarea combativă şi-ar avea
originea în trebuinţa străveche a omului de manifestare prin luptă şi s-ar dovedi oportună
privind necesitatea de “sublimare a unei stări agresive”.

În aceeaşi ordine de idei, umilinţa, inferioritatea resimţită de către copiii care, în timpul
jocului, sunt trântiţi şi fixaţi cu spatele la sol, precum şi dorinţa de impunere a
superiorităţii în acelaşi mod, poate fi considerată încă o dovadă a provenienţei luptelor,
aceste aspecte fiind identic reflectate în regnul animal, unde “predarea”, “abdicarea”,
recunoaşterea dominaţiei, se face păstrând tiparul descris anterior.
Atracţia oamenilor pentru întrecerile prin luptă directă, nemijlocită, se regăseşte în
plăcerea naturală a copiilor (indiferent de sex) de a lupta, în tendinţa înnăscută de a a-şi
căuta parteneri de luptă, de a se afirma prin luptă.

Popularitatea jocurilor de lupte rezidă tocmai din această atracţia a copiilor spre
confruntările corp la corp precum şi din accesibilitatea, naturaleţea întrecerilor.

Concluzionând, esenţa luptei reflectă predispoziţia fiinţei umane pentru întrecere directă,
aceasta reprezentând exprimarea, etalarea la modul cel mai fidel a capacităţilor
individuale ale omului nepermiţând nici un fel de interpretări; lupta se distinge în
modalitatea cu cea mai mare valabilitate de exprimare a superiorităţii, redând măsura
valorii exact, clar, fără abateri şi mai ales fără compromisuri.

Fără îndoială, originile luptelor se pierd în negura vremurilor, fiind produsul predispoziţiei
genetice a fiinţei umane spre confruntare directă, spre exprimare combativă.
Confruntarea nemijlocită cu forţe de toate categoriile de la natura potrivnică la semeni şi
animale sălbatice sau fuga după caz l-a ţinut în viaţă, i-a facilitate evoluţia.

Luptele regăsesc în confruntările omului primitiv o moştenire ce a evoluat în paralel cu

dezvoltarea sa. Proliferarea luptelor a fost permanent alimentată de atracţia înnăscută
spre confruntare, rafinată ceva mai târziu în dorinţă de întrecere, de competiţie.

PALMARES OLIMPIC
7 MEDALII DE AUR

Roma 1960 greco-romane 52 kg Dumitru Parvulescu

Munchen 1972 greco-romane 48 kg Gheorghe Berceanu

Munchen 1972 greco-romane 100 kg Nicolae Martinescu

Moscova 1980 greco-romane 68 kg Stefan Rusu

Los Angeles 1984 libere, +100 kg Vasile Andrei

Los Angeles 1984 greco-romane 100 kg Ion Draica

Seul 1988 libere 100 kg Vasile Puscasu

8 MEDALII DE ARGINT

Roma 1960 greco-romane 57 kg Ion Cernea

Tokyo 1964 greco-romane 70 kg Valeriu Bularca

Mexico City 1968 greco-romane 57 kg Ion Baciu

Montreal 1976 greco-romane 48 kg Gheorghe Berceanu

Montreal 1976 greco-romane 52 kg Nicu Ginga

Montreal 1976 greco-romane 68 kg Stefan Rusu

Moscova 1980 greco-romane 48 kg Constantin Alexandru

Los Angeles 1984 greco-romane 90 kg Ilie Matei

17 MEDALII DE BRONZ

Melbourne 1956 greco-romane 57 kg Francisc Horvath

Roma 1960 greco-romane 73 kg Ion Taranu

Tokyo 1964 greco-romane 52 kg Dumitru Parvulescu

Tokyo 1964 greco-romane 57 kg Ion Cernea

Mexico City 1968 greco-romane 63 kg Simion Popescu

Mexico City 1968 greco-romane 97 kg Nicolae Martinescu

Munchen 1972 greco-romane +100 kg Victor Dolipschi

Munchen 1972 libere 82 kg Vasile Iorga

Montreal 1976 greco-romane +100 kg Roman Codreanu

Montreal 1976 libere 90 kg Stelica Morcov

Montreal 1976 libere, +100 kg Ladislau Simon

Moscova 1980 greco-romane 100 kg Vasile Andrei

Moscova 1980 libere 90 kg Petre Dicu

Los Angeles 1984 libere 100 kg Vasile Puscasu

Los Angeles 1984 libere 74 kg Stefan Rusu

Los Angeles 1984 libere, +100 kg Victor Dolipschi

Barcelona 1992 greco-romane 130 kg Ioan Grigoras

DESPRE NOI
Primul pas oficial al practicării sportului, din punct de vedere instituțional, pe teritoriul țării
noastre, l-a constituit înfiinţarea, la data de 1 decembrie 1912, a Federaţiei Societăţilor
Sportive din România (F.S.S.R.).

Prima ocazie, când s-a vorbit de lupte, ca ramură de sport, a fost la 5 aprile 1925, atunci
când a avut loc Adunarea Generală Ordinară a F.S.S.R. în cadrul căreia s-a hotărât
conducerea unitară a fiecărei discipline sportive. Ca preşedinţi ai Comisiunilor Centrale
de Sport au fost aleşi: C. Manuilă (fotball asociaţie), Novrea (sporturi de iarnă), dr.
Talangescu (box), M. Economu (tenis), Th. Rosetti (ski), căpitan Ţane Săvescu (oină),
Dinu Cesianu (scrimă), căpt. Mircea Savu (luptă), A. Leucuţia (atletism), Georgescu
Pălărnidă (ciclism), dr. Ritter (sporturi de apă); Acesta a fost momentul constituirii unei
structuri sportive specializate pentru lupte.

În luna august anul 1929, Parlamentul a votat Legea Educaţiei Fizice prin care s-a
hotărât ca administrarea şi organizarea activităţii sportive să se facă numai prin Uniunea
Federaţiilor de Sport din România (UFSR). Un an mai târziu federaţiilor sportive le-a fost
recunoscut statutul juridic.

Potrivit lui E. Ghibu şi I. Todan, la 23 noiembrie 1930, la Oradea, a luat fiinţă Federaţia
Română de Lupte şi Haltere („Lupte şi Greutăţi”), alcătuită dintr-un comitet provizoriu, iar
recunoaşterea caracterului oficial a structurii s-a produs în 1932 când preşedinte al
Federaţiei a fost ales Camil Manuilă, după ce în prealabil sediul a fost mutat, în anul
1931, la Bucureşti. (Lupte – curs de baza I.E.F.S. 1981).

În prezent, Federația Română de Lupte, ca succesoare a fostei Federații Române de

Lupte, fondată în anul 1930, este constituită prin asocierea cluburilor sportive și a
asociațiilor județene de lupte, afiliate, în baza prevederilor O.G. nr. 26/2000 și a legii
Educației Fizice și Sportului nr. 69/2000.

Federația Română de Lupte este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică,
autonomă, neguvernamentală, apolitică, fără scop lucrativ, structură sportivă de interes
național, singura autorizată să organizeze și să controleze activitatea luptelor sportive pe
teritoriul României.

Pe plan internațional, Federația Română de Lupte este afiliată la Federația Internațională

de Lupte, United Word Wrestling (U.W.W.) precum și Federația Europeană de Lupte,
European Council of Associated Wrestling (C.E.L.A.).

La nivel național, Federația Română de Lupte funcționează sub tutela Ministerului

Tineretului și Sportului precum și a Comitetului Olimpic și Sportiv Român, de sprijinul
cărora se bucură în activitatea de performanță întreprinsă.

În ceea ce privește relațiile instituționale, Federația Română de Lupte, în derularea

activității de mare performanță, se bazează pe sprijinul a o serie de instituții partenere
dintre care amintim: Ministerul Educației și Cercetării Științifice, Agenția Națională Anti-
Doping, Institutul Național de Medicină Sportivă, Institutul Național de Cercetare pentru
Sport, Centrul Național e Formare și Perfecționare a Antrenorilor, Universitatea Națională
de Educație Fizică și Sport.
De asemenea, Federația Română de Lupte încurajează parteneriatele, de orice fel,
reciproc avantajoase, asigurându-și colaboratorii de un parteneriat onest de promovare
reciprocă.

Autoritatea Supremă a Federației Române de Lupte este Adunarea Generală (un

reprezentant al fiecărei structuri afiliate), iar hotărârile luate se duc la îndeplinire de către
Biroul Federal, (organul de conducere între adunările generale) prin Colegiile şi Comisiile
Centrale ale federației.

La acest moment, în cadrul Federației Române de Lupte, sunt afiliate un număr de 140
de membri-structuri sportive, cluburi sportive, asociații județene de lupte, din toate zonele
țării, din 40 de județe, în cadrul cărora funcționează secții ce desfășoară activitate de
performanță la lupte greco-romane, lupte libere, lupte feminine, lupte pe nisip și lupte
tradiționale (trântă, s.a).

Performanțele internaționale ale sportivilor, care au reprezentat România, la marile

competiții, situează Federația Română de Lupte pe un onorant loc 5 în elita Federațiilor
Sportive Naționale, din toate timpurile, în ceea ce privește medaliile olimpice cucerite.

De asemenea, Federația Română de Lupte se află printre laureate, locul 10 all time, în
clasamentul întocmit de către Federația Internațională de Lupte, United World Wrestling,
în ceea ce privește medaliile cucerite la marile competiții, Jocuri Olimpice, Campionate
Mondiale, Campionate Continentale

http://frl.ro/

http://www.cosr.ro/sporturi/sporturi-olimpice-de-vara/lupte

Luptele libere si greco-romane se numara printre cele mai vechi discipline sportive, in pesteri fiind
gasite picturi cu luptatori datand din anii 3000 Inainte de Hristos.
Luptele au fost incluse in programul olimpic in 1904, la JO de la St. Louis, dar nu au fost
programate la JO din 1912. Din 1920, insa, de la JO de la Antwerp, nu au mai lipsit din programul
olimpic.

Romania a participat pentru prima data in competitia olimpica de lupte in 1936, la Berlin, iar din
1952 a fost prezenta la toate editiile JO.
http://wrestlingoradea.blogspot.ro/2009/02/istoria-luptelor.html

Istoria Luptelor

Sportul luptelor este unul dintre cele mai vechi din lume ,intrecerile dintre oamenii puternici
cunoscand o mare amploare si atractie la popoarele antichitatii.

Printre dovezile practicarii unor asemenea dispute se afla picturile murale descoperite
la Beni-Hassen pe malurile nilului ,vechi de peste 3.500 de ani ,,care infatiseaza o uriasa fresca ,bine
conservata,cuprinzand fazele unei lupte libere in 120 de figure.

In Evul Mediu luptele se practicau pe scara larga in special la bretonii din

Franta ,Germania.La inceput intalnirile de lupte se desfasurau fara reguli precise si fara limita de
timp.Dupa Olimpiada de la Stockholm din 1912 cand disputa dintre Martin Klim si finlandezul Alfred
Asikainen a durat 12 aproape ore s-a hotarat limitarea unei intreceri la un nr. de reprize.

Luptele libere au fost prezente la Olimpiada inca de la prima editie ,la Atena in anul
l896 iar cele Greco-romane in anul l908 la Londra.

Primul Campionat Mondial are loc la New York in anul l885 la 2 stiluri –lupte Greco-
romane(clasice) si lupte libere.

Primele reguli la Luptele Greco-romane apar in l848 ,fiind concepute de francezul

J.Turguetil si si definitivate in anul l860 de compatriotul sau P Exbrayoh,principala caracteristica a
acestora fiind interzicerea actiunilor (atacurilor) sub nivelul centurii.

Regulile de baza ale luptelor libere dateaza din l88o si au fost elaborate de
americani,fiind admise si actiuni la picioare.

Primele cluburi apar spre sfarsitul secolului l9 iar in l9l2 ia fiinta Federatia
Internationala de Lupte Asociatie.

In anul l989 debuteaza in Elvetia la Martighy Campionatul feminin la stilul “libere”

Incepand din 2008 vor fi prezente si la Olimpiada la 3 categorii de greutate.
 In Romania luptele au o veche traditie ,avand la baza tranta voiniceasca ,amintita in
numeroasele balade populare.

Primele demonstratii de lupte Greco-romane apar in tara noastra in l982 cand

instructorul Doubile ofera demonstratii de lupte si incepe sa dea lectii intemeind o adevarata scoala
de lupte clasice.

Incepand din l9oo se dezvolta mai intai in transilvania si Banat alaturi de ridicarea
greutatilor.

In anul 1929 In Vulcan –Clubul Jiul a organizat primul concurs de Lupte din tara
rezervat juniorilor.

In anul 1930 noiembrie are loc constituirea Federatiei de Lupte si Haltere la ORADEA
iar in anul 1931 se muta la Bucuresti si functioneaza impreuna aproximativ 2 ani.

In anul 1931 se desfasoara primul Campionat National de lupte ,primul dupa normele
si regulamentele Federatiei Internationale de specialitate.

In anul 1933 - la Roma are loc prima participare romaneasca la Campionatul

European de lupte Greco-romane cu un participant I.Horvath care ocupa locul III.

-Zagreb la concursul de Lupte Greco-romane al tarilor membre ale tratatului “Mica

Intelegere’(Antanta) luptatorii romani au castigat titlul la 3 categorii de greutate.

Prin practicare sportului luptelor se dezvolta armonios intregul

corp,forta,mobilitatea,viteza de executie,supletea,agilitatea,etc.

Lupta incepe la fluier (in trecut la bataia gongului) cand cei 2 combatanti care se afla
la colturile opuse ale saltelei se deplaseaza la centru unde incepe lupta. Spatial de lupta este format
din saltele speciale 12x12 m.acoperite cu o prelata de aceleasi dimensiuni. Spatial de lupta este
delimitat pe saltea printr-un cerc de culoare rosie cu diametrul de 9 metri si grosime de l metru care
reprezinta parte integranta a suprafetei de lupta dar totodata zona de pasivitate .
In interiorul spatiului de lupta este trasat un cerc cu diametrul de l m.

-partea interioara a saltelei situata inauntrul benzii rosii este suprafata centrala de lupta .--banda
rosie este zona de pasivitate,l m. latime, ramane o suprafata de protectie de l.50 m latime.

Timpul de lupta a suferit numeroase modificari dupa cum am vazut de la l2 ore in

l9l2 la olimpiada de la Stockholm la 3 minute x 3 reprize ,apoi la 3 min x 2 reprize ,la 5 minute x l
repriza ,ajungand in final la 2 reprize x 2 minute sau 2 minute x 3 reprize in caz de egalitate in primele
2 reprize.

Punctele nu sunt transmise de la o repriza la alta, daca cele 2 reprize sunt castigate de
sportivul cu culoarea rosie sau cu cea albastra se termina meciul iar daca o repriza este castigata de
sportivul cu culoarea rosie si una de cel cu culoarea albastra se ,merge la repriza decisive adica a
treia.

Intr-o repriza se lupta l minut in picioare dupa care fiecare luptator este trecut la lupta
de la sol 3o min. adversarul se prinde obligatoriu cu priza de “….la luptele Greco-romane.

Garda (pozitia fundamentala ) este pozitia pe care sportivul o ia in timpul luptei,avand

drept scop o buna stabilitate in orice situatie ( de atac sau de aparare ).

Garda de jos (pozitia de “parter” ) este luata de luptator la sfarsitul minutului de lupta
daca are puncte mai putine decat adversarul.Este o pozitie in care sportivul ingenuncheaza si se
sprijina cu palmele de saltea.

Apararea este actiunea tehnico-tactica prin care se impiedica exercitarea procedeelor

tehnice de catre adversar.

Contraatacul sunt actiuni tehnice folosite ca riposte la atacul adversarului care dau un
avantaj fata de adversar.
 Atacul este actiunea tehnico-tactica de doborire a adversarului in scopul castigarii
reprizei si a meciului.

Doborari este procedeu tehnico-tactic care au ca effect caderea adversarului prin

impingeri bruste.

Ducerile la sol reprezinta o forma variata de procedee tehnico-tactice prin care

luptatorul isi fixeaza adversarul la sol.

Aruncarile sunt procedee tehnice caracteristice luptei din picioare, Ex.aruncarile peste
sold se executa cu introducerea soldului sub adversar,ridicarea lui pe sold de unde este aruncat pe
saltea si imobilizat ,tur de sold, tur de cap,tur de brat,aruncare peste umar ,etc .

Aruncarile peste piept se realizeaza prin cenzurarea adversarului din fata (salt) sau din
spate (supleu) si aruncarea lui peste piept.Cel care executa se lasa pana in pod iar adversarul cade pe
spate sau pe ceafa.

Aceste procedee sunt caracteristice luptei din picioare.

La lupta de la sol ,caracteristic si cele mai utilizate procedee sunt reburul si centura
laterala (aufreizer )

Lupta se termina cand un sportiv castiga 2 din 3 reprize la puncte,la superioritate cand
are 6 puncte avans fata de adversar si la Tus.

Tusul este cel mai reprezentativ ,sportivul trebuie sa-si imobilizeze adversarul cu
omoplatii (umerii ) pe saltea pe o durata de timp sufficient pentru a permite arbitrilor sa constate
controlul total al tusului.

Echipamentul pe care-l poarta sportivii este alcatuit din dresuri si ghete de lupte.

Dresurile sunt din material supraelastic de culoare rosie si albastre.

Ghetele sunt din material usor care sa acopere glezna cu talpa subtire si dreapta.