“Nu există nici o forţă efemeră,

care ar putea stăvili nemurirea …”

Ipolyi: Mitologia Maghiară, 1854

Horváth István

Istoricul mineritului de la Salina Praid

2004

1
 Cuvânt înainte

Localitatea Praid s-a situat drept unică în rândul aşezărilor secuieşti, datorită
zăcământului de sare. Tot sarea a contribuit şi la formarea satelor din împrejurimi. Însăşi
istoria Praidului a fost gravată în sare, respectiv s-a scris datorită sării. Nu a existat călător,
sau demnitar aflat în misiune diplomatică, care străbătând drumurile Ardealului, şi văzând
stâncile de sare, să nu exclame cu încântare; “aşa ceva, sau chiar asemănător acestei
panorame nu am mai văzut în viaţa mea!”
Orbán Balázs, în neasemuita sa capodoperă Descrierea Secuimii (în lb. Maghiară: „A
Székelyföld leírása”), numeşte cu o înflăcărare romantică, stâncile de sare adăpostite în
pântecele pământului, şi care răzbat la suprafaţă, drept „comoara Secuimii”.
Timp de secole, pe drumurile pietruite ale dealurilor Kalonda, Bucin şi „Tolvajos”
treceau neîntrerupt căruţele cu roţi neferecate spre „miracolul Europei” – ocna de sare,
pentru a duce darul binecuvântat şi indispensabil al naturii în cele mai îndepărtate colţuri ale
ţării.
Oricât de necrezut ar fi, în afară de prestigiosul studiu etnografic al doamnei Madar
Ilona, nu a apărut nici o altă lucrare de sinteză despre sarea de la Praid. Lucrarea geologului
Horváth István constituie unul dintre primii paşi în acest domeniu. În documentele medievale
salina, menţionată ca „Ocnă” sau „Ocna Praidului”, este considerată piatra preţioasă, un fel
de „chihlimbar” al trecutului secuimii. În ea regăsim într-un mod sintetic, tot ce a fost mai
determinant pentru istoria secuimii, care-l face unică şi misterioasă în felul ei. Trecutul se
cuvine a fi conştientizat, în conformitate cu profundul înţeles al proverbului latin: „Nu există
viaţă fără sare!” Exact acest deziderat se realizează şi în lucrarea lui Horváth István.
Ce fel de pământ poate fi acela, de care te poţi ataşa cu atâta fidelitate? Este un tărâm
minunat! Strămoşii, taţii, mamele şi rudele s-au înmormântat în pământul argilos şi plin de
sare şi din această glie s-a întruchipat arta. Oricine a fost mângâiat, chiar şi o singură dată, de
adierea sărată al zonei Praidului, va rămâne un îndrăgostit al acestor meleaguri şi se va ataşa
totodată de localnici. Se poate afirma că la realizarea prezentului studiu a contribuit şi o
inscripţie aflată pe frontispiciul porţii secuieşti a lui Lukács András: „Să ai părul chiar de un
metru, mustaţa şi barba de o şchioapă, să nu cauţi popas aici, până nu ţi-ai slujit locul de
vatră.”
Fiecare om îşi slujeşte pământul natal, în sensul mai larg sau mai restrâns al cuvântului,
potrivit talentului, cunoştiinţei şi a conştinţei proprii. Exemplu este şi această carte, a cărei
adevărată valoare este întregită şi prin superbele fotografii ale artistului Plájás István. Numai
cel ce îndrăgeşte realmente şi admiră profund peisajul ales, poate imortaliza în acest fel, în
timp, spaţiul în sine şi „piatra fără de suflet”. S-au întâlnit, într-un mod spectaculos autorul şi
artistul fotograf, şi astfel a luat naştere această carte, pe care vă rog s-o primiţi cu dragostea
şi atenţia cuvenită.

Tófalvi Zoltán

Cap. I. Patria sării din secuime - Ardealul

“Multiplicitatea unică a acestui univers mă fascinează.

Este o chintesenţă a frumuseţii”.
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

2
 Ardeal, Erdély, Siebenbürgen, Transsylvania, este de fapt regiunea de dincolo de păduri,
în esenţă un concept geografic, care este caracterizat şi prin conţinutul profund uman al unui
popor, care a suferit, poate prea mult, în istoria sa zbuciumată.
Ţinut mirific, legendar. Locul confruntărilor politice, etnice, istorice, a bătăliilor umane,
patul nupţial însângerat a naţiilor şi naţiunilor învolburate, amestecate în giulgiul istoriei.
Refugiul, sau de multe ori temniţa ideilor mai luminate, reformiste, plaiul confruntărilor
dintre orientările religioase ale Bizanţului şi ale Romei. Saltimbacul Estului şi Vestului,
"Golgota" pe veci a secuimii. Ne place s-o numim un pământ sfânt, un teritoriu cu totul
aparte, pe cât de bizar, pe atât de ospitalier. Şi bineânţeles, având o populaţie pe măsură.
În decursul timpului a avut mulţi stăpâni, voievozi, mari împărati şi regi, mai mult sau
mai puţin drepti, dar l-au bântuit şi mulţi aventurieri. Singura ei binecuvântare, care cu
timpul s-a transformat în blestem, a fost bogăţia sa nemărginită. Bogăţia aceasta
incomensurabilă, a ademenit prin sclipirea ei eternă, popoarele mari şi mici care au trecut,
sau au trăit pe aceste meleaguri. Codrii ei imenşi, dealurile vaste cu podgorii, vârfurile
munţilor semeţi, încununaţi cu coroane de zăpadă şi gheaţă, au asigurat "vatră" pentru fiecare
popor născut şi aşezat aici.
Ardealul evocă istorie, statornicie, durere umană, legendă, vis şi realitate pentru fiecare
maghiar, român şi sas, într-un context diferit, dar totuşi pe undeva comun. În acest Ardeal
istoric s-a întâmplat miracolul, nemaiântâlnit în alte părţi, ca trei popoare să trăiască
împreună timp de aproape o mie de ani, păstrându-şi fiecare tradiţia şi cultura proprie,
îmbogăţindu-şi curcubeul personal de pe paleta celuilalt, depăşind astfel concepţia
Cantoanelor din Elveţia. Aici, în Transilvania, au fost proclamate, pentru prima dată în
Europa, libertatea religiei şi libertatea gândirii, încă din secolul al XVI-lea.
Comoara reală a Ardealului este însă ferecată în abisul pământului. Aurul, argintul,
pietrele preţioase, metalele rare, uraniul şi mulţimea filoanelor polimetalice alcătuiesc
împreună zestrea mult dorită a acestui ţinut. Domurile ei gazeifere şi zăcămintele de ape
hidrotermale oferă căldură şi siguranţă. Izvoarele ei minerale (vestitele “borvizuri”), cât şi
emanaţiile sulfuroase, dau prin puterea lor tămăduitoare, alinare celor suferinzi. Şi în fine,
dar nu în ultimul rând, sarea din Ardeal, materia legendară a "stanelor de piatră", şi izul,
sufletul tuturor sortimentelor culinare ardelene.
În lucrarea sa, din anul 1852: Archeologii din Ardeal, Kővári László, scrie: „Nu există
altă ţară, care să ofere mai mult material pentru un muzeu mondial virtual, din mâna naturii
şi al istoriei, decât Ardealul”.
În patria sării secuieşti, situată pe marginea estică a Bazinului Transilvaniei, la baza
munţilor Gurghiu, cândva…, într-un trecut foarte îndepărtat…, cineva a descoperit sarea.
Acesta ar putea fi un posibil început al istoriei mineritului “sării secuieşti” de al Praid.

Despre sare
“În general, de îndată ce un lucru devine util,
încetează să mai fie frumos”.
Théophile Gautier

Importanţa sării din timpurile străvechi este tratată şi fixată în legende, obiceiuri şi
mituri. Cu cât pătrundem mai adânc în trecut, spre începuturile civilizaţiei umane, observăm
că sarea este evaluată ca fiind un preţios produs (condiment), cu atât mai rar cu cât, la unele
popoare primitive asiatice şi africane este un obiect de schimb şi de plată. În China antică se
făcea plata în “turte de sare”, obicei care a supravieţuit, dar chiar şi la începutul secolului al
XX-lea în Mongolia şi în Tibet, ca mijloc de plată s-au folosit barele şi plăcile de sare.
Pentru popoarele care deţineau zăcăminte de sare, acestea reprezentau bogăţie şi stabilitate.

3
 În Etiopia un taler Maria Teresa valora 30 de bulgări de sare. În Malayesia şi Sumatra
băştinaşii nu au cunoscut banii, o zi de muncă era plătită cu 200 grame de sare. În deşertul
Sahara beduinii încheie şi azi legământul sării, actul fiind pecetluit cu o bucată de pâine
presărată, aşezată în gura celuilalt. Negrii pangwe îşi cumpără soţia pentru 13 vase pline cu
sare, pecetluind astfel actul de căsătorie. Coloniştii, în schimbul sării geme au primit fildeş,
aur şi sclavi.
Metoda extragerii sării din apa de mare, concentrată prin procesul de evaporare, au
cunoscut-o şi civilizaţiile antice din China, India şi Egipt, metodă pe care au continuat-o
romanii şi grecii. Utilizarea şi producerea sării se pierde în începuturile istoriei umane. Unele
dovezi arheologice indică faptul că popoarele estice produceau sarea de 8-10 mii de ani, iar
cele din vest de 3-4 mii de ani.
Cel mai vechi document care aminteşte sarea, este o cronică chinezească din anul 2200
î.e.n. O altă scriere veche tot de provenienţă chineză, datând din anul 800 î.e.n. descrie şi
metodele de exploatare a sării. În vechea Chină sarea avea şi un caracter morbid, majoritatea
sinucigaşilor au consumat sare, doza letală fiind de o jumătate de kilogram. Caracterul ritual
al sării se pierde în negura timpurilor preistorice, luptătorii sportului naţional japonez sumo,
înaintea confruntării aruncă sare în cercul stabilit pentru încleştare, evocând şi cinstind astfel
zeii. În reţeta egipteană privind îmbălsămarea mumiilor, sarea figurează ca un ingredient
important.
Exploatarea sării este amintită în scrierile lui Herodot (sec. V. î.e.n.) şi ale lui Pliniu cel
bătrân (sec. I. î.e.n.). După Pliniu cel bătrân exploatarea şi comercializarea sării în Imperiul
Roman au fost organizate de regele Marcius Ancus, care nu a neglijat aplicarea impozitului
pe produsele de sare. În anul 64 î.e.n. medicul grec Dioscoride descrie sarea obţinută prin
procesul de evaporare a apei de mare, şi aminteşte lacurile şi bazinele de evaporare situate pe
insulele Cipru, Sicilia şi Frigia. Scriitorul roman Cassiodor scria acum 1500 de ani: “Omul
poate trăi fără aur, dar nu şi fără sare!”
Georgius Agricola, în lucrarea sa monumentală “De Re Metallica” din 1546, a descris
amănunţit tehnica evaporării pentru obţinerea sării, uneltele specifice, precum şi bazinele de
evaporare de pe malul mării. Bazine asemănătoare există şi azi pe litoralul Mării Mediterane,
în Franţa (aşa zise: marais salant), Spania, Portugalia şi Italia. Evaporarea artificială
denumită: fierberea sării, se făcea în clădiri construite special, în cazane uriaşe. Agricola ne
povesteşte cum, pentru a accelera procesul de evaporare, la fiecare 120 litri de saramură se
adăugau 10 cianţi romani (cca. 78cm3) de sânge de vită sau câteodată, în locul acestuia bere.
Originea cuvântului "sare" este în limba slavă după unii cercetători, iar alţii spun că este
de factură indoeuropeană; "sol" (în limba maghiară, cu antecedente ugro-finice se pronunţă
tot “sól”), iar cuvântul salarium, de factură romană, ne aminteşte de modalitatea de plată a
soldaţilor romani. Tot în numele sării îşi are originea şi denumirea latină a insulei (o
suprafaţă înconjurată de apă sărată, deci era denumită in salum adică în sare). Legumele şi
salata verde conservată în saramură era denumită herba salata (iarbă sărată). În Peru
denumirea monedei naţionale poartă numele tot de "sol".
Cuvântul halit are origine celtică şi înseamnă tot sare. Mai multe localităţi păstrează
această denumire: Hallstadt în Salzkammergut sau Hallein în Salzburg, Hall în Tirol şi
Württemberg, precum şi Halle lângă localitatea Saale. Hallstadt a fost prima salină
cunoscută din lume, unde se extrăgea sarea încă din epoca bronzului. Aici s-a format o
cultură specifică, care a dat denumirea primei etape a epocii fierului – perioada Hallstadt.
Conform specialiştilor, după cremene, sarea a fost al doilea mineral care a contribuit la a
demararea primei forme de comerţ.
Iată şi un sfat legat de sare, datând din evul mediu: "Totdeauna să ai pe masa ta
condimentul: sarea, care anihilează otrava şi face ca mâncarea să aibă gust. Dacă mâncarea e
nesărată, carnea nu are nici o aromă, dar atenţie, prea multă sare slăbeşte văzul şi strică
puterea bărbatului. Şi dacă sarea este folosită exagerat, apare râia şi atunci te poţi scărpina!”
Este cunoscută şi o altă superstiţie de origine medievală, conform căreia sarea vărsată
provoacă ceartă şi disensiuni între oameni. O altă veche superstiţie spune: “dacă vrei să
alungi ghinionul, aruncă sarea la spatele tău”. De-a lungul istoriei s-au format mai multe

4
expresii verbale, obiceiuri şi uzanţe care se referă la caracterul şi proprietăţile sării. De
exemplu: "greu ca sarea ", "sarea vieţii" , "sarea din Attica", etc. Numai popoarele din ţările
sărace, lipsite de zăcăminte de sare ştiu să aprecieze valoarea reală a sării. Pentru ei sarea
reprezintă o avere.
Liebig, vestitul chimist din secolul al XIX-lea a afirmat într-un mod justificat că sarea
este cea mai preţioasă nestemată dintre pietrele preţioase cunoscute.
Însăşi viaţa provine din mediul marin, sărat. Aşa se explică dependenţa organismului
uman de sare. Pentru metabolism, funcţionarea sistemului nervos şi a lichidului digestiv
sarea este absolut indispensabilă. Acum 2400 de ani, vestitul medic grec Hippocrate, a
descris acţiunea apei mării asupra unor boli ale organismului uman. Încă de atunci se utiliza
saramura, rece sau încălzită, la băi şi inhalări, tratând boli ale pielii, reumatise, alergii şi boli
sciatice.
Sarea şi saramura au efecte multiple asupra organismului uman. Băile sărate atenuează
durerile reumatismale, bolile contagioase şi refac organismul obosit sau epuizat. De
asemenea au efecte benefice asupra picioarelor obosite, cu edeme sau dermatoze, asupra
funcţionării circulaţiei arteriale periferice şi asupra distoniei neuro-vegetative. După diaree
se recomandă consumarea apelor minerale şi a ceaiurilor puţin sărate şi îndulcite. În cazul
durerilor de gât şi amigdalitelor se face gargară cu saramură.
Atât sodiul cât şi clorul se regăsesc, fiind componente importante, în organismul uman.
Sodiul este un element vital al oaselor, reglează presiunea osmotică a lichidelor din organism
şi activează enzimele digestive. Clorul se regăseşte de asemenea în lichidele digestive, dar
cea mai imporantă cantitate se află în lichidele extracelulare. Cloridele trec uşor din
hemoglobină în plasma sanguină şi astfel uşurează transportul bioxidului de carbon.
Organismul uman are în componenţă 0,15% cloride, care sunt responsabile pentru echilibrul
lichidelor şi al electrolitelor din ţesuturi şi organe.
Şi azi, ca un gest de primire prietenoasă şi binevoitoare, se cinsteşte oaspetele cu pâine şi
sare (uzanţă folosită des de către şefii de state, diferite etnii, triburi).
În magnificul ciclu de şase volume al lui Frank Herbert – Dune, el a imaginat o planetă
(“probabil cea mai impresionantă lume creată vreodată în literatură”) care este singura din
univers cu conţinut de mirodenie geriatrică (melanj). Aceasta este enorm de căutată şi
formează sursa unor conflicte majore, deci valoarea unui anume lucru este dat totdeauna de
exclusivitatea şi singularitatea lui.
Pe de altă parte, se poate trage un paralelism evident între planeta Arrakis (Dune) şi
regiunea Transilvaniei: amândouă au avut în evoluţia lor perioade de deşert (în sensul de
civilizaţie umană) şi intervale de timp cu vegetaţie luxuriantă şi viaţă acvatică normală. Deci
alternând între stadiu de paradis plin de vitalitate şi pământ secătuit şi sterp, Transilvania nu
şi-a pierdut practic din valoarea iniţială proprie, indiferent de forma puterii dominante:
“Timpul poate fi şi un loc… Totul depinde de poziţia în care te afli,
de direcţia în care priveşti sau de ceea ce auzi. Măsura se găseşte înlăuntrul conştiinţei”.
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

Sarea gemă este una din cele mai importante comori minerale ale Ţinutului Secuilor şi a
stat la originea denumirii acestei regiuni "Sóvidék" (=zona Ocnelor de Sare). Totodată a
generat un drept, dreptul sării, care asigura secole la rând, dreptul la sare pentru nevoile
proprii şi dreptul de a o comercializa, deci însăşi existenţa localnicilor din "Zona Ocnelor".
Din vremurile îndepărtate, sarea din zonă a format averea comunităţii secuieşti
(Universitas Siculorum), şi astfel fiecare gospodărie era aprovizionată cu sare pe gratis, cel
puţin până în anul 1562, când regele Sigismund de Luxemburg a confiscat acest drept.
Conform deciziei sale, veniturile rezultate din exploatarea şi comercializarea sării aparţin
visteriei statului (regatului).

5
 Prezentarea geografică a bazinului Praid şi a zonei Ocnelor

“Lucrul cel mai frumos pe care îl putem trăi este tainicul.

Cine nu îl cunoaşte, cel care nu se poate mira, nu se mai
poate minuna, acela este, pentru a spune aşa, mort, iar
ochii săi sunt închişi. Trăirea tainicului, chiar dacă este
amestecată cu frica, a produs şi religia.
Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi,
a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai
luminoase frumuseţi constituie adevărata religiozitate.”
Albert Einstein

Bazinul Praid este situat pe rama estică al Bazinului Transilvaniei de fapt o solniţă uriaşă,
la baza Munţilor Gurghiu şi care formează o microregiune bine definită, denumită “Zona
Ocnelor de Sare.” Depresiunea Praidului se înfăţişează ca un uluc submontan longitudinal
faţă de axa munţilor vulcanici ai Gurghiului şi ţine din defileul Săcădate până la dealul
Kalonda.
Bazinul Praidului este înconjurat de masive aparţinând Munţilor Gurghiu ca: Vf. Saca-
Mare (Mezőhavas, 1777m), Vf. Creanga Mare (Nagyág-tető, 1723m), vf. Frăsileasa
(Ferenczi László-tető, 1648m), vf. Borzont (Borzont-fő, 1436m), Culmea Luminată
(Verőfény sarka, 1436m), vf. Fagul Mic (Kis Bükk, 1231m), Pitra Şiclodului (Siklód-kő,
1028m), Piatra Cuşmedului (Küsmöd-kő, 991m), precum şi pasul Bucsin (1273m) şi pasul
Kalonda (820m).
Zona geografică a "Ocnelor de sare" este unică în felul ei, iar numele de "Ţinutul Sării"
provine de la zăcămintele de sare Praid şi Sovata. În gândirea tradiţională secuiască, această
denumire a fost folosită pentru prima dată de scriitorul Orbán Balázs (în lucrarea sa
monumentală: "Descrierea ţării secuilor" apărută în anul 1868).
De fapt denumirea de "Ţinutul sării" a fost consemnată, prima dată, într-un act din
secolul al XVIII-lea, cu ocazia inventarierii păşunilor comunale din zonă. Sunt amintite
aşezările Sărăţeni, Corund, Cuşmed în prima jumătate a secolului al XIV-lea, apoi satul Ocna
în secolul al XV-lea, iar Praid, Şiclod, Solocma şi Sovata sunt menţionate abia din prima
jumătate a secolului al XVI-lea, iar Ilieşi este semnalat de la începutul secolului al XVIII-lea
în documentele istorice. Această microregiune este situată departe de oraşele mari ale
Transilvaniei, la frontiera dintre Scaunele Secuieşti Mureş şi Odorhei. Cea mai veche aşezare
din zonă este Sărăţeni-ul (“Sóvárad”), care este consemnată în scris în Registrul Papal încă
din anul 1332, sub denumirea de "Sacerdos de Varad". Tot din Registrul Papal cunoaştem şi
denumirea Corundului: Kurund. În anul 1333 Petru - părintele catolic din Corund - a plătit
Sfântului Scaun doi “banali” (bani). Numele satului Ocna este amintit prima dată în
documente istorice din anul 1493. Cele 7 Scaune Secuieşti (inclusiv Scaunul Arieşului) au
trimis o jalbă către regele Ungariei, Ladislau al II-lea (“Ulászló”) împotriva unor acte
dictatoriale a voievodului Transilvaniei, Ştefan Báthori (de aici îşi trage originea zicala
secuiască: Secuii fac alianţă şi cu dracu, dar cu cei din neamul Báthori nu!). Printre satele
regale găsim şi numele satului Ocna (“Soofalwa”). Despre cele două sate distincte, Ocna de
Sus şi Ocna de Jos, avem consemnări numai din anii 1760-1762, separarea denumirii lor este
specifică istoriei satelor secuieşti. Un astfel de exemplu este separarea satelor Păuleşti şi
Păltiniş, unde delimitarea a fost marcată prin movile. Marcarea limitei dintre sate a fost
posibilă prin “apariţia primelor picături de sânge”, ca rezultat al diferendelor apărute între
flăcăii care au participat cu cuţite, la deplasarea movilelor.
Istoria Sovatei este o raritate la nivel european, fiind bine cunoscută din momentul
întemeierii aşezării. Váradi Kis Pál Deák a împărţit pentru prima dată proprietăţi oamenilor
de pe Câmpia Sovatei. Primii locuitori din Sovata au fost familiile paznicilor Ocnei de sare
care sunt meţionate în documente, din data de 13 septembrie 1578, cu ocazia acordării unor
libertăţi acestor paznici, de către voievodul Ardealului Báthori Kristóf. Această scrisoare cu
libertăţi a fost întărită şi de către domnitorul Báthori Zsigmond, în documentul din 26 aprilie
1583. Báthori a făcut cadou aşezarea Sovata scriitorului umanist Gyulai Pál, un fidel al său.
Prima consemnare a localităţii Solocma datează din anul 1567, când acesta apare la plata
impozitului de 25 de denari, în rândul Scaunelor Secuieşti. Satul înfipt pe vârful muntelui,
Atia este amintit pentru prima dată în documente scrise, în anul 1536 (“Attijha”).
6
 Dacă considerăm că aşezările vechi din Transilvania datează din anii 1100 – 1334,
Praidul (“Paraijd”) se clasifică drept o aşezare relativ „tânără”, din anul 1564, şi este
menţionată pentru prima dată de Cărţile Regale, unde se specifică folosinţa comună a
pădurilor de către Corund, Praid şi Ocna. Această folosinţă a fost acordată de către regele
János al II-lea în data de 2 iunie 1564 şi a fost susţinută şi de către domnitorul Bethlen
Gábor, la 9 august 1614. Se presupune că în realitate localitatea este mai veche şi numele ei,
(originalul maghiar: Parajd) provine dintr-o denumire veche din limba maghiară “paraj”,
care este de fapt un diminutiv şi însemnă “teren micuţ cu iarbă” sau “păşune mică înierbată”.
Această „păşune” este străbătută de râul Târnava Mică şi de afluenţii acestuia. Târnava
Mică se naşte la km 8 al drumului spre Gheorgheni, din cele două pârâiaşe principale:
Creanga Mare şi Creanga Mică. Zonei dintre cele două pâraie i se zice de către localnici
„Botul celor două Crengi”. Acolo a fost cândva căsuţa şi locul preferat al marelui poet
maghiar Áprily Lajos, de care războiul mondial l-a despărţit definitiv... pârâul Morţii, pârâul
Káli Mic şi Mare, fântâna lui Lazăr, toate fiind afluenţii din partea stângă al pârâului
Creanga Mică. Aceste pâraie pornesc din versanţii Bucinului şi Munţii Gurghiului. Afluentul
cel mai mare, lung de 22 km, al Târnavei Mici este pârâul Corund care se varsă în Târnava
Mică sub localitatea Praid, în dreptul dealului Harom.
Pe lângă Praidul cel „tânăr”, înconjurat de pâraie de munte, stânci abrupte şi de păduri
superbe, există şi memoria unui Praid „străvechi”, care se presupune că a fost lăcaşul
populaţiei civile colaterale, al sitului militar, care ocupa cetatea Rapsonné. Praidul cel
„vechi” asigura alimentele şi materialul uman pentru această bază militară. Cetatea exista
deja în momentul în care cele două mici aşezări – „Bábirkó” şi „Görgényalja” - îşi începeau
viaţa proprie pe teritoriul actualului Praid. Aceste părţi aglomerate ale comunei, cu străzi
înguste şi înfundate, sunt caracteristice unui loc de refugiu al populaţiei care migra călare,
asemănător curţilor seculare din localitatea Târgu-Secuiesc. Cu timpul, aceste sălaşe s-au
unit cu zona salinei şi strada „Nádasfő”, formând Praidul de azi.
În centrul Praidului se află răscrucea de drumuri prin care se poate ajunge spre nord,
peste pasul Bucin, în Gheorgheni, iar spre sud-est, prin Corund, în Odorheiu-Secuiesc.
Bazinul Praidului este delimitat dinspre nord, est şi sud-est de Munţii Gurghiului şi din
partea sud-vestică de platoul Şiclod prin versantul Harom. Bazinul Praidului, în sensul larg al
cuvântului, se întinde în jurul Dealului Sării, cuprinzând localităţile Praid şi cele două Ocne.
Bazinul are formă triunghiulară al cărui vârf, în direcţia sudică, este orientată către satul
Corund, iar spre nord şi vest se contopeşte cu bazinul Sovatei.
Bazinul Praidului este separat de restul bazinului Transilvaniei prin linia vârfurilor Sălas-
Firtuş (1062m), Fiasmál (983m), Piatra Cuşmedului (991m) şi Piatra Şiclodului (1025m).
În jurul masivului de sare de la Praid sunt prezente numeroase izvoare sărate, zone cu
terenuri şi soluri impregnate cu sare.
Ca o curiozitate trebuie să amintim că primul tratat botanic despre zona Praidului a
apărut în manuscrisul botanistului Benkő József (1740-1814) în care descrie o plantă numită
“brădişor” Lycopodium selago. Prima lucrare botanică despre flora Ardealului, apărută sub
formă tipărită (1816, la Viena) aparţine lui J.Chr.G. Baumgarten, şi în ea sunt enumerate
zone botanice interesante din această microregiune. În cursul cercetărilor botanice Fridrich
Fronius (1837) aminteşte de flora saliferă din jurul Praidului şi enumeră următoarele plante:
Salicornia herbacea (brânca), Alsina marginata Koch, Aster tripolium L. (steliţa), Atriplex
augustifolia, Atriplex laciniata, Atriplex triangularis (lobode), Glyceria distans salina Schur
(rourică), Poa maritima (firuţa). Botanistul Fronius a descoperit cu surprindere şi o specie
americană, Rudbeckia laciniata (o plantă endemică din familia Compositae), care este prima
atestare în Ardeal. În afară de cele enumerate Fronius mai descrie şi salina, izvoarele sărate,
procesul de exploatare a sării, chiar şi compoziţia sării pentru vite (sare bulgăr, în care 85%
este NaCl, 7,5% praf de cărbune, 3,75% polenul de Gentiana lutea (ghinţură), 3,75%
Arthemisia absinthium (pelin alb).
Date foarte interesante sunt amintite şi în lucrarea lui Gönczi Lajos (1890), tot atât de
valoroasă fiind şi colecţia botanică păstrată la Odorheiu-Secuiesc, unde se găseşte şi un
exemplar de Artemisia salina Wild (pelin salifer). În lucrarea geologului Bányai János (1942)

7
sunt prezentate date paleobotanice, ca de exemplu faptul că la Sărăţeni au fost descoperite
conuri fosilizate de Pinus lawsonia, datând din era Pliocenă, iar din Pleistocen au fost
colectate frunze, crengi şi fructe fosilizate de Fagus silvatica (fag), Quercus sp. (stejar),
Salix capraea (salcie), Corylus avallena (alun), Enonymus europaens (salbă moale),
Rhamnus frangula (cruşin) şi Pinus silvestris (molid).
Vegetaţia caracteristică a “Ţinutului sării” este cea halofilă, cantonată în jurul izvoarelor
sărate şi în vecinătatea masivelor de sare: Limonium gmelini, "floarea sării", de culoare mov,
Salicornea herbacea (iarba sărată violetă sau verde), Aster tripolium (trandafir de toamnă),
Spergularia salina, Salsola soda (iarba sărată), Artemisia salina (pelin salifer), Plantago
maritima şi Statice gmelini (floare sărată). Conform condiţiilor fizico – geografice, în această
regiune întâlnim o vegetaţie etajată, astfel:
Etajul molidişurilor pure se întinde la altitudini de peste 1000 – 1100m (partea
superioară a Târnavei Mici). În cea mai mare parte stratul arborilor este dominat aproape în
exclusivitate de molid (Picea excelsa), care aici a găsit condiţii prielnice de dezvoltare, atât
din punct de vedere litologic şi morfologic, cât şi al climei. Pe versanţii cu expunere sudică,
într-un număr redus, printre molidişuri creşte socruşul (Sorbus Aucaparia) şi paltinul de
munte (Acer Pseudoplatanus) iar spre zona inferioară a pădurii apare şi aninul alb (Anus
Incana). Stratul arburiştilor din pădurile de molid este foarte sărăcăcios. Apare destul de rar
şi este constituit din câteva specii de afine (Vaccinum Myrtillus), socruşul (Sambucus
Racemosa), cununiţa (Spiraia Ulimifolia), caprifoi (Lonicera Nigra). La parterul
molidişurilor, stratul de iarbă este foarte sărac, datorită lipsei de lumină. Unde pădurea este
mai rară cresc diferite specii de muşchi verde, precum şi unele plante mai rezistente la
umiditate şi la o intensitate mai redusă a luminii: macrişul iepurelui (Oxalis Acetosella),
clopoţelul (Campanula Abietina), hosti (Luzula Silvatica), ferigi (Athyrium Filix Femina) şi
altele. Pe areale mai restrânse, se dezvoltă pajişti montane secundare care ocupă suprafeţele
defrişate şi parcelele luminate. Vegetaţia acestor pajişti este dominată de păiuşul roşu
(Festuca Rubra) însoţit de alte specii de plante ca: păiuşca (Agrostis Tenius), tarsa
(Deschampisa Caespitosa), sunătoarea (Hypericum Maculatum), rogozul (Carex Leporina),
etc. Pe lângă vegetaţia ierboasă, pe anumite spaţii cresc specii lemnoase secundare, ca
mesteacănul (Betula Verrucosa), salcia căprească (Salix Capraea), plopul tremurător
(Plopus Tremura), zmeura (Rubus idaeus) şi afinele (Vaccinum mytrillus).
Etajul montan de amestec ocupă zonele cu altitudini de peste 1000m. Aici găsesc condiţii
prielnice de dezvoltare atât molidul cât şi fagul (Fagus Silvatica), acesta din urmă s-a
dezvoltat în urma încălzirii postcuaternare. Fagul are o înălţime mai mică decât răşinoasele şi
în aceste păduri mai cresc ulmul şi paltinul de munte, socruşul, mesteacănul şi pinul
silvestru. Pe parterul pădurilor de amestec creşte un strat ierbos mult mai bogat decât în
pădurile de molid, alcătuit din specii de vinariţa (Aspeura Odorata), colţişor (Dentaria
Glandulosa), laptele câinelui (Euphobia Amygdaloides), păiuşul de pădure (Festuca
Silvatica), horsti (Luzula Nemurosa). Tot în acest etaj se află şi pajişti secundare, cu o mare
frecvenţă a uneia din varietăţile păiuşului roşu (Festuca Rubra Falax).
Etajul montan – premontan de făgete ocupă arealul de sub amestecuri cu două subetaje:
cel inferior, cu climat favorabil, cel superior în care căldura devine factor limitativ şi
productivitatea fagului scade. Majoritatea arboretelor se situează în etajul inferior, unde au
căldură suficientă şi soluri fertile. Masa lemnoasă este de calitate superioară. Făgetele, pe
interfluviile însorite reuşesc să urce la înălţimi destul de mari (800-900m), în schimb pe văile
umbrite şi răcoroase coboară pădurea de molid formând cunoscutul fenomen de inversiune a
vegetaţiei, remarcat în bazinul superior al Târnavei Mici. În aceste păduri cresc şi alte specii
de arbori, cum sunt: paltinul (Acer Pseudoplatanus), teiul cu frunză mare (Tilia
Platyphyllos), teiul pucios (Tilia Cordata), ulmul (Ulmus Procera şi Ulmus Foliacea). De
asemenea în stratul arbuştrilor se întâlneşte mai frecvent vonicerul, soclul roşu şi soclul
negru, iar în pătura ierbacee predomină Aspeura-Dentaria.
Etajul deluros de gorunete, făgete şi goruneto – făgete ocupă altitudinile mai mici (400-
600m) şi expoziţii mai însorite. Arboretele sunt formate din făgete (83%), făgete amestecate
(6%), gorunete (4%), goruneto-făgete (3%) şi şleauri de dealuri (4%). În acest etaj mai cresc

8
şi alte specii de arbori, întâlnite şi în pădurile de fag. În regiunile de luncă apar plante
hidrofile: carex sp. şi zăvoaie: salcie (Salix sp.), anin (Anus Glutinosa) la altitudini mai mici,
şi Anus Incana la altitudini mai mari (amonte de Praid, la km 8 spre pasul Bucin). Mai apar
şi tufărişuri cu specii de: porumbar (Prunus Spinosa), păducel (Crataegus Monogina) şi
lemnul câinesc (Ligustrom Vulgare). Pe Dealul Sării apar plante halofile ca: salicornia, iar
pe arealele mlăştinoase apare carex sp. şi luncus.
Fauna este reprezentată de biotipurile pădurilor răşinoase şi foioase, astfel sunt răspândite
mamiferele, ca: ursul (Ursus Arctos), cerbul (Cervus Vulgaris), căprioara (Capreolus
Capreolus), cerbul (Cervus Elaphus Carpathicus), mistreţul (Sus Scrofa), vulpea (Canis
Vulpes), lupul (Canis Lupus), râsul (Linx Linx) şi iepurele sălbatic. Dintre rozătoare amintim:
veveriţa (Sicurus Vulgaris), iepurele (Lepus europaeus), parsul (Glis-Glis) şi dihorul etc. La
parterul pădurilor se întâlnesc câteva specii de reptile: vipera comună (Vipera Berus Berus),
şopârla de munte (Lacerta Vivipara), tritonul carpatic (Triturus Montandoni), salamandra
(Salamandra-Salamandra).
Dintre păsări amintim: cocoşul de munte (Terao Urogallus) din pădurile de molid,
ciocănitoarea de munte (Picus Trydactulus Alpinus), ciocănitoarea (Picus Viridia), cioara
grivă, fazanul (Phasianus Colchius), turturica (Streptopelia turtur), şorecarul (Bueto-Bueto),
buha (Bubo Bubo), huhurezul (Strix Aluco Aluco), vulturul (Aquila Chrysaetos) şi vrabia de
câmp, iar dintre păsările călătoare menţionăm: rândunica, barza şi graurul, care în
anotimpurile reci se retrag spre sud.
În cazul biotipului apelor curgătoare cu diverse specii de peşti, merită amintit păstrăvul
(Samo – Trutto Fario), iar în apele sărate ale izvoarelor este prezentă Artemia salina, un
Artropod nud din familia Crustaceelor.
În zona “Ocnelor de sare” se pot admira Cheile Corundului şi rezervaţia Muntele de Sare
pe o suprafaţă de 60 ha de teren, cât şi Dealul Melcilor de la Corund, care se întinde pe o
suprafaţă de 1,5 ha. Aceste perimetre descrise mai sus, au fost declarate monumente naturale
geologice (prin Legea nr. 5/2000). Stâncile de sare din Cheile Corundului formau, încă din
secolul al XVIII-lea, o atracţie turistică importantă.
Cheile Corundului (“Sószoros”) sunt de fapt canionul pârâului Corund şi se întinde în
partea de sud-vest a Dealului Sării. Aici pârâul Corund a străpuns muntele de sare şi canionul
este format din stânci de sare, dantelate de o culoare albă sclipitoare. În Cheile Corundului se
găsesc deci acele stânci de sare de la Praid, vestite din punct de vedere turistic al zonei, încă
de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Aici chiar şi potecile sunt pline cu sare.
Dealul Melcilor este localizat în partea de sud a Bazinului Praidului, lângă drumul
judeţean Praid-Corund. Stâncile care flanchează mai ales partea stângă a drumului sunt
formate din aragonit (CaCO3), ca rezultat al depunerilor izvoarelor sărate, bicarbonatate, care
s-au precipitat la suprafaţă, formând astfel ocurenţa de roci carbonatice-aragonitice.
Fratele geamăn al zăcământului din Praid se găseşte la Sovata, localitatea cea mai
nordică a bazinului. Aici, în afara stâncilor de sare, cele mai pitoreşti formaţiuni sunt lacurile
sărate. Bazele staţiunii Băile Sovata au fost puse de József Veress, un agricultor înstărit din
localitate, care în 1860 a încercat "reînvierea" Lacului Alb. Lacul Ursu este cel mai mare şi
cel mai cunoscut lac din această staţiune. A primit numele datorită formei lui specifice, care
seamănă cu o piele de urs întinsă (iniţial purta numele de Lacul Illyés după numele fostului
proprietar al terenului). Acest lac s-a format în urma prăbuşirii unui versant, la data de 27
mai 1873, la locul de confluenţă al pârâurilor Auriu şi Topliţa Rotundă.
Poziţia geografică pe glob şi pe continent, condiţiile naturale specifice situează ţara
noastră în cadrul zonei cu climă temperată de tranziţie. În cadrul acestui climat cu o mare
varietate de nuanţe, teritoriul studiat se situează în sectorul de climat continental moderat de
dealuri şi pădure, mai răcoros decât cel a bazinului Transilvaniei.
Clima, un geofactor important, este influenţată de aşezarea geografică, relief (prin
orientarea versanţilor, altitudine) prezenţa sau absenţa vegetaţiei, ultimele două vor
determina variaţii ale elementelor climatice.
În ceea ce priveşte regimul termic, temperaturile înregistrează constant valori mai scăzute
decât în restul bazinului Transilvaniei, cauzate de microclimatul depresiunilor intramontane

9
din partea estică a acesteia. Specifice sunt verile mai călduroase şi iernile mai lungi şi mai
reci, zăpada se menţine pe sol în general 70 – 80 zile/an (temperaturile medii a lunilor sunt:
decembrie: -1,3 °C; ianuarie: -3,7 °C; februarie: -2,3 °C; aprilie: 8,6 °C; mai: 12,7 °C; iulie
19,5 °C; septembrie: 13,1 °C; octombrie: 8,2°C). Primăvara şi toamna sunt frecvente
inversiunile termice, ca urmare a stagnării aerului rece pe fundul depresiunii, producând
ceaţă şi apariţia îngheţului timpuriu de toamnă ori a îngheţului târziu de primăvară.
Temperaturile medii multianuale variază de la 6°C în partea estică (muntoasă) la 8°C în
partea vestică a teritoriului comunei. Urmărind temperatura medie lunară, se constată că luna
cea mai rece este ianuarie, cu valori intre –4°C şi –8°C şi cea mai caldă iulie, cu valori de
peste 18°C. Anual numărul zilelor cu temperaturi peste 25°C este mai mic de 80.
Temperatura maximă a aerului (înregistrată) este de +36,5°C (vara din 1952), iar
temperatura minimă înregistrată a fost de –31°C (iarna 1985). În general valoarea
amplitudinii termice este de 21,2°C, iar amplitudinea maximă între temperaturile extreme ale
celor patru anotimpuri este de 60°C. Primele zile de îngheţ apar în septembrie şi ultimele zile
de înghet în jurul datei de 1 mai.
Nebulozitatea este cuprinsă între 0-10 zecimi, foarte variată în timpul zilei. Numărul
mediu anual de zile cu cer acoperit este de 160–140, iar durata strălucirii soarelui este de 40–
45 zile. Mersul anual al nebulozităţii prezintă un maxim secundar în perioada aprilie – mai,
ultima cauzată de pătrunderea maselor de aer oceanice dinspre vest. Între cele două maxime
se încadrează minime din august – septembrie şi martie.
Referitor la regimul pluviometric se poate afirma că precipitaţiile sunt puternic
influenţate de relief, de direcţia perpendiculară a munţilor vulcanici faţă de masele de aer
vestice, acestea acţionând ca un paravan în faţa maselor de aer umed. În zona Praidului, în
anii ploioşi cade o cantitate medie de precipitaţii între 800-1000 mm (l/mp), iar în anii
secetoşi între 600-700 mm. Urmărind mersul multianual a precipitaţiilor atmosferice, se
constată o cantitate medie de precipitaţii de 778 mm. Distribuţia precipitaţiilor în cursul
anului variază de la o lună la alta, înregistrând un maxim în luna iunie (109 mm) şi un minim
în primele două luni ale anului (35 mm/lună). Numărul zilelor cu precipitaţii este de 120–
140 de zile, iar 70 % din cantitatea totală de precipitaţii cad în sezonul cald (între martie –
septembrie). Intervalul octombrie – martie este cel mai uscat, media lunară cantitativă a
precipitaţiilor este mai mică de 35 mm. În anii cu activitate ciclonică foarte intensă cantitatea
de precipitaţii poate depăşi cu mult cantitatea medie multianuală sau media lunară. Astfel
averse puternice au avut loc în anii 1912, când s-au înregistrat la Praid 1429 mm; în 1933,
1955, 1971, când s-au înregistrat 1428 mm, provocând revărsări de ape din albia râurilor.
Cantitatea maximă de precipitaţii în 24 h poate fi şi până la 56,3 – 66 mm (19 iulie 1915).
Numărul anual de zile ploioase este de 140-150. Numărul anual de zile cu ninsoare este de
30-40, stratul de zăpadă se menţine pe sol în medie 80-120 zile. În lunile mai-august, care
constituie perioada cea mai activă de vegetaţie, cad aproximativ 360-390 mm de precipitaţii.
Valoarea umezelii relative a aerului este ridicată, cifrându-se în jurul valorii de 75-80 %.
Regimul eolian se caracterizează prin vânturi predominante de Vest, Nord–Vest, cu o
frecvenţă de 20–22 %, şi bat anual în jur de 100–113 zile. În sezonul de primăvară, ori
toamna se fac simţite şi vânturile din direcţia Est şi Sud. Intensitatea vânturilor este în
concordanţă cu direcţia dominantă a lor, adică din sectorul nord–vestic, dar datorită reliefului
depresionar viteza medie anuală a acestora este redusă, alternând cu intervale repetate de
calm mai ales iarna.
Privind în general, climatul este favorabil, precipitaţiile satisfac în cea mai mare parte
nevoile de apă ale solului, iar schimburile maselor de aer creează o ambianţă plăcută.
Climatul comunei Praid este un climat temperat continental.

Geologia zonei Ocnelor de Sare

10
 “Adevărul se revelează prin frumuseţe.
Frumuseţea nu este o închipuire, ea deţine
sensul etern al realităţii.”
Rabindranath Tagore

Bazinul Transilvaniei a luat naştere la sfârşitul perioadei Cretacice şi începutul erei

Paleogene, printr-o scufundare lentă şi continuă (fenomenul de subsidenţă), iar la rama
bazinului, printr-un proces de orogeneză, s-au format munţii din lanţul Carpatic. În acest
bazin a luat naştere o mare de tip continetal, care nu avea legătură directă cu mările şi
oceanele existente în jurul Continentului Euro-Asiatic. Scufundarea lentă şi continuă a
bazinului a dat naştere la formarea unui strat sedimentar de circa 5000 m grosime, care prin
prezenţa conţinutului petrografic oglindeşte condiţiile sedimentării şi istoria paleoclimatică a
regiunii.
La marginea bazinului Transilvaniei se găsesc straturile sedimentare Paleogene care au
direcţia şi căderea spre centrul bazinului. După aceste depozite găsim zona cutelor diapire şi
aliniamentul zăcămintelor de sare, care se ridică spre suprafaţă, străpungând sedimentele mai
tinere. Centrul bazinului este caracterizat prin prezenţa zonei domurilor gazeifere. În
straturile sedimentare cutate, cu o porozitate accentuată, sunt prezente zăcămintele de gaz-
metan (cantonate în depozitele etajelor Badenian superior, Sarmaţian şi Pannonian inferior).
În anii ‘90, prin lucrările de prospecţiuni geologice executate de către firma Shell au fost
determinate, în straturile de adâncime (6000m) din centrul bazinului, rezerve de hidrocarburi
lichide (ţiţei).
Zona cutelor diapire din depresiunea Transilvaniei, pornind de la Corund- Sovata-Ideciu
de Jos-Brâncoveneşti, se continuă pe toată rama vestică, sudică şi estică al bazinului, prin
localităţile Sic-Pântic-Ocna Dej, Ocna Şugatag (Maramureş), Cojocna, Turda-Valea Florilor-
Războieni-Ocna de Mureş şi Ocna Sibiului.
Zona Ocnelor de sare şi bazinul Praidului se situează la limita a două structuri geologice
majore, respectiv lanţul vulcanic neoeruptiv Călimani-Gurghiu-Harghita şi sedimentogenul
Cretacic, Paleogen şi Neogen de pe valea Târnavei Mici. Zona platoului vulcanic întins este
erodată şi compartimentată, începând cu Cuaternarul, de către cursurile superioare ale
pâraielor tinere. La sfârşitul Pliocenului, dar mai ales în Pleistocen începe să se contureze
bazinul Corund-Praid-Sovata, iar condiţiile paleoclimatice cu precipitaţii abundente din
aceea vreme au facilitat eroziunea, formând o fereastră în complexul vulcanogen-sedimentar.
Deci zona Praidului este tipul de bazin adâncit, de eroziune, în a cărei evoluţie a jucat un rol
important tectonica diapiră.
În structura geologică a zonei putem delimita trei tipuri de roci:
1. aglomerate şi brecii andezitice cu intercalaţii de tufuri şi tufite, care formează
complexul vulcanogen-sedimentar al eruptivului Postpliocen; În acest complex intră diferite
filoane şi dyke-uri andezitice şi bazaltice, precum şi blocuri mari de andezit înglobate într-un
material tufogen andezitic, mai mult sau mai puţin alterat;
2. sedimente Pliocene, dispuse în talvegul văilor, peste care se dispun discordant
vulcanitele andezitice;
3. sedimente sărate de vârstă Miocen-mediu, al căror reprezentant cel mai caracteristic
este zăcământul de sare de la Praid;
În afară de aceste tipuri, trebuie luate în considerare şi depunerile Holocene ale teraselor
râurilor şi pâraielor, conurile de dejecţie şi alunecările de teren tinere, dar şi depunerile de
carbonaţi de la Corund (aragonitul de Corund).
Scriitorul şi omul de ştiinţă Orbán Balázs, în descrierea zonei, foloseşte termene ca: „lada
de zestre a pământului secuilor” sau „comoara Ţinutului Ocnelor”, pentru a simboliza
zăcământul de sare ascuns în măruntaiele pământului. El face o comparaţie între sarea de la
Praid şi cea de la Wieliczka (lângă Cracovia – Polonia).
Materialul acumulării saline este sarea gemă, o rocă monominerală (clorura de sodiu -
NaCl), constituită din “halit”, mineralul care cristalizează în sistemul cubic, sau mai rar în
sistemul octaedric. Clivajul ei este neuniform, în formă de cochilie, cu rupturi de-a lungul
planurilor de clivaj. Cristalele de sare formează un cub perfect, de culoare vitroasă, de la alb
lăptos până la cenuşiu închis, chiar negru, în funcţie de impurităţile conţinute. Sarea care
11
conţine ionul de potasiu (K) poate să aibă culori de la roz deschis până la purpuriu închis,
având denumirea de carnalit (KCl - sare de potasiu).
Dealul Sării, în denumire locală Spatele Sării (576m), acoperă cel mai mare zăcământ de
sare din ţară, ale cărui rădăcini sunt îngropate până la 2,7-3km adâncime. Diapirul de sare pe
orizontală are o formă uşor eliptică, având diametrul de 1,2 - 1,4 km, iar pe verticală are
forma unei uriaşe ciuperci. Dealtfel această formă neregulat-tronconică este forma specifică
al masivelor de sare din Bazinul Transilvaniei (de ex. Ocna Mureş).
Zăcământul de sare Praid este una din cele mai mari cute diapire din Europa. Rezervele
sale ar putea asigura necesarul de sare al continentului european, pe mai multe sute de ani.
În diferitele succesiuni de depozite, sarea se poate asocia cu alte minerale evaporitice,
cum sunt: silvina, gipsul, dolomita şi anhidritul. Duritatea sării, după scara Mohs, este 2.
Zăcământul de la Praid se caracterizează prin prezenţa fragmentelor şi enclavelor de steril,
înglobate în masivul de sare (de ex. şisturi cristaline, marne, dolomite, cuarţite, gnaise şi
gresii stratificate, rezultate din depozitele sarmaţiene, străpunse şi parţial antrenate cu ocazia
ridicării diapirului de sare). Aceste impurificări influenţează negativ calitatea sării geme.
În zona de influenţă al encalvelor de steril putem găsi sare fibroasă, cu depunere
perpendiculară pe pereţii fisurilor şi crăpăturilor, având grosimi de până la 8-10cm. Tot aici
a fost determinată şi varietatea roză, numită görgeyit, o sare dublă de potasiu şi calciu (Sasu
Otilia, 1986).
Cristalele primare de sare gemă mai conţin şi diferite incluziuni şi impurităţi, de exemplu
bule şi picături de apă, foarte rar răspândite. Pe pereţii camerelor de exploatare se poate
urmării foarte uşor stratificaţia deasă şi variată a sării, în care straturile albe, de culoarea
zăpezii, alternează ritmic cu straturi cenuşiu-vineţii până la negru. De asemenea se pot
observa şi cute bizare de stratificaţie, intraformaţionale, care sunt rezultate ale mişcărilor de
curgere plastică a sării.
Trebuie să ştim că la contactul sării cu gheaţa, acesta din urmă se topeşte, şi nu îngheaţă,
chiar la mai multe grade sub zero. Explicaţia constă în interacţiunea puternică între
moleculele de apă şi ioni, dintre limita gheţii şi a cristalelor de sare. Cu ocazia mişcării
Browniene (în jurul valorii de 00C există o mişcare Browniană însemnată) moleculele de apă
părăsesc cristalul de sare şi se ordonează în jurul ionilor. Fiecare ion, în cadrul învelişului
său de hidratare, reţine mai multe molecule de apă, care nu se mai pot reordona în structura
gheţii. Gheaţa tratată cu sare se topeşte în momentul în care ionii au captat toate moleculele
de apă. Ca să îngheţe saramura, are nevoie de temperaturi cuprinse între 0 – 21 0C, sub
această valoare sarea nu mai are efectul de topire asupra gheţii. Proprietatea de topire a gheţii
de către sare este utilizată curent pe drumurile publice, iar sarea de la Praid este foarte
solicitată în timpul iernii, în acest scop.
Sarea din Bazinul Transilvaniei, ca şi cea de la Praid, este datată ca fiind de vârstă
Badenian inferioară (Miocen mediu), respectiv de circa 20-22 milioane de ani. Marea din
Bazinul Transilvaniei (de mică adâncime şi cu specific lagunar) s-a separat, prin praguri, de
Marea Tethys, care era întinsă în mijlocul Europei. Din cauza evaporării puternice a apei de
mare, straturile de sare precipitate au constituit depozite pe fundul bazinului marin, aflat în
continuă subsidenţă. În timpul erelor geologice care au urmat, prin procese de sedimentare,
s-au depus straturi groase de argile, marne, gresii etc. care prin greutatea lor uriaşă au apăsat
depozitele de sare. Astfel sarea, fiind o rocă plastică, a migrat spre marginile Bazinului
Transilvaniei, unde s-a ridicat sub formă de cute diapire. Aceste zăcăminte de sare sunt
prezente mai ales în partea axială a anticlinalelor, sau de-alungul faliilor tectonice existente
la marginea bazinului. Nu toate zăcămintele diapire apar la suprafaţă (sunt care formează
domuri şi ridicări subterane – criptodiapire), dar cele asemănătoare cu masivul Praid au
străpuns rocile de coperiş şi au ridicat terasele văii Corundului formând brecia sării.
Diapirismul înseamnă ridicarea unor formaţiuni geologice (de regulă sedimentare) cu
greutate specifică mai mică, peste cele cu densitate mai mare, iar fenomenul de curgere a
sării solide (asemănător cu gheţarii din munţii înalţi) este rezultatul proprietăţii tixotropice al
acesteia. În sens larg, diapirismul este definit ca un proces geologic prin care materialele
(pachetele de strate) situate iniţial la nivele mai adânci în scoarta terestră, au străpuns, sau

12
par a fi străpuns, roci (strate) situate la adâncimi mai mici. La o structură diapiră se pot
distinge următoarele elemente: sâmburele sau nucleul, complexul de acoperiş (cap-rock),
flancurile şi complexul din culcuş (bed-rock).
Masivul de sare de la Praid se dispune peste orizontul tufului de Dej, care este susţinut de
un fundament cristalin Mezozoic. Acest fundament al bazinului Praid este constituit din
şisturi cristaline sericito-cloritoase, cutate şi faliate, care prin mişcări tectonice verticale a
contribuit la formarea întregii structuri geologice.
În zona masivelor de sare sunt prezente fenomenele de carst salin cu doline, polje,
diaclaze, pâlnii de dizolvare şi lapiezuri, care de fapt sunt asemănătoare cu fenomenele
carstice prezente în zonele calcaroase etc. Carstul este de fapt rezultatul diluării unor tipuri
de roci, de către apele mai mult sau mai puţin agresive. Carstul salin are o evoluţie rapidă,
din forme de exocarst (lapiezuri, doline, diaclaze) se ajunge într-un timp scurt la endocarst
(ponoare, hornuri, diaclaze de adâncime, mici peşteri, avene). Aceste fenomene influenţează
în sens negativ zona minelor vechi şi zăcământul de sare aflat în proces de exploatare.
Evoluţia fenomenelor carstice în zona Praidului a fost studiată de către Zentai Zoltán
(1994), care propune următoarea teorie despre formarea ponoarelor: pârâul şi-a adâncit albia
minoră, subţiind stratele impermeabile şi astfel o parte din apă s-a putut strecura pe sub albie.
Cu timpul, o cantitate tot mai însemnată de apă a fost canalizată în acest punct, formându-se
un şir de ponoare în albie. Albia iniţială, pierzând toată apa, a trecut într-o altă etapă de
dezvoltare, lăsând locul unui şir de doline închise, dezvoltate pe traseul pârâului. Zona
sărată, din cauza dezvoltării rapide carstice, se poate asemăna cu evoluţia gheţii şi a
sedimentelor de loess.
Cele mai mari forme negative, pâlniile mari descendente de pe dealul Sării sunt
rezultatele mineritului neorganizat de suprafaţă, chiar din epoca romanilor, cu ocne sub
formă de amfiteatre sau exploatări ilegale de la suprafaţa masivului, excavate cu ocazia
furturilor de sare.
Ca o curiozitate geologică, trebuie să amintim cei câţiva mc. de cărbune brun, care au
fost excavaţi din mina Iosif. Acest volum de cărbune era prezent ca o enclavă în masa sării
(pe baza eşantioanelor şi amintirilor lui Zsombori Károly). Acest fapt aduce ca asemănare cu
salina din Soovar (Slovacia), unde a fost interceptat un strat de cărbune care, din cauza
gazelor acumulate a generat chiar şi o explozie de metan (la 18 februarie 1725).
În afara masivelor de sare, Ţinutul Sării mai dispune de o ambianţă peisagistică aparte şi
de numeroase rarităţi geologice şi geografice.
În partea sud-vestică al Dealului Sării se pot admira Cheile Corundului şi rezervaţia
Muntele de Sare pe o suprafaţă de 60 ha. Încă din secolul al XVIII-lea, stâncile de sare din
Cheile Corundului formau o atracţie turistică deosebită. Dealul Sării (Corbul Mare-
Nagyholló) a fost secţionat de pârâul Corund, în Cuaternarul târziu, formând un canion de
sare şi rezultând un deal mai mic (Corbul Mic-Kisholló), separat de cel mare.
După geologul Bányai János (1941), pârâul Corund curgea iniţial dinspre satul Ocna de
Jos, pe lângă drumul actual, dar după prăbuşirea unui aliniament de doline, aceasta a
modificat traseul pârâului şi a drenat şi lacul dintre cele două Ocne (cel de Sus şi cel de Jos).
Alte păreri afirmă că pârâul a unit de fapt gropile şi adâncirile preexistente, rezultate în urma
lucrărilor de exploatare de la suprafaţă. Canionul Corundului este clasificat de către Vintilă
Mihăilescu şi Székely András, ca fiind de tip epigenetic.
Canionul de sare este superb, cu stânci şi creste de sare albe, sclipitoare, pline de forme
de dizolvare, lapiezuri, turnuleţe, mici peşteri, izvoare cu ape sărate cu voaluri de cruste albe,
depuse pe rocile din jur, şi toate acestea aşezate într-un peisaj magnific cu vegetaţie bogată şi
multiplă, de foioase şi răşinoase laolaltă. Din canion, prin potecile laterale, se pot vizita
câteva doline mai mari, semi-închise, cu vegetaţie şi microclimat specific, care sunt străjuite
de stânci şi pereţi de sare, prezentând o frumuseţe exotică cu totul aparte.
Un alt punct de atracţie este Dealul Melcilor (lb. maghiară: “Csigadomb”) de la Corund,
care se întinde pe o suprafaţă de 1,5 ha. De fapt sunt trei puncte mai mici ale ivirilor de
aragonit, aflate lângă şoseaua judeţeană spre Corund. Aragonitul colorat, chiar sclipitor în
lumină potrivită, a fost depus de izvoarele carbogazoase-calcaroase, care străbat la suprafaţă

13
chiar de sub stâncile de aragonit. Culoarea aragonitului variază de la alb, galben, sur-cenuşiu,
verde-gălbui, verde-prusac, roşiatic şi negru. Straturile de aragonit şi calcit sunt prezente sub
formă de filoane în roca mamă, andezitul (rocă efuzivă-vulcanică). Procesele de depunere-
precipitare şi formare a zăcămintelor hidrotermale sunt rezultatul proceselor postvulcanice
Neogene, din lanţul Căliman-Gurghiu-Harghita. Fenomenele postvulcanice din zonă s-au
desfăşurat sub formă de emanaţii gazoase, dând naştere la diferite izvoare minerale,
carbogazoase şi carbonatate. Aceste izvoare ascendente, conţinând sub formă dizolvată
substanţe carbonatice şi minerale, în drumul lor spre suprafaţă au format, prin depunere,
zăcămintele epitermale de aragonit. Acumulările de carbonaţi au ca sursă de depunere apa
clorurată carbogazoasă, având în compoziţie o cantitate ridicată de acid metaboric. Originea
lor se află în adâncime, în legătură cu apele clorurate din brecia sării. Tipurile principale de
aragonit sunt: rubanat simplu (cel mai frecvent) cu dispunerea fibroasă a cristalelor de
aragonit în fascicole conice mici, rubanat ondulat, rubanat complex, rubanat cu zone
spongioase, rubanat concentric, rubanat fibros-radiar şi vacuolar.
Aragonitul, din punct de vedere mineralogic, este o asociaţie de carbonaţi cu carbonat
amorf, aragonita şi calcita, cu pigmenţi de oxizi de fier, substanţe organice şi argilă. Roca se
prezintă sub aspect filonian tipic, caracterizat prin prezenţa depunerilor zonale, care la partea
superioară este acoperit de travertin, rezultat din precipitarea într-un timp scurt a
carbonatului de calciu, sub formă de bicarbonat (Ludovic Mrazec).
Aflorimentul a fost studiat, încă din anii 1884-1885, de către vestitul geolog maghiar
Koch Antal. Pe baza studiului său, profesorul din Zlatna Knöp Vencel, organizează în anul
1908, o excursie pentru studenţii săi după care iniţiază exploatarea şi valorificarea rocii.
Denumirea de “aragonitul de Corund”, a fost utilizată pentru prima dată de către geologul
Koch Sándor. Din aragonitul şlefuit au fost realizate diferite obiecte artizanale şi de cult:
vase de flori, greutăţi pentru hârtie, lampioane, rame de ceas, solniţe, scrumiere, suporturi
pentru fotografii şi cărţi, precum şi părţi din altare, coloane şi vase pentru apa sfinţită din
biserici. Au fost confecţionate câteva obiecte şi pentru marile personaje istorice ale
momentului: lampă ornamentală pentru Tito (Iugoslavia), fructieră pentru Dimitrov
(Bulgaria) şi set de birou pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În ceea ce priveşte exploatarea sării din Ţara Secuilor, mai putem aminti şi mica salină
din Lueta pusă în exploatare de muncitorii fierari din Vlăhiţa, între anii 1944-45. Prin acesta
s-a asigurat aprovizionarea cu sare a populaţiei din jur, îngreunată de condiţiile vitrege de
transport din timpul celui de al doilea război mondial. Masive de sare, aflate în apropiere de
suprafaţă se pot observa şi în alte zone ale regiunii de contact cu lanţul muntos Gurghiu-
Harghita, lîngă localităţile Mărtiniş, Sânpaul, Aldea. La Aldea, după unele informaţii de la
localnici, în cazul săpării beciurilor, se ajunge direct în sare. În judeţul Mureş sarea este
prezentă şi în localităţile Solovăstru, Ideciu şi Săcalu de Pădure.
La Sovata, zăcământul de sare este cu mult mai mic decât la Praid, dar stâncile de sare
apar şi aici la lumina zilei, mai ales în câteva surpări şi doline din jurul splendidului lac
Ursu.
Proprietăţile heliotermale ale lacului Ursu au fost studiate şi descrise pentru prima dată
de geologul şi chimistul Kalecsinszky Sándor (în anul 1901). Heliotermia este de fapt
consecinţa efectului de seră: la suprafaţa lacului sărat se adună un strat de câţiva centimetri
de apă dulce, rezultată din precipitaţii şi din cele două pârâuri care se varsă în lac (Topliţa
Rotundă şi Pârâul Auriu). Acest strat de apă cu greutate specifică mai mică se menţine la
suprafaţa lacului sărat, comportându-se ca o imensă lentilă, care este uşor penetrată de razele
solare, dar împiedică răcirea stratelor inferioare de apă sărată cu concentraţie mare. Apa
dulce de la suprafaţă rămâne relativ mai rece (20-24 0C) în timp ce straturile de apă sărată se
încălzesc treptat. Încălzirea maximă are loc la adâncimea 140-250 cm, unde apa poate atinge
şi temperaturi de 40-60 0C. Această încălzire, din păcate, s-a diminuat în prezent, din cauza
pierderii salinitaţii şi a stratificaţiei apei lacului. Acestea se datorează înfiltrării încete a apei
spre lacul Aluniş, pe aliniamentul fostelor lacuri Alb şi Horka. Lacul Ursu este cel mai mare
lac sărat, dolinar şi de prăbuşire din ţară.

14
 Populaţia din Secuime nu folosea exclusiv sarea în scopuri gospodăreşti, se apela des şi
la izvoarele sărate. În unele localităţi există fântâni sărate, care de fapt nu sunt în contact
direct cu masivul de sare, dar din depozitele acoperitoare argiloase (brecia sării) unde nivelul
hidrostatic este ascendent, apa freatică suprasaturată cu clorură de sodiu iese la suprafaţă.
Unele izvoare sărate, în afară de NaCl mai conţin şi sulfaţi şi unii compuşi de minerale
hidrocarbonate. Cele mai importante apariţii de izvoare sărate-mineralizate de pe teritoriul
Ţării Secuilor apar în următoarele localităţi: Lunca de Jos, Ghimeş-Făget, Cigaş, Coştelec,
Târgu-Secuiesc (Pădurea Unsuroasă), Valea Sărată, Oşdula, Harale (Trei Scaune), Ghelinţa,
Zăbala şi Covasna.
Perimetrul localităţilor Praid, al celor două Ocne şi Corund este foarte bogată în ape
minerale, care sunt rezultatul fenomenelor postvulcanice, cu un conţinut substanţial de
minerale dizolvate în ape agresiv carbonatate, cum ar fi fierul şi sulful (de exemplu: apa
carbogazoasă sulfuroasă, denumită de localnici “izvorul băşinos”). Izvoarele carbonatate, şi
hidrocarbonatate cu cationi de fier, din microzona “Băilor Árcsó” sunt mai slab efervescente
din cauza amestecului cu un strat acvifer superior de apă dulce. Este interesant de remarcat
că la Arcsó, utilizarea izvoarelor sărate (băile Corund) au precedat cu mult timp Băile
Sovata, atât prin renume cât şi prin utilizare.
Nu putem părăsi zona Corundului fără a remarca argilele şi marnele Pliocene sure-
cenuşii, plastice, moi-consistente, care formează materia de bază a vestiţilor meşteri populari
olarii din Corund, cei care au dus faima peste hotare artei populare şi a olăritului secuiesc.
Tot această argilă este utilizată şi pentru lucrările de impermeabilizare din jurul puţurilor
minelor vechi, Iosif şi Gh. Doja. Argile Pliocene întâlnim şi în zona Praidului, la km 3 în
amonte de comună spre pasul Bucin, care au constituit materia primă pentru vestita fabrică
de ţigle din Praid.
Dacă vorbim de constituţia petrografică a zonei Ocnelor şi a Bazinului Praid trebuie să
remarcăm că zonele muntoase şi dealurile înconjurătoare cu crestele, vârfurile şi pantele lor
caracteristic abrupte, dau un pitoresc aparte zonei. Acestea sunt alcătuite din produsele
vulcanismului Neogen: aglomerate andezitice, andezite, bazalte, dacite, tufuri vulcanice
riolitice şi curgeri de lave, care solidificate, au dat naştere la platouri şi vârfuri, generând
astfel geomorfologia specifică a Zonei Ocnelor. Cele mai caracteristice vârfuri şi zone
aferente sunt: Muntele Morii, Muntele-Chel, Piatra Şiclodului, Pasul Bucin, Cetatea lui
Rapsonné, Piatra Creanga Mică. Andezitele, denumite şi porphyrite, constituie excelente
materii prime pentru construcţii şi decoraţiuni; ele sunt exploatate în cariere de piatră, ca de
exemplu: cariera de andezite “Cserepes” la 20 km de Sovata, sau cariera „Fügevár” de lângă
Corund. În aceste locuri se găsesc andezite de bună calitate, cu amfiboli şi pirxeni, care se
pot utiliza şi ca piatră ornamentală.
Bazinul Praidului mai dispune şi de rezerve hidrogeologice de apă termală, care au fost
puse pentru prima oară în valoare, printr-un foraj executat în anul 1949 (F401/ACEX).
Pentru valorificarea efectului terapeutic a fost deschis în 1950 ştrandul sărat hidrotermal de
la Praid. Din păcate acest foraj s-a colmatat în timp, şi astfel, din anul 1991, apa sărată a
ştrandului provine din apele de mină înfiltrate şi pompate la suprafaţă.
În privinţa solurilor, în concordanţă cu substratul litologic, cu relieful diversificat şi cu
clima, în arealul studiat întâlnim o gamă largă de soluri zonale, intrazonale şi azonale. În
Bazinul Praidului predomină solurile acide, acide podzolice şi solurile halomorfe, dar mai
apar şi cele de luncă. Solurile din zonă prezintă anumite particularităţi: Solul brun
eumezobazic tipic ocupă 75% din teritoriul pădurilor şi are tendinţe de evoluţie spre
acidificare, deci brune acide. Solul brun luvic pseudogleizat este răspândit pe 9% din
suprafaţa pădurilor. Solul brun acid tipic – ocupă 8% din suprafaţa pădurilor şi se întâlneşte
în zona molidişurilor şi amestecurilor. Solul brun luvic tipic – ocupă 5% din păduri. Se
manifestă o tendinţă de acidificare la suprafaţă. S-au mai identificat pe suprafeţe reduse
soluri aluviale pe luncile văilor. În concluzie putem sublinia că majoritatea tipurilor de soluri
identificate pe teritoriul comunei Praid sunt mai putin productive şi caracteristice zonei
geografice.

15
 În final trebuie să mai amintim şi cele câteva strătuleţe de cărbune, interstratificate între
nivelele de tuf andezitic şi depozitele de sedimente pliocene. La Ocna de Sus, pe pârâul
Boizás, apare o ocurenţă de cărbune brun şi lignit, localizat deasupra unui strat de argilă
unsuroasă şi nisipuri, iar în coperiş apare un strat de conglomerate poligene. Între anii 1940-
1944 se preconiza chiar deschiderea unei mici mine de cărbune la această ocurenţă.
Cea mai importanţă substanţă minerală a zonei este fără îndoială sarea, care formează
uriaşul zăcământ diapirogen de la Praid. Soarta localnicilor de pe aceste meleaguri s-a
contopit pe veci cu masivul de sare menţionat.
Vestitul drum al sării, care leagă bazinul Praidului cu depresiunea Gheorgheni, este
martor elocvent în acest sens. Drumul sării este datat din evul mediu, dar este foarte probabil
că a funcţionat şi pe vremea romanilor, şi a avut următorul traseu: Praid (cota 520m) - pârâul
Praidului – Câmpul Mare – Poiana Iuharoş – şaua Fagul Mic (1168m) – izvorul Putna –
câmpul Şumuleu Mare – izvorul lui Kozma – pârâul Rece – comuna Ciumani – Gheorgheni.
Putem aprecia deci, că “Mama Natură” a fost darnică cu Zona Ocnelor de Sare, bogăţiile
naturale amintite constituie o avuţie substanţială a acestui ţinut (sarea, saramura, apa termală,
argila, andezitul, aragonitul), chiar dacă cercurile economice centralizate din Bucureşti au
tratat-o de-a lungul timpului ca pe un “copil vitreg”. Din păcate localnicii beneficiază prea
puţin de această bogăţie naturală, iar “dreptul de sare” al secuilor nu mai este valabil, se
pierde undeva în negura timpurilor.

Cercetarea geografică şi geologică a bazinului Praid

“Există o formă de cunoaştere pe care nu poţi s-o
dobândeşti decât prin participare. N-ai cum s-o
obţii stând pe margine, privind şi comentând”.
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

“Educaţia nu e un substituent al inteligenţei.

Această însuşire vagă nu poate fi decât parţial
definită de aptitudinea de a rezolva enigme.”
Frank Herbert: Canonicatul Dune

Ţinutul Sării sau zona Ocnelor de sare reprezintă un perimetru cu totul aparte din cadrul
bazinului Carpatic şi al podişului Transilvaniei, şi nu putem vorbi despre cercetarea
bazinului Praidului, decât în contextul cercetărilor şi investigaţiilor efectuate pe întreg
teritoriul Transilvaniei.
Despre existenţa masivelor de sare de la Praid şi Sovata se ştia încă din antichitate.
Ruinele castrum-ului roman de la Sărăţeni, precum şi urmele unor vechi exploatări la zi
constituie mărturii în acest sens. În evul mediu nu se făceau lucrări de cercetare speciale la
saline, preocuparea era pentru realizarea unor gropi de extracţie la suprafaţă, care după
inundarea cu apă erau abandonate. Alegerea locului gropilor era făcută pe baza simplei
observaţii.
Primele descriei despre Bazinul Carpatic au fost făcute de către Strabon, în primul secol
î.e.n., dar care nu au fost cunoscute, decât după secolul XV. Următoarea menţiune a
mineralelor şi minelor, aflate pe teritoriul Ungariei, a fost efectuată de către italianul Petrus
Ransanus în 1490.
Braşoveanul Johannes Honterus (1498-1549) a editat prima carte de geografie în limba
latină despre Transilvania (Chronographia Transsylvaniae, 1532), la care este anexat şi o
hartă proprie. După doar câţiva ani Oláh Miklós (1493-1568) descrie apele minerale şi
minereurile din Ungaria timpurie (Chronographia Hungariae descriptio, 1536).
Cel care a pus bazele mineralogiei moderne a fost germanul Georg Bauer (Georgius
Agricola, 1494-1555), care în cartea sa De Re Metallica (1546) descrie 13 ocurenţe de
minereuri din Bazinul Carpatic. Bogăţia în ape minerale a bazinului Carpatic a fost studiată
în 1542 de către Georg Wernher, rezultatele fiind cuprinse în tratatul său: De admirandis
Hungariae aquis hypomnemation. În anul 1585 medicul principelui Báthori István, italianul
16
Marcello Squarcialupi expune la Cluj un tratat despre originea şi efectele izvoarelor minerale
din Transilvania.
Despre salinele regale din Ardeal, avem relatarea lui Hans Dernschwam, factorul
principal al casei bancare Fugger, care a efectuat o vizită personală în anul 1528. Salina din
Praid nu figurează în descriere, deoarece până în anul 1562 a fost proprietatea comunală a
secuimii şi nu aparţinea salinelor regale.
Opera lui Szentiványi Márton (1633-1705): Curiosa et selectiora variarum scientiarium
Miscellanea (1689) totalizează izvoarele, munţii, peşterile, mineralele şi rocile bazinului
Carpatic, dar descrie şi vecinii Ungariei de atunci (Slavonia, Croaţia, Bosnia, Dalmaţia,
Slovacia, Bulgaria, Valahia, Moldova, Galiţia şi Ladomeria). Prezentarea în detaliu a
bazinului Carpatic se leagă de numele lui Fridvaldszky János (1763) şi Born Ignác (1773).
Fridvaldszky, în lucrarea sa: Mineralogia magnus Transilvaniae, din 1767, descrie şi sarea
de la Praid ca un mineral important.
Studiul ştiinţific al zăcămintelor de minerale utile din Ardeal sunt continuate de către
sibianul Johann E. Fichtel (1780), care se ocupa şi de paleontologie. Însemnările sale
(Mineralgeschichte von Siebenbürgen, 1780) conţin şi informaţii despre ocnele de sare de la
Praid, exploatările de la suprafaţă şi ocna clopot Iosif, deschisă în anul 1762.
Sunt demne de amintit cele dintâi cărţi de mineralogie, scrise în limba maghiară de
Benkő Ferenc şi Zay Sámuel (1791), de asemenea primele observaţii stratigrafice din bazinul
Carpatic, care au fost făcute de Mátyus István în lucrarea sa: Diaetetica Veche şi Nouă.
Dezvoltarea ştiinţelor geologice în a doua jumătate a secolului al XVIII-le a avut ca
efect, formarea unei optici geografice structurale. Szabó János (1803) recunoaşte, în
premieră mondială, existenţa şi formarea teraselor, explicând corect geneza lor. Kitaibel Pál
(1757-1817) în călătoriile sale de colectare botanică, mineralogică şi petrografică, face o
descriere deosebit de amănunţită despre alcătuirea geologică a bazinului Carpatic. El,
împreună cu Tomtsányi Ádám au întocmit prima hartă de intensitate seismică în lume. Zipser
András, în anul 1817 publică descrierea, în ordine alfabetică, a mineralelor şi a apariţiilor
acestora de pe teritoriul Ungariei de atunci.
Primul compendiu al geologiei Transilvaniei a fost întocmit şi publicat în 1863 de către
inginerul de mine austriac Franz Hauer (1822-1899) şi geologul silezian Guido Stacke
(1833-1921). După anii de revoluţie (1856-1864) a apărut o publicaţie cu o prezentare foarte
exigentă, Ungaria şi Transilvania în imagini, conţinând numeroase desene, hărţi, schiţe şi
imprimate.
Un loc aparte îl ocupă omul de ştiinţă complex, etnograful, istoricul şi scriitorul Orbán
Balázs (1830-1890) care, după ce a bătut cu pasul fiecare localitate din secuime, a întocmit
monumentala sa capodoperă: Descrierea pământului Secuiesc (inclusiv oraşul Turda şi
împrejurimi, locuite pe atunci tot de secui). În lucrare (apărută în anii 1868-1873) publică în
premieră propriile fotografii şi descrie întreg Ţinutul Secuiesc din punct de vedere
etnografic, istoric, folcloric, geografic, geologic, al mineritului şi socio-cultural. Atent la
toate detaliile, Orbán Balázs descrie exploatarea de la Praid într-un mod laborios. El găseşte
multe asemănări între suprafaţa fragmentată în bazine a Ţinutului Secuiesc şi zonele similare
din Grecia. Dovedeşte o deosebită abilitate ştiinţifică prin descrierea zăcământului de sare de
la Praid, pe care îl aseamănă cu cel de la Wieliczka (Polonia), iar stâncile de sare din
canionul Corundului sunt asemănate cu stâncile de la Kordova (Spania).
Caracterizarea detaliată a bazinului Carpatic, din punct de vedere geografic, geologic,
hidrologic şi climatic, este realizată de către Hunfalvy János (1820-1888) în trei volume
apărute între anii 1863-1865.
Prima descriere ştiinţifică a orizontului sării din Transilvania, şi a masivului de sare de la
Praid, apărutîn anul 1867, a fost elaborată de către Franz Posepny în urma unui studiu
îndelungat a condiţiilor geologice de depunere a acesteia. În lucrarea sa, Studien aus dem
Salinargebiete Siebenbürgens, Jahrb. D.k.k. geol. Reichsanstalt, XVII, publică o hartă
detaliată despre masivul de sare Praid. Posepny a fost primul care a observat, în 1871, că
sarea de la Praid, din cauza densităţii sale mai reduse, s-a ridicat şi a străpuns orizonturile
superioare mai tinere. Cu acestă observaţie el a devansat teoria dinamicii diapirismului,

17
teorie care a fost explicată mai târziu (1906) de către marele om de ştiinţă Ludovic Mrazec.
În lucrarea sa, publicată în anul 1907, “Despre cute cu sâmbure de străpungere”, Ludovic
Mrazec a definit diapirismul ca fiind produs de o acţiune inegală a forţelor tangenţiale asupra
unui complex de straturi, adică straturile din adâncime au fost mai tare cutate, pe când cele
superficiale, libere şi neacoperite sunt puţin sau deloc afectate de cutare.
La salina Praid, primele lucrări cu scop de cercetare geologică au fost începute în 1840,
în partea sud-vestică al zăcământului, şi s-au materializat prin două galerii: mina Varga şi
galeria Sáros. Lucrările au continuat până în anul 1873, executându-se un volum de 393m.
Aceste lucrări de cercetare au fost continuate prin galeria Elisabeta, începută în anul 1898, în
zona nord-estică a masivului de sare. Galeria de cercetare Elisabeta, în lungime totală de
peste 2000m, a traversat practic întreg zăcământul de sare şi s-a unit cu galeria Verebes,
excavată dinspre canionul pârâului Corund.
În suita de studii executate pe întreg bazinul Transilvaniei, monografiile lui Anton Koch
(1880 şi 1884) distinsul geolog clujean sunt fără îndoială cele mai complete, deoarece
sintetizează toate rezultatele obţinute până la aceea dată. Anton Koch a făcut cercetări timp
de 22 de ani în bazinul Transilvaniei (1873-1895) şi se situează printre cei mai buni geologi
ai vremii. El a continuat practic cercetările începute de către Hoffmann Károly, decedat
prematur. Acestor studii le-a urmat prezentarea întregii palete mineralogice a bazinului
Carpatic de către Tóth Mike în 1882. Anton Koch şi Lóczy Lajos (1849-1920) au întocmit o
hartă despre întreg bazinul Carpatic, la scara 1: 360 000, care a obţinut medalia de aur la
Expoziţia mondială de la Paris (1900).
În anul 1891 a fost înfiinţată Organizaţia Carpatină din Ardeal, care în acelaşi an a
organizat un Congres al staţiunilor balneare din Transilvania. OCA a catalizat practic
lucrările de cercetare multiplă a Ardealului şi a zonei Secuimii, au apărut o serie de lucrări
din partea personalităţilor ca: Csató János, Szádeczky Kardoss Lajos, Gyárfás Győző, dr.
Hankó Vilmos, Czárán Gyula, dr. Hermann Antal, Merza Gyula, Miháltz János, Réthy
Dezső, dr. Ruzitska Béla, dr. Urmánczy Nándor, Téglás Gábor, Hangay Oktáv, dr. Czirbusz
Géza, dr. Szádeczky Kardoss Gyula, dr. Roska Márton.
Un rol important în cercetarea Transilvaniei a jucat şi Herbich Ferenc (1821-1897), ale
cărui studii sunt considerate şi astăzi de bază. Bazinul Carpatic în general şi Ţinutul Secuilor
în special a fost cercetat de numeroşi savanţi, ca: Nopcsa Ferenc (1877-1933), Hofmann
Károly (1839-1891), Böck János (1840-1909), Lóczy Lajos (1849-1920), Böck Hugó (1874-
1931), Szádeczky-Kardoss Gyula (1860-1935), Telegdy Roth Károly, Papp Károly, Török
Zoltán, Schmidt-Eligius Róbert, Szádeczky-Kardoss Elemér, Vendl Aladár, Böch János,
Koch Sándor, Bányai János, Balogh Ernő, Cholnoky Jenő, Bulla Béla, Tulogdy János,
Mészáros Miklós, Vofkori László şi aproape că şirul nu se mai termină.
Dintre ei Lóczy şi Cholnoky sunt consideraţi ca fiind cei care au pus bazele
geomorfologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Geograful desăvârşit, Cholnoky Jenő (1870-
1950) a realizat o reprezentare spaţială a zonei munţilor Harghita, cu vulcanii Şumuleu, Vf.
Saca Mare şi Cheile Bicazului în plan îndepărtat, iar în faţa lor micul masiv de sare Praid cu
dolinele lui caracteristice. Prin această reprezentare a vrut să puncteze relaţia morfologică
dintre lanţul Carpatic, bazinul Gheorgheni şi fereastra bazinului Praid. Cartea sa:
Cunoaşterea formelor de relief este citată des şi în prezent, el a fost cel care a observat de
prima dată corelarea dintre distribuţia diferitelor forme de relief şi caracteristicile climatice
ale zonei respective.
În 1901 Ludovic Mrazec şi W. Teisseyre au prezentat prima hartă cu masivele de sare din
arealul extracarpatic.
Cercetarea stratului de sare din bazinul Transilvaniei a dus la descoperiri interesante,
Böhm Ferenc a fost primul care a căutat sarea de potasiu în bazin, la îndemnul profesorilor
universitari Böckh János şi Lóczy Lajos. Forajele au început în 1907 la Şarmaşu Mare.
Primul nu a dat rezultate iar al doilea a interceptat, la adâncimea de 302m, un zăcământ uriaş
de gaze naturale. Acest foraj a devenit, prin extracţia a unui milion de m 3 pe zi, cel mai mare
puţ de gaze naturale din Europa.

18
 Apele minerale ale Ţinutului Sării au fost studiate de mai mulţi oameni de ştiinţă. Lucas
Wagner din sibiu a editat cartea sa în latină despre apele minerale din Ardeal (apărut în 1773
la Viena), în care, pe lângă compoziţia apelor, oferă şi recomandări medicale. Mátyus István
din Chibed face prima analiză a apei de la Corund, iar dr. Fialka Gusztáv, face de asemenea
aprecieri asupra acestei ape. Bernáth József (1880) şi Fischer Samu (1887), mai apoi Bányai
János (1928-1944) fac descrierea şi analiza apelor carbogazoase din zonă. Fischer Samu
descrie 12 izvoare sărate în zona localităţii Corund. În dezvoltarea şi popularizarea băilor
sărate de la Corund (secolul al XVIII-lea), au avut un rol decisiv scrierile lui Karl- Gottlieb
von Windich în germană (1799) şi ale lui Bélteki Zsigmond (1818) în limba latină. Geologul
Bányai János publică o lucrare detaliată, de ansamblu, despre apele minerale ale Ţinutului
Secuiesc şi ale zonei Ocnelor de Sare (1929). În această lucrare stabileşte legătura dintre
stratele Miocene şi izvoarele sărate şi scoate în evidenţă originea organică a hidrogenului
sulfurat din aceste ape.
Cu privire la apele minerale radioactive din judeţul Harghita, mai mulţi autori au publicat
studii privind conţinutul în elemente, astfel Straub József (1950) şi Soós Pál (1962) detaliază
compoziţia în microelemente a apelor minerale. Szabó Árpád (1957) şi colaboratorii publică
analize complete ale apelor din zona judeţelor Harghita, Covasna şi Mureş (Regiunea
Autonomă Maghiară de atunci). În studiul lor despre apele termale din bazinul Ciucului
Makfalvi Zoltán şi Péter Elek (1980) dezvoltă relaţia dintre condiţiile geotermale ale zonei şi
apele termominerale. Perimetrul lanţului vulcanic Neogen constituie de fapt o anomalie a
gradientului geotermic, care este consecinţa unor corpuri magmatice în adâncime. Chimistul
Kalecsinszky Sándor a explicat pentru prima dată, pe plan mondial, fenomenul
heliotermalismului în cazul lacului Ursu din Sovata (1901).
Böchk Hugó (1911) a dat o formă definitivă rezultatelor lucrărilor geologilor maghiari,
executate până în primul deceniu al secolului trecut, inclusiv a inventariat zăcămintele de
gaze naturale din bazinul Transilvaniei.
Ion Popescu Voiteşti (1922-1924) a sesizat caracterul sedimentar al breciei sării din
vecinătatea unor masive de sare din România şi a prezentat prima hartă cu masivele de sare
din zona extra- şi intracarpatică.
În deceniul următor, Bányai János execută mai multe lucrări în estul bazinului
Transilvaniei investigând flancul vestic al munţilor Harghita şi bazinul râului Târnava Mică,
incluzând şi perimetrul Praidului (1933). E. Jekelius şi Ioan Atanasiu efectuează, sub
conducerea distinsului profesor Ludovic Mrazec, cercetări în bazin şi stabilesc vârsta
domurilor de sare, ca fiind Postpliocene. Delimitează în structura bazinului Transilvaniei
trei zone distincte: zona de bordură cu strate necutate, zona cutelor diapire şi cuveta în sens
strict, cu strate uşor ondulate, domuri şi brachianticlinale separate prin sinclinale largi.
Aragonitul de la Corund a fost studiat şi descris de următorii cercetători: Kővári László
(1853), Tóth Mike (1882), Koch Antal (1878), Staub Móricz (1893), Knöp Vencel (1908,
1910), Vitális István (1913), Metta Nicolae (1927), Vendl Miklós (1929), Gliszcznski
Sándor és Stoicovici Emil (1937), Bányai János (1938), Balogh Ernő (1938), Koch Sándor
(1940), Vendl Móricz (1942), Mészáros Miklós (2000).
Cercetarea ştiinţifică al Ţinutului Secuiesc a fost realizată şi prin numeroasele excursii de
colectare, executate între anii 1928-1934. Scopul a fost adunarea de material mineralogic,
petrografic, etnografic, botanic şi popular pentru Muzeul Naţional Secuiesc. La aceste
excursii de colectare au participat cercetători se seamă ai timpului, din diferite domenii:
botanistul Nyárády Erasmus Gyula, geologii Balogh Ernő, Bányai János şi Szádeczky K.
Gyula, geograful Tulogdi János, istoricul Köpeczi Sebestyén József, arheologul Roska
Márton şi etnograful Haáz Rezső.
Apreciatul profesor al universităţii Bolyai din Cluj, Szádeczky-Kardoss Gyula, a cercetat
în detaliu lanţul vulcanic Călimani-Harghita în perioada 1925-1935, din punct de vedere
vulcanologic şi petrografic, incluzând şi zona munţilor Gurghiu. Eminentul botanist Nyárádi
Erasmus Gyula a studiat flora zonelor mocirloase de pe platoul vulcanic-tufogen al
Gurghiului, zona Pálpataka şi Bencéd (1929, 1931).

19
 Între anii 1929 - 1933 Török Zoltán în lucrarea sa, din jud. Târnava Mare, remarcă lipsa
Meoţianului şi prezenţa Mediteranianului, reprezentat prin formaţiunea saliferă, denumită
astfel de geologii maghiari, nefosiliferă, cu numeroase intercalaţii de tuf dacitic şi izvoare
sărate.
Trebuie să remarcăm de asemenea efortul inginerului de mine Koch Hugó, care a relizat
planurile şi a condus deschiderea minei cu camere trapezoidale Gheorghe Doja, între anii
1947-1949.
Dan Ipătruţ (între anii 1947 şi 1951) cercetează structurile regiunii Sovata – Odorheiu-
Secuiesc şi concluzionează diferenţa diapirismului bazinului Transilvaniei faţă de cel din
subcarpaţi.
Lucrări de prospecţiuni geologice (1948, 1957) şi gravimetrice propriu-zise au fost
executate de Comitetul Geologic, rezultând hărţi cu anomalii Bouguer (1949, 1960). În anii
1949-1950 a fost executată sonda de referinţă ACEX 401, care a atins masivul de sare abia la
adâncimea de 1300m şi s-a oprit într-o intercalaţie sterilă la adâncimea de 2592m, fără să fi
ieşit din sare. Nu s-au găsit hidrocarburi lichide, dar au fost deschise mai multe strate de ape
termominerale (708m, intervalul 1028-1128m). Apa sărată concentrată a izbucnit de prima
dată, având o temperatură de 600C, la o presiune de 25 atm. şi un debit de 1,4 litrii/secundă.
Cu aceste rezultate sonda a fost preluată de Ministerul Sănătăţii (în anul 1951) pentru
exploatare. Analizele chimice efectuate în anii: 1950, 1956, 1972, 1994 şi 1997 indică o apă
clorosodică iodo-bromurată, alcalino-feroasă, slab bicarbonatată, hipertermală, uşor
radioactivă. Din acest punct de vedere apa termominerală de la Praid se caracterizează ca
fiind o apă minerală cu o radioactivitate slabă (între valorile 500 - 1000 pCi/Rn/l), şi se
consideră a fi legată de existenţa vechilor aparate vulcanice din zonă (Gurghiu - Harghita).
Până în anul 1986 sonda ACEX 401 a înregistrat anual câte 2-3 faze eruptive, în cursul
cărora debitul şi presiunea apei au crescut considerabil. O explicaţie în acest sens ar putea fi
existenţa unei perne de gaze în spatele coloanei de exploatare, care la atingerea unei presiuni
critice provoacă erupţiile oarecum ritmice (regimul de "geiser"). Există şi ipoteza că, în cazul
comunicării stratului productiv cu unul din câmpurile gazeifere învecinate (Trei Sate -
Ghindari), presiunea de strat s-ar modifica în funcţie de perioadele mai intense de exploatare.
Începând cu anul 1987 nu au mai avut loc erupţii de acest gen, iar de la finele anului 1991 a
început declinul debitului şi al temperaturii apei termale.
Tot în perioada menţionată au fost realizate forajele F1c - F5c, de Casa Autonomă a
Monopolurilor, având obiectivul de a contura masivul de sare în zona exploatărilor miniere
subterane (zona de deschidere a minei Gh. Doja). Cele patru foraje subterane au fost săpate
la nivelul galeriilor de trasare ale camerelor 601-603.
Forajele de la suprafaţă F1500 - F1513 (12 locaţii) au fost executate de Întreprinderea de
Explorări şi Construcţii Miniere între anii 1957-1959, distribuite pe zăcământ într-o reţea
neordonată, având ca scop cercetarea detaliată a unor sectoare de zăcământ din punct de
vedere calitativ şi cantitativ. În timpul executării acestor foraje s-au întâmpinat dificultăţi de
ordin tehnic, care au determinat oprirea prematură a unora dintre ele. La forajele F1503,
1504, 1507 şi F1512 s-au efectuat şi carotaje electrice şi termocarotaje în găurile de sondă,
pentru a stabili gradienţii şi treptele geotermice.
Nicolae Oncescu (1952) prezintă pe o hartă a judeţului Odorhei, la scara 1:100 000,
cuprinzând formaţiuni Tortoniene cu masive de sare, Ponţiene, eruptive şi cuaternare.
Distinge structurile Sovata pe de-o parte şi Praid - Corund pe de altă parte. În 1953 Mihai
Tomescu, inventariind apariţiile de hidrocarburi, citează emanaţii de gaze şi în regiunea
Sovata - Praid - Cristurul-Secuiesc.
Götz Endre şi Treiber János au cartat cursul superior al Târnavei Mici şi regiunea
colinelor de la vest de Praid şi au observat că sedimentele Pliocene apar în postamentul
formaţiunilor vulcanice şi se scufundă spre est, sub masa aglomeratelor şi breciilor eruptive.
Nagy Lajos (1952-1953) dă amănunte asupra sedimentelor piroclastice şi separă în zona
Sovata sedimente Pannoniene, formaţiuni piroclastice andezitice şi filoane de andezite.
În ceea ce priveste mecanismul de punere în loc al diapirelor din Transilvania, Ion
Dumitrescu (1958) explică fenomenul printr-un proces de decolare gravitaţională şi migrare

20
spre zonele marginale ale bazinului. Tot el aduce contribuţii şi la studiul domului de sare de
la Ocna Mureş (numele vechi: Uioara).
Între anii 1961-1963 o formaţie a Comitetului Geologic execută prospecţiuni pentru
hidrocarburi, sare şi săruri de potasiu, începând de la Deda şi terminând pe rama cristalină a
Făgăraşului.
O lucrare de sinteză despre cercetarea geologică a sărurilor de potasiu din România este
elaborată de Coriolan Stoica, în 1962. Tot în acest an, cunoscutul profesor de geografie dr.
Újvári József, prin cercetările sale hidrologice şi geografice a clasificat pârâul Corund ca
având o alimentare pluvio-nivală (precipitaţii mixte de ploi şi topire zăpezi), completată cu
un bogat acvifer.
Alexandru Cucuţă, cercetătorul Comitetului Geologic, a efectuat în 1964 probări la scară
redusă de soluri în arealul Târnavei Mici. Tot în acest an, geologul Marcu Vasile a realizat
un studiu hidrogeologic preliminar cu privire la masivul de sare Praid. În perioada anilor
1963-1970 au fost executate studii detaliate asupra solurilor din zonă, de către specialiştii
Oficiului de Agrochimie şi Soluri de la Tg. Mureş.
Începând din anul 1964, în cadrul lucrărilor de sistematizare a Salinei Praid, IPROMIN
execută ridicări topografice de detaliu ale masivului de sare, a incintei şi ale zonelor
înconjurătoare (hărţi la scara 1:25000, 1:5000, 1:2000). Cu această ocazie triangulaţia a fost
asamblată la sistemul naţional. Tot în cursul anului 1964, ISP din cadrul Comitetului de Stat
al Apelor a întocmit studiul hidrogeologic preliminar privind circulaţia, natura, debitele şi
variaţia apelor din zona Praid.
În anul 1965 Salina Praid a executat 10 foraje subterane de cercetare (F1-F10), din care
primele 6 locaţii orizontale, pentru obţinerea avizelor de adâncire a minei Gh. Doja (de la
adâncimea de 50m la 70m) precum şi deschiderea în extindere a camerelor nr. 604, 605, 606
şi 607.
Între anii 1965-1966 Întreprinderea de Extracţie Mediaş, aparţinând de M.P-D.G.G.M. a
realizat trei sonde structurale de adâncime, în zona Praid-Ocna de Sus. Dintre acestea, unul a
fost amplasat pe axul cutei anticlinale Sovata-Praid-Corund (1MP) şi două pe flancul estic al
structurii anticlinale (5MP, 6MP). Sondele respective au avut ca obiectiv prospectarea
sedimentarului din zona de maximă scufundare, de pe marginea estică a bazinului
Transilvaniei.
În 1966 secţia 68/66 a întreprinderii de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice a efectuat
recartarea geologică detaliată a zonei Sângeorgiu de Pădure-Corund, cu scopul stabilirii
perspectivelor gazeifere ale zonei. Raportul precizează, printre altele, că depunerea
sedimentelor vulcanogene urmează cutării sedimentarului Neogen şi că diapirismul sării este
sincron cutărilor din vest; ridicarea sării a început după Buglovian (faza orogenetică Attică)
şi a continuat în faza Rodanică.
Geologii Chinţa Radu şi Chinţa Elisabeta au efectuat mai multe etape de cercetări
hidrogeologice în zona Praidului (în intervalul de timp 1966-1968), privind regimul apelor
termale din vecinătatea masivului de sare. Tot ei au întocmit şi o serie de documentaţii cu
privire la abandonarea unor rezerve, deschiderea unor noi camere de exploatare şi planul
lucrărilor geologice de cercetare a noului câmp minier de la Salina Praid.
Comitetul Geologic, în anul 1967, execută noi ridicări gravimetrice regionale, în partea
vestică a bazinului Transilvaniei, incluzând şi zona Praidului.
Pentru determinarea regimului hidrodinamic al apelor termale debitate de sonda ACEX
401, Salina Ocna Mureş elaborează un studiu hidrogeologic (în 1968), realizând cu această
ocazie şi o cartare detaliată a suprafeţei diapirului de sare Praid. Presupunând că în
constituţia masivului de sare de la Sovata s-ar putea întâlni şi depuneri de săruri de potasiu,
Comitetul de Stat al Geologiei (prin IGEX) a executat, în 1968, două foraje de prospecţiune:
F1/36981 (adâncimea 387,9 m) şi F2/36982 (adâncimea 700,0 m). Din cercetările de la
Sovata a rezultat că masivul de sare are o formă eliptică, alungită pe direcţia NE-SW,
existând pe spinarea acestuia lacuri sărate şi doline; sărurile de potasiu-magneziu au fost
detectate chimic doar în urme (neexploatabile).

21
 Epuizarea iminentă a rezervelor din mina Gh. Doja a impus realizarea unor lucrări de
explorare a zăcământului, pentru delimitarea noului amplasament al câmpului minier.
Conform studiului tehnico-economic, elaborat de IPROMIN, care prevedea deschiderea unei
noi mine în sectorul NW, au fost executate forajele de suprafaţă F1, 2, 3, 4, 4bis, 5 în anul
1968. Din acestea F4 şi 4bis au fost realizate de Salina Praid, iar restul de Întreprinderea de
Explorări Miniere Cluj. Rezultatele acestor cercetări au fost negative şi au condus la
renunţarea deschiderii noii mine în acest sector. Explorarea zăcământului a continuat în
sectorul NE al masivului de sare, prin forajele F6, 7, 8, 9, 10 şi 11 realizate de Salina Praid
între anii 1968-1969. Analizele chimice efectuate au indicat o sare cu conţinuturi în NaCl la
limita prevederilor STAS (în general sub 96%), de aceea în 1970 directorul de atunci al
salinei, Telegdy Károly, a propus deschiderea câmpului nord-estic. Pentru ca analizele
carotelor rezultate din aceste foraje să fie corespunzătoare, directorul Telegdy Károly a pus
să fie schimbate cu probe de sare albă. Astfel, practic el a salvat mina de la închidere,
deoarece carotele necorespunzătoare nu justificau continuarea lucrărilor de deschidere a noii
mine.
În anul 1970, IPROMIN a elaborat un nou STE, pentru noul câmp minier din sectorul
nord-estic, în reţea independentă de mina Gh. Doja. Lucrările de deschidere au început în
anul 1971, executându-se puţul de aeraj, galeria de coastă, planul înclinat de racordare la
orizontul I. (cota +448m) şi galeria orizontului I. Din aceste galerii au fost realizate forajele
subterane orizontale F23, 23bis, 24, 25, 26, 27 (1972). S-au mai realizat şi galerii
transversale şi direcţionale la orizontul V. (+384m), precum şi la nivelul orizontului VIII.
(+334m). În timpul executării galeriei de coastă s-au realizat două foraje de suprafaţă: F12 şi
F13, pentru conturarea masivului de sare pe latura nord-estică. De remarcat că ambele foraje
au interceptat pungi de gaze în sterilul din coperta zăcământului. Cu aceste lucrări de
cercetare au fost interceptate numeroase incluziuni şi intercalaţii sterile, considerând sarea
din acest perimetru a fi de calitate necorespunzătoare prevederilor STAS.
Astfel s-au sistat lucrările în această parte a zăcământului şi au fost executate lucrări de
cercetare pentru posibila extindere a minei Gh. Doja. S-au realizat 22 de foraje subterane de
către Salina Praid, între anii 1972-1974. Aceste foraje au fost probate chimic şi au determinat
o sare corespunzătoare calitativ, sub zona minei Doja.
În cadrul unui studiu hidrogeologic aprofundat din anul 1972, Veronica Geamănu a
stabilit perimetrul de protecţie hidrogeologică în zona Praid, în vederea utilizării
corespunzătoare a rezervelor de apă termală, exploatate din sonda 401.
Contribuţii substanţiale la studiul zăcămintelor de sare din ţară au fost aduse de
Constantin Atudorei, Emil Bocănete şi Pavel Miclea, materializate prin lucrarea lor de
sinteză: Cercetarea, exploatarea şi valorificarea sării (1971).
În anul 1973 a fost realizată sonda structurală F110, de către firma IFLGS Bucureşti.
Sonda a fost amplasată în apexul diapirului şi a avut ca obiectiv traversarea formaţiunii
salifere, nu s-a reusit însă, talpa sondei rămânând la 2160m adâncime, într-o intercalaţie
sterilă (marnoasă).
Rezultatele obţinute până în anul 1973 despre zăcământul de sare de la Praid, au fost
sintetizate într-o lucrare foarte amănunţită şi completă: Raport geologic minier cu situaţia
rezervelor de sare gemă de la Praid (1974), întocmit de geologul de la Ocna Mureş care
deservea şi salina din Praid, Chinţa Radu.
La sfârşitul anilor ‘70 dr. Mészáros Miklós, distinsul profesor de stratigrafie de la
Universitatea „Babeş-Bólyai” din Cluj, a studiat enclavele şi intercalaţiile din masivul de
sare Praid, din punctul de vedere al microflorei şi microfaunei, contribuind substanţial la
determinarea vârstei zăcământului de sare. Trebuie să menţionăm că sarea din zăcământul
Praid a fost studiată de mai mulţi profesori de la această universitate-Catedra de Geologie,
din punct de vedere petrografic, mineralogic, cristalografic, hidrogeologic, paleontologic şi
al condiţiilor de zăcământ: Bedelean Ioan, Imreh József, Luminiţa Ghergari, Ioan Mârza,
Marosi Pál, Iustinian Petrescu şi Nicolae Şuraru.

22
 La simpozionul din 1973, pe tema sării din România, au fost definite cele două
formaţiuni majore salifere: cea inferioară (datată Burdigalian) şi cea superioară (de vârstă
Badeniană).
În intervalul de timp 1974 - 1985 nu au fost efectuate lucrări de cercetare geologică la
Salina Praid, doar lucrări de deschidere, pregătire şi de exploatare. În anul 1978 începe
deschiderea orizonturilor inferioare, de sub minele vechi, printr-o galerie de coastă, plan
înclinat şi puţ orb de extracţie. La aceste orizonturi inferioare s-au proiectat camere de
exploatare dreptunghiulare şi pilieri lungi, într-o dispunere ordonată, având dimensiunile:
20m lăţime, 12m înălţime şi 100 - 250m lungime. Aceste tipuri de camere se practică numai
la Praid şi au fost proiectate de inginerul minier Betegh János.
În 1984 s-au colectat (la cererea ICPMSN Cluj) 35 buc. probe geologice de la
orizonturile "30" şi "40" care au avut ca scop justificarea repartizării rezervelor din blocul de
rezerve nr. 4, în grupe. Aceste probe au fost analizate chimic şi a fost elaborat un Raport
Geologic cu calculul rezervelor de sare pentru data de 01.01.1985. În acest raport, flancurile
diapirului de sare au fost trasate greşit, ceea ce a cauzat un accident colectiv cu urmări grave.
Ioan Mârza şi Niţă Petre aduc o nouă viziune, prin promovarea tectonicii globale în
explicarea originii maselor mari de halogenuri, cu referire la depresiunea Transilvaniei
(1985).
În urma accidentului colectiv din 18.05.1985, cauzat de prăbuşirea peretelui drept al
camerei de exploatare nr. 6107 (orizontul +286m) şi pătrunderea unei mari cantităţi de
material steril în cameră (cca. 4500m3), însoţită de o degajare violentă de gaz metan şi
înfiltraţii de apă, s-a dispus de către Ministerul Muncii cercetarea detaliată a flancului
zăcământului de sare. Cu ocazia acestui accident au decedat trei mineri: Fülöp Antal, Fülöp
Izsák şi Simófi Imre. Accidentul a demonstrat că nivelul de cunoaştere geologică a diapirului
Praid este scăzut, mai ales în zona de adâncime.
Astfel în perioada anilor 1985 - 1995 s-a efectuat cercetarea geologică complexă a
zăcământului de sare, prin următoarele lucrări: foraje subterane orizontale, înclinate şi
verticale, foraje de flanc de la suprafaţă, măsurători geofizice (seismometrice) în forajele
subterane şi camere de exploatare (Manj Valer, Cristea Paul, Bunescu Dan) pentru stabilirea
prin metoda indirectă a morfostructurii flancului diapirului de sare şi a incluziunilor de steril
masiv din zona exploatării, cercetarea parametrilor de gaz în masivul de sare Praid, ridicarea
topofotogrammetrică a perimetrului minier Praid, rezultând harta 1:1000 al Dealului Sării,
foraje de suprafaţă, amplasate într-o reţea de 200m, pentru cercetarea blocurilor 3,7 şi 7a,
determinări fizico-mecanice pe epruvete de sare, analize chimice pe probe de sare şi probe de
apă, analize de concentraţie deuteriu, pentru stabilirea originii şi tipurilor de ape înfiltrate în
subteran (Victor Feurdean), stabilirea regimului emanaţiilor de gaze CH4 şi CO2 pentru
verificarea clasificării minei Praid (Doru Stan, Dumitru Tulici), precum şi măsurători
biogeofizice în vederea stabilirii elementelor structurale active din perimetrul zăcământului
Praid (Svoronos Dan, Nicolescu Adrian).
Aceste cercetări geologice multiple au servit la delimitarea flancului sud-vestic al
diapirului de sare în adâncime, precum şi pentru a stabili factorii de extindere în adâncime a
exploatării în condiţii de siguranţă.
În 1986 Sasu Otilia a delimitat un nou mineral în cadrul masivului de sare, acesta fiind o
varietate roză, numită görgeyit, o sare dublă de potasiu şi calciu.
În anul 1991 a debutat un program de cercetare a morfostructurii diapirului de sare prin
foraje de 1200m adâncime, respectiv forajele de suprafaţă F111, 111bis, F111 secund
(flancul SW), F112 (flancul E) şi F113 (flancul NE). Obiectivul geologic al acestui program
a fost delimitarea flancurilor masivului de sare până la adâncimea de 1000m şi stabilirea
existenţei şi a gradului de inflexiune a flancurilor diapirului de sare. Acest obiectiv geologic
a fost atins, masivul de sare a putu fi conturat în adâncime, excluzând existenţa unor apofize
laterale.
În programul de investigaţie geologică complexă au jucat un rol determinant următorii
cercetători: Tőkés Tibor, Gerendy Sándor, Bán Attila, Virgil Drăguleanu, Portik Ferencz,
Morar Ioan, Morar Maria, Makkai János şi Miklós György, toţi de la Institutul de Cercetări

23
şi Proiectări Miniere de la Cluj. Investigările geofizice, realizate de-a lungul a mai multor ani
(Manj Valer, Cristea Paul, 1986 – 2004), au avut ca scop, pe de o parte delimitarea suprafeţei
masivului de sare şi a grosimii stratelor din acoperiş, iar pe de altă parte localizarea şi
stabilirea flancurilor laterale ale sării şi a extinderii unor enclave de steril.
Începând cu anul 1992 a fost demarată investigarea zonei nord-estice al zăcământului, cu
scopul de a deschide (de fapt a redeschide) un nou sector minier - mina Telegdy. Prin
măsurători seismice a fost stabilită morfologia sării din coperişul câmpului proiectat,
determinând astfel grosimea formaţiunii de sare şi steril, pentru a se putea contura pilierul de
siguranţă al suprafeţei.
Zentai Zoltán, în 1994, a studiat geomorfologia proceselor de carst salin şi a făcut
măsurători detaliate privind evoluţia fenomenului carstic.
Cercetări de stabilitate în cadrul salinei de la Praid, precum şi studiul proprietăţilor
fizico-mecanice ale sării în timp (domeniul reologic) au fost realizate de către cercetătorii:
Tőkés Tibor, Miklós György, Goga Tiberiu, Gerendy Pál, Ambrus Zoltán, Deák György, şi
alţii (intervalul 1970-2003).
În vara anului 1996 a fost realizat un studiu gravimetric detaliat privind aria de
dezvoltare a formaţiunii vulcanogen-sedimentare, precum şi pentru a stabili posibilitatea
existenţei unor eventuale mici zăcăminte satelit în jurul masivului de sare Praid (Nicolescu
Adrian, Svoronos Dan).
O lucrare de sinteză a principalelor rezultate obţinute în studiul geologic al acumulărilor
de sare, este Originea sării şi geneza masivelor de sare întocmit de Liviu Drăgănescu (1997).
La începutul anului 1998 a fost studiată posibilitatea de stocare a unei cantităţi de gaz
butan şi propan în zăcământul de sare Praid, care ar fi posibil din punct de vedere geologic şi
tehnic, dar nu s-a ajuns la o înţelegere cu investitorul.
În anul 2002 Farkas Izabella Melinda a efectuat un studiu geomorfologic complex pe
Dealul Sării, cu privire la situaţia gradelor de expunere a pantelor, precum şi gradul de
degradare a zonelor carstice.
Sub conducerea distinsei profesoare dr. Armaş Iuliana, un grup de specialişti au studiat
câteva saline din punct de vedere al posibilităţilor de integrare în circuitul turistic din
România, respectiv Salina Praid, Târgu Ocna, Slănic Prahova şi Cacica (2003). În lucrare au
fost studiate potenţialul turistic oferit, punctele tari şi slabe ale ofertei turistice actuale ale
fiecărei saline în parte, precum şi posibilităţile de dezvoltare şi extindere ale activităţilor
balnearo-turistice ale salinelor menţionate.

Bibliografia capitolului I.

1. Aba Sándor: Ghid turistic din Ardeal, Oradea, 1940.

2. Artemiu Pricăjan, Ştefan Airinei: Ape minerale de consum alimentar din România, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1979.
3. Bányai János: Minerale utile din Regiunea Autonomă Maghiară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
4. Bulla Béla: Geografie generală, Budapesta, 1954.
5. Chris Pellant: Minerale şi roci, Tipografia Universităţii, Budapesta, 1995.
6. Constantin Atudorei, Emil Bocanete, Pavel Miclea: Cercetarea, exploatarea şi prelucrarea sării,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
7. Csiki Zoltán: Parajd, Editura Impress Tg. Mureş, 1999.
8. Csutak Vilmos: Ediţie jubiliară de existenţă a 50 de ani a Muzeului Naţional Secuiesc, Sfântu-
Gheroghe, 1929, Ediţie reprint, 2003.
9. Coriolan Stoica, Ion Gherasie: Sarea şi sărurile de potasiu şi magneziu din România, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981.
10. Din istoria maghiarimii din judeţul Mureş, Editura Mentor, Tg. Mureş, 2001.
11. Enciclopedia Pannonică – teritoriul Ungariei şi bazinul Carpatic, redactor şef: Dr. Karátson Dávid,
redactor: Száraz M. György, CD-ROM: baza de date Arcanum.
12. Farkas Izabella Melinda: Caracterele geomorfologice de pe Dealul Sării la Praid, lucrare,
Universitatea Bábes-Bolyai – secţia Geografie, Cluj, 2002.
13. Georgius Agricola: De Re Metallica, Libri XII – Despre minerit şi metalurgie, Ed. OMBKE,
Budapesta, 1985.

24
14. Gheorghiu C., Peltz S., Peltz M., Mares I. M.: Depunerile de carbonaţi de la Corund, Anuarul
geologic, volumul III., Bucureşti, 1965.
15. Hankó Vilmos: Ţinutul Secuilor, Budapesta, 1993.
16. Horváth István: Raport geologic cu calculul rezervelor de sare gemă Praid, 1998.
17. Horváth István: Istoricul mineritului de la Salina Praid, 1998.
18. Istoria Organizaţiei Carpatine din Ardeal, www.eke.ngo.ro/eketortenet.htm.
19. István Lajos: Aragonitul de la Corund, revista Hazanéző, an IV. nr. 2, 1993.
20. Iuliana Armaş, Răsvan Damian, Mihaela Verga, István Horváth: Saline integrate circuitului turistic,
vol. I. Ed. Cartea Universitară, 2004.
21. Józsa András: Dealul „Rakodó“ de la Corund, revista Hazanéző, an XII. nr. 2, 2001.
22. Józsa András: Ţinutul Sării şi băile sărate ale zonei, cărţile Hazanéző, 2002.
23. Józsa András, Fekete Árpád, Szőke András, Zepeczaner Jenő: Sovata 1578-1989, Odorheiu-Secuiesc,
Asociaţia Culturală „Haáz Rezső“, 1998.
24. Juhász András, Tasnádi Péter: Materiale interesante, Editura Academică, Budapesta, 1992.
25. Kacsó Albert, Rácz Gábor: Istoricul cercetării florei şi vegetaţiei din valea Târnavei-Mici , Acta
Hargitensia I, Miercurea-Ciuc, 1980.
26. Kalecsinszky Sándor: Lacuri sărate, încălzite de soare, Caietele ştiinţelor naturale, 1904.
27. LAROUSSE - Enciclopedie, Editura Academică, Budapesta, 1994.
28. L.U. de Sitter: Geologie structurală, Ed. tehnică, Bucureşti, 1969.
29. Magyari Mihály: Prezentarea salinelor din Transilvania, Budapesta, 1896 (reeditat, 1904)
30. Makfalvi Zoltán, Péter Elek: Apele termale din bazinul Ciucului, Acta Hargitensia I., Miercurea-Ciuc,
1980.
31. Dr. Mészáros Miklós: Stratigrafie – Mezozic şi Neozoic, Universitatea “Babes-Bolyai”, Catedra de
Geologie-Mineralogie, Cluj, 1981.
32. Orbán Balázs: Descrierea Ţinutului Secuiesc, prima ediţie Pesta, 1870/ prima ediţie din Ardeal, Sfântu-
Gheorghe, 1991-1996.
33. Raport - exploatarea raţională a zăcământului de sare Praid, nr. 81/1955 mai 05, Sângeorgiu de
Pădure, Regiunea Autonomă Maghiară.
34. Raport, însemnări de teren nr. 228, 1954. sept. 30.
35. Liszkay Gusztáv, după Schmidt Alajos: Saline din Transilvania, articole din Revista de minerit şi
metalurgie, 1871.
36. Situaţia exploatării sării de la Salina Praid, 612 sz/1952. mai 22.
37. Szabó Árpád, Várhelyi Csaba: Radioactivitatea, compoziţia chimică şi efectele curative ale apelor
minerale din judeţul Harghita, studiu, Acta Hargitensia I., Miercurea-Ciuc, 1980.
38. Szakáll Sándor: Scrierile lui Koch Sándor despre ocurenţele clasice ale mineralelor din Transilvania,
al VIII-lea Festival Mineralogic Internaţional, Ungaria, Miskolc, 30 ian.1990.
39. Tófalvi Zoltán: Sarea şi ţinutul sării, revista Hazanéző, an V. nr. 2, Corund, 1994.
40. Torjai Rácz Zoltán: Munţii Gurghiu, Editura Pallas-Akadémia, Miercurea-Ciuc, 1998.
41. Dr. Tulogdy János: Geografia Ţinutului Secuiesc, Ediţie jubiliară la aniversarea a 50 de ani a Muzeului
Naţional Secuiesc, redactat Csutak Vilmos, Sfântu-Gheroghe, 1929, nr. ex. 213).
42. Dr. Vofkori László: Ghidul Ţinutului Secuiesc, Calendarul anual Harghita, M-Ciuc, 1995.
43. Veres József: Cartea colecţionarilor de minerale, Editura Kriterion, Bucureşti, 1981.

Cap.II. Istoricul Salinei Praid

“Trecutul nu ni-l poate lua nimeni.
Dar acest trecut este al nostru, numai
dacă-l cunoaştem.”
Nemeskürty István: Noi ungurii

Timpurile primitive

25
 “Nu puteţi înţelege istoria dacă nu înţelegeţi cursul ei, curenţii ei şi modul în
care conducătorii de oameni, liderii, funcţionează înlăuntrul unor forţe ca
acestea. Orice lider se străduieşte să perpetueze condiţiile care pretind
prezenţa sa. Din acest motiv, liderii au nevoie de cei ce rămân în afară, de
outsideri.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

Teritoriul Transilvaniei şi implicit Ţinutul Sării a fost locuit încă din perioada omului
primitiv. Din descoperirile ocazionale şi din săpăturile efectuate, reiese clar că sarea, în
forma ei solidă sau din izvoarele sărate, a format obiectul de atracţie pentru oamenii
primitivi.
Omul primitiv – tipul neanderthal – a apărut pe teritoriul Transilvaniei cu cca. 120.000 –
100.000 de ani î.e.n.
Au fost găsite obiecte din epoca pietrei necioplite şi din epoca pietrei şlefuite (datate la
cca. 8000 – 5000 de ani. î.e.n.), la Sânmartin (lângă râul Homorod). Diferite dălţi şi topoare
de piatră din roca de serpentină verde, originară din muntele Rika, cât şi din roca andezitică
provenind din andezitele de Harghita. Conform repertoriului arheologic al Transilvaniei
(editat de Márton Roşca, Cluj 1942, pg. 220) amintim că în zona Praid, lângă pârâul
Mesteacăn a fost descoperit un topor din andezit (rupt), aflat în colecţia lui Kovács Ferencz
din Tg.- Mureş şi un topor din trachit, în formă de inimă cu o verigă din bronz. În
Transilvania, perioada neoliticului timpuriu (cultura Starcevo-Criş) se situează între anii
5500-4200 î.e.n., cea a neoliticului mjlociu (culturile Turdaş, Boian, Hamangia, Pre-
Cucuteni) între nii 4200-3500 î.e.n., iar cea a neoliticului târziu (culturile Gumelniţa,
Cucuteni) între 3500-2500 î.e.n.
După 1700 de ani î.e.n. societatea primitivă de pe teritoriul Ardealului, aparţinând
culturii Wietenberg, îşi alegea deja propriul voievod. Herodot aminteşte popoarele
Agathyrice din anul 500 î.e.n. pe teritoriu, după care în Ardeal au apărut primele grupuri
organizate ale sciţilor şi celţilor. Între anii 700 şi 450 î.e.n. în cadrul culturii Hallstatt, din
epoca fierului, se diversifică uneltele şi obiectele din fier. Roata olarului (apărut de prima
dată în Mesopotamia, în jurul anului 3500 î.e.n.) a fost introdusă în bazinul Carpatic de către
celţi, în sec. III. î.e.n. Primele mine au fost cele de silex, necesar confecţionării uneltelor,
unde se săpau puţuri de 16m adâncime, iar din fundul acestui puţ pornea o foarte mică
galerie de exploatare (sec. III. î.e.n. în Anglia – Grime’s Graves).
În anul 60 î.e.n. Transilvania era parte integrantă al imperiului daco-getic al lui
Burebista, după care urmează regatul lui Decebal, ocupat de împăratul romanilor Traian în
anul 106 e.n. Se presupune (Ovidiu Drâmba, 1985) că daco-geţii practicau tratamentul
balnear şi cura cu ape minerale. La fel, în cadrul comerţului timpuriu, se importa din lumea
grecească untdelemn şi vin, unelte, arme şi articole de podoabă şi se exportau grâu, vite,
sare, miere, lemn şi piei. În felul acesta se poate presupune că pe teritoriul vechii Dacii se
extrăgea sarea.
Asemănător regiunii Praid, la Ocnele de sare din Maramureş, exploatarea sării a început
cu mult înainte de invazia tătarilor (1241-42), având un trecut multimilenar. După datinele
înregistrate de cercetătorul Simonhicz Incze “se zice că umblând după urma caprelor au fost
găsite aceste ocne de sare, deoarece caprelor le plăcea mult sarea”. Tot aici în Maramureş, în
ocnele de sare, au fost descoperite numeroase unelte din epoca bronzului şi din perioada
romană.
În ceea ce priveşte exploatarea sării în secuime, acest capitol este cunoscut destul de
deficitar. Faţă de salinele regale, despre care avem numeroase date şi descrieri, despre
extracţia sării din Ţinutul Secuiesc avem date directe începând abia din secolul al XVI-lea.
După unele păreri (Sófalvi András, 2001), începuturile exploatării sării din zona Ocnelor
sunt plasate abia în secolul XV. şi folosesc denumirea de salina Ocnei (Înainte de separarea
Ocnei de Sus de Ocna de Jos, localitatea se numea Ocna). În continuare se va utiliza
denumirea de salina Praid, deoarece singurul zăcământ de sare se află pe teritoriul a două
sate, Praid şi Ocna de Jos, ceea ce poate crea confuzia existenţei a două masive de sare. În
prezent salina este administrată de comuna Praid, ale cărei case au înconjurat practic dealul
Sării.

26
 Trebuie să scoatem în evidenţă faptul că înainte de 1562 sarea de la Praid era proprietatea
comună a Secuimii, împreună cu zăcămintele de fier şi de sulf. Abia în anul 1562, regele
Sigismund de Luxemburg (1387-1437) trece salina din Praid în visteria regală, abrogând
dreptul de sare liberă al secuilor.
Denumirea de “Ţinutul Sării” a fost utilizată de prima dată în anul 1659 (după Tófalvi
Zoltán, 1992), în legătură cu următorul grup de localităţi: Sărăţeni, Sovata, Ilieni, Praid,
Ocna, Atia, Şiclod, Solocma, Păuleni şi Corund.

Epoca romană (e.n. 106-261)

“Nu în momentul creării lor suferă imperiile,
de lipsa unui scop, ci mai târziu, când sunt
ferm stabilite şi când obiectivele iniţiale sunt
date uitării, şi sunt înlocuite de ritualuri lipsite
de orice temei”.
Frank Herbert: Messia Dunei

În anul 106 e.n. romanii au ocupat în întregime Dacia şi au dărâmat sistemul ei de

fortificaţii. Din acest moment Dacia exista ca provincie romană, a cărei apărare era asigurată
doar de două legiuni, însoţite de numeroase trupe ajutătoare (auxiliare). Prima legiune, Legio
III. Flavia staţiona în localitatea Berzovia din ţinutul Timişului, până în 118-119 e. n. iar
Legio XIII. Gemina la Alba Iulia (Apulum). Mai târziu, din anul 167, Legio V. Macedonia,
proaspăt revenită din campania răsăriteană la Troesmis din Dobrogea a fost dirijată tot în
Dacia. Tabăra acesteia din urmă a devenit Turda (Potaissa), tot aici a funcţionat şi Oficiul de
sare, “Collegium salinariorum”.
În aceleaşi perioade s-au construit şi drumurile de importanţă deosebită care, pe lângă
transportul de mărfuri, au asigurat mişcarea rapidă a trupelor, întrucât pericolul Gotic
începea să ia amploare.
Urmele exploatărilor romane de sare se găsesc la Ocna Sibiului, Ocna Mureş, Cojocna,
Sic, Ocna Dejului, Domneşti (Bileag), Chiuza, Mărtiniş, Oklánd, Sovata şi, probabil şi la
Praid (ceea ce este discutat). Galeriile vechi, abatajele şi uneltele, respectiv monezile găsite
în aceste locuri dovedesc exploatarea sării în epoca romană. La Sovata, în locul numit
„Földvár” (Cetatea de pământ), lângă masivul de sare şi pe muntele Amenus (delimitat de
pârâurile Sovata şi Iuhod) au ieşit la iveală unele vestigii referitoare la epoca romană. Aici
trebuie să precizăm că extracţia sării de pe vremea romanilor a fost menţionată pentru prima
dată de Orbán Balázs, care descrie drumurile, obiectele şi castrumul de la Sărăţeni.
Arheologul Sófalvi András neagă existenţa exploatărilor romane de la Sovata şi Praid,
afirmând că nu a găsit urme palpabile în acest sens, cu ocazia cercetărilor sale de teren. În tot
cazul, problema rămâne deschisă cercetărilor din viitor.
Localitatea Sărăţeni şi-a primit numele, fără îndoială, de la rămăşiţele “castrumului”
ridicat în primii ani ai stăpânirii romane. După toate probabilităţile, romanii au considerat
necesară construirea cetăţii în vederea protecţiei ocnelor de sare, neexistând alte interese
legate de aceasta zonă. Bogată în urmele prezenţei romane este şi localitatea Sânpaul (de pe
valea Homorodului), unde s-au găsit, în apropierea “fântânilor de sare” (izvoare sărate), chiar
şi coloane votive cu inscripţii.
La Praid extracţia sării din perioada romană este controversată. Pentru a demonstra
existenţa acesteia se pomenesc patru “tăieturi de sare” în formă de amfiteatre, şi se mai aduc
ca argumente, cărămizi cu inscripţia “LVM” (Legio V. Macedonica) ieşite la iveală în
împrejurimi, dar polul extracţiei de sare se găsea probabil la Sovata. Un exemplar din această
cărămidă a fost văzut prin anii ’80, în colecţia lui Zsombori Károly. Lângă apariţia de
aragonit de la Corund, s-au găsit de asemenea câteva cărămizi ştampilate, care ar dovedi
prezenţa romanilor în zona Ocnelor de Sare (dr. Tófalvi Zoltán, 2001).

27
 În apropierea localităţii Praid au existat trei tabere militare romane, care au servit la
protecţia ocurenţelor de sare şi a graniţei imperiale romane (“limes”), care trecea prin
crestele masivului Harghita. Această graniţă de nord-est trecea prin munţii Gurghiului şi prin
lanţul muntos Harghita, excluzând Scaunul Ciuc şi Trei Scaune, deoarece nu ajungea până la
Carpaţii Orientali. Sófalvi András (2001), bazat pe cercetările sale din teren, afirmă că la est
de linia fortificaţiior aflate pe culmile Şiclod-Küsmöd-Firtănuş, nu s-a găsit nici un obiect
care să fie atribuit epocii romane şi astfel pune sub semnul întrebării mineritul sării din
această zonă. El presupune că necesarul de sare pentru populaţia romană din sud-estul
Ardealului era asigurat din ocurenţele de sare de pe valea Homorodului.
Pe ridicătura “Kodáros”, din hotarul Ocnei de Sus, se afla prima tabără, de fapt un loc de
pază mai mic (“vigilia” sau “spectrum”), alcătuit probabil din unităţi de constructori pentru
uzul exploatării de suprafaţă de la Praid care, potrivit însemnărilor analelor Imperiale, a
început să fie locuit de efectivul trupelor legiunii auxiliare (“adiutrix”) V. Macedonica din
anul 119. Militarii mercenari ai Legiunii V. erau exclusiv traci, iar comandamentul lor era la
Turda (Potaissa). La început tracii locuiau pe teritoriul Macedoniei de azi, de aici provine şi
denumirea legiunii. În timpul vizitei la Praid, a lui Orbán Balázs (1868), încă mai puteau fi
văzute pietre cioplite, cu tencuială de var pe ele, împrăştiate haotic pe suprafaţa solului.
Centrul militar cel mai apropiat, a doua tabără de sare “castrum salis”, a fost construit pe
teritoriul localităţii Sărăţeni, la est de actuala biserică reformată. Garnizoana acestuia a fost
compania montană de infanterie, denumită “Cohors Pedestris Alpinorum”. Cea de a treia
tabără romană era castrumul construit în apropierea localităţii Inlăceni, garnizoana căreia
(potrivit mărturiei pietrii de altar din epoca păgână, dedicată lui Marte zeul războuilui,
păstrat în pridvorul conacului vechi a lui Pálfi József) era compania a III-a a legiunii iberice
“Cohors III. Legio Hispanica”.
Ferenczi István şi Ferenczi Géza (1984) au găsit urmele unui mic foişor-turn de
observaţie din lemn, construit deasupra localităţii Corund, pe culmea câmpiei Kadács (cota
+854m). Din acest turn se putea supraveghea bazinul Corund-Praid-Sovata, precum şi zona
Păuleni.
Romanii, care exploatau sarea descendent, de la suprafaţă în jos, au realizat groapa de
exploatare pe curbe de nivel. Când, ajunşi la adâncimea de 20-40 m, extracţia şi transportul
la suprafaţă a sării derocate a devenit mai anevoioasă, sau apa înfiltrată devenea un
inpediment de netrecut, groapa respectivă era părăsită şi se începea una nouă. În acest mod
suprafaţa masivului de sare a fost înpânzită cu găuri şi gropi, respectiv pâlnii şi ravene de
extracţie.
Documentele romane pomenesc şi de deţinuţi (ocnaşi) care lucrau în ocnele de sare
transilvănene (dar nu şi la Praid). Pentru Roma erau importante carierele de piatră,
zăcămintele de minereuri de fier şi de sare din Transilvania, dar trebuie să notăm că cea mai
mare însemnătate o aveau minele de aur. Potrivit mărturiei vestigiilor arheologice, dacii au
preţuit bijuteriile de argint, însă în provincia dacică nu au fost cunoscute lucrări de
exploatare a sării. După perioada romană, în datele istorice apar lacune însemnate, mai ales
la nivelul cronicilor istorice, totuşi unele dovezi indirecte ne arată că ocurenţele de sare s-au
exploatat şi în cursul evului mediu.
Limes-ul roman din Transilvania a fost realizarea militară a unei puteri mari, ofensive şi
în plină forţă, sigură de sine. Imperiul roman n-a închis trecătorile (cu excepţia defileului de
la Turnu Roşu), ci le supraveghea prin lanţul avanposturilor militare aflate la o distanţă
vizibilă, dar în realitate nu a apărat niciodată Dacia transilvană.

Perioada gotică (271-380)

“Civilizaţiile se prăbuşesc când puterea lor seculară le depăşeşte
limitele.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

28
 Din cauza năvălirilor barbare, pornite cu mare forţă pe la mijlocul secolului al III-lea,
împăratul Aurelian a evacuat din provincie armata romană, membrii de familie ai soldaţilor
şi civilii din cadrul armatei. În cele 48 de “castrum”-uri romane şi în aşezămintele aferente
(“vici auxiliari”) viaţa s-a redus practic la minim.
Primii atacatori, cu adevărat periculoşi, ai Daciei au fost barbarii carpi. Ei au pătruns în
Transilvania (247-249 e.n.) prin pasul Bârgău dinspre est, de pe teritoriul Moldovei de azi, şi
unele tipuri de amfore descoperite la Bezid şi Mediaş dau de bănuit că ei au ajuns până în
valea Târnavei Mari.
După ei a urmat domnia “oamenilor de munte”, a goţilor. Vizigoţii au reprezentat ramura
vestică a marii grupări gotice (la vest de Nistru) şi în anul 271 au ocupat treptat Transilvania.
După ce au reuşit să apere provincia (ţara munţilor: “Cancaland” cum au denumit-o ei) de
atacul germanilor orientali, s-au aşezat în văile celor două Târnave, a Someşului Mic şi a
Mureşului. În interiorul teritoriului pustiit al castrumului roman de la Sărăţeni pot fi găsite
urmele înhumărilor primelor generaţii de goţi colonizaţi. Deci vizigoţii au fost prezenţi în
zona Ocnelor, dar nu avem informaţii despre exploatările lor de sare. Probabil că pe întreg
teritoriul Transilvaniei a stagnat extracţia de sare, deoarace chiar şi regiunea minelor de aur,
mult mai căutată în acele timpuri, putea fi considerată un pustiu nelocuit în tot timpul evului
mediu timpuriu.
Cu ocazia cercetărilor efectuate de Sófalvi András, el a descoperit, la baza Dealului Sării,
bucăţi de ceramică fină aparţinând culturii Wietenberg, ceea ce dovedeşte că populaţia gotică
din zonă îşi asigura necesarul de sare din zăcământul Praid.
În perioada domniei de o sută de ani, vizigoţii au lăsat să se destrame tot ce a mai rămas
eventual în urma ocupaţiei romane, modul de viaţă roman fiindu-le străin în totalitate.

Un “intermezzo” hunic (376, 424-455)

“Fiecare civilizaţie trebuie să înfrunte o forţă inconştientă care
poate împiedica, înşela sau
anula orice intenţie conştientă a colectivităţii”.
Frank Herbert: Messia Dunei

Soarta Gothiei a fost pecetluită de mişcările imense ale populaţiei hunice, de pe teritoriul
ei dispărând treptat populaţia gotică, care susţinea relaţii din exterior cu imperiul roman.
Datorită mişcărilor realtiv rapide spre vest ale hunilor, vandalii şi svebii s-au refugiat în
bazinul Carpatic, iar vizigoţii lui Alaric s-au îndreptat spre Italia (în anul 402).
În anul 422 e.n., hunii năvălesc în Tracia, fiind conduşi de marele rege al lor, Ruga.
Migrarea forţelor hunice dinspre est era atât de însemnată încât în perioada anilor 435-445
Attila, pe atunci doar principe secundar, şi-a înfiinţat tabăra undeva în valea râului Buzău. În
anul 425, marele rege Ruga şi forţele principale ale hunilor au început să construiască noul
“forum central” (care corespundea cu capitala lor) în câmpiile aflate la sud de Criş.
Această perioadă de timp este punctul critic al aşezărilor şi civilizaţiei umane din istoria
Transilvaniei. Urmele vieţii se pot regăsi doar în văile râurilor Mureş, Sebeş şi Târnava
Mare, precum şi în apropierea drumurilor către trecători, dar şi acolo foarte rar. În nordul
Transilvaniei nu s-au descoperit vestigii hunice. Sub ocupaţia de jumătate de veac a hunilor,
sudul Transilvaniei a devenit o provincie sălbatică, pustie. În mod sigur hunii nu s-au ocupat
cu mineritul sării, nici salinele de la Ocna Mureş şi Ocna Sibiului nu au fost exploatate, cu
toate că descoperirile arheologice dovedesc locuirea acestor meleaguri.

Regatul gepizilor (455-567)

“Istoria este o cursă neâncetată între
invenţie şi catastrofă.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei
29
 Gepizii, sub conducerea celui mai vestit rege al lor, Ardaric, au jucat un rol important în
campania militară, dusă de cunoscutul rege al hunilor Attila, împotriva Galliei (451). Ardaric
regele gepizilor, de fapt un vasal al hunilor, avea permisiunea de a participa la consfătuirile
lui Attila. Rolul deosebit al gepizilor s-a datorat faptului că erau unicul mare popor germanic
care nu a fugit din faţa hunilor din bazinul Carpatic.
La moartea lui Attila (453), gepizii au format aristocraţia militară germanică, cea mai
bogată şi cea mai bine dotată a Europei timpurii. Gepizii, denumiţi ca “cei mânoşi cu săbii”,
sau “sabia lui Ardaric”, au condus spre victorie coaliţia popoarelor dunărene împotriva lui
Ellak, fiul şi urmaşul lui Attila, în bătălia de la râul Nedao (455). Astfel au cucerit graniţele
întregii Dacii şi au anexat-o ţării lor (“Gepidia”), împreună cu sălaşurile hunice aşezate pe
malul stâng al Dunării.
Pe valea Târnavei Mici (de pildă la Sânmiclăuş) s-au descoperit cimitire gepide
(morminte cu sicrie orientate vest-est), care dovedesc prezenţa gepizilor în această regiune,
dar unelte sau obiecte specifice mineritului sării nu s-au găsit. Majoritatea gepizilor din
Transilvania avea statut de om liber, sărac sau modest înstărit, obligat la servicii şi prestaţii.
În această perioadă a luat fiinţă un lanţ de sate agricultoare şi crescătoare de animale de
la izvoarele Someşului, pe văile Mureşului şi ale celor două Tărnave şi până la Râul Negru.
Fără îndoială, este meritul gepizilor extinderea considerabilă a suprafeţei arabile din Ardeal,
în comparaţie cu situaţia din perioada hunică.

Perioada avară (567-827)

“Duşmanii te fac mai puternic.
Aliaţii îţi slăbesc forţele”.
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei
Avarii, fiind aliaţi cu Iustinian cel I., după ocuparea stepelor din estul Mării Negre, în
anul 562 au ajuns în zona Dunării de Jos unde, sub conducerea “caganului” Baian, şi-au
aşezat tabăra. Au cerut teritorii de la Imperiul Roman, iar împăratul i-a sfătuit să pună
stăpânire pe provincia “Pannonia secunda” (Transilvania), aflată sub dominaţia gepizilor.
Prima pătrundere a lor pe teritoriul Transilvaniei (563) a fost sortită eşecului, dar mai târziu
oastea călăreţilor avari, călăuziţi de către longobarzi spre bazinul Carpatic au dat o lovitură
fatală Gepidiei (567).
După ocupaţia avară, importanţa zonei Transilvaniei a scăzut, forma de viaţă avară
timpurie este dovedită de dezvelirile arheologice, de vestigiile şi obiectele de uz
(harnaşamente, zăbală, perechea de scăriţe găsite la mică adâncime în pământ) de la
Târnăveni, în micul cimitir avar de la Spălnaca şi perechea de cercei de aur de la Turda. În
tezaurul descoperit la Corund recunoaştem tiparniţele giuvaergiilor avari, iar în săpăturile
arheologice de la Cetatea Firtoşului (în 1831) au fost descoperite monede de aur (273 bucăţi
de “soliduşi bizantini”), care aduc dovada prezenţei civilizaţiei economico-militare a avarilor
în regiunea Ocnelor de Sare.
Din informaţiile noastre de natură istorică reiese că poporul avar cunoştea şi aprecia
importanţa sării, fapt dovedit şi prin continuarea exploatărilor de sare în perioada 600-750
e.n., la Ocnele de sare din Maramureş. Această perioadă coincidea cu domnia marelui Cagan
avar al II-lea. Este foarte probabil că şi zăcământul de sare Praid a fost exploatat (continuând
modul de exploatare în cariere al romanilor), dar din păcate nu există dovezi palpabile.

Dominaţia bulgară din sudul Transilvaniei (827-895)

“Ducem înainte, ca pe un val, întreaga noastră ascendenţă, toate
speranţele, bucuriile şi supărările,
30
 toate durerile şi extazurile trecutului nostru.
Nimic din conţinutul acestor amintiri nu rămâne
complet lipsit de semnificaţie, sau influenţă,
atâta timp, cât undeva mai există o omenire”.
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

Până în anul 600 nu găsim urme ale populaţiei slavice în Transilvania, dar situaţia s-a
schimbat când trupele bizantine au reuşit să cureţe zona la sud de Dunăre, de avari. Prin
mişcările lor lente de migrare, unele grupuri de slavi s-au aşezat pe noile teritorii ocupate din
Ardeal. Din punct de vedere arheologic, cele mai vechi urme ale slavilor în Transilvania apar
în prima treime al secolului al VII-lea, în satele gepizior aflate sub ocupaţie avară. Slavii
pătrund în Ardeal prin trecătorile din est: Bicaz, Tulgheş, Oituz, dar şi dinspre sud, şi de
prima dată se aşează în bazinele intramontane. Râurile din această zonă, precum şi aşezările
lor poartă primele denumiri slave: Cernavodă, Bistriţa, Caşin, Poian, etc. cele mai vechi
aşezări slave fiind delimitate în bazinul Trei-Scaune. Populaţia slavă ajunge în zona
izvoarelor celor două Târnave, peste munţii Harghita şi Gheorgheni, prin mijlocul secolului
VII. Convieţuirea avaro-slavă are puţine urme, cea mai însemnată este cimitirul de urne de la
Brateiu (jud. Covasna). La influenţa populaţiei bulgare pătrunse în Ardeal cultura slavă se
transformă, de exemplu utilizarea roatei olarului devine mai intensă. Slavii din jurul
centrelor locuite de bulgari erau destul de asupriţi, erau obligaţi la munci grele, tăiatul
lemnelor şi extracţia sării. Având în vedere faptul că slavii posedau cunoştiinţe de “tăiere a
sării”, se poate presupune că locuiau şi în zona Ocnelor, dar nu există dovezi arheologice.
Năruirea “Imperiului Avar” a fost rezultatul atacului khanului bulgar Krum (802-803).
Însemnări istorice despre Transilvania avem doar din ultimii ani ai dominaţiei bulgare, şi
anume în 892 solii regelui franconilor orientali, Arnulf, îi cere khanului bulgar Laodimir să
“nu le permită morvelor negoţul sării”. Sub denumirea de morve înţelegându-se cehii din
evul mediu. Din această informaţie aflăm că bulgarii au pus stăpânire pe o parte a ocnelor de
sare din sudul Transilvaniei (Ocna Sibiului, Ocna de Mureş) şi făceau comerţ cu sare. Tot de
aici aflăm şi despre transportul la distanţe mari a sării din Maramureş, încă din secolul al IX-
lea. Faptul că sarea a fost extrasă şi transportată nu ne lasă nici un dubiu asupra dominaţiei
bulgare existente în unele părţi însemnate din valea Mureşului. Cronicile din Ungaria atestă
numai dominaţia bulgară din zona Tisei, nu şi pe cea din zona Ardealului. Influenţa slavilor,
care au trăit sub dominaţia bulgară, este foarte slabă (doar în zonele locuite şi a cimitirelor).
În ceea ce priveşte exploatarea sării de la Praid nu au rămas dovezi referitoare la perioada
bulgară.

Perioada descălecatului maghiar (896-1003)

“Nu iau nimic ce să nu-mi fi fost oferit mai înainte”.
Frank Herbert: Messia Dunei
Töhötöm, unul din conducătorii maghiarilor, în drumul lui spre bazinul Carpatic, împins
dinspre est de forţa pecenegilor, a fost informat de cercetaşii săi că în Transilvania “se sapă
sare”. În “Gesta Hungarorum”, la finalul descrierilor privind descălecatul, se consemnează că
maghiarii au construit şapte cetăţi de pământ (“septem castra terra”) în care erau păzite
nevestele şi avuţiile lor. Aceste date dovedesc că scrierile cronicarului Anonymus nu pot fi
considerate baze ştiinţifice stricte, deoarece adăugirile despre cele şapte cetăţi de pământ nu
pot preceda însăşi construirea cetăţilor jupăneşti din Ardeal (sec. al XI-lea). Unii cercetători
consideră că ocnele de sare aparţineau celor şapte căpetenii maghiare, iar cetăţile jupâneşti
reprezentau de fapt cetăţi de apărare ale acestor ocne de sare din Transilvania. Însă
maghiarimea, în această perioadă iniţială, nu avea nevoie de toate cele 7 ocne de sare,
deoarece efectivul lor nu necesita acest lucru. Maghiarii au preluat de la bulgari ocnele de
sare deschise în sudul Transilvaniei, acestea fiind exploatări de suprafaţă.
Maghiarii care au năvălit în Transilvania au găsit aici o populaţie avară-slavă (şi parţial
bulgară), nu foarte numeroasă. Acest lucru este dovedit şi de denumirile locale, astfel râul
Târnava Mică („Kisküküllő”, în limba maghiară), a fost preluat din avarul “kukulleu”, iar
31
denumirea română vine din cuvântul slav “trnava”. În ambele denumiri, cuvântul înseamnă
„un teren cu tufe şi spini”. Populaţia slavă existentă în Ardeal este de obicei exagerat
numeric de mulţi dintre autori, căci din totalul de 1119 denumiri găsite în documente, până
în anii 1400, numai 104 au origine slavă (deci mai puţin de 10%). De fapt în toată
Transilvania predomină denumirile de origine maghiară, având în esenţă un substantiv
exprimând numele unui trib, popor, persoană sau ocupaţie, în funcţia subiectului, iar
începând cu secolul al XII-lea şi cu denumirea sfântului unei biserici. Denumiri similare în
slavă, germană sau română nu există. Să nu uităm că primele denumiri sunt totdeauna cele
ale pârâurilor, dealurilor, hotarelor, văilor şi siturilor, pe care populaţiile trecătoare le
moştenesc una de la cealalaltă, uneori fără deformări lingvistice prea mari.
Mineritul sării, în epoca descălecatului, s-a rezumat la exploatarea zăcămintelor din
vestul Transilvaniei, de la Turda şi de la Ocna de Mureş. Bulgarii au exploatat şi salina de la
Ocna Sibiului, deci putem considera că maghiarii au preluat şi această exploatare.
În schimb nu avem date din această epocă, referitoare la exploatarea sării de la Praid.
Explicaţia poate fi faptul că aşezările permanente s-au construit prima dată în vestul
bazinului Transilvaniei, tocmai în jurul ocnelor de sare, aflate lângă râurile Mureş şi Arieş.

Extracţia sării în timpul Regatului Maghiar timpuriu (1003-1162)

“Oricare ar fi gradul de exotism, atins de o civilizaţie, oricare
ar fi dezvoltările existenţei şi ale societăţii, sau complexitatea
interfeţei om-maşină, există interludii de putere solitară în
decursul cărora evoluţia omenirii, viitorul ei, depind de
acţiunile relativ simple ale unor anumiţi indivizi”.
Frank Herbert: Messia Dunei

După moartea regelui Géza şi încoronarea lui István I. (Ştefan cel Sfânt), a fost învins
pretendentul tronului Koppány, iar după anul 997 graniţa estică a ţării a fost extinsă mai spre
est, dincolo de Sighişoara, spre văile Târnavelor. Merită de reţinut faptul că dintre satele
transilvănene cu numele Dieci, cel numit Cireşoaia, de prin părţile Someşului, aparţinea lui
Géza, tatăl regelui István, dar portul sării de la Turda (Decea) este ctitoria regelui Géza I.
Barjele de sare ale regelui István I. au navigat cu regularitate pe râul Mureş, după 1003,
aşa s-a produs şi prădarea mai multor transporturi de către atacatorii păgâni ai rebelului
maghiar Ajtony. Din această cauză regele István, într-o campanie de mai mică anvergură, l-a
pedepsit pe rebel.
În această perioadă s-au edificat cetăţile comitatelor jupăneşti ale lui Ştefan cel Sfânt
(“Szent István”), numărul acestora apropiindu-se de patruzeci. Cea mai importantă cetate a
Transilvaniei a fost cea înconjurată de ziduri romane de piatră, “Alba Civitas” (botezată Alba
Iulia, abia în 1496, de către literatura umanistă). Aceste cetăţi de piatră şi lemn existau deja
în perioada atacurilor pecenegilor în Transilvania (1015-1030).
Cetăţile au fost botezate după numele primului jupân sau după numele râului din
apropiere (de exemplu: Dăbâca, Turda, Hunedoara, Bihor, Arad, Cetatea de Baltă, Cetatea
Crasnei, Timişoara, Caraşova etc.), şi merită de reţinut faptul că numele propriu utilizat ca
toponimie este o particularitate pur maghiară. Denumirea cetăţilor dovedeşte botezul prin
toponimie maghiară, chiar în cazul numelor proprii de origine străină (de exemplu slavă:
Bihor-Bihar, Dăbâca-Doboka, Cluj-Kolozs, Satu Mare-Szatmár). Originea lor de nume
propriu este dovedită de numele ocnelor de sare, care funcţionau pe teritoriul acelor
conducători feudali, şi în denumirea cărora apare cuvântul slav “ocnă”, alături de un nume
propriu (de ex. Kolozsakna-Cojocna (ocna lui Cluj), Tordaakna-Ocna lui Turda, Désakna-
Ocna lui Dej, în esenţă ocna, salina Clujului, etc.)
În Ungaria timpurie, pe lângă extracţia minereurilor, o mare importanţă au avut şi minele
de sare. Siturile şi aşezările care s-au format în jurul ocnelor au primit treptat privilegii
regale.
Pentru asigurarea transportului pe uscat al sării din Transilvania, a luat fiinţă, încă pe
vremea regelui István I. (între 1018-1067), judeţul “Külső-Szolnok” (Szolnok-Marginal,
32
lângă Tisa). Acest judeţ a fost extins dincolo de Tisa şi peste Munţii Meseş până la Ocna
Dejului, sub numele de “Belső-Szolnok” (Szolnok-Central). Această extindere s-a efectuat
pe lângă drumul sării de la Sălacea (“Szalacs-magna via Zoloch”), existent încă înainte de
anul 1067.
Deci în această perioadă sarea din Transilvania a fost transportată spre vest pe două căi
principale: cea fluviatilă pe Mureş şi o cale pe uscat, prin poarta Meseşului, până la Szolnok.
Aceasta din urmă era denumită şi drumul regelui (“via regis”).
În Transilvania una dintre cele mai vechi saline, dovedită cu documente scrise, este Ocna
Dejului (lb. maghiară: “Deésakna”), fiind în exploatare încă din vremea regelui Béla I.
(epoca Árpádiană), între anii 1061-1063. Regele Béla al IV-lea, în documentul prin care o
donează în anul 1247 lui Ladislau (“László”), se referă la faptul că Ocna Dejului a fost
conferită înaintaşilor săi de către Béla I. Faptul este dovedit şi prin construirea drumului de
sare de la Sălacea. La Dej, oficiul de sare regal a fost instituit în anul 1214 de către regele
András al II-lea. Regele András al III-lea a întărit privilegiile regale acordate oraşului Dej,
mai apoi a conferit privilegii asemănătoare şi oraşului Turda. Regele Matei Corvin (“Mátyás
király”) a acordat chiar două scrisori de privilegii pentru Ocna Dej (în 1478). O situaţie
asemănătoare o are şi Ocna Turda (“Tordaakna”), a cărei exploatare este confirmată de actul
de constituire a abaţiei de la Garamszentbenedek (Ungaria), datată din 1075. Abaţia a
dobândit dreptul de vamă pentru sare (“Tributum salinarum”).
Dintre oficiile de sare din Transilvania timpurie, primul loc i-a revenit localităţii Turda,
aceasta fiind oficiul de sare principal (“principalis camera”).
Înaintea năvălirii pecenegilor din anul 1068 exista deja salina Uioara-Ocna Mureş
(“Újvár”), care asigura exploatarea şi transportul sării. Extracţia sării de la Ocna Sibiului (pe
vremea regelui Géza al II-lea, perioada 1141-1161) este dovedită de faptul că în acelaşi timp
cu coloniştii saşi au fost aduşi în Transilvania şi mineri din Saxonia. Exploatarea sării de la
Ocna Sibiului a fost atât de rentabilă încât saşii de acolo (cavalerii saşi colonizaţi, având
aceleaşi drepturi ca nemeşii maghiari) au devenit cei mai bogaţi cetăţeni ai regatului. Regele
András al II-lea a legiferat dreptul secuilor şi al saşilor de a lua sare de la Praid, pentru uzul
propriu, de trei ori pe an.
Diploma lui Béla al II-lea, din jurul anului 1131, întăreşte donaţia lui László I. abaţiei
“Szent Móricz” din Bakony, din anul 1092. Regele ungurilor László I. a donat mănăstirii 24
familii (“mansiones”), cu condiţia ca anual să transpoarte călugărilor 600 bucăţi de sare
bulgări. Diploma lui Béla al II-lea, din 1138, dovedeşte faptul că este vorba de sarea din
Transilvania, deoarece scrie despre dreptul extracţiei sării (“salifodio”), despre bulgări de
sare şi barje de transport (“navibus”), în legătură cu cele 24 de familii. Documentul nu
vorbeşte despre domiciliul celor menţionaţi, şi dat fiind faptul că sarea era transportată şi cu
căruţe, aceştia puteau locui teoretic oriunde. Originea lor transilvană este dovedită tocmai
prin acest fapt, deoarece minerii şi transportatorii de sare din Ardealul de atunci erau luaţi în
evidenţă după capii de familie şi nu după satele lor de provenienţă.
Este de menţionat faptul că într-un document din anul 1092, elaborat de regele László I.
apare pentru prima dată denumirea veche a secuilor: “scicul-scichul”, acest nume fiind
pomenit sub forma de “sicul” şi de Anonymus. În perioada aceea foarte puţini purtau nume
creştineşti, ca Paulus, Martinus, Michael, mult mai frecvente erau cei cu nume maghiare,
formate dintr-un singur element: San-Csány, Nesinc-Nesincs, Nanasca-Nánász, Sacan-
Csákány, Zacan-Zákány, Bela-Béla, Kasudi-Kásádi, Cuna-Kuna, Keta-Kötő, Rescadi-
Részedi. Dar existau şi nume proprii de origine slavă: Boguta, Walen.
Regele Béla al II-lea a inventariat, în anul 1138, bunurile donate prepozitului de la
Dömös în 1108 de către tatăl său (principele Álmos). În satul de lângă Mureş Sahtu-Sajti, au
fost consemnaţi 25 de transportatori de sare, care au avut obligaţia de a transporta, cu două
barje pe râul Mureş, sarea de şase ori pe an, la târgul din Szombathely (“Forum Sumbuth” -
comitatul Arad).
Aceşti transportatori purtau fără excepţie nume proprii maghiare: Aianduk-Ajándék,
Bise-Bicse sau Bese, Buken-Bökény, Forcos-Farkas, Gucur-Gyökér, Haladi-Haláldi,
Kewereg-Kevereg, Numarek-Nyomorék etc.

33
 Conform documentului datat în 1138 ei transportau la Dömös 24.000 bucăţi de sare pe
an, produse de 30 de familii, lucrători ai ocnelor de sare din Ardeal, dar locul exploatării nu
este precizat. Majoritatea minerilor sărari (“şuvagăi”) purtau de asemenea nume maghiare
singulare: Wosas-Vasas, Besedi- Beszédi, Fuglidi-Fogolydi, Both-Bot, Uza-Usza, Kosu-Kos,
Ello-Élő, Sounik-Szónok, Halisa-Halász ori Hálós, dar apar şi nume de origine slavă: Kinis,
Senin, Sokol, Lesin, Ginon, sau cu rezonanţe creştine: Martin, Simeon, Isaac.
Astfel documentele editate în anii 1092 şi 1138 ne dau primele informaţii despre relaţiile
etnice din Ardealul timpuriu.
Actul de donaţie menţionat ne arată că în secolele al XI-lea şi al XII-lea au funcţionat în
Transilvania, în mod cert, salinele: Ocna Dej, Ocna Turda, Ocna Mureş şi Ocna Sibiului, dar
probabil că şi la Cojocna şi la Sic erau în lucru ocnele de sare. Zăcămintele aflate în partea
vestică al bazinului Transilvaniei se aflau deci sub exploatare. Menţionarea transportatorilor
secui, în documentul din 1092, dovedeşte că mineritul sării şi meşterşugurile legate de acesta
nu erau necunoscute în Ţinutul Secuilor.
Transportul sării “secuieşti” se poate lega şi de o altă informaţie mai târzie (din anul
1222), respectiv regele András al II-lea dă permisiunea cavalerilor saşi să transporte cu câte
şase corăbii, pe râurile Mureş şi Olt, sare şi alte produse. În acest caz documentul ne
sugerează că ar fi vorba de sarea din secuime.
Însemnările epocii feudale referitoare la ocnele de sare din Maramureş ne parvin din anul
1239. Biograful regelui Poloniei, Boleszlav (acesta fiind ginerele regelui ungur, Béla al IV-
lea), a consemnat următoarele: “când mireasa Kunigunda cea Fericită, sau Kinga, (fiica
regelui Béla al IV-lea, n.a.) a vizitat ocnele de sare maramureşene, a primit în dar de la
părintele său o salină în care şi-a aruncat inelul de aur.” Acest inel a fost găsit, potrivit
tradiţiilor poloneze, în ocna de sare de la Wieliczka, iar amintirea legendei este păstrată şi de
Mina Kinga a vechii saline din Ocna Şugatag. La salina Wieliczka, cea mai frumoasă dintre
sălile sculptate în sare – sala capelei – este denumită “sala Sfânta Kinga”.
Salinele au devenit, chiar din timpurile străvechi, factori importanţi de dezvoltare a
aşezămintelor umane. Satele şi coloniile apărute în jurul ocnelor, în marea lor majoritate au
dobândit privilegii din partea regelui şi au devenit comunităţi libere sau, ajungând în posesia
camerelor regale, au fost dependente de moşieri. Astfel localităţile Dej, Cojocna, Sic, Turda
au ajuns la rangul de oraşe datorită ocnelor de sare aflate în vecinătatea lor.
În mod asemănător putem menţiona şi numele celor cinci oraşe din Maramureş, ale
coroanei Ungare: Huszt, Visk, Câmpulung pe Tisa (“Hosszúmező”), Sighetul Marmaţiei
(“Sziget”) şi Teciu (“Técső”), unde s-au stabilit minerii sărari (“suvagăii”).

Transilvania în perioada anilor 1162 – 1526 - începuturile extragerii

sării în Secuime

“Există o limită a forţei, pe care nici cei mai puternici

n-o pot atinge fără să se distrugă. Adevărata artă
a guvernării constă în evaluarea acestei limite.
Întrebuinţarea greşită a puterii este păcatul fatal.”
Frank Herbert: Messia Dunei

Modalitatea exploatărilor de sare în secuime poate fi înţeleasă numai cunoscând dreptul

secuilor, şi anume că oriunde s-ar fi stabilit o comunitate secuiească, bogăţiile naturale erau
considerate proprietate comună a întregii secuimi. Peste tot unde s-au stabilit secuii regăsim
cele saşe neamuri originale (de origine türkiană), care au luat parte la răspândirea naţiunii.
Folosind comparaţia holografică putem afirma că fiecare părticică a secuimii conţinea
întregul.
Cu toate că oficialilor secui li s-au atribuit părţi mai mari din proprietatea comună,
precum şi alte venituri, nu s-au format relaţii de dependenţă feudală deoarece fiecare secui
34
era considerat un om liber. Secuii, indiferent că erau căpetenii, luptau călare sau pe jos, erau
consideraţi nobili. Oriunde s-au stabilit pe teritoriul Ungariei, şi îşi puteau dovedi originea,
erau trataţi cu privilegii nobiliare.
Elementele cele mai însemnate ale libertăţilor secuieşti (libertas) au fost rezumate de
istoricul ardelean Egyed Ákos:
1. Lipsa dreptului regal de donaţie în Ţinutul Secuilor (moştenirile rămase
fără proprietar au devenit bunuri ale comunităţii secuieşti);
2. Scutirea de impozite acordate secuilor în schimbul serviciilor militare
prestate (paza graniţelor şi altele);
3. Comorile şi resursele naturale puteau fi folosite spre binele propriu, de
aici provine dreptul liber al secuilor la sare şi comerţul cu sare.
Aceste trei deziderate au contribuit într-un mod pozitiv la creşterea populaţiei secuieşti şi
dezvoltarea economică a zonei, lucruri care se condiţionează reciproc. Creştera numerică a
secuilor a fost un factor important pentru continuarea serviciilor militare asumate.
Libertăţile personale şi obligaţiile militare au fost cele două particularităţi ale nobilimii şi
putem afirma că orânduirea socială a secuilor s-a apropiat cel mai mult de modul de viaţă al
nobilimii. Tocmai de aceea, încă din secolul al XIV-lea, secuiul era considerat nobil, chiar
dincolo de hotarele pământului său natal. În anul 1346 lui Sényői Pál i-a ajuns doar
justificarea originii de secui pentru a avea dreptul de a circula nestingherit pe întreg teritoriul
ţării. Străvechea “comunitate de avere” existentă în secuime şi egalitatea în drepturi au
determinat într-o mare măsură libera exploatare a sării şi dreptul de comercializare.
Veniturile coroanei regeşti, la finele secolului al XII-lea, s-au constituit doar dintr-un
sfert din serviciile în natură ale judeţelor, restul provenind din impozitul “oaspeţilor
colonişti”, din profitul monetăriilor şi din monopolul regelui asupra exploatărilor de sare şi
de metale preţioase. Singura excepţie fiind ocna de sare de la Praid, care aparţinea secuilor
până la înnăbuşirea revoltei din 1562. Merită de menţionat faptul că până la data amintită,
sarea, fierul şi sulful (de la Pucioasa) erau proprietatea comună (composesoratul) a Naţiunii
Secuieşti.
Prima referire indirectă la extragerea sării de la Praid o avem din volumul I. al
Documentelor Secuieşti, în documentul nr. 4 (datat din 1222). De aici reiese că regele ungar
András al II-lea, a permis ordinului cavalerilor saşi să menţină câte şase corăbii, pe râurile
Mureş şi Olt, cu care să transporte sare şi în trecerea lor prin zona secuilor şi valahilor
(românilor) să fie scutiţi de taxe vamale. În document este clar menţionat Ţinutul Secuilor
(“terram Siculorum”) sugerând că ar fi vorba de sarea din secuime (Szabó Károly), şi
pământul Românilor (“terram Blacorum”), care este de fapt prima atestare, într-un document
scris oficial, a românilor în Transilvania. Datele sunt cu atât mai interesante, cu cât aflăm că
pe Olt se putea naviga normal în acele vremuri şi salinele din Secuime erau sub exploatare.
Aceste saline erau: cea de la Praid, cea de la Sovata şi probabil micile ocne din valea
Homorodului (Sânpaul). Transportul sării spre râul Olt se făcea pe următoarea rută
(prezentată cu numele localităţilor de azi): Praid – Corund - Odorheiu-Secuiesc – Mărtiniş –
Ocland – Racoşu de Jos sau Rupea, spre porţiunea Oltului cea mai nordică.
Mai mult ca sigur că ocna de la Praid era sub exploatare, deoarece conform notei
istoricului Szabó Károly, redactorul şef al publicaţiei Documente Secuieşti (“Székely
Oklevéltár”), ruta transportului spre Rupea apare des şi în documente mai recente.
O altă menţiune documentară scrisă, referitoare la exploatarea sării din Praid, potrivit
scrierii “Studiul zăcămintelor de sare din Transilvania” de dr. Schmidt Elegius Robert, găsim
în scrisoarea regelui maghiar András al III-lea, datată din 1291. Această scrisoare a fost
adresată primăriei oraşului Turda şi conţine, printre altele, reglementarea drepturilor regale
asupra ocnelor de sare. Din scrisoare aflăm că ocna Praid a început să fie exploatată, în mod
sistematic, din anii 1200 şi în perioada aceea era administrată de Oficiul Sării de la Turda. În
fruntea “Oficiului Sării” regale, în evul mediu, se afla jupânul (“Comesul”) a cărui casă era
denumită “domus regia”.

35
 Următoarea menţiune a minei de sare de la Praid este datată din 1405, când regele
Sigismund de Luxemburg a interzis moşierilor, într-un articol de lege, ca “să deschidă ocne
de sare pe moşia proprie, în vederea negoţului”.
La începutul secolului al XV-lea apăruseră secuii care vindeau sare la târgurile
săptămânale şi o transportau la Sighişoara şi Rupea. Astfel formau o concurenţă serioasă
salinelor regale şi, cu toate măsurile luate de cei care vegheau asupra comerţul sării regale,
comercianţii secui tot ajungeau până la Făgăraş cu sarea din Ţinutul Sării.
Mai târziu, regele Ulászló al II-lea a subliniat şi el dreptul regal al deschiderii salinelor,
dar a recunoscut existenţa unui obicei vechi: proprietarii terenului cu sare aveau drept de
extracţie pentru nevoile proprii.
În acele timpuri exploatarea se desfăşura doar în perioada 15 noiembrie - 15 aprilie. Cei
50-60 de şuvagăi şi cei 20-30 de lucrători auxiliari erau localnici din cele două sate, Ocna de
Sus şi Ocna de Jos. Producţia anuală era de 40.000 qintale şi era transportată pe atelaje.
Conform unei scrisori datată din 1453, la Bratislava, regele Ladislau (“László”) al V-lea
decretează pentru jupânii oficiilor de sare din Sic şi Dej să respecte privilegiile acordate
scaunului din Sighişoara, de către regii anteriori, conform cărora puteau folosi sarea din
Secuime. Putem observa deci că în acele vremuri se formase o concurenţă serioasă între
sarea din Secuime şi sarea salinelor regale, care vizau piaţa din scaunele săseşti.
Regele Matei Corvin (“Mátyás király”) a confirmat, în 1463 “dreptul secuilor la libera
exploatare şi negoţ a sării pentru secui”. Ocnele transilvănene i-au asigurat regelui Matei
Corvin un venit de 100.000 florini de aur pe an. Sarea extrasă era proprietatea regelui, după
scăderea decimei cuvenite bisericii, fiind exceptată doar ocna din Secuime. În vremea aceea
încă nu exista “dreptul regal” la ocna Praid şi şuvagăii îsi puteau exercita liber administraţia
autonomă, îşi alegeau primarii şi decanii care conduceau problemele salinei.
Concurenţa dintre sarea secuiască şi cea regală a continuat, la 12 iulie 1487 jupânul
Oficiului Sării din Transilvania, Tarcali Márton, a ordonat consiliului oraşului Braşov să
interzică locuitorilor introducerea şi vânzarea sării din Secuime, pentru că la anul „vor avea
destulă sare regală.”
Merită de menţionat faptul că ocnele de sare din Transilvania au participat activ la viaţa
socio-politică a provinciei. În anul 1514 cele două localităţi minereşti, Dej şi Turda au aderat
la răscoala condusă de marele secui Gheorghe Doja (“Dózsa György”). Trupele pătrunse din
câmpie au instigat şi celelalte regiuni miniere: Abrud, Râmetea şi Zlatna. Memoria
răzvrătitului secui a fost cinstită de minerii din Praid, prin botezarea unui şir de camere
trapezoidale după numele lui: “Mina Gh. Doja”, deschisă în anul 1949.
Potrivit unui proces verbal din Feldioara, datat din 1521, putem urmări cu acurateţe
drumul sării secuieşti. În vremea aceea sarea de la Praid a ajuns în Ţara Saşilor la Rupea,
Braşov, Feldioara şi Făgăraş.
În regulamentul din 1521, regele Ludovic al II-lea a dorit să uniformizeze atât
dimensiunile cuburilor de sare extrase, cât şi cantitatea, dar practica s-a întors la unităţile
vechi de măsură. Sarea căruţaşilor (“sales curules”) măsura, la Turda “decem et septem
librarum cum media”, sarea de barjă (“sales navales”) avea greutatea de “hungaricum
librarum quinque cum media”. “Libra” în Ungaria era egală cu 0,56 kg, iar “tulkó” era o
bucată de sare despicată din vatra ocnei de mărime variabilă (la Praid se numea “sare
formă”). Sarea de barjă era de fapt sarea pentru uzul regelui, acordată pentru plata soldaţilor
şi transportată în barje. Într-o barjă de la Turda încăpeau două “tumene” (un tumen =10.000
cuburi de sare), plus încă 2.000 de cuburi. Sarea gemă, mărunţită, era denumită “sarea de
visterie” (în lb. maghiară: “kamarasó”).

Completare la stabilirea începuturilor extracţiei sării din zona

Ocnelor de Sare

36
 “N-avem scăpare - plătim pentru violenţa
strămoşilor noştrii.”
Frank Herbert: Dune

Având în vedere faptul că începuturile mineritului sării din Praid sunt destul de
controversate, se impun unele precizări în legătură cu acest lucru. Dacă dorim să cercetăm
începuturile extracţiei din zonă, trebuie să stabilim câteva principii de bază:
 Începutul exact al mineritului sării nu-l vom putea afla din documente sau
însemnări, nici eventual, din unele obiecte arheologice, descoperite ulterior;
 Un proces, în cazul nostru exploatarea sării din masivul Praid, trebuie studiat în
contextul logic al caracteristicilor istorice locale, al stabilirii şi vieţuirii unei
populaţii anume şi al specificului social – etnografic al locuitorilor. Astfel
mineritul sării din Praid este în concordanţă cu istoricul mineritului sării din
Transilvania, cu aşezarea secuimii şi caracteristicile vieţii lor de zi cu zi, cu
tradiţionalele lor drepturi şi libertăţi şi cu trăsăturile lor sociale şi culturale.
Pentru o mai bună înţelegere, trebuie analizate faptele, care se vor considera
împreună cu circumstanţele din acele vremuri.
 La studiul unei localităţi sau zone se utilizează denumirile din prezent, pentru a
evita neânţelegerile cauzate de denumirea veche, astfel, de exemplu, cercetăm
Scaunul Odorhei şi nu Scaunul Telegdy, sau studiem mineritul sării din Praid şi
nu de la Ocna de Jos. Procedăm aşa chiar în cazul în care mina de sare a fost de
prima dată în proprietatea Ocnei de Jos şi numai ulterior a Praidului. În acest
ultim caz, pentru a evita şi o altă confuzie, trebuie să precizăm că există doar un
singur zăcământ de sare la hotarul dintre cele două localităţi Ocna de Jos şi
Praid.
În cele ce urmează încercăm să sistematizăm unele dintre argumentele care sprijină
începuturile mai vechi ale mineritului sării din zona Praid.

A. Argumente istorice

1. Documentele regatului timpuriu al Ungariei nu puteau face referire la extracţia sării

din Praid, din două motive. Primul ar fi că, în cazul în care datăm stabilirea secuilor în
prima jumătate al secolului al XII-lea, societatea lor proaspăt aşezată nu constituia o
problemă în cadrul imperiului Ungar, care să-l facă deosebit şi demn de menţionat. Faţă de
restul teritoriilor ungureşti, în Ardeal au rămas foarte puţine documente din vremea regilor
Arpadiene. În anul 1241 mongolii, iar în anul 1277 saşii din Ocna Sibiului au distrus
biblioteca cu documente şi registre ale bisericii din Alba Iulia. O soartă asemănătoare au
avut actele Episcopiei din Oradea, în secolul al XIII-lea, şi documentele bisericii de la Cluj-
Mănăştur (în lb. maghiară: „Kolozsmonostor”).
Date despre istoria timpurie a Ardealului avem numai în documentele de donaţie ale
regilor, la secolul al XI-lea fac referire numai patru documente, care se pot considera ca
fiind „primele” în legătură cu consolidarea statului Ungar în regiune. În acest fel sunt
ignorate alte cronici, legende şi unele descoperiri arheologice, şi astfel stabilirea unor etnii
din Transilvania ca secuii, saşii şi românii, apare în unele documente cu întârzieri de zeci de
ani.
Al doilea motiv este faptul că salinele din zona Secuimii nu au aparţinut Oficiului Sării
Regale (până în anul 1562), deci Oficiul nu dispunea de date privind producţia, preţurile sau
comerţul cu sare al secuilor. Aceste lucruri au început să intereseze mai târziu, abia după ce
sarea secuiască a început să facă concurenţă sării regale.
2. În evul mediu, sarea era indispensabilă pentru conservarea alimentelor, se transporta
din salinele Turda, Dej, Sibiu, precum şi din Secuime. În secolul al XV-lea şi-au mărit
importanţa şi salinele din Maramureş, dar au rămas un monopol al statului, la fel şi comerţul

37
cu sarea, fiind administrate de un aparat birocratic ca şi restul salinelor, excepţie făcând cele
din secuime.
3. Între anii 1003 şi 1172, în partea estică al bazinului Transilvaniei sunt prezente
aşezămintele de graniţă ale pecenegilor şi cimitirile din jurul satelor ungureşti, deci zona
studiată (Ţinutul Sării) era locuită în acele vremuri. După Ferenczi Géza, stabilirea secuilor
în scaunul Odorhei s-a definitivat între anii 1217-1238, şi aduce trei argumente:
a. până la începutul secolului al XIII-lea, în aceste zone au fost amplasate cetăţi de
apărare regală;
b. până în primii ani ai secolului al XIII-lea graniţa teritoriilor ocupate de saşi nu s-a
schimbat, deci nu au beneficiat, din teritoriile scaunului Odorhei, din cauza ungurilor
stabiliţi aici, împreună cu grupuri de populaţie de origine türk-ă, de participare la
paza graniţelor;
c. datele arheologice de asemenea dovedesc acest lucru.
Tot Ferenczi Géza scoate în evidenţă faptul că o localitate, cu foarte puţine excepţii, de
obicei este mai veche decât prima sa atestare documentară. Deci Ţinutul Sării nu s-a
dezvoltat izolat, ci în contextul scaunului Telegdy, care mai târziu a fost denumit Odorhei.
La începuturi, erau folosite ocurenţele de sare şi izvoarele sărate care au fost preluate de
la înaintaşi (dăruite, moştenite, luate cu forţa) sau au fost descoperite în acel moment. Sarea,
în calitatea sa de condiment, şi zăcământul acesteia, aveau o importanţă deosebită. Orice
mină, izvor sărat erau însemnate, se duceau lupte pentru posesia acestora, erau dăruite,
moştenite sau cucerite împreună cu teritoriul respectiv, prin bătălii sângeroase. Mai târziu se
încerca legiferarea stării de fapt, la care s-a ajuns.
4. La începutul secolului al XIII-lea bisericile au avut un rol însemnat în comercializarea
sării. Veniturile domnitorului Béla al III-lea proveneau în procent de 6,6% exclusiv din sare.
Monopolul asupra mineritului şi comercializarea sării au început de fapt în secolul al XIII-
lea. În secolele XIV şi XV regii unguri au acordat o serie de facilităţi şi dări în sare feţelor
bisericeşti şi personalităţilor lumeşti. Salina era însă rareori dăruită, astfel ajunge salina din
Turda şi ocna Sibiului, pentru o perioadă scurtă, în mâna bisericii. Nu se acorda unor
grupări etnice sau comunitare decât dreptul de exploatare al sării, excepţie făcând dreptul
atribuit ordinului cavalerilor saşi din 1224, cărora li se permitea aprovizionarea liberă cu
sare, pe timp de 8 zile, de la ocna Sibiului, dar practic salina nu a fost niciodată a lor.
Secuii stabiliţi în zonele estice ale imperiului Ungar au pus, pur şi simplu, stăpânire pe
zăcămintele de sare, ei nu au invocat nici un drept regal. Se poate presupune, logic, că secuii
au exploatat sarea şi nu au apelat la sarea regală, cu atât mai mult cu cât, mai târziu, ei au
transportat şi pe teritoriul saşilor sarea secuiască şi nu invers.
5. Apariţia sării la suprafaţă a marcat şi îndeletnicirile populaţiilor din evul mediu.
Locuitorii de la Ocna, pe lângă atribuţiile militare şi meseria de şoimar, se ocupau mai mult
cu creşterea animalelor domestice. Animalele lor aveau nevoie de sare şi aceasta era
procurată pe plan local. La început această cantitate era mică şi nu putea figura în nici un
cadastru sau evidenţă.
6. Localitatea Ocna este atestată documentar din anul 1493 (din timpul regelui Ulászló al
II-lea), când împreună cu localitatea Zetea îşi ridică vocea împotriva ştirbirii unor drepturi
ale libertăţii secuieşti. Deci la această dată avem deja o comuitate cu drepturi strămoşeşti,
legate de sare, care s-au format mai demult. Primele aşezări din Ţinutul Sării sunt amintite
din anii 1332-1337 (Corund şi Sărăţeni), dar ele sunt mult mai vechi datorită faptului că
fomarea unei localităţi este un proces de durată şi astfel este greu de presupus că localnicii
nu cunoşteau ocurenţa de sare din zonă. Ei au locuit intens zona respectivă, au cultivat
pământul, aveau grijă de animale şi îşi procurau lemnele necesare din pădure. Luând în
considerare că în trecut mobilitatea unei populaţii era mult mai mică, şi că secuii locuiau
într-un teritoriu bine delimitat, ei l-au utilizat în totalitate, cunoscându-l amănunţit. Ei
considerau dreptul la sare ca fiind una dintre libertăţile lor de bază.
Putem considera deci, că extracţia sării din Zona Ocnelor se datează ca fiind din aceeaşi
perioadă cu stabilirea secuilor în zona estică şi sud-estică a bazinului Transilvaniei. În
Ungaria timpurie salinele au catalizat formarea şi dezvoltarea unor localităţi (Turda, Dej,

38
Sic, etc), care ulterior au primit privilegii regale. În Secuime era chiar invers, nu s-au format
aşezări în imediata vecinătate a resurselor comunitare (fier, sulf şi sare), care nu erau în
posesia nici unei familii. Deci formarea relativ târzie a aşezămintelor din zona Ocnelor de
sare, nu dovedesc apariţia târzie a extracţiei sării din zonă.
Explotarea sării poate fi considerată deci mai veche, sau simultană, cu apariţia primelor
localităţi din Ţinutul Sării (Sărăţeni - 1332). Conturarea cronologică cea mai verosimilă,
pentru începuturile extracţiei sării, este mijlocul secolului al XII-lea şi începutul secolului al
XIII-lea.

B. Argumente geomorfologice

1. Dacă observăm forma actuală al Dealului Sării (“Nagyholló“) putem constata că

zonele sudice, sud-vestice şi vestice sunt „începute“, respectiv în aceste părţi se găsesc acele
amfiteatre şi doline mari, care sunt atribuite exploatărilor vechi şi eroziunii avansate. Deci
zonele de exploatare sunt localizate spre cele două Ocne (Ocna de Sus şi de Jos), iar
dimensiunile acestora sugerează o extracţie sporadică dar de lungă durată. Doline de
eroziune şi dizolvare naturală se găsesc şi în alte zone ale Dealului Sării, dar de dimensiuni
mult mai mici. Prin urmare putem afirma că exploatarea sării a fost începută pe partea sud-
vestică al zăcământului şi s-a continuat, tot în această zonă, până în perioadele de timp mai
recente (secolul XX).
2. Este remarcabil faptul că în aceste zone sud-vestice, stratele din acoperişul
zăcământului sunt cele mai subţiri (de 1 – 5m), este posibil ca în această zonă extracţia sării
de la suprafaţă să fi ajutat eroziunea şi împreună au contribuit la geomorfologia actuală al
Dealului Sării. Canionul Corundului este probabil să fi fost iniţial un şir de doline de
extracţie care s-au surpat cu timpul.
Dacă am lega imaginar partea mai mare a Dealului Sării (“Nagyholló“) cu partea mai
mică („Kisholló“), am observa că partea care lipseşte este o bucată imensă, chiar dacă luăm
în considerare şi eroziunea. Astfel cantitatea uriaşă care lipseşte din zăcământul Praid
furnizează dovezi cu privire la extracţia începută din evul mediu timpuriu, chiar din prima
fază a aşezării secuimii în zonă.

Extracţia sării din Praid în epoca Principatelor (1526-1711)

“Imaginea cuvintelor începe să se deformeze,
din chiar clipa în care ele sunt pronunţate. Ideile încrustate într-o
limbă nu pot fi exprimate decât în aceea limbă.
Este esenţa însăşi a semnificaţiei cuvântului exotic. … Traducerea
dă din colţ în colţ în prezenţa exoticului.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

A durat decade întregi până ce din regatul Ungariei s-a format statul Transilvan de sine
stătător, cu constituţia, instituţiile, forma economică, structura proprie a puterii şi prezenţa sa
pe plan internaţional. Constituţional, numele de Principatus Transylvaniae şi domnitorul
princeps, au fost stabilite prin acordul de la Speyer din 1570. Într-un mod cu totul straniu,
unele scrieri de istorie vest-europene din secolul trecut (XX), nici nu amintesc, în capitolele
referitoare la secolele XVI şi XVII, de principatul Transilvaniei, nu există urme în aceste
scrieri că ar fi existat măcar. Cancelarul Bethlen János, în prefaţa lucrării sale Rerum
Transilvanicarum, publicat în 1663, scrie: “Tu cititorule! Locuitor al Vienei, Parisului,
Madridului! Vino să locuieşti vreo 10 ani în Ardeal, ca să-ţi formezi o părere justă despre
noi!” Este uimitor cât de actual este acest îndemn, cu atât mai mult cu cât, de-a lungul
timpului am asistat neputincioşi la mai multe falsificări groteşti ale istoriei Transilvaniei.
39
 După bătălia de la Mohács în Ungaria dezmembrată viaţa economică şi comercială au
ajuns într-o situaţie deplorabilă. Relaţiile comerciale cu străinătatea s-au compromis şi s-a
micşorat interesul capitalului străin. Dintre resursele minerale aflate pe teritoriul
principatului cea mai preţioasă a fost sarea. La începutul secolului al XVI-lea vestita bancă
Fugger încearcă să închirieze Camera Regală a Sării din Transilvania, iar în bătăliile
financiare dintre anii 1528-1529 condotierul Gritti acaparează afacerile rentabile. După
moartea lui Gritti, regele Szapolyai János I. atrage oameni de afaceri din Bavaria în afacerile
cu sarea. Adminstraţia Szapolyai, suferind în aceste vremuri de sărăcia visteriei, a impus
comunităţii secuieşti impozite extraordinare.
Hans Dernschwam, delegatul principal al băncii Fugger, face o vizită salinelor din
Ardeal, în iulie 1528, în vederea inventarierii producţiei şi a condiţiilor salariaţilor. Din
jurnalul său ne putem forma o imagine asupra stării exploatărilor de sare din Transilvania.
Din păcate exploatarea de la Praid nu figurează printre salinele vizitate deoarece nu a
aparţinut Camerei Regale în aceea perioadă.
Majláth István, voievodul Transilvaniei şi comitele secuilor, a permis în anul 1536
locuitorilor scaunului Odorhei uzul şi comerţul liber al sării, chiar până în zona Sighişoara şi
Rupea, şi a poruncit ca aceste privilegii să nu fie îngrădite de nimeni. Scaunul, în
documentele latine „sedes”, în Ungaria medievală însemna un teritoriu autonom din punct de
vedere administrativ, juridic şi executiv, aparţinând secuilor, saşilor sau cumanilor.
După 1541, pentru o perioadă mai lungă, numai micii întreprinzători locali s-au chinuit
cu exploatarea ocnelor de sare. În aceste vremuri sarea din Transilvania avea o concurenţă
serioasă, cea a ocnelor de sare Wieliczka de lângă Cracovia, Polonia.
Dar, pe lângă concurenţa sării din Polonia, cel mai mare inconvenient pentru teritoriul
ungar a fost apariţia abundentelor comori aztece şi incaşe, ceea ce a micşorat în mod
considerabil rentabilitatea minelor de aur din Ardeal.
Regele Ferdinánd, când a aflat de aceste zăcăminte, a dorit şi el să profite de sarea din
Secuime (1552). Limitele geografice ale comerţului cu sare secuiască erau localităţile
Braşov, Sighişoara şi Făgăraş, dar secuii s-au întins şi mai mult, lucru care a început să
deranjeze ocnele regale. Secuii exploatau sarea în cariere şi o vindeau la un preţ mai scăzut
saşilor. Regele Ferdinánd a interzis acest comerţ, mai ales în zonele unde se vindea şi sarea
regală. În anul 1553, din ordinul lui Haller Péter (cămăraşul Principelui Transilvaniei, şi
judele de Cluj), numai localnicii au avut drept de folosinţă asupra sării de la Praid.
Acest lucru nu se putea respecta şi în 1555, comerţul cu sare era legat de permisul
judecătorului regal. Secuii s-au plâns la voievozii Transilvaniei de atunci Kendi Ferencz şi
Dobó István (faimosul apărător al cetăţii din Eger), care le vor permit comerţul, dar numai
cu ştampila judecătorului regal. Fără această ştampilă se putea confisca atât atelajul cât şi
sarea transportată.
Aşa a ajuns treptat, sub control de stat, comoara comună de până atunci a secuilor, şi în
raport cu aceasta s-a intensificat contrabanda şi furtul sării. Pericolul permanent al atacurilor
turceşti putea fi cauza toleranţei cu care secuimea, de altfel gata oricând pentru luptă, a
răbdat ştirbirea libertăţilor străvechi. Potrivit legilor din 1554, “primorii” şi căpeteniile
secuilor au primit, după modelul nobiliar, scutire de impozite, şi la fel păturile cele mai
sărace. Secuii liberi pedestraşi plăteau impozit şi ei, ceea ce, pe lângă obligaţiile milităreşti, a
constituit o povară dublă (Dieta de la Mediaş-10 iunie 1554).
Merită de menţionat că unicul principe secui al Ardealului, Siménfalvi Székely Mózes,
era şi el neguţător de sare în tinereţe. În seara zilei premergătoare bătăliei de la Sânpaul apare
vlăstarul familiei de “primipilus” secui, despre care istoricul Bethlen Farkas spune că: “la
Iernut, ţinând sabia în gură, a trecut înot Mureşul şi a tăiat în duel personal un luptător al
taberei duşmane (din oastea lui Békés Gáspár)”. Mózes, vestit prin curajul său, după anii
1580 a devenit Jupânul Camerei de sare din scaunul Odorhei. Tatăl lui Mózes, nobilul
Literati János a fost de asemenea jupânul Ocnelor de sare. Székely Mózes, în urma curajului
dovedit în lupte, a devenit unul din cei mai apreciaţi nobili din viaţa economică al
Transilvaniei, el a fost răsplătit, de însuşi principele Báthori Zsigmond, cu 10 moşii iobăgeşti
la Lueta şi cu 6 la Şimoneşti. În ceea ce priveşte acordarea acestor răsplăţi, trebuie să

40
remarcăm faptul că, deşi Mózes era jupânul Ocnelor din Ţinutul Sării, el a primit terenuri în
alte părţi, lucru care dovedeşte o putere limitată a principelui în teritoriile Secuieşti.
În Transilvania condusă de Szapolyai János, în 1556, a existat o linie vamală de comerţ
exterior bine pusă la punct. Una dintre aceste vămi de o mai mică importanţă, “Vama
trizecimală de la Zalău” indică o circulaţie vamală destul de însemnată, veniturile ei pe anul
1588 atingând 929 florini.
De-a lungul vremilor, secuimea s-a răzvrătit de mai multe ori, când şi-a simţit libertatea
ameninţată. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1562, când sub conducerea lui Gyepesi András şi
Balassi Menyhárt, căpitan al armatei transilvănene, s-au întors împotriva principelui János
Zsigmond. Jocul soartei a făcut ca răscoala să coincidă cu planurile Habsburgilor, ei vrând
să-şi extindă influenţa asupra resurselor din Transilvania. După înnăbuşirea răzvrătirii, cu
ocazia Dietei din 20 iunie 1562, la Sighişoara, principele János Zsigmond II. a forţat
aprobarea interzicerii extracţiei sării de către secui şi a pus sechestru pe ocna din Praid,
trecând-o sub jurisdicţia Camerei Regale. Potrivit “Aprobatelor” Dietei: “ocnele de sare
aflate în Secuime s-au ocupat pentru uzul Fiscului”, în anul 1562. La vizita din 1568 a
principelui, efectuată la Praid, acesta probabil că nu a fost întâmpinat cu bucurie de localnici,
tocmai datorită hotărârii amintite.
Începând din acel moment numai nobilimea a primit “sare liberă”, nici ei cu regularitate,
deoarece la 6 ianuarie 1568, nobilimea din scaunele secuieşti a depus o plângere la “Dieta
din Turda” referitor la revocarea dreptului “sării nobile”. Din această cauză, la 13 februarie
1568, principele emite ordinul din Braşov în care porunţeşte Judelui Camerei de Sare din
Praid, Literati János (literatti = cărturar), ca “primorii şi primipiluşii din scaunele secuieşti să
primească sarea fără plată pentru necesităţile caselor lor, plătind numai bani de giră şi taxă
Cameral”. Aceasta consta dintr-o ferdelă de ovăz şi dintr-un ban. (“gira” la maghiari era
echivalentul unei jumătăţi de florin). Acelaşi ordin stipulează că privilegiul nu se referă la
iobăgime şi nici la secuii liberi din scaune. Secuii puteau să-şi aprovizioneze necesarul de
sare plătind un “filer” pentru un chintal de ovăz, necesar cailor folosiţi la salină.
În ultima treime a secolului al XVI-lea circa 10% din incasările fiscale ale principatului
consta din veniturile ocnelor de sare, ceea ce corespunde sumei de 30.000 florini de aur.
Pe vremea năvălirilor turceşti din 1595, de calităţile milităreşti ale secuilor a avut nevoie
şi principele Báthori Zsigmond. El a promis secuimii, în tabăra lui de la Codlea, că le va
înapoia libertăţile străvechi şi îi va elibera pe toţi secuii deveniţi iobagi. La această
promisiune au pornit secuii şi după ce au ocupat cu forţă oraşul Giurgiu i-au împins pe turci
peste Dunăre. Truda lor s-a dovedit a fi zadarnică, fiindcă la Dieta din 13 decembrie
principele Báthori şi-a încălcat cuvântul retrăgând documentul de eliberare de la Codlea.
Principele a vrut să păstreze ocnele de sare şi minele de fier, localnicilor le-ar fi revenit doar
sulful din mina Pucioasa (Trei Scaune).
O nouă promisiune a venit din partea lui Mihai Viteazul, voievodul Ţării Româneşti, în
sensul redobândirii libertăţilor stăvechi pentru secui. Conducătorii şi nobilii secui s-au
alăturat armatei lui Báthori András, principele cardinal al Transilvaniei, comunitatea secuilor
de rând, neavând încredere în familia Báthori s-a alăturat voievodului Mihai. În data de 28
octombrie 1599 la Şelimbăr tabăra lui Báthori a pierdut bătălia, iar principele Báthori András
a încercat să se salveze trecând în Polonia, prin Ţara Secuilor. Urmăritorii secui l-au ajuns în
urmă pe muntele Naskalát şi l-au decapitat necruţător.
Prin urmare Mihai Viteazul, în calitate de guvernator al Împăratului Rudolf, a intrat
victorios în Alba Iulia. El s-a purtat cu respect deosebit cu secuii, discutând cu ei având
capul descoperit, şi şi-a onorat promisiunile făcute, restituindu-le libertăţile, şi
reglementându-le totodată obligaţiile. Acestea au fost adoptate la Dieta din anul 1599, de la
Cluj.
În 1601 Báthori Zsigmond a fost ales din nou principe al Transilvaniei şi la 31 decembrie
le-a restituit secuilor drepturile străvechi, prin diplome emise fiecărui Scaun în parte. În
aceste diplome redactate uniform se recunoaşte că nu iobăgia este potrivită secuimii ci
purtarea armelor cu vitejie şi, întărind hotărârile Dietei, a scos secuimea din starea de iobăgie
scutindu-i pe secui de orice impozit şi zecuială, doar cerându-le ca la campaniile militare să

41
participe cu armament de calitate. Báthori Zsigmond şi-a recompensat aliaţii şi susţinătorii,
de exemplu pe nobilul şi viteazul (nobilis et agilis) Szakálos Bertalan, pe care l-a eliberat şi a
trăit ca libertinus, ridicat şi la rangul de prim-secui al Ardealului.
La 7 martie 1603, la Dieta de la Cluj, a fost ales ca principe Báthori Gábor. În condiţiile
sale electorale a fost inclusă şi protejarea libertăţilor străvechi ale secuilor. Adunarea
populară secuiască din Odorhei a înaintat o propunere lui Báthori Gábor ca în locul
“impozitului de bou” să plătească după fiecare plug 1 florin şi 10 dinari, în afară de acestea,
salina din Secuime s-a oferit să ajute la construcţia bisericii romano-catolice din Alba Iulia.
Bocskai István a fost ales principele Transilvaniei la 21 februarie 1605, la Dieta din
Miercurea Nirajului, cu condiţia ca să păstreze drepturile de libertate secuieşti şi să numească
oficiali locali. Bocskai, care a condus secuii la victorie în bătălia de la Giurgiu (pe vremea lui
Báthori Zsigmond), a fost sprijinit de la început de secui şi a fost ales “Comes al Secuilor” la
Cristuru Secuiesc. Tot atunci secuii i-au solicitat să păstreze vechea lor libertate, să nu se
recurgă la răzbunare pentru evenimentele vremurilor tulburi, iar în Ţinutul Secuilor să nu
aducă armată şi nobilime străină şi, în legătură cu toate acestea, să depună şi un jurământ de
credinţă. Bocskai a fost de acord cu aceste condiţii, dar şi el a pretins de la secui să jure
credinţă patriei şi principelui. Cu această ocazie l-a numit pe Petki János în funcţia de Prim-
căpitan al Secuilor. În raportul dietei din 9 martie 1606, la punctul IV, principele Bocskai
István a solicitat, din partea secuimii, 2000 de pedestraşi şi 2000 de călăreţi, dar dând dovadă
de înţelepciune nu a menţionat sarea sau “impozitul de bou”. De pe vremea domniei lui au
rămas câteva hotărâri importante, respectiv scrisoarea din 30 octombrie 1608, cu referire la
ocna de sare, în care este specificat că nu s-a ocupat nimic în afară de ce s-a ocupat anterior
şi că sarea “se taie” pe bani.
La 20 octombrie 1613, Dieta de la Cluj l-a ales principe pe marele Bethlen Gábor. Lui
Bethlen i s-au fixat condiţii electorale foarte detailate, cerându-i-se să păstreze libertatea
cultelor, să asculte de “poarta luminoasă” a turcilor, să aibă sfetnici din toate cele trei naţiuni
recunoscute din aceea vreme (maghiară, secuiască şi săsească), să menţină privilegiile
nobilimii şi ale secuilor şi să recâştige bunurile pierdute ale visteriei. Oraşele erau obligate
ca, în vremuri primejdioase, să-i adăpostească pe nobili şi pe secui. Cu această ocazie a fost
reînnoită “Uniunea celor trei Naţiuni”. Între rezoluţiile dietei regăsim articolul care
garantează “sarea liberă” a secuilor: “Domnilor noştrii secui şi neamurilor lor să li se dea de
la ocnă, sare suficientă pentru necesităţile caselor lor”. De asemenea a fost stipulat în
document ca să nu fie arendate minele, ocnele, vamele treizecimale, secuii să nu fie obligaţi
să plătească tributuri: la “dijma de oaie”, de “burduf” şi “caşcaval”. Prima acţiune a lui
Bethlen Gábor, care era de origine secui din partea mamei, şi a rămas orfan de mic, fiind
crescut în Castelul Lăzarea (lb. maghiară: Szárhegyi “Lázár kastély”), a fost eliberarea
prizonierilor capturaţi de trupele otomane, printre care mai multe mii de secui.
Bethlen a întărit documentul de atribuire a 50 forinţi din ocna Praid, pentru Bolgárfalvi
Lippai András, eliberat iniţial de principele Báthori Gábor. În anul 1614, lui Buzaházi Dersi
János i s-au atribuit pe viaţă, din venitul ocnei de sare, 100 de forinţi.
După cum reiese din recensământul militar efectuat în anul 1627, pe baza ordinului
principelui Bethlen Gábor, pentru serviciul la ocnă sau ca şoimari, secuii puteau primi scutire
de la obligaţiile militare.
În timpul domniei sale el a făurit din Transilvania o ţară puternică, “o împărăţie de vis”,
i-a ocrotit hotarele, i-a dezvoltat economia, comerţul şi nu în ultimul rând cultura. Din toate
punctele de vedere, Bethlen Gábor a fost cel mai mare principe al acestei provincii, bătute
crunt de soartă.
Sarea ardelenească nu a fost numai obiect de vânzare, ci ea a constituit şi un mijloc de
plată, chiar şi de cadou. De exemplu în anul 1621 Bethlen István a trimis lui Iusup, paşa de
la Timişoara, 500 bucăţi de sare. Chiar şi sultanul otoman beneficia din vama sării
transportate din Ardeal.
Principele Rákóczi György I. a menţinut cu succes puterea şi respectul dobândit pentru
Ardeal, de către Bethlen Gábor. Încă din momentul alegerii sale (la 2 decembrie 1630), el a
încercat să câştige încrederea secuilor, în acest scop a abrogat “dreptul regal de moştenire”

42
(averea celui dispărut, fără moştenitor direct, îi revenea domnitorului), acesta fiind în vigoare
încă din anul 1562. Secuimea a răsplătit bunăvoinţa principelui prin menţinerea pazei
hotarelor ţării şi a fost gata oricând să înarmeze 11.000 de oşteni. Totuşi nu s-a revenit la
situaţia de dinainte de 1562, nu a fost rezolvată problema dreptului la “sare gratuită”. Un
ordin emis în anul 1633, precum şi legea din 1640, sugerează greutăţile suportate de secui
din cauza obligaţiilor şi abuzurilor sporite. A fost interzisă deschiderea ocnelor noi, şi dreptul
de a face comerţ cu sarea primită (“sarea nobilă”). Aceste dispoziţii devin şi mai supărătoare
când, în anul 1637, proprietarii sunt făcuţi responsabili pentru faptele iobagilor lor, şi dacă
cineva era prins cu sare “în taină”, atunci vitele trebuiau imediat confiscate.
Un alt fragment de document, determinat de Jakab Elek şi dr. Szádeczky Lajos ca fiind o
hotărâre judecătorească din anul 1635-1636, relevă în punctul nr. 5 ca sarea să se elibereze
conform libertăţilor vechi: pentru un ban un bulgăre de sare.
Principele Rákóczi György I. a avut grijă şi de ocna din Praid. În scrisoarea adresată
către consilierul său Tholdalagi Mihály, şeful tribunalului din Odorheiu-Secuiesc, el
menţionează că ocna ar trebui curăţată, dat fiind faptul că ar fi început să se surpe.
Din aceste vremuri (1645) s-a păstrat şi un poem, “Laudes Salis” (laudă adusă sării) scris
de către Szentmártoni Bodó János pe baza unor impresii personale şi dedicat lui Thuri
Mihály, şeful ocnei din Turda. În acest poem este evocată bogăţia în sare a Ardealului şi se
aminteşte şi ocna din Praid. Poemul este scris într-o maghiară arhaică şi este foarte dificil de
tradus, de aceea redăm numai o singură strofă (cea referitoare la sarea din Praid):

“În Ardeal găsim în multe locuri sare,

există la Cojocna şi Turda în cantitate mare,
la Dej, Sic şi Ocna Sibiului e spornică tare,
lângă cetatea Gurghiului, la Praid şi Ocna de Jos e mormane.”

Rákóczi György al II-lea a preluat de la tatăl său o ţară bine organizată, cu autoritate şi
echilibru economic, ţinând cont de circumstanţele epocii respective. El a menţinut aceste
deziderate, ba chiar le-a şi înbogăţit.
În 1648, secuii liberi ai provinciei s-au plâns lui Rákózci György al II-lea din cauza
nerespectării privilegiilor referitoare la scutirea de impozite şi la condiţiile de înrolare.
Problema a fost rezolvată la Dieta din 1651 când iobagilor şi secuilor liberi li s-a restituit
“sarea gratuită”, însă s-a reglementat strict consumul de sare al celorlalţi (numai pentru
necesităţile casei şi în schimbul unei “taxe”).
Simţul corectitudinii lui Rákóczi György al II-lea faţă de secui este reflectată de mai
multe dispoziţii date de principe. Una dintre acestea reflectă dorinţa domnitorului de a
acorda sare ordinului “dărăbanţilor” (pedestraşii secui vechi), dar şi ei erau obligaţi să
plătească ca şi alţii, “un ban pe o bucată”.
Următorul principe, Rákóczi Ferenc I, a distrus însă Transilvania înfloritoare, cu domnia
lui nechibzuită. În urma campaniei militare poloneze din anii 1656-1657, nereuşite, el însuşi
a scăpat cu mare greutate, grosul armatei sale cu foarte mulţi secui, împreună cu
conducătorul or Béldi Pál, fiind capturată de tătari.
În acel moment s-a pus în mişcare deosebita solidaritate secuiască, cei de acasă şi-au
asumat răspunderea pentru răscumpărarea prizonierilor. În această acţiune o participare
însemnată au avut şi “şuvagăii” şi paznicii de sare de la Praid. Conducătorii mai avuţi au
plătit 55 taleri, cei cu avere mai mică 35 taleri, conducătorii mai săraci, “căpeteniile,
dărăbanţii, şoimarii, şuvagăii” şi paznicii salinei, un taler după un plug, un taler jumate după
două pluguri, un florin (jumătate de taler) după jumătate de plug. Chiar şi cei care nu
posedau animale de muncă au plătit câte patru sau şase taleri, fiecare.
După 1661 turcii ar fi dorit să pună mâna pe ocnele de sare din Ardeal, dar guvernarea
lui Apafi Mihály a apărat cu succes porturile sării de atacurile otomane. Astfel, din veniturile
de pe urma ocnelor s-au asigurat impozitele care trebuiau plătite Porţii, domnitorul asigurând
din acest punct de vedere independenţa Transilvaniei. Căpitanii erau numiţi de el, iar la
conducerea scaunelor secuieşti aşeza adepţii lui. Mulţi secui, neputând îndeplini serviciile
militare, lucrau în saline, ori se angajau ca transportatori de sare. Dreptul folosirii “sării
43
libere” l-au recâştigat însă numai satele din apropierea salinei (deci din zona Ţinutului Sării).
Se poate menţiona că, în aceste timpuri, secuii şi-au păstrat autoguvernarea şi rânduielile
vechi ale comunităţii lor.
Încă din 1567 pentru posesia salinei din Praid concurau localităţile Praid şi Ocna de Jos.
La Dieta din anul 1585 ocna este reprezentată de Praid, iar pe lista de biruri a lui Apafi
Mihály, datată din anii 1594 şi 1662, figurează ca proprietar Ocna de Jos. În anul 1673
principele Apafi Mihály a permis şuvagăilor de la Ocna de Jos, ca după tăierea “sării de
casă”, necesare pentru fisc, pot să taie şi pentru uzul propriu.
Între anii 1660-80 cantitatea de sare extrasă creşte de trei ori, se dezvoltă ramuri
industriale ca: prelucrarea fierului, producerea frânghiilor, fabricarea mijloacelor de
iluminat, industria pielăriei şi cea a lemnului, deci cele necesare la extragerea şi la
transportul sării. De exemplu instalaţiile hidrotehnice ale vremii şi fabricile prelucrătoare de
fier de la Mădăraş-Ciuc erau de o înaltă tehnicitate. O parte a minelor de fier şi a furnalelor
era în arenda statului, restul era contractată de nobilime. Deşi minele de aur tindeau spre
epuizare, din producţia lor încă se mai puteau acoperi totuşi necesităţile monetăriilor.
În acele timpuri în Ardeal se fabrica totul, de la ghiulele până la cuiele de potcoavă, de la
monede de aur până la instalaţiile tehnologice cele mai sofisticate. Să nu uităm că secolul al
XVII-lea este şi epoca de aur a tipografiei, tot în această perioadă de timp în secuime au
funcţionat mai multe sute de gatere. Întreprinzătorii acestei epoci erau totodată şi
personalităţi marcante ale vieţiii politice: Apor István, Teleki Mihály, Bethlen Miklós.
Primul sfetnic, Teleki Mihály, şi-a sporit avuţia din desfacerea sării, a vinului şi din comerţul
cailor. “Compania Grecească din Braşov” (ca mijlocitor al “Asociaţiei Engleze Levantine”)
îl avea ca jude pe Páter János, unul din cei mai îndrăzneţi oameni de afaceri ai vremii, şi
care, în anul 1674, căştigă dreptul de vânzare a unei părţi din cantitatea de sare exploatată.
Stăpânirea Habsburgică, a frânat din păcate, ritmul de dezvoltare economică a
Ardealului. Au oprit extracţia mercurului din minele de la Zlatna, iar pentru comercializarea
sării a primit prioritate aristocraţia Curţii Împărăteşti. Acestea, din anul 1701, devin
monopoluri ale Camerei Imperiale. Dreptul exclusiv pentru comerţul sării a revenit societăţii
comerciale “Palatino Transsylvanica Societas”, care funcţiona sub numele lui Eszterházy Pál
şi cu capitalul financiar a lui Oppenheimer Sámuel.
În acel timp (1701) s-au preluat de către Habsburgi şi salinele principelui Apafi Mihály
al II-lea (el fiind internat la Viena). Suedezii apreciau foarte mult minele de cupru din
Ardeal. Când, la finele secolului al XVIII-lea, Habsburgii recurg la împrumuturi de stat de la
englezi şi polonezi, ei girează pentru ele cu minele de cupru şi de mercur din Transilvania.
Preţul la sare creşte de la 1 forint la 5, este paralizată până şi comercializarea locală a
bulgărilor de sare.
Dispoziţiile vamale din anul 1702 au izolat ţara de piaţa sa tradiţională, târgurile s-au
golit, ramuri întregi ale industriei s-au oprit. Începând cu anul 1690, oficialităţile austriece au
avut o evidenţă exactă despre extragerea sării, din două în două săptămâni controlau
veniturile şi cheltuielile efectuate. Comerţul sării din scaunul Odorhei a continuat şi în anul
1701, sarea din Secuime a ajuns până la Sighişoara, Rupea şi comunele din partea nordică a
judeţului Alba. În 1702, pe timpul vistierului Apor István, scaunul Odorhei plătea o chirie
relativ mică pentru utilizarea ocnei din Praid.
“Sarea gratuită”, un vechi drept al secuimii, a fost redat celor îndreptăţiţi pentru o
perioadă scurtă (1702-1704), doar în timpul luptelor pentru libertate, conduse de Rákóczi
Ferenc al II-lea, însă după eşecul acestora Viena a acaparat din nou aceste bogăţii minerale.
Rákoczi Ferenc al II-lea încearcă ameliorarea momentană a lipsei de bani în Ardeal cu o
monedă provizorie, aşa zisul “libertas de cupru”, dar pentru relansarea comerţului nu a mai
avut timp. A fost nevoit, în ciuda privilegiilor nobilimii ,să supună şi această clasă favorizată
platei de impozit”. De această impozitare erau scutite numai familiile acelora care erau sub
arme (Hotărârile dietei de la Ónod, 1707).
În 26 iunie 1703 patru dintre scaunele Secuieşti: Trei Scaune, Odorhei, Ciuc şi Mureş au
luat în arendă ocna din Praid, plătind anual suma de 2700 forinţi maghiari, ceea ce practic
însemna că toţi secuii puteau folosi liber sarea de aici. În aceste timpuri, printre

44
transportatorii şi comercianţii de sare, conform scrisorilor de trăsură, găsim şi turci, deci
mahomedani.
La începutul anilor 1708, impozitele îngreunau mult scaunul Odorhei, au fost impuse
taxe neobişnuite, încât s-au înaintat mai multe plângeri către Guvern. “Decretul Gubernial”,
din 28 februarie 1708, a dispus ca îndatoririle iobagilor să se extindă şi la angajaţii salinei,
astfel minerii de la salină ajung în condiţii cu mult mai grele. Mulţi dintre suvagăi au fugit,
scaunul Odorhei cerea ca impozitarea lor să fie la fel cu cea a iobagilor.
Sarea din Ardeal era transportată spre nord-vest, în Polonia şi Olanda, spre vest la
Belgrad (“Nándorfehérvár”), Veneţia şi Raguza, şi spre sud-vest în Imperiul Otoman şi în
“Valahia” (România medievală). Drumurile comerciale existente în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea dovedesc valoarea de atunci a sării pe lângă alte mărfuri de schimb, ca
lemnul, mercurul şi postavul.
Majoritatea sării din Praid lua drumul Munteniei, prin pasul Bran, şi prin trecătorile
Predeal şi Oituz. Spre sfârşitul secolului, salinele Ardealului aflate în exploatare erau
următoarele: Ocna Şugatag, Ocna Dej, Sic, Ocna Turda, Ocna Mureş, Coştiui, Ocna Sibiului
şi Praid.

Exploatarea sării în timpul dominaţiei Habsburgice (1711-1867)

“Formulările întortocheate ale legalităţii
s-au dezvoltat în jurul nevoii de a ne ascunde
nouă înşine violenţa pe care o plănuim
împotriva altora. Între faptul de a-i lua unui om
o oră din viaţă şi acela de a-i lua viaţa,
nu e decît o deosebire de nuanţă.“
Frank Herbert: Messia Dunei

La sfârşitul secolului al XVII-lea, după izgonirea turcilor, Transilvania trece sub

dominaţia Monarhiei Habsburgice, iar documentul care o sfinţeşte, “Diploma Leopoldiană”,
este datată din 4 decembrie 1691. Documentul amintit conferă Ardealului, în nord judeţele
Maramureş şi Sălaj, în apus Satu-Mare, Bihorul şi Aradul, precum şi teritoriile eliberate de
sub dominaţia otomană, respectiv ţinuturile Caransebeşului, Lugojului şi Orşovei (având
denumirea comună: “Partiumul”).
După 1714, visteria Imperială (“aerarium”) pune mâna din nou pe producţia de sare,
preţul sării crescând la 4 penghei 60 forinţi vienezi/quintalul, iar din cauza acestui preţ sarea
era importată, în mod paradoxal prin contrabandă, din “Valahia” (Ţara Românească).
În anul 1714 Salina Praid a fost arendată din nou de secuime, dar situaţia economică nu
s-a ameliorat prea mult. În mai 1715, Naţiunea Secuiască înaintează o cerere către Guvern,
conţinând 31 de puncte, în care cer predarea iobagilor care s-au refugiat la ocna de sare şi
este contestată şi vama sării din Braşov. La începutul anului 1719 cei din scaunul Ciucului s-
au plâns împotriva celor din Scaunul Odorhei că uzează de un monopol nelegitim în ceea ce
priveşte comerţul cu sare.
Conform unei statistici rămase din anul 1721, în Scaunul Odorhei au fost luaţi în
evidenţă, din totalul de 5492 familii înregistrate, 103 şuvagăi şi 4 văduve de şuvagăi. Acest
număr era însă variabil, în 1794 nu s-au înregistrat meseriaşi şuvagăi plătitori de taxe, iar în
1808 au notat 55 de şuvagăi impozabili.
Importanţa sării era foarte mare în acele vremuri, mai ales din punctul de vedere al
comerţului, dovedită de faptul că în jurul anilor 1725, mai toate satele din Zona Ocnelor de
Sare trăiau de pe urma acestui comerţ.
Adminisratorul Gruber Ferenc, în scrisoarea sa datată din 25 ianuarie 1725, observă că la
Ocna de Jos, Praid, Atia, Corund, Păuleni şi Şiclod, localnicii, deşi nu aparţin nobilimii, nu
pot fi lipsiţi de sare, căci “de când îi lumea, o folosesc”. Dar şi “căruţaşii” (transportatorii) de
aici, aveau voie să-şi comercializeze sarea numai în Scaunele Secuieşti, în afară de ţinuturile
Mureşului, Târnavelor şi în zona Turda.

45
 Lipsa de sare figurează ca un punct aparte într-o “Plângere” datată din anul 1727: “vitele
şi oile noastre încep să cadă, oamenii au aceiaşi soartă, fiindcă hrana lor e fără sare, de multe
ori ei gătesc cu moarea de varză. Sărăcimea nu poate permite să-şi procure sarea din Braşov,
căci nu are nici paralele, nici grânele necesare”. În continuare ei solicită aprobarea deplasării
lor la Praid (această rută a fost interzisă din cauza epidemiei de ciumă dintre anii 1717-
1719). Din direcţia localităţii Gheorgheni se putea face această rută, căci molima a încetat
acolo. Din cauza unei astfel de sărăcii crunte, o parte dintre săraci şi-a căutat drumul spre
cele două ţări Româneşti şi spre Ungaria.
“Sare gratuită” se acorda numai Praidului, Ocnei de Sus şi Ocnei de Jos, Ilieşilor şi
Sovatei, într-o cantitate de 2.000 q (1quintal vienez = 56 kg), conform dispoziţiei date de
Maria Tereza. În acele timpuri “de multe ori se găteşte fără sare” în secuime.
Integrarea Ardealului în Imperiul Habsburgic a adus un fel de siguranţă. Conducerea
centrală, sesizând că industria fierului din Ardeal nu îngrădeşte posibilităţile industriei din
Ştiria (Austria), s-a apucat s-o dezvolte. Mai ales după anii 1750 Habsburgii încep să-şi
întoarcă privirile spre Ardeal - Imperiul pierduse Silezia - căci i-au crescut datoriile de stat şi
avea nevoie de noi surse minerale. În acest timp la Praid se lucra numai în cariere de
suprafaţă, în aşa numitele “abataje cu urme”.
În urma unei cereri înaintate în anul 1750, în care se făcea referire la pământurile
neproductive din zona Odorheiului, la catastrofele naturale (pierderile de recoltă din cauza
grindinei) au reuşit să obţină includerea şuvagăilor de la Praid în categoria celor care plăteau
impozite reduse.
Până la mijlocul secolului al XVIII-lea secuii puteau face rost de sare relativ ieftin, cei
din Sovata şi împrejurimi extrăgeau sarea din masivul mai greu accesibil de la Sovata. În
1762 visteria Imperială a închis complet exploatarea din Sovata şi a întărit paza. Paznicii de
sare erau de regulă localnici.
Arhivele mărturisesc că la Praid munceau nu numai localnici, în sens strict, dar şi
angajaţi din aşezările învecinate, lucrând mai ales în lunile de vară. Ocnele de la suprafaţă
aveau o adâncime maximă de 4-5 stânjeni, extragerea şi transportul sării fiind foarte grele.
Dar extracţia sării de la suprafaţă, în cariere, nu aparţinea încă unui sistem organizat de
exploatare.
Prima ocnă subterană din Praid datează din anul 1762 şi este localizată în partea de sud-
vest a dealului numit “Sóhát” (Spatele Sării). Ea a fost deschisă sub îndrumarea inginerului
de mină austriac Johann Frendl, trecându-se la formarea sălii în formă de clopot (după
localnici: formă “de căciulă”), numită Iosif (lb. maghiară: “József”) după numele împăratului
Iosif al II-lea. “Botezul” era urmarea vizitei lui Iosif al II-lea făcută la Praid în 1784. Aşa
începea şi la Praid exploatarea subterană (la Coştiui acesta debutănd încă din secolul al XII-
lea), dar Fichtel, în anul 1765, văzuse aici şi exploatări de suprafaţă. Exploatarea sistematică
începe de fapt abia în anul 1787, când salina Praid trece în proprietatea Trezoriei austriece.
Pentru procurarea lemnului de mină necesar, cei din Praid s-au adresat, într-o scrisoare
din 1801, conducătorilor Scaunului Mureş: “Comunităţile, satele din Sovata şi Sărăţeni să-şi
poată cumpăra grinzi, respectiv stejari pentru noua ocnă, din forţe proprii, la un preţ
acceptabil…” N-au reuşit să-şi procure lemnul dorit, dar s-a început totuşi excavarea
camerelor de exploatare, iar în anul 1816 producţia de sare se desfăşura din plin.
Deoarece prin anii 1800 rezervele din mina Iosif (József) erau în curs de epuizare, la sud-
est de acestea, la o distanţă de 140 m, în anul 1809 s-a deschis o altă ocnă, denumită “Ocna
Nouă”, care a avut însă o existenţă scurtă. În al doilea deceniu al funcţionării sale, în ocnă se
impunea oprirea înfiltraţiilor de ape, ceea ce presupunea amenajări serioase. S-a trecut la
astuparea fisurilor prin care intrase apa din pârâul Corund cu lut în amestec cu unsoare de
peşte. Folosit cu succes şi la Ocna Mureş acest amestec promitea rezultate bune, dar aici
lucrările nu au avut efectul scontat. Această mină Nouă a fost inundată în totalitate în
perioada inundaţiilor din primăvara anului 1811. De fapt au fost realizate doar două puţuri,
unul pentru acces persoane şi celălalt pentru extracţia utilului, precum şi galeria de cap dintre
cele două puţuri.

46
 Din anul 1840 începe explorarea propriu-zisă a zăcământului de sare, printr-o galerie de
coastă, orizontală (intrarea se vede şi astăzi lângă mina Iosif). Din aceasta s-au deschis
galerii laterale, ramurile înaintând în două direcţii opuse. Pe ramura din stânga, la 60m, s-a
deschis o cameră mai mică, denumită “Sáros” (galeria noroioasă), lungimea definitivă a
acesteia fiind de 50m. Din cauza înfiltrărilor abundente de apă, lucrările au fost abandonate.
O altă galerie orizontală, scurtă (denumită mina “Varga”), în vecinătatea celei descrise mai
sus, avea rolul de asecare şi dirijare a apei, acesta a fost întreţinut sistematic de-a lungul
timpului şi parţial funcţionează şi în zilele noastre.
Producţia salinei din Praid, între anii 1839 şi 1848, a fost în total de 299.680 quintale, iar
în perioada 1850-1859 a crescut la 861.704 quintale.
De Gerando, în cartea sa, scrisă în limba franceză, întitulată Ţara Ardealului şi locuitorii
săi (1844), consemnează faptul că “la o mamă cu mulţi copii s-a găsit un drob de sare, pentru
care a fost închisă pentru o noapte întreagă”. Sarea însemna deci nu numai folos ci şi multă
suferinţă. Tot din acest an, 1844, avem date precise despre locuitorii Scaunului Odorhei,
astfel în 130 de localităţi au fost luate în evidenţă 82.683 persoane, din care în zona Praid
106 persoane nobile cu avuţie. Tot din această perioadă se cunosc târgurile organizate la
Odorhei, dintre care cel mai vestit a fost târgul din ziua lui „Ferencz” (Francisc) la care
participau negustori din Cehia şi Polonia. La Praid se ţineau două târguri, care nu erau atât
de populare, dar unde se putea procura sare bulgări. Localnicii vindeau bulgări de jumate de
quintal şi mai mici, iar aceştia erau transportaţi de căruţaşi, la Odorhei şi se vindeau secuilor
din Ciuc şi Trei Scaune.
Înaintea revoluţiei din anul 1848 se practica intens contrabanda cu sare, secuii din Ciuc
făcând-o în mod deschis, transportând sarea din sat în sat şi vânzând-o la jumătate de preţ.
Din această cauză ocna din Praid nu putea desface numai 25.000q pe an.
În timpul revoluţiei, la Dieta din anul 1848 s-a pus problema preţului exagerat al sării,
ridicată de deputatul Berde Mózes. Acesta a menţionat că jumătate de Ardeal trăieşte cu sare
procurată prin contrabandă din Moldova. Acest lucru cauzează mari lipsuri în veniturile
publice şi totodată susţine sistemul de contrabandă (cât de actuală este problema!) Sarea din
Moldova, transportată până în zona Târnavelor, costa cinci forinţi şi Berde Mózes propune
ca secuii să poată cumpăra sarea de la Praid tot cu acest preţ. Sarea măruntă era pe atunci
aruncată în apă, fiind considerat neutilizabilă, iar deputatul cere interzicerea acestui lucru,
fiind „nepatriotic” după părerea lui. La discuţii a participat şi deputatul Szász Károly, după
care s-a votat „Legea preţului sării şi a izvoarelor sărate”. În lege a fost stipulat: preţul sării
se va menţine stabil, ba chiar se va reduce după posibilităţi, iar izvoarele sărate pot fi
utilizate liber de oricine, de asemenea a fost interzisă aruncarea sării mărunte. În acele
vremuri salariul directorilor de la saline a fost destul de redus, astfel directorul de la Ocna
Mureş câştiga pe an 1000 de forinţi-penghei, cel de la Dej 800, de la Cojocna, Praid şi Ocna
Sibiului 700, iar cel de la Ocna Turda 650 de forinţi-penghei. Jupânul portului fluviatil de la
Ocna Mureş lua 700, iar cel de la Solymoş 600 forinţi-penghei.
După înfrângerea revoluţiei, salina din Praid a rămas tot în mâna visteriei statului, iar cu
un ordin datat 28 noiembrie 1849 se interzice comerţul sării în Secuime. După revoluţie,
producţia ocnelor de sare a crescut la 90.000q pe an, punându-se capăt contrabandei. Dar
preţul ridicat al sării (quintalul costa 4 penghei şi 60 de crăiţari), o făcea practic inaccesibilă
pentru majoritatea populaţiei. Satele învecinate eliberau totuşi sarea gratuit, populaţia din
Praid, cele două Ocne, Sovata şi Ilieşi primeau 2000 de quintale vieneze pe an (1quintal
vienez = 56 kg). Sarea adusă din Moldova (probabil de la Târgu Ocna) era mai ieftină,
contrabanda a scăzut foarte mult după revoluţie, dar totuşi potecile de contrabandă se mai
utilizau, mai ales de către locuitorii Ciucului. Contrabanda pricinuia pierderi însemnate
căruţaşilor din Sovata şi Corund.
Producţia de sare a crescut între anii 1848 şi 1867, dar era totuşi redusă după închiderea
definitivă a minei din Cojocna şi reducerea producţiei salinelor din Ocna Sibiului şi Praid.
După închiderea salinei din Cojocna, în Ardeal erau ţinute sub exploatare cinci saline, dintre
care Ocna Mureş era cea mai „tânără”, dar, datorită mărimii zăcământului şi a localizării sale
favorabile din punctul de vedere al transportului, a devenit cea mai importantă salină.

47
Producţia Ocnei Mureş era de 452.000 quintale, cât a celorlalte patru saline laolaltă, dar,
raportată la bogăţia în sare a Ardealului, producţia s-a situat de fapt la un nivel scăzut.
Reclamaţiile comunităţilor şuvagăilor (a tăietorilor de sare) erau la ordinea zilei deoarece
privilegiile lor au încetat iar oficialităţile i-au supus la biruri de care erau scutiţi înainte. În
31 octombrie 1849 au loc acţiuni de revendicare, care se extind, de la Cojocna, în toată
Transilvania (Ocna Dej - 26 ianuarie 1850, Ocna Mureş - martie, Turda - iunie).
Nici şuvagăii de la Praid nu au stat de-o parte. Ei şi-au revendicat privilegiile anterioare
şi o leafă de 3 craiţări pe bloc de sare. Încetarea lucrărilor s-a făcut în momentul când
producţia se cerea a fi maximă şi fiecare oră pierdută conta enorm pentru Trezorerie. Ca
urmare, minerilor li s-au satisfăcut revendicările, dar cei 14 conducători ai grevei au fost
concediaţi. Ei au fost înlocuiţi cu angajaţi noi, voluntari, însă aceştia au declarat la fel, că nu
reiau activitatea până ce nu li se asigură toate drepturile ca tăietori de sare. Conducerea
salinei se afla într-o situaţie delicată, cererea de sare intensificându-se în aceea perioadă
(numai în octombrie s-au vândut 7.280q). De aceea solicită oficialităţilor aprobare pentru
satisfacerea revendicărilor în mod urgent “în caz contrar ajungând la încetarea extragerii şi
vânzării”. În anul 1851 şuvagăii din salina Cojocna încep iar greva, revendicarea lor
principală fiind mărirea salariilor. Condiţiile lor de trai nu s-au ameliorat nici în anii
următori, de aceea grevele lor se ţin lanţ, între anii 1854-56, la Ocna Mureş, Turda şi Praid
au avut loc 10 greve. În anii 1860 sunt la fel de multe mişcări ale angajaţilor de la saline,
însă conducerea acestora nu se arată a fi sensibilă la revendicări.
În aprilie 1864 personalul tehnic al salinelor se uneşte într-o acţiune comună, de mari
proporţii, ca să oblige trezoria austriacă la plata salariilor. Ministerul Finanţelor Austriece nu
dă atenţia cuvenită memoriului şi îl trimite la “Direcţiunea de Mine, Silvică şi de Exploatare
a sării din Cluj”. Aceasta a recunoscut că revendicările lucrătorilor sunt întemeiate, că
situaţia lor este regretabilă, însă tot nu le-a mărit salariile.
Un episod interesant este vizita marelui scriitor maghiar Jókai Mór la salina din Praid, la
20 mai 1853, în urma căreia descrie într-un mod deosebit de sugestiv peisajul munţilor de
sare şi extracţia sării cu pene de lemn din mina Iosif. El consideră sarea ca fiind un „minereu
preţios” şi „singurul mineral care este comestibil”.
În anul 1864, paralel cu axul principal al ocnei Iosif („József”), s-a deschis mina Paralela
(“Párhuzamos”). În acelaşi timp a avut loc şi lărgirea camerei Ferdinand (“Nándor”). În mina
Ferdinand trebuie menţionată o porţiune rămasă în consolă şi neexploatată, aşa zisa
„zburătoarea”, care până la urmă s-a prăbuşit datorită unei fisuri apărute la contactul părţii
abandonate cu peretele camerei (la data de 17 mai 1995).
În acele timpuri, secuii, saşii şi o parte a locuitorilor de pe cursul superior al Mureşului
îşi procurau sarea de la Praid, iar după istoricul Orbán Balázs “deşi secuiul în multe localităţi
îşi sapă pivniţa în sare, şi turmele sale pasc pe tăpşan de sare, e nevoit să facă un drum de
mai multe zile ca să-şi procure sarea necesară”. De aici provine zicala paradoxală că:
„secuiul, stând pe munţii săi de sare, mănâncă pâine nesărată.”
În anul 1867 producţia de sare a Ardealului a fost de 932.000 q, ceea ce reprezenta
46,6% din producţia totală a Monarhiei şi a fost depăşită doar de producţia de sare a
Poloniei. La nivel European, cu producţia anilor 1860, Transilvania se situa pe locul nouă
(!).

Extracţia sării în perioada dualismului Austro-Ungar (1867-1918)

„Să nu te întovărăşeşti niciodată cu cineva, alături de care
n-ai vrea să mori.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

„Dincolo de un punct critic dintr-un spaţiu finit, libertatea

descreşte proporţional cu creşterea numărului... În ceea ce
îi priveşte pe oameni, întrebarea este nu câţi pot supravieţui în cadrul
sistemului, ci ce fel de existenţă
va fi posibilă pentru cei ce vor supravieţui.”

48
 Frank Herbert: Dune

Iniţial Transilvania era printre provinciile cele mai defavorizate ale Monarhiei. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea baza industriei rămâne în continuare mineritul. Jumătate din
cantitatea de sare extrasă provenea din Ardeal, iar veniturile de pe urma acesteia formau
principala sursă a trezoreriei. Minele de aur, deşi cu o capacitate scăzută, reprezentau totuşi
două treimi din venitul trezorial, raportat la întregul teritoriu al Imperiului. Extragerea de
cărbune se impune lent, apoi creşte simţitor, şi în anul 1880 Valea Jiului produce la 200.000
tone pe an.
În Ţara Secuilor, mina Căpeni îşi începe activitatea în anul 1872. Se dezvoltă şi industria
chimică, cu influenţă directă asupra mineritului sării. În anul 1894 se construiesc, mai întâi la
Ocna de Mureş, apoi la Turda, fabricile de produse sodice, care folosesc ca materie primă
saramura. În Ardeal, depozitele de gaz metan sunt descoperite în cursul anului 1909, iar în
anul 1918 funcţionează deja 38 sonde de gaz.
În anul 1896, la aniversarea unui mileniu de minerit maghiar, “Regiunea Minieră Ocna
Mureş” era formată din salinele: Ocna Mureş, Ocna Dej, Praid, Ocna Sibiu şi Ocna Turda.
Pe lângă ele mai funcţionau salinele Ocna Şugatag şi Coştiui.
În acest an salina din Praid dispunea de terenuri în suprafaţă de 58 acrii, a întreţinut
biserica şi parohia catolică şi avea în proprietate două apeducte precum şi “dreptul de apă”
pentru pârâul Corund şi râul Târnava Mică. Tot salina avea în grijă şi drumul de 2,3 km
lungime, care lega incinta minei cu drumul comunal, precum şi linia telefonică. Clădirile
care au aparţinut minei (15 clădiri industriale şi 17 locuinţe) erau toate întabulate, cu dreptul
de proprietate stabilit. În această perioadă cantitatea de sare care se vindea într-un an se
extrăgea în cinci luni, în restul timpului angajaţii se ocupau de propriile gospodării.
Odată cu construirea reţelei de căi ferate din estul Ungariei, în anul 1872 încetează
transportul costisitor al sării pe calea apei. În anul 1899 se dă în funcţiune linia de cale ferată
de pe valea Târnavei Mici, dar numai până la Sărăţeni (la 12 km de Praid). Acest fapt
schimbă şi perspectivele de transport ale sării de la Praid.
În anul 1873 părea că producţia din mina Paralela, va asigura pe termen lung necesităţile
de sare, dar şi din motive economice şi conform unor dispoziţii venite de “sus”, s-a renunţat
la continuarea lucrărilor de prospectare. Ideea înfiinţării unei mine de rezervă a prins din nou
contur în anul 1898 şi s-a hotărât deschiderea unei galerii de cercetare în partea nord-estică a
masivului de sare (denumită galeria Elisabeta, în lb. maghiară: “Erzsébet-táró”). La
amplasarea acestei lucrări s-au luat în considerare atât apropierea de casele din sat, cât şi
integritatea Dealului Sării din punct de vedere al eroziunii.
Prin lucrări orizontale, la distanţa de 65 m s-a ajuns în sare, şi avansând mai departe cu
galeria de cercetare, practic a fost traversat în totalitate zăcământul de sare. Traversarea
masivului s-a finalizat după prăbuşirea unei părţi din galerie şi continuând lucrările dinspre
pârâul Corund, înaintând în sens opus lucrărilor iniţiale (ramura denumită: “Verebesi”).
În vederea cercetării calităţii sării, din galeria Elisabeta s-au deschis mai multe galerii
laterale, în direcţie estică şi vestică, care s-au unit mai târziu şi cu galeria de prospecţiune
numită: “Sáros”. La 200 m de la gura galeriei Elisabeta s-a excavat o cameră care a primit
denumirea de mina “Elisabeta”. La această galerie, în abataj lucrau în medie 6-10 mineri al
căror venit, în funcţie de caracterul muncii lor, era de până la 3 coroane.
Producţia medie de 60.000-65.000q de sare provenea în mare parte din abatajul cu o
suprafaţă de 4.500m2 al minei Paralela, o cameră trapezoidală de 38m adâncime la aceea
vreme. Aceasta era prima cameră de tip trapezoidal de la Praid, pe ai cărei pereţi s-au
încrestat nivelele adâncirii anuale. Tot aici s-au cioplit şi numele şefilor de ocnă şi ai
inginerilor şefi, de exemplu: Göbel József, Benedek Kálmán şi Veres Gyula. Datele s-au
inscripţionat în basoreliefuri având forme de coroană (prima gravură datând din anul 1780)
şi au fost amplasate în zona cotiturilor aşa-zisei scări-ungureşti. Aceste scări, datorită
presiunii masivului de sare s-au deteriorat în partea inferioară, unele grinzi s-au rupt, dar au
rămas circulabile până astăzi.

49
 Încă din aceea vreme s-a pus problema strămutării incintei salinei mai aproape de
comună. În anul 1904 galeria Elisabeta a atins lungimea de 585m, iar sarea traversată nu
corespundea calitativ, şi de aceea s-a hotărât continuarea săpării galeriei. În aceşti ani, ocna
din Praid producea 60-65 de mii quintale de sare, iar salariul minerilor era în funcţie de
producţia pe o zi, în general de 1,95-2 coroane/zi în abataj, iar cei care lucrau în galerie
primeau în general 3 coroane/zi.
Din mina Paralela transportul sării se făcea vertical cu ajutorul crivacului cu cai (în lb.
maghiară: “lovasfelvonó”). În mină transportul se făcea folosind forţa umană, pe o linie
ferată îngustă cu o lungime de 270 m (linie cu ecartament de 46 cm). La vremea aceea
lungimea căii ferate de la suprafaţă era de 477 m, iar vagonetele erau trase de cai până la
depozitul de sare. S-a folosit metoda de exploatare practicată anterior şi în ocna Iosif. S-au
cioplit bucăţi trapezoidale rotunjite (aşa zise “figurine”), având greutatea de 32-36 kg /
bucata.
În ceea ce priveşte protecţia zăcământului de sare, la aceea vreme nu se prefigura
pericolul de inundaţie, la suprafaţă erau realizate şi întreţinute drenuri şi canalizări ale apelor
pluviale. Aceste canalizări drenau apele de şiroire de pe versantul Dealului Sării, în cazul
ploilor torenţiale, iar apele înfiltrate în rocile acoperitoare erau evacuate dintr-un jomp,
folosindu-se forţa umană.
În anii 1900, pe lângă minele de cărbune, fier, minereuri nemetalifere, ramura
mineritului de renume al Ardealului era constituită tot de saline. Extracţia sării era monopol
de stat şi ca atare se poate considera că a fost o sursă de venit pentru clasa conducătoare. În
Transilvania funcţionau şapte saline dintre care cea mai însemnată era cea de la Ocna Mureş,
cu o producţie de 650.714 quintale. Aceasta era urmată de salina din Coştiui cu 211.551q,
salina din Ocna Şugatag cu 210.665q şi Ocna Dej cu 184.625q. Producţia salinei din Praid
era de 43.900q, iar a celei din Turda de 14.900q. Producţia de sare al Ardealului, în perioada
1880-1900, a stagnat, acest lucru datorându-se mai ales scăderii producţiei de la Ocna
Şugatag.
În anul 1910 erau în funcţiune salinele deja amintite, cu menţiunea că producţia a crescut
cu aproape un milion de quintale faţă de anul 1900, ca rezultat al dezvoltării tehnice,
capacităţilor crescute de transport, de evacuare apa şi utilizării altor utilaje de putere.
La creşterea producţiei de sare de la ocna Praid a contribuit şi construcţia liniei ferate
Blaj-Sărăţeni din anul 1906, care s-a prelungit apoi până la Praid, în anul 1913. Puţini sunt
care îşi mai aduc aminte, din povestirile bunicilor, că pe locul gării din Praid se întindea o
pădure de stejar.
Nenorocirile primului război mondial au fost resimţite din plin de localnicii din Praid.
România, datorită unor speranţe şi promisiuni privind anexările teritoriale rapide, a declarat
război Monarhiei Austro-Ungare în data de 27 august 1916. Vestea deschiderii noului front
s-a răspândit repede şi în 29 august treceau prin Praid valurile de refugiaţi din bazinul
Gheorgheni. Mulţi au petrecut noaptea la Praid şi Sovata, după care şi-au continuat drumul,
şi în felul acesta a trecut toată săptămâna respectivă.
La începutul lunii septembrie, după zvonul sosirii armatei române, localitatea a fost
evacuată, au plecat toţi bărbaţii şi femeile peste 15 ani spre localitatea Band. Armata ungară
se retrăgea spre Joseni, iar după 29 septembrie s-au retras pe linia Sovata-Sărăţeni. Trupele
române au trecut prin Praid în data de 30 septembrie 1916. Bătălia care s-a dat în perioada 29
septembrie – 5 octombrie a intrat în istorie sub denumirea de “bătălia din Sovata-Praid”. În
final, luptele au fost decise de regimentele 9 şi 10 de honvezi şi de un regiment bosniac, care
au oprit înaintarea românilor. Urmele luptelor se pot vedea şi azi, pe dealurile din Sovata,
sub formă de tranşee şi locaşuri de tun.
Şirul grevelor, din timpul primului război mondial a fost deschis de salariaţii de la Ocna
Mureş, în data de 17 aprilie 1915, care s-a repetat apoi şi în octombrie 1917, când
revendicările minerilor au fost satisfăcute. Aproape simultan au intrat în grevă şi salariaţii
salinei din Turda, cerând mărirea salariilor şi acordarea de materiale combustibile pentru
încălzire. Tratativele părţilor s-au soldat cu o înţelegere şi astfel la Ocna Turda s-a reluat
lucrul.

50
 Evenimentele revoluţionare din anul 1918, din Ungaria, au afectat şi salariaţii salinelor
din Ardeal. La mai toate salinele au fost alese comitete muncitoreşti care au preluat
atribuţiile autorităţilor. Minerii din Praid, împreună cu soldaţii revoluţionari, au dezarmat
jandarmeria, au înlăturat conducerea comunei şi au înfiinţat un comandament provizoriu
denumit: „garda roşie”.

Prima perioadă românească ( 1918 - 1940 )

„Guvernele pot fi utile celor guvernaţi, doar în măsura
în care sunt înfrânte tendinţele lor inerente spre tiranie.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

„Pacea pretinde soluţii, dar noi nu ajungem niciodată

la soluţii viabile; nu facem decât să năzuim la ele.
O soluţie definitivă este, prin definiţie, o soluţie moartă.
Aspectul problematic al păcii e că tinde mai degrabă
să pedepsească greşelile, decât să recompenseze
reuşitele.”
Frank Herbert: Copii Dunei

Tratatul de la Trianon (din punct de vedere ungar: dictatul) a dezmembrat în totalitate

Monarhia Austro-Ungară şi în urma acestui fapt, toate exploatările de sare au ieşit de sub
tutela Ungariei. Pacea de la „Versailles” a fost de fapt un pax franco-americane care a
reflectat condiţiile puse de Franţa şi Statele Unite, proaspăt ieşite din izolare. În spatele
cortinei europene ale drepturilor popoarelor la autodeterminare, firele din culise erau trase de
abilul Clemenceau.
Din teritoriul total al Ungariei de 282 mii km2 a rămas un minim de 93 mii km 2, din care
cea mai mare parte (103 mii km2 – zona Transilvaniei) a revenit României. Potenţialul
economic în proporţie de 52,2%, populaţia lucrătoare în procent de 50,7% şi o parte de
44,4% din PIB-ul de atunci al Ungariei au ajuns peste noile graniţe. “Pacea” instaurată a
atins într-un mod brutal industria metaliferă, textilă, de prelucrare a lemnului, a sticlei,
ramura de morărit şi zăcămintele de substanţe minerale utile. Toate zăcămintele de sare “au
trecut” graniţele Ungariei, la fel cele de cărbune, gaze naturale şi minereuri metalifere.
O pondere de 57,8% din căile ferate, 60,3% din reţeaua de drumuri a ajuns peste vechile
hotare, astfel prin destrămarea Ungariei s-a descompus unitatea geografică, economică,
structura transporturilor, mineritul, fondul forestier şi sistemul de gospodărire fluviatilă ale
unui stat bine organizat şi prosper din aceea vreme.
Populaţia de naţionalitate maghiară a Ardealului a suportat cu greu această schimbare
bruscă a graniţelor şi instaurarea unei puteri străine. Se vehiculau tot feluri de zvonuri
privind formarea unei armate de eliberare din Ungaria. În ceea ce priveşte zona Praidului, în
data de 31 martie 1919 a intrat în comună un grup de cca. 40 persoane înarmate, aducând
vestea pornirii spre Transilvania a armatei de eliberare. Bărbaţii din zonă au dezarmat paza şi
au răspândit vestea în zonele vecine. Farkas Dénes, un sergent din Sărăţeni l-a împuşcat în
picior pe locotenentul Donetea, în gară la Sovata. Cei care au dus vestea răscoalei au
constatat că zvonurile sunt false, toate satele din zonă sunt liniştite şi că de fapt au fost actorii
neatenţi ai unei diversiuni. Ei s-au întors acasă şi cei care s-au simţit vinovaţi au fugit în
pădure. A doua zi, de 1 aprilie a sosit un pluton din Târnăveni, cu artileria corespunzătoare,
iar în data de 2 aprilie a sosit şi armata din Odorheiu-Secuiesc. Au strâns bărbaţii din Praid şi
i-au bătut crunt, iar după trei zile au fost duşi la Odorhei, legaţi în căruţe. Farkas Dénes s-a
mai ascuns o perioadă de timp, dar în 6 aprilie a fost şi el prins şi condamnat la moarte de
către un tribunal “ad hoc”. Preotul reformat Laár Ferenc a fost desemnat să-l pregătească
pentru ultimul drum. El a fost legat de o cruce de piatră, aflată în partea superioară al
cimitirului romano-catolic (care se poate vedea şi azi) şi a fost executat fără vreo sentinţă
scrisă sau posibilitate de apel. Acest eveniment din Praid a fost denumit “răscoala din
Ţinutul Sării”, intrând astfel în istoria locală mai puţin cunoscută.

51
 Având în vedere faptul că majoritatea salinelor din Ungaria a revenit României,
tehnologia exploatării sării din salinele Ardealului şi Maramureşului au fost reorganizate
complet de către statul Român. A fost introdusă tehnica de abataj cu explozivi, şi astfel,
mineritul de sare tradiţional maghiar a devenit o frumoasă amintire istorică.
În România tradiţia industriei sării era cu totul alta. După o hotărâre din 1831, mineritul
sării a devenit monopol de stat, dar prima administraţie care s-a ocupat de acest lucru a fost
înfiinţată abia în anul 1834 purtând denumirea de „Eforia Ocnelor”. Activitatea în acest sistem
s-a dovedit a fi însă falimentară, astfel după doi ani s-a trecut la sistemul de arendare care a
ţinut până în anul 1861. În 1861 s-a revenit la exploatarea de stat care a funcţionat sub tutela
Regiei Monopolurilor Statului (R.M.S.)
După anul 1920 s-a simţit o reînvigorare în ceea ce priveşte exploatarea de sare. Salina
Praid a fost administrată de Asociaţia Monopolurilor Statului Român, iar în baza legii din 7
februarie 1929, dreptul de exploatare a fost predat Casei Autonome a Monopolurilor
(C.A.M.)
În anul 1931 producţia sării de la Praid a atins 6.792 tone/an, dar până în anul 1939 a
scăzut treptat la 3.020 tone/an. În acest an, fostul inginer şef al minei, Trâmbiţaş Ion, a
primit ordinul de a dinamita ocna din Praid. Având în vedere faptul că pe atunci erau în
funcţiune două mine, el a ales răul cel mai mic, provocând explozie în mina Elisabeta (după
datele lui Ambrus Zoltán). Dacă alegea mina Paralela, exploatarea sării din Praid ajungea
într-o situaţie foarte dificilă. După alte păreri Trâmbiţaş Ion, prin explozia provocată, ar fi
vrut ca băile sărate care funcţionau în administrarea salinei să fie alimentate cu mai multă
apă sărată. Cu acest fapt necugetat el a provocat o pagubă însemnată mediului înconjurător.
Odată cu aruncarea în aer a minei tavanul camerei de exploatare s-a prăbuşit şi s-a format o
dolină uriaşă, care funcţionează şi azi ca un colector şi dren de apă, periclitând astfel casele
de locuit şi zona populată din jur (zona campingurilor de pe Dealul Sării). Apa sărată captată
este deversată în Târnava Mică, rezultând o poluare a mediului înconjurător.
Începând cu anul 1994, în acestă dolină artificială (denumită şi „groapa Elisabeta”) se
haldează sarea necorespunzătoare calitativ, ceea ce va conduce în viitor la colmatarea gropii,
redarea acesteia circuitului agricol (de tip fâneaţă), şi reducerea înfiltraţiilor de apă în vechea
galerie Elisabeta, diminuând astfel poluarea emisarului Târnava Mică.
Prin anul 1937, căruţaşii din zona Corundului şi a celor două Ocne, pe lângă transportul
oalelor, comercializau în zone mai mult sau mai puţin îndepărtate şi sarea din Praid.

Perioada celui de al doilea război mondial (1940-1945)

“Guvernarea pe baza unui oracol constituie cel mai
periculos joc din univers. Nu ne considerăm destul
de înţelepţi sau destul de cutezători pentru a-l juca.”
Frank Herbert: Mântuitorul Dunei

„Regula de bază este: Nu sprijini niciodată ceea ce

este slab; sprijină întotdeauna ceea ce este puternic.”
Frank Herbert: Ereticii Dunei

După dictatul al II-lea de la Viena au fost imediat resimţite împrejurările ostile şi starea
de război. Acest lucru s-a manifestat în primul rând la aprovizionarea cu alimente a
populaţiei. Stocul de cereale era permanent monitorizat, mamele care alăptau şi bebeluşii
primeau în raţie zahărul şi sarea. Eliberarea (din punc de vedere maghiar) zonei secuimii i-a
revenit ministrului de război al Ungariei de atunci, lui Nagybaczoni Nagy Vilmos, care era
de origine din Praid şi asfel s-a întors acasă. Mormântul părinţilor lui se poate vizita şi azi în
cimitirul romano-catolic.
Reântoarcerea administraţiei maghiare în Transilvania nu s-a petrecut fără incidente,
secuii nu au agreat aşezarea în posturile de conducere a unor funcţionari sarcastici şi
atotştiutori.
52
 Producţia salinei nu a stagnat, dar s-a redus cu mult, mai ales după convocarea bărbaţilor
în armată şi plecarea lor pe front. Cei din Praid au ajuns în Ghimeş şi pe valea Uzonului.
Frontul a trecut prin Praid pe la mijlocul lui septembrie 1944, când trupele sovietice şi
române au străpuns graniţa reaşezată pe crestele Carpaţilor Orientali.
Trupele maghiare în retragere au luat cu ele unele documente, iar restul a fost ars,
rezultând un hiatus în ceea ce priveşte cunoaşterea funcţionării salinei în vremea războiului.
Din unele amintiri se poate reconstitui o acţiune de cercetare a zăcământului, în partea sa
estică, cu două foraje având schelele construite din lemn. Rezultatele geologice obţinute prin
aceste foraje nu se cunosc însă.
Pierderea războiului de către Germania a antrenat şi celelalte state aflate în coaliţie, astfel
Ungaria a fost declarată, într-un mod repetat, o “naţiune delicventă şi păcătoasă” de cei care
au crezut că vor rezolva în felul acesta problema Europei. Prin urmare teritoriul ei a fost din
nou “ciopârţit” substanţial.

Mineritul sării secuieşti în perioada de „fiasco” comunist (1945-1989)

„Orice cale ce îngustează posibilităţile viitoare
poate deveni o capcană mortală. Oamenii nu-şi
caută drumul după firul care străbate un labirint;
ei scrutează un orizont vast, plin de ocazii unice.
Numai creaturile care trăiesc cu nasul vârât în
nisip pot fi atrase de perspectiva îngustă a labirintului.”
Frank Herbert: Copii Dunei

„Oamenii se nasc predispuşi la una dintre cele mai

tenace şi debilitante afecţiuni mentale: autoamăgirea.
Cea mai bună ca şi cea mai rea dintre toate lumile
posibile îşi capătă din această stare de lucruri coloritul
lor tragic.
Frank Herbert: Canonicatul Dune

În furtuna timpurilor trecătoare extracţia sării a continuat la salina Praid. Până în anul
1945, adâncirea camerei trapezoidale din mina Paralela se făcea manual. Extracţia propriu-
zisă se făcea descendent, pe felii de 5-10 m lăţime, cu grosimi de 1,5-2 m în formă de fâşii
orizontale. În anul 1945 a fost introdusă metoda de abatare cu explozivi, care a contribuit
esenţial la creşterea productivităţii muncii, dar are şi un efect negativ asupra pereţilor şi
plafoanelor camerelor (se formează numeroase crăpături şi fisuri generatoare de copturi).
Între anii 1947-1949 a fost deschisă mina Gheorghe Doja ("Dózsa György"), sub
conducerea capabilului inginer de mine Koch Húgó. Mina Paralela s-a aflat în exploatare
până în 1954. Ea a atins în final dimensiunile: lungimea 100 m, lăţimea 40 m, iar înălţimea
camerei a ajuns până la 96,9 m. După cunoştinţele noastre este cea mai mare excavaţie
subterană artificială din ţară, în ea putând încăpea fără probleme Biserica „Sfântul Mihail”
din centrul Clujului (având înălţimea totală de 87 m, cu crucea de pe turlă cu tot).
Lucrările de deschidere a minei Gheorghe Doja au fost începute prin săparea unei galerii
de trasaj. Tavanul camerei a fost tăiat cu haveza. Iniţial au fost proiectate trei camere
trapezoidale şi un pilier central, iar mai târziu, în anul 1960, orizontul a fost lărgit cu un şir
de camere dreptunghiulare. Realizarea propriu-zisă a camerelor trapezoidale a fost începută
prin săparea galeriei de trasaj, având lăţimea de 11-15 m şi înălţimea de 2,5 m. Aceste galerii
de trasaj formau viitorul plafon al camerelor şi locul de racordare a galeriilor de aeraj. Pentru
exercitarea controlului ulterior s-au executat balcoane din lemn, şi parţial cioplite în sare, de
jur-împrejurul viitoarei camere. Apoi s-a trecut la realizarea pereţilor laterali, cu înclinarea
de 60 grade. După ce camerele au ajuns la o deschidere de 30-40 m, şi adâncimea de 22,5 m,
exploatarea s-a continuat cu pereţi verticali, până la înălţimea totală de 50 m (până la talpă).
În mijlocul camerei a fost excavată o tăietură cu profilul de 4 x 2,5 m 2 în care a fost
amplasată calea ferată îngustă. Astfel s-a exploatat felie după felie, camera adâncindu-se
53
chiar şi peste valorile iniţial proiectate. Aşa s-a întâmplat şi în cazul minei Gh. Doja, unde
două camere au fost adâncite la 70 m. Pereţii verticali au fost tăiaţi cu haveza şi exploataţi cu
exploziv, alternativ în felii de 1,5m, dobândindu-se astfel o stabilitate mai mare a excavaţiei.
Pierderile de exploatare, prin această metodă ating 71% (imobilizate în pilierii şi planşeele
de siguranţă). Minele Paralela şi Gh. Doja au fost aerisite prin tiraj (aeraj) natural.
În octombrie 1950 a fost introdusă utilizarea havezelor, din care la Praid s-au folosit
patru tipuri: tăierile perpendiculare şi oblice se executau cu haveza universală "Knapp" şi
"Samson" iar tăierile orizontale cu tipul de haveză "Eichoff". Actualmente sunt folosite
havezele de tip "Ural".
În 1950 salina din Praid a fost preluată de Ministerul Industriei Alimentare, unde a
funcţionat până. Mai târziu, în anul 1961 salinele au fost transferate Ministerului Industriei
Miniere şi Geologiei. Este caracteristic pentru situaţia confuză a administraţiei din România
că în anul 1970 găsim minele de sare tecute la Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei,
sub denumirea organului central de: Centrala Sării şi Nemetaliferelor Bucureşti.
Cu introducerea tehnologiilor moderne de exploatare, a crescut implicit producţia de sare
pe cap de salariat, care în 1920 a fost 75 kg/oră, iar în 1950 a ajuns la 550kg/oră; mai târziu a
crescut la 780 kg/oră. Cantitatea totală exploatată în anul 1952 a atins 1500 kg/oră/cap de
miner. Pentru executarea găurilor de puşcare s-au folosit perforatoare electrice având
greutatea de 9 kg, alimentate cu curent de 110 V. Adâncimea găurilor de puşcare a fost de
1,5 m fiind folosit pentru iniţiere fitil de tip "Bickford".
Sarea exploatată, până în ianuarie 1952, a fost transportată la suprafaţă cu crivacul cu cai.
Tot în acel an a fost pus în funcţiune un puţ de transport cu colivii acţionate electric, puţul
Gheorghe Doja (“Dózsa György”). Capacitatea de transport a puţului a fost de 250 tone/8
ore. Actualmente acest puţ este utilizat ca puţ de aeraj principal, pentru aerajul general al
minei, deoarece după anul 1987 întreaga schelărie din puţ s-a prăbuşit, ca o consecinţă a
înfiltraţiilor de ape.
Directorul de atunci al salinei, Telegdy Károly, a vrut cu orice preţ să deschidă un nou
sector minier, în partea nord-estică al masivului de sare, acest lucru a fost început în 1972. S-
a realizat un plan înclinat de acces şi o galerie de orizont, precum şi mai multe galerii de
cercetare, dar calitatea sării interceptată nu a fost corespunzătoare aşa că lucrările s-au sistat.
În anul 1976, sub mina Gh. Doja, lăsându-se un planşeu de siguranţă de 40 m grosime, s-
au început lucrările de deschidere a unui nou sector minier. Acesta s-a deschis în 1978 (sub
directa îndrumare al inginerului şef de atunci, Betegh János). La aceste orizonturi,
dimensiunile camerelor de exploatare sunt unice în ţară: înălţimea 12 m, lăţimea 20 m, iar
lungimea lor variază între 200-250 m. Între orizonturi există un planşeu de siguranţă de 8 m
grosime, iar pilierii de siguranţă au tot 20 m lăţime şi 12 m înălţime. Transportul sării
exploatate se face printr-un puţ "orb" vertical (fără acces la suprafaţă), de 260 m adâncime.
De aici, sarea ajunge printr-o galerie de coastă înclinată, de 1250 m lungime, direct la
"moara de sare" (instalaţia de preparare), unde este măcinată. Aceste tipuri de camere de
exploatare sunt lucrările cele mai adânci ale minei (220-320 m de la suprafaţă) şi se găsesc în
exclusivitate la Salina Praid.
Lucrările de abataj se desfăşoară mecanizat, iar cantitatea de sare rezultată, este
transportată cu autobasculante de 8,5 tone la nivelul orizontului, până la puţul orb de
transport. Prin planul înclinat principal, care comunică cu suprafaţa, autobasculantele de 16
tone transportă sarea până la benzile de transport de la secţia de prelucrare. Aerajul
orizonturilor de exploatare este asigurat de un ventilator de mare capacitate de tip V.A.T.-
1600. Aerul proaspăt este aspirat din puţul Gh. Doja şi este dirijat, printr-un plan înclinat şi
suitor de aeraj, către orizonturile de exploatare aflate în adâncime.
Din nefericire, în anul 1985 s-a întâmplat un accident colectiv, care a costat trei vieţi
omeneşti: Fülöp Antal, Fülöp Izsák, Simonfi Imre. Acest accident a scos la iveală faptul că
nivelul de cunoaştere a masivului de sare era scăzut. După anul 1985 s-a pus în aplicare un
proiect de cercetare geologică complexă pentru investigarea cât mai exactă a zăcământului de
sare, ca formă, adâncime, extindere laterală, condiţiile litologice, hidrogeologice etc.

54
 Ulterior, pe baza rezultatelor acestui program de cercetare, s-a descoperit că accidentul s-
a datorat lipsei pilierului de siguranţă marginal al camerei nr. 6107 de la orizontul +286m (în
loc de 40 m, grosimea peretelui exterior a fost de numai 3-4 m). În amintirea celor trei
victime a fost ridicat un monument, la 18 mai 1995, lângă clădirea birourilor minei,
inscripţia fiind un citat emoţionant din Imnul minerului (în lb. maghiară).

Salina Praid într-o democraţie ciudată (1990 - prezent)

„Ipoteza conform căreia funcţionarea unui sistem
poate fi optimizată printr-o intervenie brutală asupra
elementelor sale conştiente, dovedeşte o ignoranţă
periculoasă. Acesta a fost deseori modul de lucru total
eronat al celor care se autoântitulau savanţi şi specialişti.”
Frank Herbert: Copii Dunei

“Legea optează întotdeauna în funcţie de puterea

executivă. Moralitatea şi detaliile juridice au prea
puţin de-a face cu ea, când adevărata întrebare care
se pune este: Cine ţine biciul?”
Frank Herbert: Ereticii Dunei

După evenimentele din 1989 (cine mai ştie acum dacă a fost o revoluţie înălţătoare sau o
lovitură de stat ieftină…?), piaţa C.A.E.R s-a destrămat şi desfacerea sării a scăzut drastic.
La Praid s-a reuşit totuşi finalizarea unor investiţii majore, de exemplu: construcţia unui pod
de cale ferată dublă, schimbarea parcului de maşini, repararea construcţiilor industriale,
introducerea tehnicii de calcul (Erőss Vilmos) şi amenajarea bazei de tratament din subteran.
Faţă de evenimentele din 19-20 martie 1990, de la Tg.Mureş, toţi salariaţii salinei din
Praid au protestat cu o grevă de 24 de ore.
În data de 8 decembrie 1990 (pe baza hotărârii Guvernului nr. 1286) Centrala Sării şi
Nemetaliferelor Bucureşti s-a transformat în Regia Autonomă a Sării Bucureşti. După câţiva
ani, în 1997 s-a schimbat iar denumirea, devenind Societatea Naţională a Sării S.A.
Bucureşti, care există şi în prezent (2004).
Începând cu luna mai 1997, la conducerea S.N.S. – SA. Bucureşti a ajuns inginerul de
mine Reisz Péter, fostul director al Salinei Praid. El a rămas în această funcţie până la
moartea sa bruscă din vara anului 2000.
În anul 1991 s-a trecut la lucrările de pregătire şi deschidere a unui nou sector, mina
“Telegdy” care, iniţial, a fost conceput în 1972 (de către directorul de atunci al minei).
Denumirea noului sector a fost un omagiu adus omului Telegdy Károly care a salvat salina
de la închidere de mai multe ori.
Telegdy Károly a fost directorul salinei timp de 14 ani (perioada 1957-1971), vreme în
care, pe baza activităţii desfăşurate şi a personalităţii sale, a fost foarte iubit şi stimat de către
localnici. El a luat contact cu mineritul propriu-zis în salina din Coştiui, unde şi-a făcut
ucenicia. A ajuns maistru minier, mai apoi subinginer la Baia Mare, de aici a fost transferat
la Slănic Prahova unde a lucrat 24 de ani. De la Slănic a ajuns la Ocna Sugatag, unde pe baza
observaţiilor a prezis prăbuşirea unei camere de exploatare, care s-a şi produs nu peste mult
timp. Telegdy Károly a fost trimis la salina Praid în anul 1957 cu sarcina de a face rentabilă
mina. El s-a achitat de această răspundere în numai doi ani. A aranjat ca, în loc de Ocna Dej,
Salina Praid să fie furnizorul principal al combinatului chimic din Târnăveni. Mina din Praid
a primit o haveză şi o maşină de extracţie cu un motor de 60 cai putere, crescând astfel
producţia salinei de la 17.000 tone (1957) la aproape 170.000 tone (1971). Odată cu această
dezvoltare s-a dublat şi numărul angajaţilor. Telegdy Károly a terminat Facultatea din Mine
din Bucureşti, cu capul încărunţit, dar trecând prin toate fazele meseriei de miner. Noul
sector minier, amplasat în zona nord-estică al zăcământului, deschis în anul 1994, a fost
denumit, în semn de mare respect faţă de el, sectorul minier Telegdy.
Mina Telegdy este accesibilă printr-o ramificaţie laterală din galeria principală de
transport şi exploatarea propriu-zisă a fost începută în toamna anului 1994. În acest sector se
55
practică metoda de exploatare denumită cu "camere mici şi pilieri pătraţi", aşa zisa "metodă
canadiană". Înălţimea camerelor este de 8 m, lăţimea de 16 m, pilierii de siguranţă au
suprafaţa de 14 x 14 m, iar grosimea planşeului dintre orizonturi este de 8 m. Acest tip de
camere este folosit în toate salinele din ţară şi prezintă următoarele avantaje: coeficient de
extracţie mai mare, posibilitate de acces mai bun la orizontri, şi evitarea mai eficientă a
enclavelor sterile din masa sării.
Anul 1993 rămâne în istoria salinei ca fiind anul în care a fost realizată şi sfinţită capela
ecumenică de la baza de tratament din subteran. "Casa domnului" a fost amenajată la
orizontul de tratament şi vizitare al minei (orizontul +402m), asigurând astfel sprijin moral-
sufletesc bolnavilor care efectuează speleo- şi climatoterapia, şi bineânţeles turiştilor.
Această capelă ecumenică a putut fi realizată datorită generosului ajutor financiar acordat de
Ionel Pantea, interpretul de operă care trăieşte în Luxemburg.
Capela a fost sfiinţită la 21 august 1993, în prezenţa Î.P.S. Andrei. Arhiepiscop Ortodox
de Alba Iulia, a Episcopului reformat de Cluj dr. Csiha Kálmán şi a lui Bálint Lajos,
Mitropolit catolic de Alba Iulia. În dreapta altarului se află statuia Sfântului Ioan de
Nepomuk, ocrotitorul apelor şi salinelor, devenit şi ocrotitorul acestei capele. Statuia, înaltă
de 1,75 m şi având o greutate de peste o tonă, a fost sculptată în anul 1999, de către minerul
pensionar Szekeres Lajos.
În anul 1994 producţia de sare a fost de 88.000 tone, astfel salina a produs doar 50% din
volumul de producţie al anului 1988. În 1996 producţia de sare a reuşit să atingă 136.000
tone. Din volumul de producţie 60-70% este livrată la export; în Ungaria, Serbia, Bosnia,
Croaţia, Slovacia şi Bulgaria.
Produsele de sare realizate la Praid sunt următoarele: sare pentru drumuri, sare măcinată
cu granulaţia 0 - 2 mm şi 0 - 4 mm, vrac sau ambalat în saci, sare bulgări, sare brichete
(pătrate sau rotunde), sare de baie şi sare pastile.
Situaţia economică a ţării are, implicit, o influenţă hotărâtoare asupra pieţii sării, ceea ce
s-a resimţit şi în anul 1997, când producţia a scăzut la 105.000 tone/an. Totuşi, anul cel mai
greu la mina Praid a fost 1998 când producţia a scăzut la numai 70 mii tone. În cele ce au
urmat salina şi-a revenit, realizând în 2003 o producţie de 122,5 mii tone.
Momentul tragic al anului 2000 a fost moartea subită al directorului general Reisz Péter.
Inginerul de mine Reisz Péter a fost directorul salinei din Praid timp de 10 ani (perioada
1987-1997), după care a condus Societatea Naţională a Sării din Bucureşti. S-a născut la
Budapesta şi a copilărit în valea Jiului, iar după terminarea facultăţii de mine din Petroşani şi
anii de stagiatură a ajuns la Praid în anul 1974. De prima dată ca şef al compartimentului
tehnic, apoi ca inginer şef (între anii 1984-1987), după care, în calitate de director, a
contribuit la deschiderea şi exploatarea orizonturilor inferioare şi la modernizarea bazei de
tratament din subteran.
Sub conducerea lui salina Praid a atins producţia cea mai ridicată - 198 mii tone, în anul
1998. Tot el a îmbrăţişat ideea realizării capelei ecumenice de la orizontul de tratament şi
vizitare. Reisz Péter a avut o contribuţie deosebită, împreună cu familia sa, la dezvoltarea
turismului rural din comună. Pe de altă parte, şi în prezent (2004), salina din Praid, precum şi
o parte din celelalte saline din sistemul S.N.S.- S.A. Bucureşti, au beneficiarii externi
contactaţi de el.
Începând cu anul 2001, se organizează anual tabăra de creaţie artistică, respectiv de
sculptură în sare. Prima ediţie a taberei de sculptură şi pictură în sare s-a dovedit a fi
hotărâtoare, ea a stârnit pasiuni şi ambiţii, între care şi realizarea unui muzeu de artă
contemporană în sare. La organizarea acestor tabere, iniţiate de Nicolae Băciuţ în colaborare
cu directorul salinei Seprődi Zoltán, au participat numeroşi artişti plastici, sculptori şi pictori
din ţară şi din Ungaria, ca: Maxim Dumitraş, Laurenţiu Mogoşan, Adrian Chira, Moldovan
Gyula, Lestyán Csaba, Nagy Ödön, Ercsei Ferenc, Cristian Isak, Turcsányi Villő, Ion
Constantinescu, Angelica Moscu Deacu, Marinela Măntescu, Emil Dobriban, Maria Gliga,
Ştefan Pelmuş, Andra Predescu, Botár László, Floarea Vultur, Ferenc S. Apor, Huszár
Andrea şi Farkas Zsófia. Artiştii au lucrat cu conştiinţa că lucrările lor vor rămâne definitiv
în acel muzeu şi vor fi mereu o parte a cărţii lor de identitate.

56
 Recuperare, Trecere, Prag, Mână, Sacrificiu, Spre cer, Comoara, Şaman, Fata din vis,
Simfonie în adâncuri, Cristale, Jocuri telurice, Adam şi Eva, Zbor frânt, Ocrotire, Ţinutul
Sării, Vântul, Isus, iată doar câteva din lucrările realizate, adevărate opere de artă ale unui
discurs plastic articulat într-o aventură artistică. „Mai mult, această tabără de pictură şi
sculptură în sare s-a dovedit a fi şi un cadru benefic la interculturalităţii, al comunicării atât
umane, cât şi în limbajul universal al artei” susţine Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei
Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş, iniţiatorul acestor
tabere.
Personalul tehnic şi minerii de la Salina Praid au înfiinţat un mic muzeu istoric, amplasat
în subteran tot la orizontul bazei de tratament şi vizitare. Lucrările au fost proiectate şi
conduse, într-un mod profesionist, de către artistul fotograf din Tg. Mureş Plájás István.
Designul profesional a fost realizat de Konrád Árpád, iar materialul de arhivă a fost asigurat
de către inimosul Pál-Antal Sándor.
Acest muzeu istoric a fost inaugurat la 14 iunie 2002, cu participarea directorului general
de la Societatea Naţională a Sării Bucureşti şi a preşedintelul UDMR. Printre obiectele
expuse sunt diferite unelte şi scule folosite de şuvagăi în extragerea sării de-a lungul
timpului, începând din secolul al XVIII-lea. De asemenea sunt expuse fotografii
reprezentând minele vechi, care nu se pot vizita deocamdată, precum şi produsele de sare al
salinei din Praid.

Viitorul
“Viitorul pe care-l dezvăluie preştiinţa nu poate fi
interpretat totdeauna după regulile trecutului. Firele
existenţei se încâlcesc în virtutea multor legi necunoscute.
Viitorul preştient se sprijină pe propriile sale legi.
El nu se conformează nici rânduielilor zensunnite, nici
rânduielilor ştiinţei. Preştiinţa construieşte o integritate
relativă. Ea cere prelucrarea clipei prezente, avertizându-te
mereu că nu fiecare fir poate fi urzit în ţesătura trecutului.”
Frank Herbert: Copii Dunei

Desigur, istoria salinei din Praid nu se termină aici. Am alunecat aproape imperceptibil în
prezent, dar în condiţiile date este foarte greu de intuit viitorul. Un viitor posibil, care să
corespundă intereselor economiei de piaţă europene şi bineînţeles cu cele ale localnicilor.
Este oarecum ilogic ca o comună, având în subteran o astfel de bogăţie naturală, să prezinte
la suprafaţă o sărăcie economică şi materială accentuată. Şi această contradicţie se poate
extinde şi la scara întregii Transilvanii, cândva o perlă nestemată, cu oameni harnici şi
întreprinzători, azi o regiune secătuită cu locuitori săraci, şovăielnici şi nehotărâţi.
Se pune întrebarea: ce se va întâmpla în continuare? Va mai dura hegemonia centralizată
a extracţiei sării, sau Salina Praid va putea supravieţui ca o unitate de sine stătătoare. Va

57
rămâne în proprietatea exclusivă a statului sau se va privatiza într-un fel sau altul? În toată
ţara, salinele se confruntă cu probleme de desfacere, retehnologizare, protecţia zăcămintelor
şi a mediului, iar situaţia economică, deloc favorabilă, şi-a pus amprenta şi asupra ocnei din
Praid.
Din păcate, bogăţiile Ardealului sunt confruntate cu lipsa totală a unei strategii raţionale
pe termen lung. Poate viitorul va aduce şi induce un mediu economic sănătos şi soluţiile
necesare pentru utilizarea judicioasă a imenselor rezerve de sare. Forţa de muncă şi
perspicacitatea tipic secuiească a localnicilor din zonă este, oricum, un indiciu pozitiv în
acest sens.
În cursul anului 2002 au început lucrările de impermeabilizare în zona minelor vechi, din
jurul puţurilor Gheorghe Doja şi Iosif. Prin aceste lucrări se urmăreşte reducerea înfiltraţiilor
de ape în minele vechi, eliminarea, pe cât posibil, a carstului salin şi ecologizarea suprafeţei
din această zonă.
În anul 2003 a fost finalizat magazinul ABC al salinei şi barul popicărie, iar ştrandul
sărat este reparat şi modernizat anual pentru a putea face faţă pretenţiilor turiştilor şi
vizitatorilor. De asemenea se lucrează continuu pentru modernizarea şi dotarea bazei de
tratament şi vizitare din subteran, care este foarte solicitată, mai ales în sezonul de vară.
Numărul turiştilor şi vizitatorilor creşte an de an, ceea ce încurajează extinderea serviciilor şi
ridicarea calităţii acestora.
Tot în cursul anului 2003 s-a pus problema extinderii orizonturilor de exploatare în
adâncime, în consecinţă au fost începute lucrările de cercetare geologică în acest sens. Prin
aceste lucrări se vor asigura rezerve de sare calitativ corespunzătoare pentru următorii 25 de
ani.
Doar dezvoltarea continuă, atât în subteran cât şi la suprafaţă a salinei din Praid, va
garanta existenţa şi supravieţuirea acestei mine şi în viitor.
Şi zăcământul de sare, din adâncul pământului, care în trecut a format comoara de
nepreţuit a naţiunii secuieşti, deşi a trecut prin multe forme de proprietate şi administrare,
extracţia ei a fost realizată totdeauna de localnici, liber şi fără constrângere, având de-a
lungul timpului “dreptul sării gratuite”.
Şi Tu, Drumeţule, dacă ai trecut prin Ţara Secuilor, odihneşte-te oleacă şi la Salina Praid.
Stând la gura minei adu-ţi aminte o clipă de acei sărmani care în fiecare zi intră în abis
pentru a scoate la suprafaţă sudoarea albă, sclipitoare a pământului Secuiesc, lăsând în
schimb, acolo jos, sudoarea lor. Sudoarea umană – această modestă ofrandă a şuvagăilor
secui – contopit în numeroase amintiri şi legende, străbătând negura îndepărtată a timpului.

Bibliografia capitolului II.

1. Aba Sándor: Ghidul Ardealului, Oradea, 1940.

2. Asociaţia culturală Haáz Rezső: Ardealul în istorie/Odorheiu Secuiesc, 1992.
3. Balás Gábor: În urma Secuilor, Budapesta, 1984.
4. Bartha Gábor, Bóna István, Köpeczi Béla, Makkai László, Miskolczy Ambrus, Mócsy András, Péter
Katalin, Szász Zoltán, Tóth Endre, Trócsánzi Zsolt, R. Várkonyi Ágnes, Vékony Gábor: Scurt istoric al
Ardealului, Editura Academică, Budapesta, 1989.
5. Bányai János: Zăcămintele regiunii Autonome Maghiare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.
6. Binder Pál, Borbáth Károly, Demény Lajos: Răscoalele secuilor din anii 1595-1596, Editura
Kriterion, Bucureşti, 1979.
7. Cartea cunoştiinţelor locale, redactor – Ambrus Lajos, Asociaţia culturală “Firtoş” - Corund, 2001.
8. Constantin Atudorei, Emil Bocănete, Pavel Miclea: Cercetarea, exploatarea şi valorificarea sării,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
9. Coroi Artur: Libertatea secuiească, ca forţă de coeziune, revista “Romániai Magyar Szó, 1996.
10. Coriolan Stoica, Ion Gherasie: Sarea, sărurile de potasiu şi de magneziu în România, Bucureşti,
1981.
11. Cronica Ungurilor, Ed. Officina Nova, Budapesta, 2000.
12. Diplomatarul secuiesc, vol. I, 1872, redactor şef: Szabó Károly.
13. Diplomatarul secuiesc, vol. II, 1876.
58
14. Diplomatarul secuiesc, vol. III, 1890.
15. Diplomatarul secuiesc, vol. IV, 1895.
16. Ferenczi Géza: File din istoria medievală a Ţinutului Sării, revista „Hazanéző”, anul II. nr. 2, 1991.
17. Frank Herbert: ciclul Dune, VI volume, Editura Nemira, Bucureşti, 1993.
18. Dr. Gergely Ernő: Istoria societăţii minerilor din Ungaria, până la 1867, cap. III, din Istoria
mineritului sării, editura tehnică, Budapesta, 1986.
19. Hankó Vilmos: Ţara Secuilor, Budapesta, 1993 (prima ediţie,1896).
20. Hans Deschwam: Jurnal despre Transilvania, Bistriţa şi Turcia, prezentat de către Tardy Lajos,
Editura Europa, Budapesta, 1984.
21. Istoria milenară a mineritului maghiar, vol. III, Asociaţia Maghiară a Minerilor şi Siderurgiştilor,
Budapesta, 2001.
22. Jakab Elek, dr. Szádeczky Lajos: Istoria scaunului Odorhei din cele mai vechi timpuri până la 1849,
Imprimeria Athaenaeum, Budapesta, 1901.
23. Józsa András: Diplomele Ţinutului Sării din cărţile Regeşti ale Ardealului, revista „Hazanéző”, anul
IX. nr. 1, 1998.
24. Fekete Árpád, Józsa András, Szőke András, Zepeczaner Jenő: Sovata 1578-1989, Odorheiu Secuiesc,
Asociaţia Culturală “Haáz Rezső”, 1998.
25. Kacsó Albert, Rácz Gábor: Istoricul cercetării florei şi vegetaţiei din valea Târnavei-Mici , Acta
Hargitensia I, Miercurea-Ciuc, 1980.
26. Kádár Gyula: Istoria maghiarilor din România, Sfântu-Gheorghe, 1991.
27. Dr. Kovássy Zoltán: Memorii ale mineritului sării din Maramureş, revista “Minerit şi siderurgie”
-minerit, anul 119 , nr. 9, 1986.
28. LAROUSSE– Enciclopedie, Editura Academică, Budapesta, 1994.
29. Laár Ferenc: Pe drumuri de martiri şi eroi, Răscoala secuilor din Ţinutul Sării, Pécs , 1941.
30. Liszkay Gusztáv, după Schmidt Alajos: Saline din Ardeal, serie de articole din revista “Minerit şi
siderurgie”, Budapesta, 1871.
31. Magyari Mihály: Prezentarea salinelor din Transilvania, Budapesta, 1896 (reeditată în anul 1904).
32. Nemeskürty István: Noi Ungurii, Editura Academică, Budapesta, 1993.
33. Orbán Balázs: Descrierea Ţinutului Secuilor, Pesta, 1870, prima ediţie din Ardeal, 1991-1996.
34. Ovidiu Drâmba: Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985.
35. Parajdi Incze Lajos: Locuitorii din Praid, geografia şi istoricul toponimiilor, studiu.
36. Dr. Pusztainé Madar Ilona: Completări la mineritul şi comerţul sării de la Praid, Budapesta, 1988.
37. Raffay Ernő: Secretele tratatului de la Trianon, Budapesta, 1990.
38. Raport: însemnări de teren/nr. 228, 30 sept. 1954.
39. Raport asupra exploatării raţionale şi protecţia zăcământului de la Praid, nr. 81, 5 mai 1955,
Sângeorgiu de Pădure, Regiunea Autonomă Maghiară, Tg. Mureş, 1955.
40. R. Várkonyi Ágnes: Completări la istoria Transilvaniei din timpul Principatelor, studiu prezentat la
conferinţa: Fără mitologie despre Ardeal în Europa, , Budapesta, 2001.
41. Situaţia exploatării salinei din Praid, Raport de teren, nr. 612, 22 mai 1952.
42. Sebestyén Mihály: Domnitorii Ardealului, Editura Mentor, Tg. Mureş, 1994.
43. Sófalvi András: Istoria critică a exploatării sării din zona Ocnelor, de la începuturi şi până în anul
1562, revista “Areopolis”, 2001.
44. Sófalvi András: Tezaurul zonei Kodáros sau al regelui Darius, revista “Hazanéző”, anul VIII. nr. 1,
1997.
45. Szakáll Sándor: Scrierile lui Koch Sándor despre ocurenţele clasice ale mineralelor din
Transilvania, prospect din al VIII-lea Festival Mineralogic Internaţional, Ungaria, Miskolc, 30 ian. 1990.
46. Dr. Szekeres Lukács Sándor: Comorile lui Kodáros, capitole din istoria Ocnei de Sus şi ale Ţinutului
Sării din Secuime, Odorheiu-Secuiesc, 2002.
47. Tófalvi Zoltán: Sarea şi ţinutul sării, revista „Hazanéző”, anul V., nr. 2, Corund, 1994.
48. Vajda Lajos: Mine, furnale, oameni şi secole în Ardeal, Editura Politică Bucureşti, 1981.
49. Dr. Vofkori László: Călătorind prin Secuime, Calendarul Harghitei, M.-Ciuc, 1995.
50. “Útravaló”, caiete, nr. 8, Miercurea Ciuc, 1991.
51. Vita Zsigmond: Jókai în Ardeal, Editura Kriterion, Bucureşti, 1975.
52. Zepeczaner Jenő: Scaunul Odorhei pe timpul revoluţiei din 1848-1849, Asociaţia Culturală “Haáz
Rezső”, Odorheiu-Secuiesc, 1999.

59
 Cap. III. Modalităţile străvechi de exploatare a sării în Secuime.
Profesii minereşti, unelte folosite, faze de muncă şi obiceiuri
În fund de munţi, noi des intrăm Afară-s chinuri şi nevoi
Cu BUN NOROC ne salutăm, Şi iar ne-ntoarcem înapoi
Şi când ieşim din sânul lor, În lumea noastră fără cer
Noi tot noroc strigăm în cor. C-aşa-i viaţa de miner.

În mină-i Dumnezeu cu noi, În stânci lovim ciocanul greu

Afară-s chinuri şi nevoi În aer sar stropii mereu
Deasupra noastră n-avem cer Noi braţul tare-l încordăm
C-aşa-i viaţa de miner. Ca ţării sarea să-i dăm.

Când plini de praf, cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine o lume rea!
Dar moartea vine, tot mai des
Să vadă ce-are de cules
Din lumina noastră fără cer
C-aşa-i viaţa de miner.
- Imnul minerului -

60
 Forma cea mai simplă a extracţiei sării de la Praid a fost “exploatarea pe
urme” adică delimitarea şi extragerea sării de la suprafaţa solului. După
scrierile lui Johann Fichtel este probabil ca stâncile de sare ieşite la suprafaţă
să fi fost dislocate cu pene de lemn, iar “tăietori de sare” (şuvagăii) au lucrat
în gropi de formă neregulată, până la adâncimi reduse, de unde materialul
exploatat a fost transportat pe spate până la suprafaţă sau, formând un lanţ
viu, “se dădea bulgărele de sare din mână în mână”.
După spusele minerilor bătrâni, transportul se efectua şi cu ajutorul unor
sănii tractate de oameni sau cai (din amintirile lui Szekeres Lajos).
Înfiltraţiile de apă au fost obturate cu piei de bivol, care sunt foarte rezistente
la acţiunea saramurii. Bivolul a fost animalul preferat al zonelor miniere şi al
zonei ocnelor de sare.
Mina Iosif, în formă de clopot, a fost exploatată descendent, “băncile de
sare“ au fost excavate până la marginea vetrei clopotului, şi în felul acesta
excavarea sării a fost foarte anevoioasă mai ales lângă peretele în surplombă.
Mina Iosif (“József”) comunica cu suprafaţa printr-un puţ vertical de
transport, prin care sarea bulgări a fost trasă la suprafaţă cu un crivac cu cai.
Sarea a fost înpachetată în piei de bivoli, deci “colivia de transport” era
confecţionată din piele. Coborâşul în mină se făcea pe scări de lemn, dar
când talpa de exploatare s-a adâncit foarte mult coborârea se efectua tot în
aceste piei de bivoli. Ocnele de tip vechi, au avut două “gâturi” de acces: una
pentru coborârea minerilor cu scară din lemn (“gâtul cu scări”) şi alta pentru
transportul sării la suprafaţă (“gâtul de transport”).
În această mină producţia zilnică a fost de 600-700 kg de sare (prin anii
1770). Inspecţia şi observarea permanentă a bolţii superioare excavate s-a
efectuat de pe un “balcon de lemn”, evitându-se astfel eventualele crăpături
şi prăbuşiri. În interiorul minei a fost strict interzis vorbitul cu glas tare şi
fluieratul, zgomote care puteau produce prăbuşirea peretelui sau tavanului.
Mina Josif se deosebea de celelalte mine clopot prin faptul că baza ei nu era
în formă de cerc (ca în cazul ocnelor vechi de la Dej – vezi de ex. mina
Ciciri), ci paralelipipedică.
Din sala centrală mare, pornind lateral s-au mai deschis în 1808 încă
două camere, botezate Carol (lb. maghiară “Károly”) şi Ferdinand
(“Ferdinánd”), iar după Rainer Slotta şi Volker Wollmann, în loc de Carol
denumirea era Carolina. În timpul deschiderii acestor camere, galeria de
trasaj avea 24 m lungime şi 13 m lăţime, perimetru din care s-a continuat
abatarea sării descendent (1816). Camera Ferdinand s-a extins spre direcţia
nord-est, iar camera Carol în partea opusă, spre sud-vest. În timpul realizării
camerei Ferdinand au fost completate şi balcoanele şi a fost excavat un nou
puţ de extracţie, la adâncimea de 30,2m.
Încă din momentul deschiderii, mina Iosif a fost declarată ca fiind
depăşită. Comisia de specialişti de la Oficiul de Sare din Sighetul Marmaţiei
a propus, în anul 1777, ca pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar să fie
introdusă metoda folosită în Polonia (la salina Wieliczka), adică extracţia cu
camere trapezoidale. Aplicarea acestei metode a fost meritul inginerului de
mină József Goldschmidt, după care metoda camerelor trapezoidale s-a
răspândit şi în salinele din Ungaria. Camera trapezoidală a fost denumită şi
camera “în formă de sicriu”. În anul 1826 mina Iosif a atins adâncimea de 46
stânjeni (cca. 70m, împreună cu puţul).
La Praid, sarea se extrăgea din toamnă până primăvara iar cantitatea
exploatată se depozita într-o magazie denumită de localnici “şura de sare”.
Aici, la mina Praid, nu au lucrat muncitori ocazionali sau veniţi din altă
parte a ţării. La alte saline aceşti “venetici“ erau retribuiţi pentru munca lor
în “postavuri şi sare” (de unde şi jocul de cuvinte “nici tu bani, nici tu
postav!”).
Când mina de sare a fost trecută în cadrul visteriei statului, tăietorii de
sare şi lopătarii au fost scutiţi de plata impozitului. Acest lucru a fost însă
foarte nesigur, fapt dovedit şi prin documentul editat de “Guberniul”
Ardealului ca răspuns la petiţia paznicilor de sare din Praid (din anul 1775),
în care scrie că “nu se poate da scutire de sub poverile taxelor sau
impozitelor”.
La Praid, încă din timpuri îndepărtate, minerii sărari erau localnicii din
cele două Ocne (Ocna de Sus, Ocna de Jos), iar ulterior şi de la Praid. Ei
erau ţăranii mai săraci, care aveau doar 4-5 pogoane de pământ. Cei care
aveau mai mult pământ nu mai lurau în ocnă, cel mult se ofereau cu caii şi
atelajele proprii la transportul sării. Cu timpul s-a format un fel de
“nepotism”, minerii erau toţi rude sau prieteni apropiaţi. Băieţii de 12-13
ani erau luaţi de taţii lor şi lucrau în mină, măturau praful de sare şi bucăţile
mici rezultate după tăierea sării. Flăcăii de 15-16 ani participau deja la
lucrări de suprafaţă, iar la vârsta de 18-19 ani intrau în mină, iar după
efectuarea stagiului militar deveneau “tăietori de sare-clasa întâi” (sinonim
cu şuvagău, denumire folosită şi în Oltenia). Aceste calificări de clasa întâi,
a doua şi a treia, reprezentau şi grupa de vârstă a minerilor. La vârsta de 50-
55 de ani ei nu mai tăiau sarea ci o lopătau sau se pensionau.
Suvagăii (tăietorii de sare) efectuau, pe lângă lucrările de exploatare, atât
cercetarea zăcământului, întreţinerea minei, protecţia hidrogeologică,
deschiderea galeriilor noi, cât şi confecţionarea sculelor şi uneltelor
necesare. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în afară de târnăcopul de
fier, toate sculele erau confecţionate din lemn. Materia de bază a lemnului de
mină a fost asigurată tot de şuvagăi, ei tăind lemnul din pădurile
înconjurătoare.
“Lemnul de mină” sau lemnul pentru “cuie” era format din nişte crengi
de grosimea braţului omenesc cu diametrul de 10-12 cm. Perioada de tăiere a
lemnului era primăvara, pe lună nouă (“crai nou”), când circulaţia sevelor
este maximă şi lemnul devine mai elastic şi rezistent (după superstiţie, luna
nouă face ca lemnul să fie mai dur). Coaja crengilor tăiate era crestată oblic
împotriva putrezirii (mocuirii). Lemnul de mină se putea exploata fără plată,
chiar dacă minerii nu aveau “drept de composesorat” în pădure. Cele mai
căutate şi preferate esenţe de lemn erau stejarul, carpenul, ulmul şi fagul.
Din aceste esenţe erau confecţionate icurile de lemn, denumite “cuie” şi
scândurile mai late, zise omoplat (“lopăţică”) sau “ţândăr”. Icurile de lemn,
având formă rotundă, erau denumite “cuie” iar cele aplatizate şi largi
“lopăţică” sau “fir”. Diametrul cuiului era de 20-40 cm şi la metoda de
exploatare de tip “scoică” se foloseau din cele mari. Ciocanul de lemn, mare,
a cărui cap avea 30-40 cm, era denumit şi “bâtă”. Mânerul ciocanului cu
diametrul de 4-5 cm era confecţionat din lemn de alune, corcoduş sau
trandafir sălbatic. Cei mai apreciaţi erau vlăstarii tineri, rezistenţi şi destul de
groşi având o elasticitate mai mare. Mânerul era confecţionat în aşa fel, încât
partea cea mai groasă a crengii să ajungă la capătul mânerului (prins în
ciocan), care a fost perforat la mijloc, iar capătul a fost despicat şi fixat cu
un ic în corpul ciocanului. Partea de sus a mânerului (zona de strângere) a
fost înfăşurată cu postav de lână pentru asigurarea aderenţei mai bune (coada
“să aibă o prindere mai bună”). S-a mai folosit şi o altă “bâtă”, care era
confecţionată din fag tănăr cu capătul cioplit hexagonal şi cu vârful ascuţit.
Pentru curăţirea “vetrei de exploatare”, lopăţica cu mâner era
confecţionată din lemn de brad. Unealta cu care se curăţa “făina de sare”
(praful de sare din şanţul de tăiere) era confecţionată tot din lemn de brad.
Tărnăcopul de fier a fost adus de la turnătoria din Vlăhiţa şi ascuţit la Praid,
de fierarul minei, care la cerere marca pe târnăcop şi iniţialele minerului.
Mânerul târnăcopului era înfăşurat “la prindere” tot cu postav de lână. Un
şuvagău avea cel puţin 6-7 tărnăcoape de diferite forme şi greutăţi. După
terminarea schimbului, minerii confecţionau şi reparau uneltele, sculele şi
materialele ajutătoare pentru exploatare, mânere, cuie, scoabe şi lopăţica,
pentru ca în ziua următoare inventarul şi starea sculelor să fie perfectă (ca o
curiozitate amintim că s-au găsit, în ocnele vechi, scăunaşe mici de 55 cm
lungime şi 30 cm lăţime, ovale, cu numai două picioare, de pe care şuvagăii
ciopleau şi tăiau sarea pe “vatra de exploatare”).
Sculele de lucru erau păstrate în “desage”, de fapt traiste ţărăneşti,
confecţionate de soţiile ortacilor, din postav ţărănesc. În timpul intrării în
abataj, lampa de carbid era agăţată în faţă (mai de mult, în locul lămpii de
carbid se folosea lumânarea). În mină fiecare muncitor poseda o lădiţă de
lemn în care îşi păstra uneltele. Pe la mijlocul secolului XX s-a răspândit
“icul de fier” (spiţul) care era lovit şi folosit cu “bâta de fier” (ciocanul de
fier). Icul şi bâta (ciocanul de 5-7 kg) erau fabricate la fierăria minei. Minerii
trebuia să-şi asigure şi mijloacele de iluminat. La început a fost “sfeşnicul”,
o pânză înmuiată în ulei de rapiţă, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea,
iluminatul se făcea încă cu lumânări, confecţionate tot de soţiile minerilor.
Procesul de fabricaţie al lumânării era următorul: firul de ardere (fitilul)
se confecţiona din lână, prin toarcere, aşezată într-un şablon tubular, în care
se turna seul de oaie, topit. Operaţiunea de turnare şi îngroşare a lumânării se
repeta de mai multe ori, până se ajungea la forma dorită. Iluminarea locului
de muncă se făcea cu lumânări fixate pe scănduri de lemn, prinse cu cuie sau
scoabe în masa sării. Mai târziu au fost utilizate lămpi cu benzină, iar la
începutul secolului al XX-lea s-a trecut la lămpile cu carbid. Carbidul era
asigurat din valea Jiului. Trebuie să amintim că cel mai important material
utilizat în mineritul străvechi era “pielea de bivoli” care servea atât la
transportul sării cât şi la obturarea fisurilor de sare, împiedicându-se astfel
înfiltrările de apă. La Praid se mai poate observa pielea de bivol, în puţul cu
scări din dosul schelăriei, aflat între minele Iosif şi Paralela.
Procesul de exploatare a sării începea din toamnă şi se desfăşura vreme
de 5-6 luni. Din primăvară până în toamnă minerii îşi vedeau la
îndeletnicirile lor gospodăreşti: lucrau pământul, îngrijeau animalele,
duminicile mergeau la biserică şi tot satul era prins în opere de binefacere.
Dacă mineritul (“sărăritul”) trebuia început mai devreme, şi s-a prelungit
până la muncile din primăvară, atunci şuvagăul, la terminarea şutului, se
ducea direct la muncile câmpului.
După scrierile inginerului de mine Magyari Mihály (1896), metoda de
exploatare utilizată la Praid era unică în felul ei, chiar şi în secolul al XIX-
lea. Faţă de alte metode, aici la Praid nu s-au folosit unelte de fier. Existau
trei metode distincte de extracţie a sării, acestea se schimbau în funcţie de
perioadele istorice. Şuvagăii mai în vârstă îşi amintesc că la începutul
secolului al XIX-lea sarea era extrasă cu “icuri de lemn”, obţinând “bulgări
de tip scoică”. Prima operaţiune a crăpatului sării în formă de scoică a fost
tăierea în fâşii sau “breşarea”. Fâşiile de exploatare (având şi denumirea de
“băncile de exploatare”), erau pregătite pentru săparea breşelor. Aceste breşe
(scobituri) au fost executate cu vârful tărnăcoapelor de fier, minerul stând în
poziţia în genunchi pe băncuţele cu două picioare. Scoabele săpate (breşate)
au determinat forma crăpată a sării geme, din această cauză ele au fost
executate oblic, adâncite în formă de evantai, nefiind perpendiculare pe
partea din faţă a fâşiei de exploatare. Breşa săpată, după procesul de
adâncire, a fost curăţată cu o mătură din nuiele şi cu unealta de curăţit a
prafului de sare. Această operaţiune a fost executată de un miner clasa a
treia, sau de un ucenic.
În acest şanţ (breşă) au fost introduse prin bătaie “icurile de dislocare”.
Cele mai groase icuri au fost introduse în crăpătură din faţă spre spate, bătute
puţin oblic, spre orizontal. Bătaia icurilor a fost dirijată, la comandă (se
bătea la “unison”), până când din masa sării s-a auzit un sunet tăios
“salicordial” (sunetul sării), moment în care s-a desprins sarea în formă de
scoică (din “roca mamă”). Astfel, după primul rând de dislocare, masa sării
(din bancul de exploatare), se asemăna cu un şir trapezoidal, ondulat.
Următorul rând se începea ascendent, pe sub baza acestor trapezuri ondulate
(pe o grosime de 30-40 cm).
Forma originală a sării bulgări, de “tip scoică”, provine din metodele de
exploatare a sării de la suprafaţă, când se produceau “exploatări de frunte”
din masivele ieşite la suprafaţă, sau în ocnele rudimentare (“amfiteatre”).
Avantajul extragerii sării în bucăţi “tip scoică” consta în faptul că prin acest
procedeu rezulta mai puţină sare măruntă, iar breşarea şanţului de dislocare
se putea executa pe suprafaţa bancului de exploatare. Dezavantajul metodei
era consumul excesiv de icuri de lemn. Întru cât regiunea era foarte bogată
în păduri, această risipă nu constituia însă un impediment. Un alt dezavantaj
a fost suprafaţa neregulată a feliei, pe care se circula greoi.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, exploatarea de la Praid era
asemănătoare cu metodele uzuale de pretutindeni. Procesul de exploatare era
extragerea în fâşii orizontale, si în trepte. Cu această ocazie au apărut şi la
Praid uneltele moderne: “icurile de fier” şi ciocanul de fier (“bâta de fier”).
“Sărarii” au primit cu scepticism aceste scule, zicând că “sarea nu înghite
fierul”, dar încetul cu încetul uzanţa şi productivitatea au învins aceste
prejudecăţi.
O altă metodă de exploatare se realiza astfel: lângă peretele camerei se
măsura o fâşie de 2-3 m, aşa zisa “felie de tăiere”, în faţa acestei fâşii se
executau (cu tărnăcoape de fier) canale marginale de 10-15 cm adâncime.
Dislocarea corpului de sare se realiza cu icurile amplasate pe partea liberă a
fâşiei, în unghiuri oblice faţă de orizontul feliei, după care prin batere la
unison, corpul sării se crăpa. După această fază de dislocare era crăpată
suprafaţa perpendiculară (pe cea dislocată). De prima dată icurile erau
amplasate pe marginile fâşiei de sare, iar în final la baza “sării mumă”.
Locurile de amplasare ale icurilor erau făcute iniţial cu târnăcoape având
capetele mai mici, după care erau utilizate cele având capul mai mare. Icurile
amplasate corespunzător într-un şir erau lovite cu ciocanele (“bâtele”). Când
sunetul loviturilor devenea mai ascuţit, erau chemaţi în ajutor şi minerii care
lucrau la o felie vecină. Loveau toţi (7-8 şuvagăi) odată, fiecare având 3-4
icuri în faţă, şi astfel după un timp sarea se disloca în mod obligatoriu. Un
rând de sare desprins avea greutatea de 3-4 q şi după rotirea acestui bulgăre
pe partea lui mai subţire, se tăiau din el, prin lovituri date cu capul plat a
târnăcopului şi ulterior cu vârful, bucăţi de 30-50 kg.
Din cauza exploatării anevoioase, tehnic rudimentare, bucăţile de sare
exploatate erau fasonate în bucăţi de 50 de “pfunzi”, după care erau marcate
cu semnul echipei de exploatare (“echipa de suvagăi”). Aceste marcaje s-au
folosit până în anul 1912, după care cantităţile de sare extrase erau
înregistrate în greutate (în tone). După amintirile minerilor bătrâni,
însemnările făcute pe bucăţile de sare erau însemne de nume de familii, după
spusele inginerului şef Sebestyén Gyula aceste însemnări reprezentau
semnele “grupei de ortaci” scrijelite şi tăiate în sare.
 Bucăţile mai mici de sare şi praful rezultat după tăiere erau depozitate în
camerele de exploatare abandonate, după care ieşiturile şi vârfurile tăioase
erau teşite iar fâşia de exploatare era nivelată pe orizontală.
Secole de-a rândul, la ieşirea din şut se făcea prezenţa, avînd grijă să nu
lipsească nimeni. Şuvagăi şopteau printre ei zicala că “nu a rămas în mină,
numai Muma Ocnei”. Superstiţia minerilor atribuia puteri supranaturale
“Mumei Ocnei” care vedea şi apăra toate fiinţele vii din subteran.
De la mijlocul secolului al XIX-lea, transportul sării din mina Iosif se
efectua cu “crivacul cu cai”. Forţa de acţionare era asigurată de cei 8 cai,
care învârteau scripetele de fier şi mecanismul de acţionare. Urmaşii unor
şuvagăi bătrâni îşi mai amintesc că pentru a fi instruiţi la acţionarea
sistemului de scripeţi, care urma să fie folosit la Praid, doi oameni au fost
trimişi la ocna Turda. Însemnări vechi din secolul al XVI-lea descriu
proceduri uzuale străvechi pentru împărţirea porţiei de ovăz, servindu-se
supliment de hrană pentru caii de mină care acţionau “crivacul cu cai” de la
saline.
Din chiar aceste descrieri reiese că ocna de la Praid era intensiv
exploatată înaintea anilor 1526-1711 (perioada de proprietate a visteriei
regale) şi exploatarea de suprafaţă din secolul al XVIII-lea reprezenta o
perioadă regresivă, în privinţa exploatărilor de adâncime. De altfel, în
secolul al XVI-lea se efectuau deja mici exploatări de adâncime, sarea
extrasă a început să fie adusă la suprafaţă, în piei de bivoli, din anul 1787.
În mina Iosif, după deschiderea minei Paralela, s-a construit şi s-a pus în
funcţiune puţul de transport comun. Manipulanţii şi ajutorii de mineri, cu
vagonetele frânate pe cele 4 roţi, împingeau sarea lângă colivia de transport.
Transportul sării la suprafaţă se efectua cu maşina de extracţie cu “opt cai
putere”, şi era asigurată de două grupuri de muncitori cu câte 10 cai, şeful
lor denumit “întreprinzător”, care muncea cot la cot cu ceilalţi mineri având
retribuţia egală cu cea a ortacilor lui.
Conducerea minei, efectua la fiecare început de an “licitaţia” pentru
transportul sării din mină până la punctul de desfacere. Ofertele pentru
licitaţie trebuiau depuse în plicuri sigilate la “Căpetenia minei”. Căştigătorii
au încheiat contracte individuale cu directorul minei. De obicei au licitat şi
au câştigat întreprinzătorii din satele Ocna (Ocna de sus, Ocna de jos) şi cei
de la Praid. Transportul sării era deci efectuat de aceste grupuri familiale
formate din rude şi cumnaţi.
Deşi viaţa de şuvagău era grea, aceşti transportatori trăiau şi mureau în
condiţii sociale mai bune ca “tăietorii de sare”. Ei aveau atelaje cu cai buni şi
se distingeau printr-o stare materială mai bună faţă de minerii obişnuiţi.
Transportul sării era asigurat de doi muncitori zişi “cărăuşi”. Primul
supraveghea în mină încărcarea coliviei de transport iar celălalt era sus şi
dirija descărcarea coliviei cu sare. Colivia de transport sare, era
confecţionată din platbandă de fier cu mânere ţesute din sârmă, având
capacitatea de 200 litri.
Transportul se efectua în felul următor: când colivia era umplută,
“cărăuşul” de jos trăgea de o frânghie, iar cărăuşul de sus striga comanda:
“dintr-o dată sus” şi scutura un clopoţel. La acest semnal cei opt cai au
începeau să tragă împreună din ham, încet, mai apoi în trap şi din nouă
învârtituri de scripete, colivia ieşea din puţul de extracţie la suprafaţă. Atunci
cărăuşul de sus striga: “încet” şi din nou semnaliza cu clopoţelul. Caii se
opreau şi se întorceau spre interior. Vizitiul punea frână la scripete şi
acoperea caii cu pături deoarece aceştia erau “uzi leoarcă”. Într-o colivie se
aducea la suprafaţă 8-900 kg de sare, iar caii erau mânaţi timp de 4 ore
încontinuu. Amintirile unui accident a dat naştere la o zicală pe care
localnicii o foloseau: “s-a zis totdeauna că nu-i voie să stai sub sarea aflată în
mişcare”.
Crivacul cu cai de la ocna Praid a fost conceput şi realizat de Benedek
Nagy Sándor în anul 1864. Crivacul a fost în folosinţă până în anul 1953 iar
în anul 1958 a fost transportat la Muzeul Technic din Bucureşti, unde acest
obiect industrial, o raritate europeană, s-a distrus datorită neglijenţei.
Macheta maşinii de extracţie a fost confecţionată prima dată de minerul
Kovács Mózes (din Ocna de Sus), iar ulterior, în anul 1997 doi mineri
pensionari, Szekeres Lajos şi Molnár Imre, au refăcut din nou macheta
crivacului cu cai şi a camerelor trapezoidale, obiect care a fost expus în
muzeul de la nivelul orizontului bazei de tratament şi vizitare.
Sarea extrasă şi adusă la suprafaţă era transportată, de la gura puţului
până la moara de sare, cu atelaje trase de cai. La începutul secolului XX a
fost introdusă şi folosită o linie de decovil cu vagoneţi (pe şine de oţel) traşi
tot de cai. La începutul anilor 1940, forţa de tracţiune pe şinele de decovil
era asigurată de o mică locomotivă cu aburi (denumită de localnici: “Muki”),
apoi de o locomotivă Diesel, iar mai târziu au fost utilizate autobasculante de
16 tone.
La salinele din Ardeal, aflate în proprietate regală, fiecare şuvagău
trebuia să taie 100 de bucăţi de sare şi, peste acestea încă opt bucăţi, care nu
erau luate în evidenţă. Mai târziu, la ordinele cămăraşului Tomori Pál, peste
această cantitate se solicitau încă zece bucăţi, care erau denumite: „sare tip
ciopleşte alta” (în lb. maghiară : “véss mást só”). Astfel cele 118 bucăţi erau
numărate ca fiind doar 100. Această sare, de tip „ciopleşte alta”, a fost
introdusă deoarece numeroase bucăţi se spărgeau, nu aveau dimensiunile
dorite, sau nu se găsea cumpărător pentru ele, fiind excluse din lotul
respectiv de transport. Cămăraşii de sare nu au acceptat plata pierderilor care
în acest fel erau suportate de mineri. La Praid nu se cunoaşte existenţa unui
asemenea tip de sare.
Metoda de exploatare utilizată în zilele noastre este abatajul cu exploziv.
La Salina Praid sunt utilizate două metode, în În zilele noastre funcţie de
dimensiunile şi dispunerea camerelor de exploatare. La orizonturile
inferioare (sub mina Gh. Doja), denumite după cota absolută orizonturile:
+286m, +266m +246m şi +230m, este folosită "metoda de exploatare a sării
cu camere mici si pilieri dreptunghiulari". Dimensiunea camerelor de
exploatare este: lăţimea 20 m, înălţimea 12 m şi lungimi între 20-275 m, iar
cea a pilierilor intercamerali este, la fel, de 20 m x 12 m, cu lungimi de 95-
100 m. Grosimea planşeului dintre orizonturi este de 8 m. Trebuie să
menţionăm că aceste dimensiuni ale camerelor se utilizează numai la mina
din Praid.
Tehnologia de lucru propriu-zisă este următoarea: în front se taie un
făgaş la nivelul vetrei, având adâncimea de 1,8 m, cu un utilaj denumit
haveză, se perforează frontul (de 240 mp) cu instalaţia de perforat tip
"RADA DEJ" sau “SECOMA”, executând un grilaj de găuri de 2 m
adâncime, cu o distanţă între ele de 0,8 – 0,9 m şi se încarcă găurile cu
exploziv (iniţiată cu capse electrice milisecunde). Se puşcă frontul în două
trepte (treapta de jos având înălţimea de 3m), apoi se aeriseşte camera timp
de 1,5 - 2 ore, după care se “copturesc” (cioplesc) tavanul şi pereţii camerei,
în special pe partea proaspăt puşcată, dar după caz, şi în zona feliilor
anterioare. Supragabariţii rezultaţi se sparg manual cu baroasele, sau la
rândul lor, se puşcă şi ele. Sarea rezultată se încarcă cu încărcătorul frontal
de tip "STALOWA VOLA" în autobasculante de 8,5 tone şi se transportă la
rostogolul colector, echipat cu un grătar (cu dim. ochiurilor de 0,40 m x 0,40
m) prin care este deversată în cele două colivii schip din puţul orb de
extracţie (puţ care nu iese la suprafaţă). Prin acest puţ orb, sarea se ridică
până la nivelul galeriei de transport (cota abs. +426,4 m), de unde este
transportată la instalaţia de preparare de la suprafaţă cu autobasculante de 16
tone.
Pentru a asigura continuitatea procesului de extracţie, activitatea de
exploatare se desfăşoară concomitent în cel puţin 3 camere de exploatare, în
fiecare executându-se o fază de lucru distinctă, conform metodologiei de
abatare sus menţionate. Cantitatea de sare rezultată dintr-un ciclu de puşcare
este de 930 tone.
Metoda de exploatare folosită în sectorul Telegdy (orizontul +448m) este
denumită ”metoda cu camere mici şi pilieri pătraţi” (metoda canadiană), cu
dimensiunile camerelor de 16 m lăţime, 8 m înălţime şi dimensiunile
pilierilor pătraţi de 14 m x 14 m. Grosimea planşeului dintre orizonturi este
tot de 8 m. Tehnologia de lucru este identică cu cea descrisă anterior,
diferenţa fiind transportul exclusiv cu mijloace auto. Cantitatea de sare
rezultată dintr-un ciclu, în acest sector este de “doar” 490 tone. Majoritatea
operaţiilor sunt mecanizate, astfel activitatea minerilor constă în mânuirea
utilajelor, spargerea supragabariţilor şi “copturirea” pereţilor. Această
operaţie de copturire se execută de pe o schelă mobilă, echipată cu nacelă,
cu ajutorul răngilor şi târnăcoapelor de fier, iar mai nou cu picamere,
îndepărtând astfel bucăţile de sare crăpate dar nedesprinse din masa sării. La
loviturile târnăcopului, bucăţile crăpate (copturile) produc un sunet adânc,
caracteristic.
În instalaţia de preparare sarea este măcinată la diferite dimensiuni şi
categorii, este tratată cu o substanţă antiaglomerantă şi se livrează ambalată
în saci sau vrac, luând în considerare solicitările beneficiarilor interni şi
externi.
Produsele de sare ale salinei Praid sunt: sarea industrială vrac (0 – 2mm
şi 0 – 4 mm) pentru drumuri, sarea ambalată în saci de 50 kg pentru
murături, sarea bulgări (3 – 50 kg) pentru animale şi de folosit în industrie
pentru dedurizarea apei, sarea brichete (sub formă de cărămizi având 5 kg)
utilizată în zootehnie (pentru creşterea de ovine, bovine, caprine), sarea
tablete pentru dedurizarea apei şi sarea de baie sulfoiodurată (1 – 5 kg),
utilizată cu succes în scopuri terapeutice.

Furtul, paza şi transportul sării

“Periodic, omenirea cunoaşte o accelerare a
activităţilor sale, regăsind, astfel, competiţia
dintre vitalitatea reânnoibilă a existenţei şi
atrăgătoarea viciere a decadenţei. În această
cursă periodică, orice pauză devine un lux.
Numai atunci poate cineva să-şi închipuie
că totul este permis, că totul este posibil.
Frank Herbert: Copii Dunei
 Trebuie să amintim şi furtul sării (“prevaricaţia”), ca fiind un fenomen
social destul de pregnant în trecut. Paza ocurenţelor de sare şi a izvoarelor
sărate a fost asigurată de paznicii de sare denumiţi “haiduci”. Împărţirea apei
sărate a fost în grija “primarului de sare”, care odată pe săptămână, pe baza
biletelor de repartiţie, a deschis “casa sării” şi a supravegheat măsurarea
cantităţii de saramură repartizată pentru fiecare solicitant (din zona Praid şi
Corund). Paznicii de sare erau angajaţi pe bază de contracte, pe o perioadă
de un an. În trecut ei erau denumiţi şi “flăcăii cu cai“. Ei asigurau paza zonei
ocnelor de sare şi a “fântânilor sărate”. După scriitorul Bözödi György paza
dealurilor din Sovata şi Praid a început prin anii 1770, din perioada domniei
Mariei Tereza.
Gropile din masivul de sare, din care se fura sarea, erau denumite „ocne
pirat” sau “ocnele haiducilor”. Din păcate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea
preţul sării a crescut exagerat de mult, astfel populaţia a fost nevoită să
recurgă la furtul sării. Acest furt a căpătat amploare, oficialităţile fiind
obligate la întroducerea unor măsuri drastice pentru stoparea fenomenului.
Furtul sării, denumită şi prevaricaţie, a fost condamnat, iar în 16 martie
1786 Curtea din Viena a emis o Ordonanţă în care se enumerau represaliile
faţă de hoţi.
Categoria socială a hoţilor era foarte largă, cuprindea toate clasele
sociale existente la aceea vreme: nobilime, orăşeni, soldaţi, ţărani etc.
Contrabandă făceau negustorii şi cârciumarii, dar şi paznici de sare. În multe
cazuri chiar soldaţii de pază erau cei care înlesneau furtul sării iar din suma
primită făceau chefuri (aici putem aminti şi cazul paznicilor Roman Vasile şi
Demcu din anul 1822). Puterea a încercat şi folosirea informatorilor pentru a
denunţa hoţii (turnătorii erau răsplătiţi cu marfa confiscată, deci observăm că
metodele utilizate de poliţiile politice moderne nu sunt deloc noi!). Această
practică a adus numai necazuri pornind un şir de procese şi denunţuri printre
locuitorii pizmaşi şi prietenii apropiaţi.
Din raportul Oficiului de Sare Praid (din 6-8 iulie 1818), aflăm că în anul
1817 au fost prinşi 7 hoţi de sare (până în luna noiembrie), apoi încă 20 de
persoane până în aprilie 1818. Oficiul sării a fost foarte represiv, nu ierta
nici furturile mărunte, de exemplu în anul 1806 soţia lui Kakucs István a
furat o jumătate de baniţă de sare, ea fiind pedeapsită cu valoarea dublă a
cantităţii furate şi cu încă 10 lovituri de bici. Pentru a demonstra gravitatea
situaţiei, amintim că “pârîta” nici în anul 1812 (deci nici peste şase ani) nu a
putut plăti valoarea totală a amenzii.
Furturile de sare se manifestau în cele mai variate forme: furau din mină,
din magazie, în timpul transportului precum şi din izvoarele sărate. Hoţii de
sare erau de multe ori înarmaţi şi atacau în grupuri organizate paznicii de
sare. Haller Gábor, directorul Visteriei Guvernamentale a emis un ordin la
Sibiu (datat 28 oct. 1819), obligând oficialii din Scaunul Mureş să
înterprindă tot posibilul pentru anihilarea furturilor de sare din zona Sovata.
În acelaşi an, paznicul călare Gub József raportează Oficiului Sării de la
Praid că într-o noapte 250 de oameni, cu 30-40 de cai, veniţi din ţinutul
Nirajelor au atacat zona stâncilor de sare din Sovata şi au alungat paznicii. În
baza denunţului Oficiului de la Praid, prefectura Scaunului Mureş ordonă
vicepreşedintelui regal Nagy József să întocmească un raport detailat despre
acest asediu şi furtul de sare. În anul 1820 (la 13 octombrie), Zöld András,
delegat guvernamental, împreună cu intendentul minei Praid fac un inventar
al stâncilor de sare de la suprafaţă (în total ei delimitează 121 bucăţi) de
unde se fura sarea (“ocnele tâlharilor”).
Paznicul de sare Tamás Mózes (4 decembrie 1820) raportează Scaunului
Mureş “că furturile de sare au luat o amploare aşa de mare, încât oprirea lor
este imposibilă”. Peste câteva zile, la 7 decembie primarul regal Gálfalvi
Mihály raportează că un grup de 24 de persoane au atacat paznicii la Sovata,
după care au fugit de la faţa locului. Despre aceşti hoţi ai stâncilor de sare de
la Sovata, vorbeşte şi Szentiványi Sámuel (împuternicitul Scaunului Mureş
în problemele furtului sării). În raport sunt prezentaţi contrabandiştii, veniţi
din ţinuturi îndepărtate, care în timpul zilei s-au adunat în pădurile din jurul
Sovatei, la locurile denumite “Pădurea Umbrelor şi Pădurea Mátyás”, de la
poalele muntelui Bichiş (“Bekecs”), iar noaptea, sub conducerea unor
călăuze pricepute, au pornit în grupuri de 200 - 300 de oameni către “ocnele
tâlharilor”.
În aceste grupuri s-a format şi un fel de diviziune a muncii, femeile şi
copii se ocupau cu iluminatul (ţineau luminările), iar bărbaţii “tăiau şi
transportau sarea”. Organizarea şi efecutarea furturilor era, de multe ori,
opera unor recidivişti care aveau cunoştinţele necesare despre regiune. Un
astfel de “priceput şi versat” comandant a fost Krecsák Lőrincz din Scaunul
Turda.
Pentru ajutorul paznicilor de sare a fost mobilizată şi armata, care în
timpul deplasării de la Tg. Mureş către Praid a sechestrat hrana de la
populaţia paşnică. Un exemplu este raportul primarului regal Gálfalvi
Mihály de la Şilea-Nirajului (din 2 iunie 1820), în care afirmă că soldaţii au
luat cu forţa alimente şi hrană de la populaţia din Miercurea Nirajului. Faţă
de aceste situaţii (furtul de sare), Oficiul Sării de la Praid roagă insistent
Visteria Regală să nu scadă efectivul armatei, venită în ajutorul paznicilor.
În anul 1830 (16 aprilie), populaţia din Sovata înaintează un Memoriu
către Oficiul Sării Praid, în care solicită proceduri mai severe faţă de tâlharii
de sare. În memoriu este menţionat faptul că cei din Sovata ajutau totdeauna
paznicii de sare, dar au trebuit să se retragă în faţa hoţilor înarmaţi. Tot aici
se aminteşte că în decurs de câteva săptămâni s-a furat o cantitate de cca.
2490 kg de sare.
Comandantul armatei din Sibiu, în data de 12 aprilie 1834, a impus
aprovizionarea cu pâine a armatei de către Oficiului Sării din Praid. În multe
locuri populaţia a protestat spontan şi vehement faţă de aceste servicii
obligatorii, de exemplu în anul 1844 locuitorii satului Ghindari au bătut
soldaţii care, în drum spre Praid, au solicitat locuri de cazare peste noapte.
Pe baza amintirilor lui Páll Márton, paznic de sare din Sovata, Márton
Béla descrie paza sării de pe vremea Împăratului Franz Iosif (“Ferencz
József”). După anul 1848, munţii de sare erau păziţi de polonezi (polaci),
deoarece puterea austriacă nu avea încredere deplină în unguri.
În vremea copilăriei lui Páll Márton existau opt căsuţe de pază în jurul
masivului de sare din Sovata. Paznicii patrulau de la o căsuţă la alta şi purtau
arme de foc (“carabine” cu încărcare frontală). În total erau 26 de paznici,
iar noaptea erau toţi afară. După primul război mondial a rămas doar o
căsuţă, care era denumită “cazarmă”. În această cazarmă locuiau personalul
de pază şi patru-cinci controlori financiari. Serviciul de pază era condus de
aşa-zişii “ochişti”, care purtau uniformă de ofiţer şi verificau paznicii de
sare. Un ochist era la Sovata şi unul la Praid, dar acesta din urmă aparţinea
Scaunului Odorhei. Controlorii financiari verificau atât paznicii, cât şi
cazanele cu “pălincă” şi magazinele din localitate. Prin anii 1920, paznicii de
sare purtau haine civile şi erau de serviciu numai câte doi, ei erau dotaţi doar
cu pistoale. Paznicii erau aduşi din Maramureş, deoarece nu se avea
încredere în localnici, dar şi aceştia rămâneau în Sovata doar câteva luni.
Dacă paznicii prindeau un hoţ de sare îi confiscau calul, iar sarea era
transportată cu căruţe în aval de zona Mureşului, unde se schimba pe cereale.
Hoţii, la fel, tăiau sarea pe timp de zi, iar noaptea o transportau cu căruţe
închiriate spre localităţile din perimetrul Târnavei, unde erau depozitele
temporare. Mai târziu, din aceste depozite, sarea era dusă mai departe.
Locuitorii din valea Nirajului duceau sarea furată în spinare, pe aşa zisa
“potecă a sărarilor”. Calea ferată a ajuns în Sovata doar în anul 1905, până
atunci posibilităţile de câştig erau mai reduse.
Furtul sării a atins apogeul în timpul recesiunii economice din perioada
anilor 1929 – 1933. Vara, locuitorii din Sovata strângeau “flori de sare”
(cristale de sare), care erau rase cu un cuţit, în oale. Femeile mai sărace
fierbeau saramura, care se schimba pe mere, prune şi carne afumată, la
Ghindari şi la Chibed.
Páll Márton a fost paznic de sare în perioada anilor 1941 – 1944, din
amintirile lui rezultă că în anul 1940 paza sării a fost organizată de unguri.
Ei stăteau într-o cameră a vechii cazărmi şi nu aveau arme, decât topoare.
Noaptea erau de serviciu doi paznici, iar ziua numai unul. Ocazional se
întâlneau cu jandarmii unguri, care asigurau ordinea în localitate, dar ajutau
şi la prinderea hoţilor de sare. De la jandarmi, hoţii primeau o bătaie mult
mai cruntă. O altă pedeapsă cunoscută era obligaţia hoţului de a bea
saramură. În anii 1940, paznicii de sare puteau duce acasă sare pentru
nevoile casei. După cel de al doilea război mondial, la Sovata s-a desfiinţat
paza sării, dar un paznic de la Praid patrula totuşi.
Din cauza unori viituri de apă, care în anul 1752 au inundat ocnele de la
Sóvár (acum pe teritoriul Slovaciei, “Soovar”, deschise în secolul al XVI-
lea), au fost introduse technologii de evaporare a sării din saramură
concentrată. Capacitatea de producţie (după procedeul vest-european) a
“fiertului sării” era de 15.000 tone/an. Această situaţie s-a întâmplat şi la
salina din Ocna-Mureş, unde camerele de exploatare au fost inundate de un
lac, format la suprafaţă, pe seama râului Mureş (în data de 22 septembrie
1978).
Valorificarea sării a fost organizată de Visteria Statului, prin înfiinţarea
punctelor de desfacere (“case de sare, oficii de sare”). Blocurile de sare erau
fasonate la o greutate de 50 kg şi erau transportate pe căruţe, cu roţi de lemn,
pe drumurile Ardelene pline de gropi. S-au înfiinţat peste tot depozite şi
magazine de sare pentru înlesnirea comercializării sării (de ex. la Sovata,
Gurghiu, Corund, Odorheiu-Secuiesc).
Lângă drumurile de transport, paznicii şi haiducii călare vegheau la
siguranţa transportului sării. În jurul anilor 1725, satele din zona Ocnelor ca
Praid, cele două Ocne, Atia, Şiclod şi Corund îşi asigurau existenţa mai ales
din transportul şi comerţul sării.
Trebuie să facem distincţie între minerul care exploata efectiv sarea
(denumit şi “salicisor”) şi cel care făcea transportul sării (“celerist”), pe apă
sau pe uscat. Aceştia din urmă erau denumiţi şi “aventurieri”, pentru că se
aventurau la distanţe mari cu ocazia transporturilor.
În secolele XVI şi XVII în Ungaria, folosind fluviul Dunărea drept cale
de transport, se aprovizionau mai ales oraşele din vestul ţării. Unele oraşe nu
permiteau accesul sării, iar Oficiul Sării din sudul Austriei solicita
interzicerea comercializării sării ungureşti. Căpeteniile din cetăţi au primit
ordin pentru confiscarea sării care provenea de pe teritoriul Ungariei de
atunci. În această perioadă în Ardeal, respectiv în Secuime, centrele de
extracţie a sării erau la Cojocna, Turda, Ocna Dej, Sic şi Praid.
Până la mijlocul secolului al XVII-lea ocna de la Praid era accesibilă
numai pe “drumurile cele mai proaste posibile”, din care cauză s-a construit
drumul de legătură peste pasul Bucin. Acest drum leagă localităţile Praid şi
Gheorgheni (denumit de localnici: “drumul sării”). Prin anii 1770-1780 s-a
construit şi drumul judeţean către Odorheiu-Secuiesc, peste muntele
“Kalonda”. Dăinuirea transportului sării cu căruţe este deci explicabilă şi
prin această inaccesibilitate a regiunii. Drumul peste Bucin “drumul sării”
avea traseul pe linia pârâului Praid – pădurea “Jahoroş” – pasul Putna –
localitatea Gheorgheni.
Transportul sării pe cale uscată a împovărat populaţia zonei. De aceste
obligaţiuni erau scutiţi numai văduvele şi personalităţile oficiale. În anul
1774, satele Scaunului Mureş erau obligate la transportul a 6887 măji şi 90
pfunzi de sare, de la ocna Turda până la Vărădia pe Mureş, portul sării de
lângă Alba-Iulia. Această cantitate de sare (cca 385.672 kg), presupunea
încărcarea a 550-600 de căruţe trase de boi. Distanţa (Turda – portul de pe
Mureş) era parcursă în trei zile de o căruţă. Întru cât din satele Mureşene
distanţa până la Turda era între 75-100 km, un ciclu de transport al sării dura
15 zile. Din cauza măririi exportului de sare se mărea şi cantitatea
transportată în fiecare an. În anul 1806, Scaunul Mureş, printr-o scrisoare
adresată guvernului ţării, anunţă că: “secuii nu se pot obliga la transportul
sării fără atingerea drepturilor lor legale”. Un an mai târziu, guvernul
scuteşte “secuii liberi” de povara transportului. În anul 1804, Visteria Regală
din Viena, printr-o adresă dată către Guvernul Transilvaniei “ia în nume de
rău” cantitatea însuficientă de sare transportată. Ungaria de atunci avea un
necesar de 600.000 quintale de sare, din care numai 40.000 quintale au fost
transportate la portul fluvial Mureş.
În anul 1807 delegatul guvernamental Kemény Ignác încearcă
mobilizarea populaţiei din ţinutul Mureşean pentru transportul sării, dar fără
rezultat. Perioada “sărării” (a comerţului cu sare) era determinată mai ales de
necesitatea sezonieră (toamna-conservarea legumelor; iarna-tăiatul porcilor)
sau situaţia materială, sărăcia omului de rând. Mai demult populaţia săracă
din zona Atia cumpăra sarea făcând comerţ de schimb, mai ales cu grâne.
Deci: “…omul sărac cumpăra 3 quintale de sare, le ducea la Gheorgheni şi
aducea în schimb bucate” (o baniţă de sare valora o baniţă de grâne).
O carte de specialitate din 1856 menţionează faptul că transportul sării în
judeţul Maramureş era mult îngreunată de lipsa căii ferate. Sarea era
transportată până la Szolnok pe calea apei, cu preţul de 14-16 coroane pe
quintal. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, din ocna Turda ajungea pe
vapoare o cantitate de 225 mii quintale de sare. În perioada anilor 1749 –
1762, de la Şumuleu până la Debrecen au fost transportate 754.551 bucăţi de
sare, adică 685.348 de quintale. În acest timp la Szolnok ajungea o cantitate
de 187.724 bucăţi sare. În perioada anilor 1743 – 1758, din Transilvania a
ajuns în Ungaria o cantitate totală de 6.280.674 quintale de sare.
Prin anii 1864, la Praid, în cadrul vânzărilor locale, fiecare quintal de
sare conţinea 20% sare praf, care se putea vinde foarte greu, ceea ce a
condus la renunţarea acestui praf şi aruncarea lui în pârâul Corund. Înainte
de această procedură, praful era măsurat de către doi maiştrii şi două
ajutoare, operaţie care era foarte costisitoare. Din însemnările oficiale reiese
că la Praid, în perioada 1853 – 1857, au fost aruncate în Corund 131.303
quintale de sare “necurată”.
În aceste timpuri perimetrul de desfacere a sării din Praid cuprindea 340
de mile pătrate, ceea ce includea şapte oraşe mai mari, zece oraşe de câmpie
şi 642 sate adiacente. Acest lucru limita însă sarea introdusă ilegal din Ţara
Românească, la un preţ scăzut, de numai doi forinţi quintalul. Cantitatea sării
de contrabandă, comercializată numai în Secuime, a fost estimat la cca. 20
de mii quintale.
În secolul XX, numai satele aflate în apropierea salinei se mai ocupau de
comercializarea sării. Cei din Şiclod nu s-au mai ocupat de comerţul sării de
peste o sută de ani, în vreme ce în secolul al XVIII-lea acest lucru forma
venitul lor de bază. Cei din Praid, cele două Ocne şi cei din Atia erau
principalii “sărari”. Cei din localitatea Corund se ocupau de olărit, ei aveau
venitul lor stabil, totuşi mai mulţi căruţaşi alegeau comerţul cu sare. Ei
ajungeau până la Mediaş, Târnăveni şi Sighişoara. Transportatorii comunei
erau numiţi cu rândul de către “judecătorii de sare”.

Bibliografia capitolului III.

1. Constantin Atudorei, Emil Bocanete, Pavel Miclea: Cercetarea, exploatarea şi
valorificarea sării, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
2. Liszkay Gusztáv, după Schmidt Alajos: Saline din Ardeal, serie de articole din
revista “Minerit şi siderurgie”, Budapesta, 1871.
3. Magyari Mihály: Prezentarea salinelor din Transilvania, Budapesta,1896,
(reeditată
în 1904).
4. Márton Béla: Furtul şi paza sării la Sovata (povestirile paznicului de sare Páll
Márton), revista “Hazanéző” anul XII, nr. 2, 2001.
5. Dr. Gergely Ernő: Istoria societăţii minerilor din Ungaria, până la 1867, cap. III,
din Istoria mineritului sării, editura tehnică, Budapesta, 1986.
6. Dr. Pusztainé Madar Ilona: Completări la mineritul şi comerţul sării de la Praid,
Budapesta, 1988.
7. Situaţia exploatării salinei din Praid, Raport de teren, nr. 612, 22 mai 1952.
8. Povestirile minerului pensionar Szekeres Lajos.

Cap. IV. Speleo- şi climatoterapia de la Salina Praid

(lectorat de dr. Fazakas Emese)

“Există un timp pentru toate.

Există un timp pentru viaţă,
un timp în care ţi-e dat să fii viu.
Timpul acela poate exercita
 un fel de magie, câtă vreme-l trăieşti,
ştiind că nu vei mai avea parte
niciodată de clipe asemănătoare.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

Istoricul speleoterapiei
“Viaţa nu poate găsi motive care să o
susţină, nu poate fi o sursă de consideraţie
decentă şi reciprocă, decât dacă fiecare
dintre noi este decis să-i insufle
aceste calităţi.”
Frank Herbert: Ereticii Dunei

Efectul terapeutic al peşterilor şi excavaţiilor subterane (galerii şi camere

de exploatare părăsite), a fost cunoscut de secole. Deşi nu dispunem de date
despre primele tratamente terapeutice, credem că printre primele asemenea
locuri se situează şi “peştera Pucioasa de la Turia”. Cercetătorul
Fridvaldszky János, a scris în anul 1767: “aici se adună toţi cei care sunt
atacaţi de boli ca râia, dureri de cap, migrenă şi boli de ochi.” Geologul din
Nürnberg, Johann Fichtel, aminteşte, în anul 1780, că aici se adună din toate
ţinuturile, bolnavii loviţi de podagră. Peşterea Grotta Giusti (de lângă
Florenţa-Italia), având temperatura aerului de 40° C, a devenit în secolul
trecut celebră prin faptul că aici se tratau şi numeroase personalităţi ca:
Giuseppe Verdi, A. Garibaldi şi Kossuth Lajos, în timpul emigraţiei sale din
1849.
În cursul investigaţiilor sale speologice dr. Balogh Ernő, reputatul om de
ştiinţă în domeniul petrologiei, mineralogiei şi cristalografiei, a observat
efectul terapeutic al peşterilor şi în cartea sa apărută în 1969 - Lumea
stalactitelor - a scris următoarele: „s-a sesizat faptul că în peşteri, în ciuda
temperaturii scăzute şi a umezelii mari, pe parcursul cercetărilor nu s-a răcit
nimeni, nici chiar cei uzi leoarcă.”
Efectele benefice, din punct de vedere ştiinţific şi medical, ale peşterilor
şi excavaţiilor artificiale asupra sistemului respiratoriu, au fost determinate
numai în ultimele decenii ale secolului XX. Efectul climatic subteran
extraordinar, azi este un fapt demonstrat. În peştera Klutert din Vestfalia
(lângă oraşul Ennepetal), în timpul celui de-al II-lea război mondial, a fost
amenajat un adăpost antiaerian. Printre refugiaţi au fost şi bolnavi care
sufereau de astm sever. După o anumită şedere în peşteră, bolnavii au
observat semne de ameliorare a bolii. Aşa s-a întâmplat că au venit aici şi
după sfârşitul războiului, iar din anul 1950 bolnavii au fost îngrijiţi
sistematic cu asistenţă medicală, beneficiind de efectul factorilor terapeutici.
În peştera Păcii din Ungaria (peşteră în masiv de calcar carstificat) sunt
condiţii climatice asemănătoare. Aici s-au început tratamentele încă din anul
1959, iar între anii 1959-1972, au fost trataţi şi vindecaţi peste 2000 de
bolnavi cu astm bronşic şi cu bronşită acută. Într-o proporţie de 87% din
aceste cazuri, s-a observat o ameliorare îndelungată sau temporară.
În minele de sare din Ucraina, la Solotvino (“Aknaszlatina”), se practică
tratamentul de speleoterapie al bolilor respiratorii din anul 1968. Bolnavii
sunt aşezaţi în camerele de exploatare abandonate, care corespund sălilor de
spital cu 2-3 paturi, la adîncime de 206 m, unde participă la cicluri de patru
săptămîni de tratament, mai ales în orele de noapte.
La începutul secolului XX la peştera “Tavas” din Tapolca (de lângă
oraşul Miskolc-Ungaria), se desfăşurau deja tratamente contra tusei
convulsive, fără asistenţă medicală, şi mai ales pentru copii. Ca dovadă stau
mărturie tăbliţele evotive aşezate pe pereţii peşterii. În peşterile şi minele
vechi, părăsite, unde temperatura, conţinutul vaporilor, cât şi radioactivitatea
aerului (de ex. Bad-Gastein, de renume mondial) este mai mare, se practică
tratamente pentru bolnavi cu deficienţe locomotorii.
Pe plan mondial cea mai renumită dintre saline, din anul 1978 considerat
ca fiind parte al tezaurului mondial, este salina de la Wieliczka (lângă
Cracovia –Polonia) vizitat anual de 800 de mii de turişti şi bolnavi. Salina se
află sub exploatare din anul 1289 iar cel mai adânc punct al său se află la
327 metrii în subteran. Sala pe departe cea mai frumoasă, aflată la 101 m
adâncime, este sala Sfânta Kinga ornamentată cu numeroase statui din sare,
care conţine cel mai mare altar din lume sculptat integral în sare. La salina
Wieliczka prima capelă din subteran a fost amenajat încă din anul 1968, iar
în anul 1994 salina a fost declarată monument istoric în Polonia.
În ţara noastră, în afară de mina Praid, mai există şi alte saline, unde
funcţionează tratamente subterane, la Târgu-Ocna şi la Slănic-Prahova, se
amenajează un orizont şi la Ocna Dej, şi se mai pot vizita şi salinele vechi de
la Cacica şi Ocna Turda.

Spitalul subteran de la Praid

“Închipuie-ţi că nu ţii în mâini

decât propriul tău destin:”
Henry Miller: Primăvară neagră

Dintre salinele din Ardeal, la Praid se practică tratamentul medical

subteran, la scara cea mai mare. Salina Praid este pe departe cea mai vizitată
salină din ţară, atât din punct de vedere turistic, cât şi terapeutic.
Speleoterapia a luat fiinţă aici în anii 1960, în vechea mină Gheorghe
Doja (“Dózsa György”), într-o sală din sistemul camerelor deja exploatate.
Pornind de la rezultatele terapeutice realizate în minele de sare de la
Wieliczka (Polonia), directorul minei, Telegdy Károly şi medicul de
circumscripţie Dr. Veres Árpád, au încercat realizarea condiţiilor în subteran
pentru tratamentul căilor respiratorii.
În acele vremuri exploatarea sării se efectua pe acelaşi orizont cu sălile
de tratament, la o distanţă corespunzătoare. Multe evenimente şi manifestări
desfăşurate asigurau afluenţa vizitatorilor, turiştilor dar mai ales a
bolnavilor. In aceste camere de exploatare părăsite, au fost organizate
concursuri de micromodele (sub conducerea profesorului Béni Attila, de la
cercul de aeromodelism din Cluj), s-au efectuat concursuri şi tabere de
pictură şi sculptură (îndrumate de artistul Bocskay Vince), iar creaţiile
împodobesc şi astăzi pereţii de sare, sub formă de desene şi basoreliefuri.
După vizitarea minei Gheorghe Doja, ieşirea se efectua cu ascensorul de
transport, accentuându-se astfel impresiile asupra dimensiunilor
impresionante ale camerelor trapezoidale exploatate.
În anul 1971 colectivul de muncă al Clinicii de Boli Interne nr. 2 din Tg.
Mureş, sub conducerea dr. Pálfi Béla, a început să întocmească, pe baza
datelor empirice culese de la bolnavii trataţi aici, fundamentarea ştiinţifică a
tratamentelor de speleo- şi climatoterapie.
În scopul valorificării permanente a camerelor vechi, exploatate, în 1974
s-a înfiinţat la Praid o secţie de spital, cu 40 de paturi. Spitalul, deşi
funcţionează în două corpuri de clădiri, în condiţii destul de sărăcăcioase
(fiind denumit şi “Spitalul astmatic”), se bucură de o mare popularitate.
Pentru bolnavii cronici au fost asigurate condiţii depline de tratament şi
hrană. Pe perioada tratamentului medical, având durata de două sau trei
săptămâni, sub conducerea medicului specialist dr. Fazakas Emese, bolnavii
beneficiază şi de un tratament medicamentos.
Baza de tratament din subteran s-a mutat, în anul 1980, la un orizont
mult mai corespunzător, uscat (orizontul +402m, denumit şi “50”) într-un
sistem de camere, unde funcţionează şi azi. Aici, la 120 m adâncime în
masivul de sare, numărul vizitatorilor, în plin sezon, atinge cifra de 2500-
3500 de persoane/zi. Camerele de tratament şi anexele sunt iluminate electric
şi dotate cu aeraj continuu. Aici sunt amenajate terenuri de joacă, scaune şi
şezlonguri, mese de biliard, de ping-pong, o capelă ecumenică şi un bar,
toate acestea pentru a face mai suportabile şi mai agreabile, cele minimum 4
ore obligatorii pentru tratamentul în subteran.
Sălile sunt atât de mari încât se pot practica şi diferite jocuri cu mingea:
bedmington, volei, handbal etc. Există şi o mini-bibliotecă amenajată în
această lume subpământeană deosebită. În timpul şederii de 4 ore, bolnavii
sunt îndemnaţi, sub conducerea asistenţei medicale şi a unui cadru
specializat, la diferite activităţi de ex. gimnastică medicală, plimbări de
acomodare şi aclimatizare, care se pot adapta la capacitatea şi rezistenţa
fizică a fiecărui bolnav. Limita de vârstă a pacienţilor este între 2-60 de ani.
Pe lângă asistenţa medicală permanentă, acordată de cadre medicale special
instruite, se mai asigură şi un sprijin moral şi sufletesc în capela ecumenică
Sfântul Ioan de Nepomuk, amenajată şi sfinţită în data de 21 august 1993.
În cadrul unor evenimente festive s-a încadrat şi concertul comemorativ
din 3 martie 2001, când s-au omagiat cei doi mari directori ale salinei:
Telegdy Károly şi Reisz Péter. Cu această ocazie a cântat orchestra de
cameră a şcolii artistice Palló Imre din Odorheiu-Secuiesc.
Începând cu anul 2001, se organizează anual tabăra de creaţie artistică,
respectiv de sculptură în sare. Sculpturile şi picturile în sare au fost realizate
mai ales în zona de intrarea şi ieşirea bazei de tratament şi vizitare din
subteran.
Micul muzeu istoric, amplasat la orizontul bazei de tratament a fost
proiectat de către artistul fotograf Plájás István din Tg. Mureş. Acest muzeu
a fost inaugurat la 14 iunie 2002 şi prin obiectele şi materialul foto expus
reprezintă un semnificativ punct de atracţie din subteran.
Văzând toate caracterizările amintite, se pune desigur întrebarea: în ce
constă efectul terapeutic al minelor şi peşterilor naturale? Care sunt acei
factori care, în timpul desfăşurării tratamentelor în subteran, au influenţă
asupra corpului omenesc?
După părerea medicilor care s-au ocupat de speleoterapie, nu este vorba
de factori medicali deosebiţi, ci de un ansamblu de condiţii fizice, chimice şi
biologice care se manifestă împreună, provocând efecte complexe asupra
organismului uman. Pe baza cercetărilor efectuate se pot enumera următorii
factori care concură al specificul speleoterapiei:
1. Gradul mare de puritate a aerului (sterilitatea). Specificul
caracteristic a microclimatului peşterilor şi camerelor miniere părăsite, a
constituit lipsa alergogenilor şi a efectelor iritante asupra căilor respiratorii.
În aerul poluat al oraşelor mari, particulele plutitoare, adică numărul
germenilor, depăşesc 1000 buc/cm3, iar în aerul peşterilor şi cavităţilor
numărul lor este sub 100 buc/cm3. La salina Praid numărul germenilor
variază între 180-270 buc/cm3. Aici sunt prezente şi anumite varietăţi
micologice (Mycromicetes) dintre care unele intră în componenţa
antibioticelor (de ex. genul Penicillium).
2.Umiditatea relativ ridicată a aerului (conţinutul de vapori). În aceste
condiţii, particulele microscopice (aerosoli) de praf, microbi, poleni şi spori
de ciuperci Mycromicetes, se precipită pe pereţii camerelor, şi sub acţiunea
aerului umed se formaeză o peliculă apăoasă care măreşte diametrul
particulelor. Din această cauză aerul inspirat, bogat în aceste particule, se
depune pe mucoasa căilor respiratorii (mucoasa nazală, faringiană şi pe
trahee). Odată cu inspiraţa, aerul se încălzeşte, scade umiditatea relativă, şi
se poate satura din nou cu vaporii de apă, iar expirând aerul saturat în vapori
de apă, eliminat din plămâni, se produce diluarea secreţiei traheale-aderente.
În camerele de tratament actuale, conţinutul relativ în vapori este de 71%
care se menţine în toate perioadele anotimpurilor, asigurându-se în acest fel
un mediu hidric constant, indiferent de condiţiile atmosferice de afară.
3. Conţinutul favorabil a condensului de vapori. După cercetările
efectuate în aerul minelor şi peşterilor (mai ales în peşterile carstice), în
condensul de vapori se remarcă prezenţa relativ mare a ionilor de calciu, a
căror inspiraţie produce un efect antiinflamator. În aerul minei de la Praid,
particulele microscopice de sare, aflate în suspensie au un efect curativ.
Aceste particule de cristale de clorură de sodiu (NaCl), cu dimensiuni sub 5
microni (50% din nr. acestora), pătrund cu ocazia inspiraţiei, în plămâni
până la nivelul alveolar. Aerul inspirat cu conţinutul ridicat de NaCl, atrage
prin efectul osmotic secreţiile tisulare din pereţii sistemului branhial. Pe
lângă efectul osmotic, acţiunea stimulatoare a secreţiei hipertonice asupra
muncoasei branhiale intensifică formarea secreţiei şi contribuie la
îndepărtarea expectoraţiilor. Pe lângă ionii de Ca2+, dominanţi în aerul
salinei, mai sunt prezente şi alte aerosoluri bogate în ioni de sulfaţi, nitraţi,
amoniu, Mg, K, Na, Iod şi Brom, plutind printre picături microscopice de
apă şi completând astfel efectul terapeutic a particulelor de Ca şi Na.
4. Temperatura constantă a aerului. În cavităţile subterane (naturale sau
artificiale), la o distanţă mai mare de la intrare, temperatura aerului este de
obicei stabilă, cu doar câteva zecimi de grade diferenţă. Ca mărime,
corespunde temperaturii medii a aerului din exterior. Aerul salinei Praid, în
perioada rece, este de 15,4 - 16,4 0C iar în perioada de varã 15,8 0C, deci
variaţia maximă este de numai 0,2 0C. Temperatura rocii măsoară între 15,4
- 6,4 0C. Factorul determinant este nu numai valoarea temperaturii ci mai
degrabă caracterul ei constant.
5. Acţiunea secundară a temperaturii relativ scăzute. Aerul relativ rece
din galeriile şi camerele salinei, asemănător cu aerosolurile reci, are o
acţiune stimulativă asupra “receptorilor tusogeni” din organismul uman.
6. Viteza redusă a curenţilor de aer. Secţiunea camerelor de exploatare
variează între valorile de 240-250 m2, deci datorită acestor dimensiuni,
organismul uman nu sesizează curenţii de aer, drept urmare nu are senzaţia
de frig. Viteza aerului măsurată în salină, este de 0,2 - 0,3 m/sec. şi nu este
dependentă de condiţiile atmosferice de afară.
7. Conţinutul ridicat al bioxidului de carbon în aer. În mine şi în peşteri
active, valorile cele mai mari înregistrate de CO2 variează între 0,1-0,3%, iar
acestea stimulează centrul de respiraţie, mărind astfel aerarea plămânului. În
aerul salinei Praid, conţinutul în CO2 variează între valorile 611-799 mg/m3,
ceea ce măreşte cu 1,0-1,5 l/ minut aerul inspirat, accelerând astfel ventilaţia
plămânilor.
8.Ionizaţia negativă mare (numărul mare de microioni). După rezultatele
măsurătorilor recente, în unele cavităţi subterane ionizaţia negativă a aerului
este foarte ridicată. (raportat la valorile de la suprafaţă) În salină
componentul principal al radioactivităţii este izotopul Ra 222. Prin
descompunerea izotopului se formează radiaţii beta şi gama şi se măreşte
gradul de ionizare al aerului. Prin ponderea accentuată a ionilor negativi
naturali scade intensitatea şi numărul crizelor astmatice, se măreşte totodată
viteza de eliminare a bacteriilor şi a alergogenilor din căile respiratorii. La
Praid, nivelul ionizaţiei variează între 413-580 ion/m 3, ponderea ionilor
negativi este uşor ridicată în sezonul de vară (radioactivitatea naturală în
aerul salinei, exprimată în Ra 222 este de 1,5-1,9x10-13 Curie/litru, de 2-3 ori
mai mare ca în atmosferă).
9. Cantitatea de ozon foarte redusă în aer. Lipsa ozonului (O3+) în aerul
salinei, din punct de vedere medical înseamnă un grad de puritate mare,
reduce convulsiile muşchilor netezi. Concentraţia scăzută a materialelor
reducătoare este invers proporţională cu gradul de puritate a aerului.
10. Valoarea pH-ului aerului este scăzută (caracterul acid). Valoarea
mică a pH-ului din aerul salinei (la Praid este între 6,5-6,9) contribuie la
dezinfectarea aerului şi reducerea florei bacteriene.
11. Presiunea parţială a oxigenului este mare. În general, în cavităţile
subterane presiunea aerului este mai mare (cca 12-15 m/m coloană Hg), iar
din această cauză presiunea parţială a oxigenului este cu 2, 07 % mai mare
decât la suprafaţă. Se deduce, că în timpul inspiraţiei aerului de mină
aprovizionarea organismului cu oxigen se măreşte cu 2%. La salina Praid, în
subteran, presiunea atmosferică este de 734 Hg m/m în octombrie, şi 726
Hgm/m în iunie, deci este în legătură directă cu variaţia presiunii atmosferice
de la suprafaţă.
Luând în consideraţie factorii microclimatici prezentaţi, putem afirma că
baza de tratament subteran de la Praid este cea mai potrivită pentru tratarea
suferinzilor de boli ale căilor respiratorii. Este necesară efectuarea unui
examen medical premergător tratamentului, bolnavul va putea beneficia
numai în acest fel de un tratament corespunzător de speleo- şi climatoterapie.
Cu ocazia tratamentului bolnavii petrec 2, 3 sau 4 ore/zi în salină, stabilite la
fiecare persoană în parte. Perioada de tratament pentru adulţi este de 16-18
zile, iar pentru copii de 10-12 zile.
Cazarea bolnavilor se poate rezolva la case particulare, la hotelurile şi
pensiunile existente sau la “spitalul asmaticilor” cu 40 de locuri de cazare.
Din statistica elaborată de d-na dr.Fazakas Emese, se poate constata că în
ultimii ani, la bolnavii prezenţi la tratament de 3-4 ori (cei care au reacţionat
pozitiv la tratamente), s-a redus numărul şi intensitatea crizelor astmatice, s-
au ameliorat tusele de convulsie, a scăzut vîscozitatea şi cantitatea
expectoraţiilor şi s-a mărit capacitatea de sarcină respiratorie a organismului.
Implicit s-a mărit rezistenţa organismului faţă de infecţii şi a scăzut
pretenţia medicamentoasă a bolnavilor, pentru perioade mai scurte sau mai
lungi.
Contraindicaţii la tratamentul subteran: tuberculoză, bolile acute
respiratorii, tensiune mare (faza a treia), cardiopatie ischemică, boala
Basedow, boala sistemului nervos manifestată prin leşinări şi ameţeli,
claustrofobie, sarcină, handicapaţi cu sistemul locomotor afectat (pe scaune
cu rotile).
Rezultatele obţinute în salina Praid ne arată că tratamentul subteran
speleo- şi climatoterapeutic este o metodă simplă şi eficientă, care contribuie
la ameliorarea stării bolnavilor suferinzi de boli ale căilor respiratorii,
menţine şi reface echilibrul sufletesc şi tonusul sistemului nervos vegetativ.

Tabel nr. 1

Frecvenţa anuală a oaspeţilor la baza de tratament din subteran

Numărul bolnavilor Numărul vizitatorilor

Total oaspeţi
86966 74212 161178
90574 80556 171130
109497 90556 200053
 93198 70654 163852
100346 79784 180130
101848 93850 195698
97063 101983 199046
127499 121143 248642
118000 158000 276000

Bibliografia capitolului IV.

1. Dr. Fazakas Emese: Tratamentul subteran al bolnavilor astmatici la salina
Praid, studiu, 1992.
2. Kesszler Hubert, Mozsári Gábor: Pe drumuri şi ape de peşteri, Editura
Academică, Budapesta, 1985.
3. Janus Podleczki: Wieliczka salina regală (engl.), Cracovia, 2001.
4. Szabó E., Szabó Zs., Tőkés B: Cercetarea condiţiilor naturale la salina Praid,
utilizarea terapiilor naturale, jud. Harghita, 1994.
5. Dr. Teodoreanu Elena, dr. Buicliu Lucia: Cercetarea condiţiilor microclimatice
la Salina Praid, în vederea utilizării mai bune a tratamentului, Studiu, 1990.
6. Ambrus Ilona: Evidenţa frecvenţei anuale a bolnavilor şi vizitatorilor la baza de
tratament şi vizitare din subteran.

Cap. V. Fanfara

„Doar lumina, ca o brumă alungată pe vârf de munte,

sau muzica îngânată de vântul nopţii prin corzile
cine ştie cărui instrument tăcut, sau clarul de lună
răsfrânt în apa unui pârâu la miez de noapte dau graţie
şi adevăr visului neliniştit al vieţii.”
Percy Bysshe Shelley

Caracteristica cea mai imortantă al activităţii fanfarei din Praid (începând cu

anul 1957 denumită - fanfara minerilor din salina Praid) este continuitatea.
Începând de la data formării şi până în zilele noastre (chiar şi în anii războaielor
mondiale), şi-a făcut auzită muzica atât în ţară cât şi peste hotare, de-a lungul a
peste o sută de ani.
Anul înfiinţării fanfarei este 1898 când, din proprie iniţiativă, meşterul
croitor Cseresznyés Dénes, a organizat de prima dată fanfara. La festivitatea
deschiderii galeriei Elisabeta (din anul 1898) fanfara şi-a prezentat deja propriul
program. Primul document fotografic a fost realizat în anul 1910, în atelierul
fotografului Ruszeszdorfer (fotografia este proprietatea d-nei Fülöp Rozália).
Această fanfară iniţială a supravieţuit cu greu primului război mondial şi, cu
mici întreruperi, a funcţionat până în anul 1928, având 20 de membrii în
formaţie.
În anul 1928, tâmplarul de origine austriacă Wellmann Wilhelm
reorganizează fanfara. Acest Wellmann Wilhelm a fost un dirijor desăvârşit, cu
o mare pregătire profesională, el activând într-o fanfară a Monarhiei Austro-
Ungare. Tot el alcătuieşte un program muzical de un înalt nivel profesional,
punând astfel bazele dezvoltării viitoare a fanfarei. Wellmann Wilhelm a rămas
în memoria locurilor şi ca meşter tâmplar, el realizând lucrările în lemn din
interiorul bisericii reformate.
Noua fanfară funcţiona în cadrul unei fundaţii bisericeşti, dar această
iniţiativă a eşuat. Moment în care Simóffy Zsigmond s-a înţeles cu directorul
şcolii Kovács Mihály pentru procurarea unui nou set de instrumente muzicale.
Kovács Gábor, fiul directorului, a cumpărat instrumentele la Budapesta şi le-a
trimis la Praid. Cheltuielile de cumpărare şi vămuire au fost suportate de
populaţia Praidului. În acele vremuri costul unui instrument era de cca. 500 lei,
ceea ce echivala cu valoarea unei bovine, acest lucru reflectând efortul financiar
deosebit făcut de locuitori. Programul fanfarei s-a diversificat, în repertoriu au
fost incluse noi cântece şi valsuri. Fanfara avea 26 de membrii, dar cu timpul s-
au mai alăturat şi alţii. Din aceste vremuri ne-au rămas numai câteva fotografii
şi bucăţi scrise de partituri.
La începutul celui de al doilea război mondial, membrii fanfarei au fost
recrutaţi şi au participat la evenimentele militare din Carpaţii Orientali, cu
repertoriul corespunzător momentului, funcţionând ca o fanafară militară. Ei au
fost prezenţi la Ghimeş şi la Uzon, sub bagheta tamburului major al batalionului,
Nagy László. În toamna anului 1944, cu mari pierderi umane şi a unei părţi din
instrumentele muzicale, membrii rămaşi ai fanfarei s-au reântors la Praid.
Deoarece de pe front era interzisă expedierea scrisorilor, rolul poştaşului anonim
a fost jucat de un instrument - Helikon B (trombonul), în a cărui corp au fost
introduse scrisorile soldaţilor. Aceste scrisori au ajuns intacte la destinatari,
respectiv la familiile îngrijorate ale honvezilor.
În urma muncii neobositului dirijor Wellmann Wilhelm, fanfara a fost
reorganizată încă în timpul războiului, din tinerii dornici de muzică. În anul
1942 ei au petrecut două săptămâni la Cluj, participând la inaugurarea unui corp
de armată. În repertoriul de atunci al fanfarei figurau mai ales marşuri şi muzică
militară.
Din diferite motive în anul 1949 s-a sistat activitatea fanfarei, dar datorită
inimosului muzician Szász János fanfara nu s-a dizolvat de tot. El a reorganizat
fanfara, în 1954, din membrii rămaşi şi noi membrii corespunzători.
1957 a fost un an hotărâtor în istoria fanfarei din Praid. La cârma salinei a
fost numit inginerul de mine Telegdy Károly, care fiind şi un foarte bun
muzician a preluat imediat problemele fanfarei. El fiind violonist nu a putut
participa activ în cadrul fanfarei, dar prin calităţile de bun organizator şi director
al salinei şi-a dobândit respect în rândurile localnicilor. Telegdy Károly a
organizat manifestaţii şi petreceri în aer liber, a realizat un mic parc în incinta
salinei, iar la ştrandul sărat reânnoit, fanfara cânta pentru oaspeţi în duminicile
din sezonul estival. În acest timp, după o vizită oficială a reprezentanţilor din
Ministerul Minelor, fanfara a dobândit şi un important sprijin financiar. Din
acest moment fanafara este cunoscută sub numele de “fanfara minerilor din
Salina Praid”. Repertoriul s-a îmbogăţit, au fost introduse noi piese şi cântece.
Începând din anul 1962, fanfara a fost patronată în întregime de sindicatul
salinei Praid.
În perioada anilor 1962-1970, în fruntea fanfarei se afla excelentul muzician
Opera Géza, el dirijând o fanfară echilibrată, formată din 24 de membrii.
Între anii 1970 şi 1976, fanfara salinei Praid a fost preluată de ofiţerul în
rezervă Briscoi Dumitru care, în limita posibilităţilor de atunci, a reuşit totuşi să
lărgească repertoriul.
Începând cu anul 1976, fanfara a fost preluată de profesorul de muzică Kacsó
László. Prin competenţă şi profesionalism el a reuşit să impună fanfara în
fruntea fanfarelor din judeţ, în anul 1977, în competiţie cu cele din Odorheiu-
Secuiesc, Cristuru-Secuiesc şi Borsec, fanfara Salinei Praid a luat locul întâi. La
iniţiativa lui Kacsó László şi cu susţinerea inginerului minier Betegh János, s-a
născut formaţia comună a fanfarei salinei şi a corului din Praid. Fanfara salinei
număra 32 de membrii, iar în cor cântau 84 de persoane. Această formaţie, nu
foarte obişnuită, a tratat numeroase piese muzicale clasice, populare secuieşti,
cântecele de uzanţă ale acelor vremuri şi marşuri. Festivalul din 1978
“Primăvara pe Harghita” a fost deschis, sub conducerea competentei profesoare
de muzică Kacsó Magda, de fanfara salinei.
În anul 1979 conducerea fanfarei a fost preluată încă o dată de muzicianul
Szász János, care a dirijat fanfara cel mai mult timp şi a atins cele mai multe şi
mai înalte performanţe în domeniu Au fost invitaţi la evenimentele cele mai
importante din judeţ, au cântat împreună cu fanfara vânătorilor de munte din
Miercurea-Ciuc şi au obţinut locul doi la festivalul naţional de la Suceava.
Szász János a înfiinţat, în premieră, fanfara de copii, în anul 1980. Cu
această fanfară de copii el a repurtat numeroase succese, mai ales după 1983,
anul în care s-a mutat definitiv la Praid. El a fost, timp de 38 de ani, membrul de
bază al orchestrei combinatului chimic din Târnăveni. Din anul 1983 Szász
János a dirijat ambele fanfare şi a obţinut nenumărate premii şi trofee. La Alba
Iulia, în finalul festivalului naţional „Cântarea României” fanfara salinei a
obţinut locul întâi, acest trofeu fiind rezultatul unei munci perseverente şi în
contradicţie totală cu optica acelor vremuri (o fanfară din Harghita pe locul
întâi, la cântarea României!)
Dirijorul îndrăgit şi priceput, Szász János, a condus fanfara la numerose
festivaluri anuale din Cristuru-Secuiesc, Căpâlniţa, Bratei, Reci, Dealu
(festivalul narciselor), Vărşag (festivalul zmeurei), Corund şi Árcsó (târgul de
ceramică). Pe lângă acestea, fanfara minerilor din salina Praid participă la
diferite evenimente din zonă: aniversarea de 500 de ani a Chibedului, zilele
Szejke din vecinătatea oraşului Odorheiu-Secuiesc, dezvelirea unor statui
(Orbán Balázs, Márton Áron din Odorheiu-Secuiesc), diferite comemorări,
cinstiri şi înmormântări.
La Praid, la sfârşitul fiecărei veri (în august sau septembrie) se organizează
festivalul fanfarelor „Freamătul brazilor” (în limba maghiară: „Zúg a fenyves”),
unde se adună toate formaţiile de fanfară, adulţi şi copii ale zonei Secuimii.
Aceste fanfare cântă, la început pe rând în cadrul unui concurs organizat, apoi
spre final cântă toate împreună, realizând un spectacol inedit. De regulă uriaşa
formaţie muzicală, alcătuită din 8 – 12 fanfare, a fost dirijată de neobositul
Szász János. La acest festival participă atât fanfara de adulţi a minerilor, cât şi
fanfara copiilor de la şcoala generală “Áprily Lajos” din Praid.
După evenimentele din 1989, fanfara de copii din Praid a fost reorganizată şi
a participat apoi la numeroase manifestări culturale, atât în ţară cât şi peste
hotare. În anul 1990 au ajuns la Luxemburg, în 1996 la Somogyjád, în 1997 la
Környe şi Békéscsaba, în 1998 la Debrecen şi în 2000 la Tapolca (Ungaria).
Nici fanfara de mineri a salinei Praid nu a stat de pomană, şi ea a participat la
festivalul-Zenit de la Békéscsaba.
În anul 1998 fanfara minerilor de la salina Praid (la început: fanfara din
Praid) şi-a sărbătorit prima participare publică şi existenţa ei de 100 de ani, ceea
ce a coincis cu cel de-al XX-lea festival al fanfarelor de la Praid. Cu această
ocazie deosebită a fost dezvelită o placă comemorativă şi a fost înmânat primul
drapel al fanfarei. De asemenea, tot cu ocazia serbărilor centenare a fost editată
şi o mică broşură cu informaţii despre istoria acestei fanfare, de acum putem
spune: seculare.
În anul 2000 Szász János (la vârsta de 72 de ani!), dirijorul şi muzicianul
neobosit, a predat fanfara de copii unui fost elev Szekeres Elek, iar fanfara
minerilor salinei Praid i-a încredinţat-o unui alt fost ucenic, priceputului dulgher
de mină Mester Károly.
Fanfara din Praid reprezintă un exemplu deosebit al unui şir neântrerupt de
devotamente umane şi de spirit de sacrificiu, din cadrul unei comunităţi cu
afinităţi muzicale, deloc protejate de furtunile istoriei.

Bibliografia capitolului IV.

1. Kacsó László: Organizarea şi activitatea fanfarelor din cursul superior al Târnavei Mici,
1993.
2. Broşură aniversară: Cei 100 de ani ai fanfarei din Praid, Odorheiu-Secuiesc, 1998.
3. Povestirile dirijorului şi muzicianului pensionar Szász János.

Cap. VI. Izvoarele şi băile sărate ale Ţinutului Sării

„Nu mă satur niciodată să învăţ acest alfabet măreţ

al naturii. În fiecare zi caut să descopăr o literă nouă.
Natura vine în ajutorul tuturor părăsiţilor. Acolo unde
totul lipseşte, ea se dăruie întreagă. Ea înfloreşte şi
reînverzeşte sub toate prăbuşirile. Ea are iederă pentru
pietre şi dragoste pentru oameni:”
Victor Hugo

Scurtă privire asupra băilor şi apelor sărate din Transilvania şi Ţinutul

Secuiesc
 „Natura se înfioară de plăcere atunci când spiritul
se înclină, prin omagiu, în faţa frumuseţii.”
Thomas Mann

În Transilvania şi Ţinutul Secuiesc există o sumedenie de izvoare saline, băi

sărate şi alte staţiuni balneare, mai multe decât oriunde în lume. Aceste staţiuni,
mai mici sau mai mari, există şi în prezent sau doar au fost funcţionale în trecut.
Lacurile sărate din Transilvania s-au format în general prin preajma salinelor
active ori a celor abandonate dar multe dintre staţiunile cu băi sărate sunt şi
consecinţa unor izvoare cu ape sărate şi izvoare termale saline.
La Bicsad putem găsi un izvor care conţine sare de bucătărie, de asemenea la
Lueta (apă sărată alcalină) fiind zone în care stratul de sare se află aproape de
suprafaţă. Izvoare de apă sărată sunt şi la Ocland (izvorul Dungo), la Satu Nou,
Mereşti, Petreni şi de fapt ele există în toată zona Homorodului: la Sânpaul,
Mărtiniş, Comăneşti, Cecheşti şi Vasileni.
Băile Malnaş au fost, iniţial, feuda familiei Semsey, principalul izvor, băile
reci Hercules, se numeau odinioară „Bulboana coanei Semsey“ şi era, de fapt
locul unei mici scurgeri de gaze, un izvor gazos din apele căruie se obţinea prin
evaporare, sare tămăduitoare. Era vestită apa de Malnaş, denumită şi „apa-
Maria“ care se vindea pe atunci în farmacii, iar mai târziu „apa-Siculia“
obţinută prin foraj.
În Cristuru-Secuiesc, pe terenul de lângă conacul Gyárfás (sub părul de aici
şi-a petrecut ultima noapte, marele poet revoluţionar maghiar Petőfi Sándor) se
află lacul-Katuş unde, în 1928 s-a amenajat o mică baie sărată (probabil pe
locul anticelor băi romane). Pe lângă băile sărate Gyárfás, în zona estică al
comunei există şi băile numite „Fântâna sărată“, situate de fapt la hotarul
comunei Filiaş.
În oraşul-mamă al secuilor, Odorheiu-Secuiesc, în spatele Grădinii
Colegiului se află, de multă vreme folosit drept băi, „fierbând“ în urma
emanaţiilor de gaz metan, Lacul-negru iar lângă calea ferată putem găsi băile
sărate Fernengel (mai demult numite şi băile-Gergely). În această parte a
oraşului şi fântânile erau, toate cu apă sărată (la vest de strada Morii). Dincolo
de poiana sărată, în partea de vest a conglomeratului stâncilor pleşuve Kuvar se
aflau băile sărate Solymossy, iar lângă vechile băi se înălţa renumita capelă-Isus
(din sec. XIII). Sub stânci, într-o viroagă se află apa curativă numită „apa-
neagră“.
Tot băi sărate au funcţionat şi în perimetrul salinei Gurghiu, băile de la
Glăjărie. Aici se află o veche salină, inactivă acum, iar în afară de aceasta
aşezarea este renumită şi prin vechea glăjărie (fabrica de sticlă) care i-a şi
împrumutat numele.
Apa cu efecte curative de la băile Bálványos conţine sare de bucătărie şi sare
Glauber, alaun (piatră acră), iod, sulf şi este carbogazoasă. Aici, în pustiul
câmpiei sărate întâlnim izvoarele sărate ale lui Carol şi al Catalinei, precum şi
al lui Fidelis, care se aflau pe proprietatea baronilor Apor. Apa fântânii lui
Carol este mai cu seamă carbogazoasă şi calcinată.
În poiana Vârghişului găsim o apă minerală cu un uşor gust sărat, alcalină cu
efecte curative, care sunt identice cu cele ale renumitei ape germane Selters.
Motiv pentru care apa minerală se numeşte Selters Secuiesc şi s-a încropit o
mică staţiune de tratament balnear (pe vremuri se numea apa minerală - Lunca
Mărcuşului).
Orbán Balázs a reconstruit învechitele băi de la Szejke (care datorită
asemănării compoziţiei apelor, a fost botezat Gastein-Secuiesc), a ridicat clădiri
noi şi a creat o animozitate ridicată în viaţa balneară ale acestor băi. După
moarte şi-a aflat aici, pe bună dreptate, locul de odihnă veşnică.
 La 12 km distanţă de Sibiu, Ocna-Sibiului este o staţiune cât se poate de
potrivită pentru tratamentul cu apă minerală salină şi nămol. Regele ungurilor
Géza a adus aici, în secolul al XII-lea, în scopul exploatării salinei, saşi
originari din plaiurile Harzwald (Germania de jos). Noii colonişti (hospites) au
botezat aşezarea „Salisburg”. În acest toponimic îşi are originea şi denumirea
Salzburg (cetatea sării), fiind şi azi în uz.
Bakk Endre, paroh romano-catolic din Ocna-Sibiului, şi-a încheiat în 1888
monografia (cu titlul: „Monografia oraşului de câmpie liber şi privilegiat, Ocna-
Sibiului”), în care pomeneşte 14 lacuri sărate. Ca de pildă: lacul Vrăjitoarelor,
lacul Pisicilor, lacul Vacilor (mai târziu denumit lacul Honvezilor, pe malurile
căruia husarii unguri, în frunte cu generalul Bem, la 4 februarie 1848 au
spulberat trupa austriacă de vânători de munte. În anul 1890, în urma unei
ruperi de nori, au fost dezvelite şi aduse la suprafaţa apei cadavrele bine
conservate a şapte honvezi). Darányi Ignác, om de stat maghiar, la începutul
secolului XX a edificat la Ocna-Sibiului o staţiune balneară modernă. Cele mai
însemnate lacuri sărate din zonă sunt: lacul-Fierbinte (apa având temperatura de
400 C), lacul Thököly, lacul-Purpuriu şi lacul-Verde.
Lacurile sărate şi băile sărate ale oraşului Turda se situează pe marginea
nord-estică şi estică ale acestuia. Băile se află în Valea Sărată (denumit de
localnici „Lapos” – locul neted) a cărei suprafaţă este albită de sare şi bogată în
plante halofile. Apele a trei dintre lacurile sărate sunt drenate în Arieş de Pârâul
Sărat. În 1870, în jurul salinei Carolina a început scufundarea solului, proces în
desfăşurare şi în prezent. Băile sărate sunt înglobate în cadrul terasei estice al
Arieşului şi aici se află Lacul fără fund, cel mai mare din zonă, cu adâncimea de
19m şi temperatura apei de 21,50 C. Lacurile de la colonia Ocnei au alte
caracteristici: sunt mai adânci şi au apa mai sărată. Mai interesant este lacul-
Pucioasa, care are o salinitate mai scăzută, adâncimea de 47m, temperatura de
220 C şi, probabil, ca şi lacul Ursu din Sovata, are origine dolinară. În acest
perimetru cel mai mare este lacul-Tunător („Dörgő” în lb. maghiară), pe
vremuri fiind băile sărate ale săracilor. Există documente care atestă că înainte
de 1686, pe locaţia acestui lac a fost o salină. Restul lacurilor sărate din colonia
Ocnei au altă natură. Apa laculul Ocnei, în care se scăldeau pe vremuri
„domnii” este plină de Artemii (raci inferiori), lacul Rotund din apropiere are
apa verde şi are, de asemenea, origine carstică.
Stratificarea apei din lacurile sărate ale zonei Turda este asemănătoare cu cea
a lacului Ursu din Sovata şi, în funcţie de concentraţia sării, funcţionează şi aici
fenomenu de heliotermie. Există însă şi un lac, din zona depresiunii, a cărui apă
este mult mai caldă la suprafaţă şi temperatura scade gradat în adâncime, ca şi
în cazul lacurilor de apă dulce (fenomen ce poate fi atribuit salinităţii
omogene).
La Uioara (Ocna Mureş) lacurile sărate s-au format în strânsă legătură cu
zăcământul de sare şi cu activitatea de exploatare a sării. Suprafaţa terenului
deasupra masivului de sare este erodată şi nu are un relief morfologic pozitiv,
ca şi în cazul Praidului. Din această cauză apele freatice sărate se pot amesteca
liber cu acviferele dulci din zonă, accelerând eroziunea sării. Din cauza
revărsării catastrofale a Mureşului din anul 1913, apele râului au inundat salina
prin puţul Ferdinand, vechile saline umplându-se până la refuz. Iniţial în partea
sud-vestică, deasupra minelor vechi, a început subsidenţa terenului, iar ulterior,
între anii 1940 şi 1948 s-a surpat complet planşeul acestor mine, rezultând
goluri umplute cu saramură. În urma accentuării proceselor carstice, încă din
1954, aceste scufundări au început să pericliteze zona estică şi nord-estică al
zăcământului. Cu scopul ocrotirii noilor exploatări din nordul masivului de sare,
între anii 1955-1957 vechile ocne au fost complet inundate, prin aceasta
ridicând nivelul erozionar la cota naturală. Măsura a avut ca rezultat crearea a
două noi lacuri sărate, întârziind în timp, dar neputând evita viitorul noilor
exploatări subterane. Procesul de dizolvare ale apelor dulci s-a accelerat şi
spaţiile subterane ale salinei s-au umplut până la refuz cu apa unui lac format pe
seama râului Mureş (în data de 22 septembrie 1978).
Trebuie să amintim şi băile sărate de la Cojocna, de lângă municipiul Cluj,
ale cărei ape se înscriu printre cele mai concentrate saramuri din Europa. Aici
se află un lac cu originea dolinară, denumit Detunata.
La o distanţă de o jumătate de oră de la Gherla, se află băile de la Băiţa, cu
izvoarele sărate Bánffy şi Czakó, având apa rece (12,5 0 C) şi sulfuroasă. În anul
1941 aici funcţionau nişte băi drăguţe şi bine amenajate.
În ceea ce priveşte băile sărate de lângă Baia Mare, merită să amintim băile
de la Tăuţii-Măgherăuş, denumită şi Lacul sărat, având apa sărată-sulfuroasă,
mai apoi băile sărate din Cărbunari (cu altă denumire: Garbomácz), având în
compoziţia apei şi iodul.
Lacuri sărate şi băi sărate ocazionale s-au format şi în preajma unor vechi
saline, cum este cazul celor de la Rona şi Ocna Şugatag, unde localnicii au
apelat, din cele mai vechi timpuri, la efectele curative ale acestor ape sărate.
La Sic, locuitorii puteau folosi liber apa sărată a fântânilor din comună,
fiecare familie primind săptămânal (în ziua de miercuri) 6-8 litrii de saramură.
Ei găteau cu această apă şi mai cu seamă primăvara, iarba păşunilor fiind încă
dulce, apa sărată se regăsea şi în adăpătorile animalelor. Mai demult unii îşi
săpau fântâni în grădină, iar apa sărată dobândită se schimba pe bucate în satele
din împrejurimi, sau se fierbea în oale pentru a rezulta sarea de bucătărie atât de
necesară.
Una din bogăţiile Ţinutului Secuiesc era tocmai această mulţime şi varietate
de ape minerale. Cauzele genezei lor sunt atribuite vulcanismului neogen şi
activităţii intense postvulcanice, care a urmat.
Tipurile principale ale apelor minerale din Ţinutul Secuiesc sunt următoarele
(după Bányai János, 1941):
 Ape minerale acre, ale căror ocurenţe principale se regăsesc de-a
lungul lanţului muntos Harghita, având în structură andezite de
diferite tipuri, dar găsim ape minerale carbogazoase şi revărsări de
gaze cu bioxid de carbon şi în zone mai îndepărtate (Covasna, Caşin,
Ghimeş);
 Ape sărate, care sunt alimentate, o parte, din masivele de sare terţiare
aparţinând bazinului Transilvaniei, aflate în partea vestică al Munţilor
Harghita, iar un alt grup de izvoare sărate îşi au originea în gresiile
aparţinând flişului extern ale Carpaţilor Orientali, însoţind
caracteristic şi zăcămintele de ţiţei;
 Tipurile tranzitorii interesante de ape minerale sunt reprezentate de
izvoarele sărate carbogazoase, care au dus la generarea apelor de tip
Selters (Selters Secuiesc, izvorul Pescarilor – Covasna);
 Un grup independent este alcătuit din apele „puturoase”, respectiv
izvoare cu ape dulci, având în compoziţie hidrogen-sulfurat, pe care
le întâlnim în gresiile şi şisturile cristaline ale fundamentului carpatic
(Dalnic, Tomeşti). Emanaţiile de gaze sulfuroase care însoţesc apele
sărate şi acre sunt mai cunoscute (peştera puturoasă de la Turia, băile
Szejke);
 Ocurenţele de ape călduţe (20 - 260 C), care formează şi surse de
căldură, alcătuiesc o grupă aparte (băile din Topliţa, băile Tuşnad), şi
au o compoziţie sărată-alcalină şi feroasă.
 Izvoarele şi băile sărate din zona Ţinutului Sării

„Frumosul şi adevărul sunt identice.

Frumosul anume trebuie să fie adevărat în sine.”
G. W. F. Hegel

Cele mai reprezentative ape minerale, cele acre-sărate se află în Ţinutul

Secuiesc şi în cadrul acestuia, în zona Ţinutului Sării, formate la contactul
perimetrelor apelor minerale acre şi cele ale apelor sărate. Apele sărate au
existat încă înainte de perioada vulcanică a munţilor Haghitei, dar în compoziţia
lor ulterioară au fost hotărâtoare revărsările de bioxid de carbon, care au urmat
efuziunilor de lavă şi pe care tocmai apele sărate l-au putut reţine în cantităţi
mai mari. În urma acestei reţineri a crescut capacitatea lor de dizolvare şi a
sporit şi conţinutul în substanţe minerale dizolvate. Izvoare de acest gen sunt,
de pildă, izvoarele sărate concentrate, cu depuneri de carbonaţi – aragonitul de
Corund – care, pe lângă bioxidul de carbon conţin şi carbonat de calciu.
Cu privire la apele minerale acre, legate de vulcanismul neogen, se poate
afirma că, în Ţinutul Sării o importanţă deosebită au dobândit apele cu conţinut
de NaCl, care îşi datorează originea masivelor de sare terţiare sau opăririi
argilelor saline cu soluţii alcaline. Acestea pot fi în mare parte de suprafaţă sau
apropiate de suprafaţă, deoarece procesul de dizolvare ale stâncilor de sare din
Praid şi Sovata se desfăşoară sub ochii noştrii. Desigur că aici se includ
majoritatea apelor din zona Praidului.
În lucrarea de sinteză a lui Bányai János (Date la geologia apelor minerale
din Harghita, 1929) este dezvoltată teoria conform căreia, conţinutul de
hidrogen sulfurat ale izvoarelor sărate, legate de stratele miocene, au origine
organică sau eventual, provin din descompunerea sulfaţilor din zona sărată de
adâncime şi a sulfidelor din stratele marnoase.
Clasificările chimice ale apelor din literatura de specialitate nu sunt perfecte,
se iau în considerare doar câteva componente chimice (conţinutul în elemente
alcaline şi alcalino-feroase, clorit, sulfat şi bicarbonat). Una din aceste
clasificări este cea a lui Palmer, care pe lângă compoziţia procentuală ale
elementelor principale, ia în considerare şi duritatea, alcalinitatea, salinitatea şi
pH-ul apelor studiate. Astfel putem deosebi cinci clase de ape Palmer, în prima
clasă incluzându-se apele provenite din rocile efuzive şi din sedimentele sărate.
Clasa a III-a conţine apele provenite din rocile sedimentare aflate în
descompunere şi dezagregare, clasa a II-a este una de tranziţie, iar clasa a IV-a
cuprinde apele mărilor şi oceanelor, ale lacurilor sărate precum şi apele care
însoţesc zăcămintele de sare. În cele din urmă, clasa a V-a include apele
zăcămintelor metalifere şi ale turbăriilor şi mlaştinilor (Szabó – Várhelyi,
1980). Apele din zona Ţinutului Sării se înscriu în clasele de ape Palmer I şi IV.
Sarea din Secuime are următoarea compoziţie: 98,28% clorură de sodiu,
0,02% clorură de calciu, 0,37% sulfat de calciu (gips), 0,01% sulfat de sodiu şi
1,25% insolubil. Această compoziţie este fidel oglindită şi de apa lacului Ursu
din Sovata, apă din care un litru conţine 231,5 grame clorură de sodiu (după
datele lui dr. Lengyel Béla, 1901). În prezent acest conţinut este mai redus,
datorită faptului că lacul şi-a pierdut puţin, atât din salinitate cât şi din
temperatură. Fenomenul se datorează aportului sporit de apă dulce ale pâraielor
adiacente. Apa lacului Ursu a fost renumit pentru salinitatea sa, precum şi
datorită dobândirii unei temperaturi mai ridicate în sezonul estival. Această
creştere de temperatură a fost explicat ştiinţific, pentru prima dată în 1901 de
chimistul Kalecsinszky Sándor. În urma măsurătorilor el a constatat că
temperatura mai ridicată a apei sărate din lacul Ursu nu este de origine termală
şi nu este nici efectul unor reacţii chimice, apa este încălzită de radiaţiile solare
şi temperatura ei depinde de diferenţa de greutate specifică a apei dulci şi a
celei sărate, precum şi de grosimea straturilor acestor ape. După estimările lui
Kalecsinszky Sándor, lacul Ursu s-a format în anul 1879 (în cartea funciară din
anii 1873-74 nu figura încă). În anul 1902 adâncimea maximă a lacului era
34m.
Spectaculozitatea unică a lacului Ursu din Sovata constă în faptul că este
încojurat de două păduri splendide, una de stejari şi cealalaltă de conifere, în
comparaţie cu alte lacuri sărate din Transilvania, relativ lipsite de vegetaţie.
Lacul Ursu şi-a primit numele după forma sa de piele de urs întinsă, dar iniţial a
fost cunoscut sub numele de lacul Illyés, perimetrul fiind în proprietatea acestei
familii. Oglinda apei se află la cota absolută de +502m faţă de nivelul mării, cea
mai mare adâncime a lui fiind, la ora actuală de 18,1m, iar conţinutul mediu de
NaCl este de 250 gr/l (în anul 1907 acest conţinut era de 307 gr/l).
Fenomenul de heliotermie se bazează pe principiul efectului de seră: stratul
de apă dulce având grosimea de câţiva cm aflat la suprafaţă, funcţionează ca o
placă de sticlă, apa sărată din partea inferioară se încălzeşte puternic şi tot
datorită „geamului de sticlă” îşi păstreză temperatura dobândită. Cea mai
puternică încălzire a apei are loc în jurul adâcimii de 140-250cm, straturile de
mai jos devin treptat tot mai reci.
Odată cu lacul Ursu s-au format şi lacurile Roşu şi Verde. Lacul Roşu şi-a
dobândit numele pe seama milioanelor de viermi roşietici (Artemia salina), un
răcuşor de ordin inferior care se trăieşte în apa sărată, iar lacul Verde a fost
denumit după verdele intens al pădurii care este oglindit în apele sale. Nivelul
lacului Aluniş („Mogyorós”) este inferioară nivelului apei din lacul Ursu, astfel
apa din lacul Ursu se înfiltrează, e adevărat într-o cantitate foarte redusă, în
lacul Aluniş. Apa acestui lac are o temperatură şi salinitate mai redusă decât
lacul Ursu, deoarece aici ajung mai ales apele dulci şi mai reci. În Sovata mai
există lacurile Mierlei, Şarpelui (acesta a devenit o mlaştină), Negru şi Piroşca.
Apa lacului Piroşca este foarte puţin sărată, în el trăiesc şi peşti (caraşi).
Marele etnograf secui Orbán Balázs a constatat că, din cele cca. 800 de
izvoare sărate din Transilvania, 129 izbucnesc în zona Praidului. Sigur că, în
această zonă intră şi împrejurimile satului Sărăţeni şi Corund. Apele celor mai
multe dintre izvoarele sărate din Ţinutul Sării şi-a dobândit salinitatea în urma
contactului direct cu masivul de sare din adâncime.
O excepţie interesantă formează izvoarele sărate din zona Corund, care
provin din marnele argiloase ponţiene, iniţial considerate a fi impregnate cu ape
dulci (după Bányai János, 1938). Aceste izvoare sărate din zona Corundului au
caracteristici diferite faţă de apele de la Sovata, au o salinitate mai redusă, de 9
– 19%, dar conţin o cantitate mai mare de acid carbonic, foarte mult bioxid de
carbon liber şi gaze sulfuroase. Conţinutul calcaros şi carbogazos a rezultat
depuneri colorate de calcit şi aragonit în vecinătatea izvoarelor (ex: aragonitul
de la Corund).
Conform datelor lui dr. Vofkori László, în jurul localităţii Corund putem găsi
numeroase izvoare de ape minerale mai semnificative: izvorul de la Cseredomb
(cu alte denumiri: izvorul Elisabeta, apa-Szejkés, izvorul „băşinos”), care este
localizat la 800m de şoseaua naţională, la est de ocurenţa de aragonit de pe
Dealul Melcilor. Apa feroasă şi uşor sărată al acestui izvor este utilizată ca apă
de masă, cu efecte benefice asupra reglării funcţiunilor stomacului. Are o
temperatură de 120 C, mineralizaţia totală este de 1,9059 mg/litru, iar acidul
carbonic liber este de 1,3935 mg/l. Izvorul de la Pârâul Viilor („Szőlőpatak”),
din partea estică al Corundului, izvoreşte din Dealul Viilor („Szőlőmál”) şi de
aici a fost captat şi adus la răscrucea străzilor Telek şi Borviz. Izvorul de la
„Dióvápa” aflat în extremitatea estică al satului, are un debit de 10.000 l/zi şi
apa sa minerală feroasă este folosită ca apă pentru tratarea bolilor de stomac,
intestine şi în cazul anemiilor. În categoria izvoarelor sărate şi termo-saline
intră izvorul sărat de la Árcsó, care izvoreşte pe malul drept al pârâului Corund,
în vechea „casă a sării”. Utilizarea acestei ape a fost reglementată încă de pe
vremea Mariei-Tereza, în fiecare miercuri dimineaţa cei din Corund, iar
sâmbăta cei din Atia erau la rând. Apa sărată se dădea pe „tichete de sare”, era
transportată în butoaie montate pe căruţe şi se utiliza pentru gătit, la păstrarea
slăninei şi a murăturilor şi pentru animale. Debitul acestui izvor sărat era de 400
l/zi. Locuitorii din Corund se ocupau şi de comerţul cu sarea: saramura era
fiartă în vase de ceramică până la evaporare, apoi sarea depusă şi „pietrificată”
era schimbată pe cereale, în satele din valea Târnavelor.
La Corund, efectul curativ al izvoarelor sărate a fost recunoscut cu multe
secole în urmă, astfel băile sărate de la Corund au fost primele din zonă. Şi cum
aceste băi erau cele mai apropiate de Transilvania, erau şi cele mai vizitate. Dar
azi nu mai găsim apele sărate cu debit generos, bogate în bioxid de carbon ale
băilor Corund. Din păcate intervenţia umană a cauzat mai mult rău decât bine,
şi în acest sens. „Nu ai voie să deturnezi apele minerale din condiţiile şi
împrejurimile lor naturale” este constatarea valabilă şi în zilele noastre, al
omului de ştiinţă Bányai János.
Apele feroase, sulfuroase şi sărate de la Corund au atras, din cele mai vechi
timpuri, pe cei suferinzi. Prima lor atestare documentară datează din anul 1729,
când groful Secului Teleki Sándor îi aduce la cunoştinţă, printr-o scrisoare,
grofului Teleki Pál, despre apa minerală din Corund, care a fost cunoscută atât
de medicii transilvăneni, cât şi de cei de peste hotare.
În secolul al XVIII-lea interesul pentru apele minerale sporeşte în general,
descrierea apelor cu „renumite folosinţe” ale Corundului sunt prezente în mai
toate lucrările de specialitate, atât despre geografia şi hidrogeologia
Transilvaniei, cât şi în tratatele medicale.
În a doua jumătate al secolului al XVIII-lea locul numit „Moara pustie” se
afla în proprietatea lui Kedei Imre György, dar a fost cultivată de către Hegedűs
István, jobagul susnumitului Kedei. Pe acest teren se afla izvorul apei sărate-
acre. Potenţialul economic al acestei ape curative a fost descoperit pentru prima
dată de familia Molnos din Corund, şi în această descoperire a avut o
contribuţie importantă şi Molnos Tamás, notarul cancelariatului Scaunului
Odorhei, care cunoştea desigur interesul crescând al Curţii vieneze pentru apele
curative din Ardeal. Familia Molnos a cumpărat de la Hegedűs István locul
„Moara pustie”, dar a ajuns în conflict cu proprietarul Kedei Imre György, care
a contestat valabilitatea contractului încheiat cu iobagul său. În anul 1784 a
interzis folosirea izvorului, după care în 16 aprilie a intentat proces împotriva
familiei Molnos. Acest proces era pe rol până şi în anul 1829, dar localnicii au
recunosut dreptul de proprietate al familiei Molnos.
În primul deceniu al secolului al XIX-lea băile cu ape minerale ale familiei
Molnos au constituit staţiunea preferată ai celor mai de seamă aristocraţi unguri,
acest lucru datorându-se în mare măsură şi concesionarului principal al băilor,
magnatul grof Kemény Miklós, care însă în 1826 a reziliat contractul de
închiriere. În acest moment domeniul Molnos a fost cumpărat de către un
membru al familiei Révay, doamna Tereza, văduva grofului Traun Károly.
Băile de la Corund au ajuns deci în proprietatea doamnei Tereza, iar în anul
1839 în micuţa staţiune funcţionau deja 9 căsuţe de lemn şi 31 de camere pentru
cazare. După văduva grofului Traun, noul proprietar al băilor va fi groful
Toldalaghi Ferencz. În anul 1836, vis-a-vis de băile Corund au fost date în
folosinţă şi băile cu apă minerală sărată, care în scurt timp au fost pomenite ca
având ape saline cu efecte din cele mai benefice. La mijlocul secolului, băile
ajung în proprietatea lui Dósa Elek din Ghindari, reputatul om de ştiinţă, jurist,
comisar guvernamental în 1848, care a avut un rol important în dezvoltarea
staţiunii şi amenajarea parcului.
După Kővári László (1842, 1847, 1852) şi Orbán Balázs (1868), staţiunea de
la Corund dispunea de 500 de locuri de cazare. Orbán Balázs, el însuşi fiind
proprietarul băilor Szejke, în lucrarea sa monumentală a acordat o importanţă
deosebită staţiunilor balneare din Secuime.
Băile Corund, încă în formare, mai apoi într-un timp scurt a ajuns staţiunea
cea mai populară din Transilvania, a avut o influenţă deosebită asupra vieţii
economice din localitate. Adevăratul promovator al staţiunii a fost însă Gáspár
Gyula, care între anii 1892-1900 a construit zece noi vile, un restaurant şi
renumita casă Pállfy, iar principalul izvor a fost renovat miraculos. Printre
oaspeţii de seamă ai băilor Corund s-au numărat: istoricul Jakab Elek, scriitorii
Jókai Mór (în 20 mai 1853), Benedek Elek (în 1901) şi, probabil, Gárdonyi
Géza. Profesorul universitar dr. Purjesz Zsigmond recomandă apa minerală de
la Corund în tratamentul afecţiunilor respiratorii, digestive şi urinare. În vremea
aceea, medicul staţiunii băile Corund a fost doctorul Balogh Zsigmond.
Imaginile fotografice cu băile de la Corund, împreună cu eşantioane de apă
minerală şi aragonitul de la Corund, au fost prezentate la expoziţia milenară din
1896 organizată la Budapesta. Începând din anul 1909, apa izvorului principal a
fost îmbuteliat. Apa minerală era servită bolnavilor având afecţiuni pulmonare,
în amestec cu 50 gr. lapte de capră. În această perioadă staţiunea din Corund
atinge popularitatea maximă. Zona băilor era împodobită cu 50.000 de arbori.
După anul 1914 feciorii lui Gáspár Gyula pierd la cărţi valoarea creditelor
bancare.
Ghidul staţiunilor balneare, editat în anul 1928 de către dr. Kardos Géza şi
dr. Marius Sturza, prezintă parcul englezesc din incinta staţiunii Corund în
aceeaşi ordine şi frumuseţe cum a fost descris şi de către dr. Hankó Vilmos
înainte de primul război mondial. În anul 1935 băile au fost scoase la licitaţie şi
cumpărate de Bertalan Áron, patronul fabricii de ceramică din Corund, care a
demolat toate clădirile staţiunii. Mergând şi mai departe, el a dispus tăierea
pădurii de pe cele 10 ha din împrejurimi, valorificând cantitatea de 12.000 mc
scândură rezultată din aceasta. Anterior, în anul 1918, un incendiu de proporţii
a mistuit câteva vile şi căbănuţe, astfel incinta băilor ajungând un teren sterp şi
trist. În urma forajelor de cercetare, iniţiate de Bertalan Áron în jurul izvoarelor
apelor minerale, s-a deteriorat izvorul principal, din păcate definitiv. Băile
Corund figurează pentru ultima dată în Ghidul turistic al Ardealului, editat în
anul 1941 (pg. 113) a lui Aba Sándor, ca o zonă turistică recomandată din
Scaunul Odorhei.
În ceea ce priveşte izvoarele de apă sărată din Praid, apariţia acestora este
strâns legată de existenţa masivului de sare. În jurul Dealului Sării există
nenumărate izvoare sărate, care de fapt sunt alimentate din apele meteorice şi
apele freatice. Izvoarele formate în urma dizolvării zăcământului de sare gemă,
s-au ivit în zona mediană a dealului care acoperă zăcământul de sare, sau în
canionul pârâului Corund, aproape de nivelul apei, fiind folosite de localnici
încă din vremurile străvechi.
Deşi nu aparţin de Ţinutul Sării, dar trebuie menţionate şi alte băi sărate din
împrejurimi, cum ar fi cele din Sângeorgiu de Mureş sau Ideciu, şi recent
deschisele ştranduri de la Jabeniţa. Vederile şi scrierile rămase de al începutul
secolului trecut sunt mărturii ale ţinutei lor deosebite de odinioară, azi ele
trăind, în bună parte, pe seama amintirilor şi în unele proiecte mai îndrăzneţe.
Micuţul ştrand de pe valea Gurghiului se înscria, la începutul secolului XX,
printe locurile selecte, în perioada interbelică adâncimea lacului era de 67 m,
azi această adâncime scăzând la 15 m. Pe fundul lacului ruginesc tunuri şi
tancuri, relicve ale unei perioade inumane. Ştrandul a funcţionat până prin anii
şaptezeci, când a fost demolat, iar materialul lemnos a fost mutat la Ideciu. În
anul 1997 a fost luat în chirie pe 50 de ani, de întreprinzătorul bucureştean Ion
Mihai. De atunci aşezământul balnear s-a schimbat în bine, dar pentru ca băile
de la Jabeniţa să se dezvolte realmente, ar fi necesare investiţii serioase. Se pare
că salinitatea acestor ape este mult mai ridicată, decât cea a lacurilor din Sovata.
Cu privire la băile de la Lunca Mureşului, intenţia de a reânnoi această
staţiune aparţine preotului reformat Bartha József (preşedintele fundaţiei
„Czegei Wass Albert”). Fundaţia a închiriat incinta băilor pe 99 de ani şi a
reamenajat una din cele trei mici bazine. Deocamdată băile sunt frecventate
doar de localnici, care fac şi băi de nămol. Nu demult, în 2003, o probă din
această apă a fost dusă în Statele Unite, de către nora scriitorului maghiar Wass
Albert, iar cei din Lunca Mureşului aşteaptă rezultatele şi un eventual capital de
investit.
Între Lunca Mureşului şi Jabeniţa se află micul ştrand cu apă sărată de la
Ideciu, administrat în prezent de primăria comunei. Conducerea locală cu o
investiţie de 120.000 euro şi 600 milioane lei a refăcut complet ştrandul. Astfel
numărul vizitatorilor a atins capacitatea maximă a staţiunii. Cei din Ideciu au în
plan nu numai extinderea incintei băilor ci şi construirea unui bazin acoperit.
Cel mai vechi şi cel mai solicitat stabiliment balnear din zonă a rămas totuşi
cea de la Sângeorgiu de Mureş. Apropierea acestuia de Târgu Mureş constituie
un avantaj semnificativ faţă de ceilalţi. Însă lupta pentru drepturile de
proprietate din prezent, a rezultat un sistem de servicii mai slabe, pe care
vizitatorii le resimt.

Băile sărate din Praid – trecut şi prezent

„Fără o formă proprie şi supusă gravitaţiei,

apa are capacitatea de a lua forma recipientului
care o conţine. Dar la globule sub un milimetru
picăturile sunt modelate în sfere de către forţe
de tensiune superficială.”
enunţ

Vechile gropi de exploatare şi dolinele naturale se pot întâlni în partea sud-

vestică al Dealului Sării, spre localitatea Ocna de Jos, acestea au accelerat
procesul de dizolvare şi de carstificare. Golurile de extracţie abandonate,
umplute cu apă au rezultat mici lacuri sărate, iar sporirea lor numerică şi
conexiunea lor cu dispunere într-un şir au dat naştere, după unele opinii, la
canionul Corundului. Pârâul Corund, curgând peste acest şir de gropi şi doline a
mărit dizolvarea şi a rezultat apariţia unor mici lacuri încălzite prin fenomenul
de heliotermie.
Lacurile sărate din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au adus renumele
Praidului, ca fiind o staţiune balneară vestită din Transilvania. Prima atestare
documentară a băilor sărate din Praid datează din anul 1715. După Bányai János
aceste băi datează numai din 1769, dar Szádeczki Lajos a publicat jurnalul lui
Halmágyi István, la finalul căreia în partea consacrată bătrânului Halmágyi,
întâlnim referirea la băile sărate din Praid.
Lacul sărat al băilor Praid s-a prăpădit la abia câteva decenii de la prima
menţionare scrisă. Zăgazul lacului s-a rupt şi apa sărată s-a revărsat în pârâul
Corund, distrugându-i fauna piscicolă pe 20 de km lungime. Această întâmplare
este descrisă de către Fridvaldszki în anul 1761 şi este preluată de Benkő József
în lucrarea sa din anul 1778, dar sub forma eronată, amintind de dispariţia
lacului sărat din „Sovata”. După dispariţia lacului sărat din Praid, localnicii au
început să adune apa izvoarelor sărate în gropi săpate cu sapa. Din secolele XIX
– XX sunt pomenite mai multe astfel de lăcuşoare artificiale. Cel mai însemnat
era un bazin de 5 x 10m, săpat la capul văii denumite „Şanţul adânc”, unde au
fost adunate apele a două izvoare sărate. Cei de la Ocna de Jos aveau băile lor
sărate la locul numit „Verebes” (Vrăbiuţa), de fapt două lacuri mici numite
„Băile bivolilor” unde făceau baie mai ales femeile în vârstă. După amintirile
minerului pensionar Szekeres Lajos, prin anii 1930 Praidul avea cinci asemenea
lacuri sărate artificiale.
Văzând dezvoltarea spectaculoasă ale băilor din Sovata, conducerea de
atunci a salinei s-a hotărât să amenajeze băile sărate în apropierea incintei
minei. Primele băi sărate au fost realizate la iniţiativa medicului salinei Felméri
Károly, la finalul secolului al XIX-lea, în apropierea minei Iosif, destinată mai
ales pentru nevoile angajaţilor. Apa sărată pentru aceste băi era captată din
jompul minei Iosif, de unde se colecta cu găleata în două schimburi, de câte doi
mineri. La început minerilor nu le prea convenea să se dezbrace pentru o baie în
comun, motiv pentru care bazinul a fost împrejmuit în totalitate cu cabine.
Această baie este imortalizată într-o fotografie făcută în anul 1928. Vederea cu
fotografia respectivă, precum şi alte poze erau puse în vânzare de către Stein
Izsák, un comerciant local. Baia sărată era legată de pârâul Corund printr-o
punte din lemn, pentru ca cei veniţi la băi, să se poată spăla ulterior cu apa
dulce. Până la urmă băile sărate de lângă mina Iosif au fost inundate de către o
viitură al pârâului Corund.
Mai târziu, în anul 1932 s-a construit un bazin de 16 mp, căptuşit cu scânduri
şi acesta îl putem considera, ca fiind anul de naştere al băilor sărate moderne
din Praid. Pe marginile bazinului având dimensiunile de 4 x 4 m au fost
montate trei cabine realizate din lemn. Această mică baie sărată era alimentată,
printr-un jgheab de lemn, cu apa din mina Elisabeta. Alimentarea cu apă sărată
se realiza de către Fábián Dénes, care scotea şi turna apa în jgheab cu un ceaun
pentru mămăligă. Inginerul şef de atunci (în 1935) al salinei din Praid – Ion
Trîmbiţaş – a pus să fie săpat o fântână deasupra minei Elisabeta, ale cărei rost
era să acumuleze cât mai multă apă freatică, care prin înfiltrare în camera minei
Elisabeta, să sporească sursa de apă sărată destinată băilor.
Actualul bazin al băilor sărate a fost realizat între anii 1935-1936, a şi fost
pietruit, dar nu se mai putea alimenta cu apa sărată provenită din mina
Elisabeta. Inginerul şef a avut ideea zidirii intrării în galeria Elisabeta (deja
neutilizată), pentru a se acumula apa sărată necesară în spatele digului. În anul
1938 însă, sub presiunea apei sărate concentrate digul a cedat şi şuvoiul de apă
a năvălit inundând birourile salinei, două case învecinate şi a umplut cu nămol
sărat curtea fabricii de ceramică (folosind denumirea locală: „fabrica de
păpuşi”). Valul de apă sărată ajunsă în râul Târnava Mică a distrus fauna
piscicolă în aval, pe o lungime de mai mulţi kilometri.
Fără a se resemna inginerul Ion Trîmbiţaş a aruncat în aer mina Elisabeta,
după părerea unora, tocmai pentru a spori debitul apei sărate necesare băilor. În
felul acesta s-a rezolvat, cel puţin pentru o vreme, alimentarea cu apă sărată a
bazinului, numai că ponorul artificial de apă freatică rezultată, crează până şi
azi probleme mediului ambiant.
Băile sărate din Praid au ajuns, mai târziu, cunoscute mai cu seamă prin
intermediul bolnavilor de artrită, gută şi reumatisme. Apa termală din Praid a
fost interceptată în anul 1949 cu sonda structurală ACEX 401, la poalele
dealului Harom. Această apă termominerală a fost dirijată în bazinul de
decantare din vecinătatea forajului. Aici au fost descoperite efectele deosebite
curative ale apei, de către suferinzii de artrită şi boli reumatismale, iar numărul
vizitatorilor a început să crească vertiginos. Apa hipertermală concentrată
(provenită din adâncimi cuprinse între 1029-1128 m), a izbucnit la început cu
temperatura de 600 C, având în compoziţie iod, brom, elemente alcalino-
feroase, fiind uşor bicarbonatată, cu miros de petrol, iar radioactivitatea slabă i-
a conferit o unicitate printre apele băilor sărate cunoscute. Printre gazele care
însoţesc apa termală din Praid, întâlnim predominant metan, etan şi bioxid de
carbon.
În cele ce urmează vom face o scurtă divagaţie cu privire la înţelegerea
efectelor biologice ale apelor curative radioactive. În cazul curei de băi
medicinale, sursa radioactivă se află în exteriorul corpului uman, iar efectul lor
curativ depinde în bună măsură de mărimea dozei radiaţiilor, de absorbţia în
timp ale acestora şi de sensibilitatea ţesutului uman. În urma efectelor unei doze
mai mici de radiaţii, în echilibrul biologic al organismului pot interveni
transformări favorabile, mai ales atunci când radiaţiile sunt aplicate cu
intermitenţe corespunzătoare. Efectele unei iradieri slabe sunt sesizabile prin
intensificarea metabolismului celular şi creşterea rezistenţei organismului
expus. Astfel radiaţiile slabe pot ajuta organismul uman în efortul său de a
învinge diverse boli. Pe aceste efecte se bazează tratamentele medicale cu ape
radioactive sau gaze mofetice. Radonul ajuns în organism este eliminat în
câteva ore, astfel este exclusă iradierea ulterioară. Apa termominerală, uşor
radioactivă din Praid avea efecte similare, până când a fost utilizabilă, în anul
1992.
Această apă termală a fost acumulată, la început, în batalul de decantare care
deservea forajul, aici era folosit de către cei veniţi la băi. Ei îşi ungeau şi
împachetau părţile dureroase ale corpului cu nămolul negru caracteristic, care se
depunea din apa termală.
În anul 1950, deasupra sondei termale a fost construit o clădire cu 12 vane şi
două încăperi pentru îmbrăcare şi odihnă. În anul 1952 a fost deschis un ştrand
la 50 m distanţă de forajul iniţial. În 1955, apa termală a forajului 401 a fost
captat într-un bazin de beton şi de acolo, prin cădere liberă, a fost dirijat în
conductă pe o distanţă de 2 km la vechiul bazin, alimentat la început (după cum
am văzut), cu apa sărată a minei Elisabeta.
Băile sărate la vană, de sub Dealul Harom, au funcţionat până în anul 1961
când au fost demolate din cauza scăderii debitului apei termale. Clădirea băilor
calde la vană, care există şi în prezent, a fost construită lângă ştrandul sărat în
anul 1965-1966. Iniţial au funcţionat numai şase vane, după concepţia
directorului salinei - Telegdy Károly.
Băile hidrotermale de la Praid nu au atins popularitatea băilor de la Corund,
dar au fost, în anii comunismului, un important loc de odihnă şi tratament
pentru cei nevoiaşi. Frecvenţa ştrandului sărat şi al băilor hidrotermale la vană a
crescut după anii şaizeci, când turiştii se bucurau şi de muzica fanfarei în
duminicile însorite.
Debitul apei termale, rezultate din forajul ACEX 401, a scăzut însă de la
10,4 l/s (în 1952) la 0,4 l/s (în anul 1990), iar în paralel, ca o consecinţă a
scăzut şi temperatura apei la 390 C. Acest proces a continuat şi în anul 1992
debitul apei a ajuns la 0,01 l/s, ceea ce a făcut imposibilă alimentarea băilor
sărate cu această apă. Astfel stabilimentul băilor a fost alimentat cu apa
înfiltrată şi evacuată din mină, care are o salinitate foarte aproape de saturaţie şi
la ştrandul în aer liber suportă fenomenul de heliotermie, asemănător lacului
Ursu din Sovata. Apa, la acţiunea solară se stratifică, în funcţie de temperatură
şi ajunge să fie chiar călduţă, după o perioadă de câteva zile cu soare puternic.
Şi în prezent ştrandul sărat şi băile calde la vană sunt alimentate cu apa sărată
pompată din mina Gh. Doja, de la o adâncime de 150 m. Această apă, care după
o staţionare de câteva luni în bazinul din subteran, îşi dobândeşte o salinitate
foarte mare, formează o atracţie aparte, deoarece eşuează orice tentativă de înot,
turiştii plutesc neputincioşi la suprafaţă, asemănător unor dopuri de plută.
Având în vedere faptul că inerţia termică (capacitatea de a păstra temperatura)
al apei sărate este mult mai mare decât cea a apei dulci, apa din bazin rămâne,
caldă chiar şi după 2-3 zile ploioase, răcoroase. Aceste băi sărate, prin raritatea
apei saline superconcentrate, atrag tot mai mulţi turişti şi vizitatori, atât din
împrejurimi cât şi de peste hotare, şi constituie, pe lângă baza de tratament din
salină, un impotant potenţial turistic cu latură curativă şi de agrement.
Efectele curative ale apei sărate din Praid sunt recomandate pentru
următoarele cazuri şi afecţiuni (în urma analizelor făcute de dr. Fazakas
Emese):
 afecţiuni degenerative ale articulaţiilor (malformaţii osoase, uzura
articulaţiilor şoldurilor şi a genunchilor);
 boli reumatismale poliarticulare (îmbolnăvirea reumatică a
ţesuturilor moi: a musculaturii, ligamentelor, fibrelor musculare, a
tendoanelor);
 myo-arthropathii secundare;
 stadiul I. al hipertoniei arteriale esenţiale (stadiul neurogen),
tensiunea arterială se stabilizează prin echilibrarea tonusului neuro-
vegetativ;
 tulburări de circulaţie arterială şi venală periferică funcţională (de
ex: sindromul Raynaud, cazuri de erythrocyanosis), soluţia salină are
proprietăţi de dilatare asupra vaselor sanguine, îmbunătăţind astfel
circulaţia ţesuturilor, împiedică formarea herpesului, scade percepţia
durerii şi al mâncărimii, se reduce coloratura roşie a pielii;
 perioada de convaleşcenţă după accidente sau operaţii (lovituri,
rupturi, contuzii, întinderi musculare);
 distonie neuro-vegetativă (saramura are efecte de liniştire, antistress,
refacerea echilibrului sufletesc);
 afecţiuni de neuroze periferiale (paralizia infantilă contagioasă,
sclerosis multiplex, lupus erythematosus, paralizia periferică parţială
posttraumatică cu atrofiere musculară, îmbăierea membrului afectat
în apă sărată îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, duce la creşterea
masei musculare, stimulează puterea musculaturii şi încetineşte sau
previne atrofierea);
 dermatoze (psoriazis, forma cronică a eczemei – fără plagă deschisă -,
saramura opreşte hipercheratoza, ajută la refacerea cutanală, înmoaie
zona hipercheratotică, înlesnind astfel acţiunea unguentelor specifice
locale cu efecte antiinflamatoare);
 inflamaţii ale bazinului mic (după inflamaţii urologice, anexită, sau
după operaţii, apa sărată are efecte benefice antiinflamatoare);
Contraindicaţii:
o tensiuni arteriale ridicate, stadiul II şi III;
o insuficienţă cardiacă, hepatică şi renală (insuficientia cordis-
heparis-rhenis decompensata);
o boli tumorale (tumori ale stomacului, plămânilor, prostatei);
o boli acute şi contagioase (de ex: hepatită, paroditis
epidemica);
o boli venerice în stadii contagioase (apa sărată are efecte
curative doar după tratamentul medicamentos ale fazei acute);
o plăgi deschise ale pielii sau ale ţesuturilor superficiale
(tăieturi, zgârieturi, crăpături), saramura poate cauza dureri
acute, neplăcute, dar are efecte de accelerare ale regenerării
epidermei;
o proprietăţi accentuate de reţinere a lichidului (în timpul
administrării de medicamente anticoncepţionale, în cazul
 insuficienţei circulaţiei sanguine ale membrelor inferioare apa
sărată poate cauza reţinerea apei în ţesuturi şi astfel umflarea
picioarelor);
o myasthenia gravis (relaxarea musculaturii accentuează anemia
deja existentă);
Băile sărate calde la vană acţionează asupra întregului organism şi ca atare au
efecte de calmare, relaxare a musculaturii, antiinflamatoare, vasodilatatoare,
antiseptică şi regeneratoare cutanală. Durata unei băi poate creşte gradual de la
10 minute pe zi până la 15-30 minute, în funcţie de rezistenţa pacientului. În
ceea ce priveşte temperatura apei, se recomandă 360 C la începutul curei, apoi
la 2-3 zile poate creşte gradat (tot în funcţie de reacţiile individuale) până la
37-380 C. Tratamentul înseamnă 10-14 zile de băi calde, zilnice şi fără
întreruperi. Cura de băi sărate se recomandă a se repeta odată la şase luni.

Situaţia vizitării stabilimentului băilor sărate de la Praid se prezintă în felul

următor:

Tabel nr. 2

Evidenţa vizitării băilor sărate din Praid

Anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
băi calde la 12436 11513 11983 9921 8669 8823 8166 11753 14900
vană
ştrand 24258 33258 42134 31019 39450

În ultimii ani băile sărate din Praid sunt căutate de tot mai mulţi vizitatori
străini şi autohtoni. Dezvoltarea incintei băilor, precum şi ridicarea nivelului
serviciilor şi ofertelor constituie calea de urmat pentru ca zona Ţinutului Sării
să-şi recâştige faima de odinioară, mai ales în ceea ce priveşte frecventarea
băilor sărate.

Bibliografia capitolului V.

1. Aba Sándor: Ghid turistic din Ardeal, Oradea, 1940.

2. Artemiu Pricăjan, Ştefan Airinei: Ape minerale de consum alimentar din România, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.
3. Ambrus Ilona: Evidenţa vizitării băilor sărate.
4. Bányai János: Date asupra geologiei apelor minerale din Harghita. Ediţie jubiliară
pentru 50 de ani ai Muzeului Naţional Secuiesc, Editat de M.N.S., redactor şef: Csutak
Vilmos, Sfântu-Gheorghe, 1929.
5. Bányai János: Minerale utile din Regiunea Autonomă Maghiară, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957.
6. Bányai János, dr. Kertész János, Lendvay Ferenc: Ţinutul Secuilor, Budapesta, 1941.
 7. Cartea de citit a cunoştiinţelor locale Corund, Asociaţia Culturală “Firtos”, redactor
şef: Ambrus Lajos - Corund, 2001.
8. Coriolan Stoica, Ion Gherasie: Sarea şi sărurile de potasiu şi magneziu din România,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
9. Dr. Fazakas Emese: Efectele fiziologice şi curative ale apei sărate, studiu, Praid, 1999.
10. Hankó Vilmos: Ţinutul Secuilor, Budapesta, 1993.
11. István Lajos: Aragonitul de la Corund, revista Hazanéző, anul IV. nr. 2, 1993.
12. Jakab Elek, dr. Szádeczky Lajos: Istoria scaunului Odorhei, din cele mai vechi
timpuri până la 1849, Imprimeria Athaenaeum, Budapesta, 1901.
13. Józsa András: Depunerile de carbonaţi de la Corund, revista Hazanéző, anul XII. nr.
2, 2001.
14. Józsa András: Ţinutul Sării şi băile sale, cărţile Hazanéző, 2002.
15. Józsa András, Fekete Árpád, Szőke András, Zepeczaner Jenő: Sovata 1578-1989,
Odorheiu Secuiesc, Asociaţia Culturală “Haáz Rezső”, 1998.
16. Kalecsinszky Sándor: Lacuri sărate, încălzite de soare, Caietele ştiinţelor naturale,
1904.
17. Kalmár Zoltán: Pe malurile lacurilor sărate, (despre Ocna Sibiului), articol din ziarul
„Romániai Magyar Szó“, 1998.
18. Dr. Kós Károly: Unealtă, muncă, tradiţie, Editura Kriterion, Bucureşti, 1979.
19. Makfalvi Zoltán, Péter Elek: Apele termale din bazinul Ciucului, Acta Hargitensia I.
Miercurea-Ciuc, 1980.
20. Marosi Pál: Geneza lacurilor sărate de la Ocna Mureş, Studia Universitates Babes-
Bólyai, Series II, Fasciculus I, Cluj, 1959.
21. Orbán Balázs: Descrierea Ţinutului Secuiesc, prima ediţie Pesta, 1870/ prima
ediţie din Ardeal, Sfântu-Gheorghe, 1991-1996.
22. Szabó Árpád, Várhelyi Csaba: Radioactivitatea, compoziţia chimică şi efectele
fiziologice ale apelor minerale din judeţul Harghita, studiu, Acta Hargitensia I.
Miercurea-Ciuc, 1980.
23. Szuker Ervin: Săracul face baie în apă sărată, articol - ziarul „Krónika”, 08.08.2003.
24. Dr. Vofkori László: Ghidul Ţinutului Secuiesc, Calendarul anual Harghita, M-Ciuc,
1995.
25. Viski Jenő: Lacurile sărate din Turda, tipografia Fritz Ármin, Budapesta, 1911.

Cap.VII. Credinţă în abisul pământului

“Nu există rai, dar trebuie să ne
străduim a merita să existe unul”
Nichita Stănescu

Crucile noastre din Ardeal sunt, poate, cele mai zdrenţuite. Poate feţele
încordate ale Isuşilor noştrii de pe cruce, sunt cele mai schingiuite. Dar poate
că aici este mai puternică şi credinţa necondiţionată în Dumnezeu, nevoia de
mai bine. Nu este altfel nici la Praid, în mijlocul şuvagăilor. Aici, atât la
suprafaţă, cât şi în subteran credinţa puternică are o datină străveche.
La intrarea în mină se făcea prezenţa, după care se rugau, deoarece “au
coborât în adâncul pămîntului şi cine ştie când mai vin înapoi?”. Un om s-a
ridicat şi a preconferat textul rugăciunii, iar ceilalţi au repetat propoziţie,
după propoziţie. Toate confesiunile au rostit o rugăciune uniformă. Cei mai
mulţi dintre ei erau reformaţi. “Bărbatul meu a fost ultimul preconferant la
rugăciune” spunea o femeie de la Ocna de Jos. Toţi minerii rosteau aceeaşi
rugăciune consemnată, în anul 1864, de Csanádi Béla:
"Ne rugăm Doamne, ca pe cei ce ia-i ocrotit în bună sănătate la
suprafaţă, să-i călăuzeşti cu braţele Tale Părinteşti şi în subteran. Ajută-ne
Doamne, pentru că nu în puterile noastre avem speranţă, ci ne mişcăm din
loc în Numele Tău Sfânt. Amin." După rugăciune au cântat psalmul al XC-
lea după “ritul reformat protestant”. La începutul secolului XX, înaintea
fiecărei coborâri în mină, s-au ţinut slujbe religioase, preotul a binecuvântat
şuvagăii. Apelul la rugăciune era anunţat cu “clopotul minei”. Acest clopot
este expus şi azi în curtea şcolii coloniei minereşti, pe clopotniţa veche.
În Ungaria medievală pentru îngrijirea spirituală a angajaţilor salinelor
regale, comunitatea şuvagăilor şi Oficiul Sării au angajat împreună, pentru
slujbele religioase “presbiteri” sau “capelani” care erau de fapt preoţii
ocnelor. Remuneraţia “tatălui sufletesc” era o cantitate determinată de sare
bulgări, care se putea schimba pe 24 dinari/100 bucăţi, iar de la Oficiul Sării
mai primeau 8 dinari pe săptămână. În România, la Salina Cacica (Moldova)
a fost sfinţită de prima dată o capelă romano-catolică în 1804, al cărei altar
este sculptat direct în masivul de sare.
În anul 1993 (21 august), când a fost sfinţită capela ecumenică subterană
rolul religiei a căpătat noi dimensiuni şi la Salina Praid. La slujba sfinţirii au
luat parte reprezentanţii distinşi ai principalelor biserici creştine: dr. Csiha
Kálmán - Episcop reformat din Cluj, Bálint Lajos - Mitropolitul catolic de
Alba Iulia şi Î.P.S. Andrei - Arhiepiscopul ortodox din Alba Iulia.
Ferestrele luminate de neoane, creează iluzia de “suprafaţă”, că lumina
blândă pătrunde prin ochiurile de sticlă, iar înălţimea camerei conferă
capelei o monumentalitate de catedrală. Din 1993 capela “funcţionează”
permanent, în fiecare zi de miercuri se ţine slujba ortodoxă, joi cea reformată
iar vinerea slujba romano-catolică. În afară de acestea în capelă se desfăşoară
diferite evenimente socio-culturale: cununii, botezuri, concerte simfonice,
reprezentaţii corale şi alte spectacole.
Statuia Sfântului Ioan de Nepomuk, sculptată în sare de către Szekeres
Lajos în anul 1999, se află în partea dreaptă a altarului şi constituie un punct
de atracţie aparte. Pentru credincioşii veniţi aici din toate colţurile ţării şi din
străinătate, nu există decât un singur Dumnezeu, iar în liniştea capelei din
subteran ei se simt oarecum mai aproape de cer, fiecare şoptindu-şi
rugăciunea în propria-i limbă. În 2003 a fost realizată prima icoană bizantină
– Isus, lumina mântuirii – de către Floarea Vultur, pictor de icoane din Tg.
Mureş.
Capela făurită într-un mediu excepţional, a fost botezată şi oferită în
grija Sfântului Ioan de Nepomuk (lb. maghiară: “Nepomuki Szent János”),
păzitorul apelor şi salinelor.
Sfântul Ioan de Nepomuk (“Joannis Nepomucennis Pragensis”), s-a
născut în anul 1340, la Pilsen, şi iniţial a slujit la Catedrala Sfântul Vid din
Praga, fiind canonic. Mai târziu a fost locţiitor al mitropolitului din Praga,
dar a refuzat dezvăluirea secretului spovedaniei, cerută de regele Venceslav.
Pentru acest refuz a fost schinghuit şi la 20 mai 1393 a fost legat şi aruncat
în râul Vâltava. Legenda propriu-zisă despre Sf. I. Nepomuk a fost creată
mai târziu, pe la mijlocul secolului al XV-lea. O legendă din 1471 explică
cauza martiriatului ca fiind o influenţă nefastă a Reginei, şi această variantă
a fost acceptată mai târziu. A fost sfiinţit numai în anul 1721 de Papa
Benedict al XIII-lea, iar în 1729 cultul Sf. Ioan de Nepomuk s-a răspândit.
 În Cehia, cultul Sfântului s-a propagat chiar în secolul al XVI-lea. Copia
amuletului incoruptibil “Limba lui Sfântului Ioan de Nepomuk” a fost
păstrat pe corp, împotriva calomniei şi a bolilor. Legenda, sub influenţa
iezuiţilor, în cursul secolului al XVIII-lea devine şi mai popular la cei care în
1732 l-au ales ca al doilea sfânt păzitor al ordinului. Respectul sfântului s-a
răspândit în Apus până în Ardeal, în Banat şi într-o parte a Bucovinei, în
zona minieră din Maramureş. Rolul armatei austriece în răspândirea cultului
a fost foarte mare (în paranteză trebuie să amintim că soldaţii austrieci, în
Ardeal, erau de origine din Cehia sau Boemia), mărturie este statuia
Sfântului Ioan de Nepomuk ridicată în 1735, în faţa Garnizoanei Austriece
din Sibiu. În Cehia şi Austria era considerat sfântul păzitor al podurilor şi
apelor, iar corăbierii l-au ales chiar de la începuturi ca sfântul lor păzitor.
În această calitate, Sfântul Ioan de Nepomuk i-a scos din uz pe
predecesorii săi, Sfântul Cristof şi Sfântul Nicolae, având foarte mulţi
admiratori şi în rândul şvabilor din Banat. Nu este exclus că a apărut şi ca
Sfânt al minerilor împreună cu Sfânta Varvara (la Dognecea, în Banat) şi cu
Sfânta Ana ( la Coştiui, Maramureş).
Pe teritoriul României de azi el apare prin statui amplasate ca Sfânt
păzitor al podurilor de la Hunedoara şi Alba-Iulia. Sfântul a fost şi
ocrotitorul împotriva inundaţiilor, astfel găsim statuile lui la Gherla (jud.
Cluj), şi la Bocicoiu Mare (Maramureş), unde apără cu străşnicie, de apele
Tisei, intrarea în salină şi clădirile administrative ale Oficiului Sării.
Pe întinderile cămpiilor bănăţene el devine ajutorul sufletesc împotriva
bolilor pestilenice şi, în semn de recunoştinţă, i s-a ridicat la Timişoara o
statuie monumentală (în anul 1724) în curtea bisericii romano-catolice din
cartierul Josefin. Este cea mai veche statuie Nepomukiană din Transilvania.
La creştini, martirul praghez a fost ridicat la rang de sfânt păzitor de
şuvagăii salinelor. Numele lui a fost ridicat în slăvi rugându-se astfel
“Sfântule apără-ne Salina, fă să nu ne producă pagube apa!” La minele din
Coştiui înfiltraţiile accidentale reprezentau totdeauna un factor de
nesiguranţă. S-au ridicat capele, pentru cinstirea Sfântului păzitor şi la
Costui şi la Bocicoiu Mare.
La Ocna Sibiului a existat o mină cu numele de Sfântul Nepomuk, având
forma de clopot, care în anul 1863 a atins adâncimea de 36 stânjeni, dar a
fost oprit în acelaşi an. La o altă salină veche, cea de la Cojocna a fost
botezat o mină după numele sfântului, mina Nepomuk, care însă a fost închis
în anul 1851.
Din exemplele enumerate mai sus remarcăm că alegerea sfântului păzitor
al capelei subterane de la salina Praid, în persoana Sfântului Ioan de
Nepomuk, nu a fost întâmplătoare. Este demnă de amintit şi statuia “Sfântei
Varvara” aşezată într-o nişă din perete, la ieşirea din baza de tratament.
Această statuie este donaţia Asociaţiei Siderurgice şi Miniere din Ungaria,
fiind o amintire pentru începutul unei colaborări.
Cu ocazia serbărilor sfinţirii capelei subterane ecumenice a fost rostită o
rugăciune care a lăsat urme adânci în sufletul participanţilor. Această
rugăciune era “Tatăl Nostru Secuiesc”, al cărei text provine de la un autor
necunoscut din secolul al XVI-lea. Conţinutul şi textul rugăciunii este aşa de
specific şi lăuntric încât tălmăcirea lui ar necesita eforturi deosebite de
traducere. Trăirea profundă a esenţei lăuntrice caracterizează naţia secuilor,
deci putem afirma că rugăciunea este de fapt o odă către cer, şi slavă adusă
Atotputerniciei lui Dumnezeu, care îi va călăuzi în credinţă pe Fii Lui, spre
soarele strălucitor.

Bibliografia capitolului VII.

1. Istoria milenară a mineritului maghiar, vol. III, Asociaţia Maghiară a Minerilor
şi Siderurgiştilor, Budapesta, 2001.
 2. Dr. Pusztainé Madar Ilona: Despre religia Ţinutului Sării, Ed. Mentor, Tg.
Mureş, 1998.
3. Reisz Péter: Cuvântarea inaugurării capelei ecumenice, text, 1993.
4. Volker Wollmann: Vigilia, revistă, nr. 48/2, Budapesta, 1983.

În final…
“Cea mai mare omisiune pe care putem să-l facem este să
ne uităm libertatea. Avem o libertate nemărginită, fără
vreo posibilitate de cotropire, aşa am fost concepuţi.
Nimeni nu se află în situaţia dată, doar dintr-un motiv
aleator. Cine face alegerea după libertatea interioră a
sufletului: creează. Din interiorul sufletului ni se şopteşte
bunătate şi adevăr. Din interior ne şopteşte adevărul.”
Kornis Mihály

“Voi muri de patru morti: moartea cărnii, moartea sufletului,

moartea mitului şi moartea raţiunii. Dar toate aceste morţi
conţin germenul reînvierii.”
Frank Herbert: Împăratul-Zeu al Dunei

Cu toate îngâmfările noastre nostalgice şi meditaţiile jelitoare asupra

unei istorii, poate mult prea nedrepte, putem afirma că sufletele noastre
destrămate, vor fi imposibil de întregit vreodată. Dar vom veghea cu orice
preţ, ca aceste “cioburi” să nu se piardă în vârtejul timpului, şi să nu se
rostogolească în neantul necunoaşterii. Acesta, pentru simplul motiv,
deoarece printre “cioburile” rătăcite există unul care conţine şi istoricul
exploatării sării de la Praid.
Şi Te mai rog, Călătorule, lasă-ţi gândul să-ţi alunece la cei care aici, în
Ardeal, în Ţinutul Sării Secuieşti, şi-au visat leagănul şi sicriul.
În fiecare dintre noi există o lume în miniatură. Fiecare dintre noi posedă
o mică parte din Ardeal. În realitate noi avem Ardealul în posesie.
Transilvania… trebuie să înţelegem că a ajuns un tărâm sfinţit nu din
cauza condiţiilor naturale existente. Locuitorii săi, OAMENII, l-au sfinţit.
Prin munca lor, lupta lor şi libertatea sufletelor lor.
Şi când trecutul va înceta să ne mai doară, când timpul, care se scurge ca
un fluid, se va coagula cândva şi va deversa peste abruptul stâncos al
miturilor, abia atunci Transilvania va forma din nou o ţară liberă, un cămin
protector, pentru toţi locuitorii săi, indiferent de opţiunea sângelui.

Tabel nr. 3

Câteva date despre producţia Salinei Praid şi numărul de angajaţi

Anul Producţia sare (tone) Angajaţi

1703 111 şuvagăi permanenţi
1708 102 persoane, din care 12 mineri din Praid
1720 peste 100 de persoane
1787-1790 150 persoane, mai mult din cele două Ocne
1841 4238
1851 9271
1864 115 persoane, din care 100 de mineri
clasa I, 15 paznici de sare
1874-1875 8262 128 persoane
1895 89 persoane, 35 mineri clasa I, 20 muncitori
sezonieri, 13 paznici de sare, 1 inginer
 1896 129, din care 110 muncitori, 19 personal
administrativ
1900 50-60, din care 30 personal ajutător
1902 86 persoane, 35 mineri clasa I, 40 muncitori
sezonieri, 7 paznici de sare
1920 2100 76 persoane
1931 6792 116 persoane
1937 4000 33, din care 20 mineri, 13 administrativ
1939 3020 71 persoane
1945 4560 73 pers.
1957 17000
1960 64000 129 pers.
1970 156000 268 persoane, după alte date 350 pers.
1980 180000 284 persoane
1985 166790 253 pers.
1988 189565 260
1989 153330 258
1990 152830 261
1991 143493 257
1992 118160 264
1993 93776 262
1994 88303 265
1995 97198 257
1996 136010 275
1997 105055 244
1998 70256 192
1999 123555 211
2000 108554 226
2003 122495 159 pers.

Tabel nr. 4

Numele directorilor de la Salina Praid

(după datele cunoscute)

Nr. crt. Numele Perioada de la Funcţia, pregătirea

salină
1 Johann Frendl 1762 - inginer austriac
2 Dohy József kb.1830 - 1845 şef mină
3 Herepey Árpád 1894 - 1895 şef mină
4 Losnyitza Simon supraveghetor mină
5 Benedek Kálmán 1900 - 1906 inginer şef
6 Gőbel József supraveghetor mină
7 Sebestyén Gyula 1912 - ofiţer de sare
8 Urbán Andor 1917 - 1925 inginer, director
 9 Leveleki Béla director moara de sare
10 Popescu Izidor 1925 - 1930 inginer miner,
director
11 Mihăilescu Petre 1930 - 1933 ing. miner
12 Câmpean Titus 1933 - 1936 ing. miner
13 Danciu Petre 1936 - 1938 subing. miner
14 Trâmbiţaş Ion 1938 - 1940 ing. miner
15 Leszninszki János 1940 - 1941 subing. miner
16 Illyés Károly 1941 - 1944 ing. miner
17 Munteanu 1944 - 1946 ing. miner
Dumitru
18 Zvoronosz András 1946 - 1947 ing. miner
19 Szász Gergely 1947 - 1949 muncitor
20 Márton András 1949 - 1952 muncitor
21 Bakó Mihály 1952 - 1957 muncitor
22 Telegdy Károly 1957 - 1971 ing. miner
23 Gaftoniuc Vasile 1971 - 1974 ing. miner
24 Sebestyén Mihály 1974 - 1987 ing. miner
25 Reisz Péter 1987 - 1997 ing. miner
26 Moldován Emil 1997 - 2000 subing. miner
27 Seprődi Zoltán 2000 - ing. miner

Sinteza cronologică a istoriei mineritului sării din “Ţinutul Sării”

 e.n. 167 – sub îndrumarea Oficiului Sării din Turda “Collegium

Salinariorum”, se desfăşura mineritul sării din perioada romană, în mai multe
puncte din Transilvania (Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Cojocna, Sic, Ocna
Dej, Domneşti, Chiuza, Mărtiniş, Ocland, Sovata) şi este discutată extracţia
sării din zona Praidului, nefiind găsite dovezi materiale în acest sens;
 personalul legiunii romane V. Macedonica a locuit zona Ţinutului Sării,
începând cu anul 119, iar populaţia din tabăra romană “castrum salis” din
Sărăţeni, a fost alcătuită din compania pedestraşilor de munte “Cohors
Pedestris Alpensium”;
 în anul 271 vizigoţii, care au pătruns treptat în Ardeal, au locuit şi în aceste
zone iar populaţia gotică se aproviziona cu sare din zăcământul Praid;
 în acest perimetru au fost prezenţi şi gerpizii (din anul 453), ei au creat un
lanţ întreg de gospodării agricole şi zootehnice, nu avem însă dovezi despre
extracţia lor de sare;
 avarii au locuit de asemenea microregiunea “Ţinutului Sării”, vezi şabloanele
aurarilor descoperite la Corund şi tezaurul monezilor de aur, găsite în cetatea
Firtoşului (ascunşi probabil prin anii 630), şi este foarte probabil că au
exploatat sarea de la Praid, deoarece ei exploataseră (între anii 600 – 750) şi
salinele din Maramureş;
 bulgarii au extras şi ei sarea din aflorimentele din sudul Ardealului (în
perioada 802 – 803), dar nu avem dovezi că ar fi făcut-o şi în zona Ocnelor
de sare;
 prima referire indirectă la exploatarea sării din zona Praid o avem din anul
1222, când regele András al II-lea a aprobat cavalerilor saşi şă navigheze cu
câte şase corăbii pe Mureş şi pe Olt, transportând în aval sare din secuime
(după istoricul Szabó Károly). Tot el a legiferat dreptul secuilor şi saşilor de
a lua sare de la Praid, pentru uzul propriu, de trei ori pe an;
 în anul 1291, dintr-o scrisoare a regelui ungurilor András al III-lea, reiese că
sarea din zona Ocnelor (Praid) a început să fie extrasă sistematic prin anii
1200 (după dr. Schmidt Elegius Robert);
 scrisoarea prohibitivă din anul 1405, al regelui Sigismund de Luxemburg,
interzice moşierilor să-şi deschidă, în scopuri comerciale, ocne de sare pe
propriile moşii;
 la începutul secolului al XV-lea apar, la târgurile săptămânale, secuii
comercianţi de sare bulgări. Locuitorii scaunului Odorhei şi a localităţii
Cristur, aveau privilegiul de face comerţ cu sare în zona Sighişoara şi Rupea;
 în anul 1453 (conform diplomei din Bratislava-Pozsony) regele Ladislau
(László) al V-lea aprobă utilizarea la Sighişoara, a sării provenite din
Secuime;
 regele Matei Corvin întăreşte, în anul 1463, libertatea secuilor de a exploata
şi comercializa sarea;
 în anul 1487 Tarcali Márton, jupânul Oficiului Sării din Transilvania,
încearcă să interzică locuitorilor Braşovului achiziţionarea sării secuieşti;
 potrivit unui proces verbal din 1521, întocmit la Feldioara, avem o imagine
clară asupra teritoriile unde se comercializa sarea din zona Ocnelor, respectiv
Ţinutul saşilor, Rupea, Braşov, Feldioara şi Ţinutul Făgăraşului;
 la începutul secolului al XVI-lea vestita bancă Fugger închiriează Camera
Regală a Sării din Transilvania;
 Hans Dernschwam, delegatul principal al băncii Fugger, face o vizită
salinelor din Ardeal, în iulie 1528, cu scopul inventarierii producţiei şi a
condiţiilor salariaţilor. Din păcate exploatarea de la Praid nu figurează
printre salinele vizitate, deoarece nu a aparţinut Camerei Regale în aceea
perioadă;
 Majláth István, voievodul Transilvaniei şi comitele secuilor, a permis în anul
1536 locuitorilor scaunului Odorhei, uzul şi comerţul liber al sării;
 regele Ferdinánd a dorit şi el să profite de sarea din Secuime, aflând despre
zăcămintele mari de sare (în 1552). El a interzis comerţul cu sarea secuiască,
mai ales în zonele unde se vindea sare regală;
 în anul 1553, din ordinul lui Haller Péter (cămăraşul Principelui
Transilvaniei, şi judele de Cluj), numai localnicii au avut drept de folosinţă
asupra sării de la Praid;
 în anul 1562 secuimea, sub conducerea căpeteniilor Gyepesi András şi
Balassi Menyhárt, pentru a-şi apăra drepturile de libertate, s-a întors
împotriva principelui János Zsigmond al II-lea. După înnăbuşirea răscoalei,
János Zsigmond a pus sechestru pe ocna din Praid, astfel punând capăt şi
unei epoci din istoria salinei Praid;
 principele secui Siménfalvi Székely Mózes, el însuşi neguţător de sare în
tinereţe, după anul 1580 ajunge Jupânul Camerei de sare din scaunul
Odorhei;
 în anul 1595 principele Báthori Zsigmond i-a înşelat pe secui, promiţându-le
redobândirea libertăţilor, doar după ce ajută la alungarea turcilor. Secuii i-au
înfrânt pe turci, cucerind chiar şi cetatea din Giurgiu, însă truda lor s-a
dovedit a fi zadarnică, principele Báthori şi-a încălcat cuvântul, retrăgând
documentul de eliberare de la Codlea;
 în anul 1599 secuii de rând s-au alăturat voievodului Mihai Viteazul, în lupta
sa cu Báthori András, principele cardinal al Transilvaniei. Mihai Viteazul le-
a promis redobândirea libertăţilor stăvechi, el ţinându-se de cuvânt, după
intrarea sa în Alba Iulia;
 Báthori Zsigmond a fost ales din nou principe al Transilvaniei, în anul 1601,
şi la 31 decembrie le-a restituit secuilor privilegiile străvechi, prin diplome
emise fiecărui Scaun în parte;
 în condiţiile electorale ale lui Báthori Gábor (el fiind ales la 7 martie 1603) a
fost inclusă şi protejarea libertăţilor străvechi ale secuilor;
 Bocskai István a fost ales principele Transilvaniei la 21 februarie 1605, tot
cu condiţia păstrării drepturilor de libertate secuieşti şi numirii de oficiali
locali. De pe vremea domniei lui, au rămas câteva hotărâri importante cu
referire la ocna de sare (scrisoarea din 30 octombrie 1608), în care este
specificat că nu s-a ocupat nimic în afară de ce s-a ocupat anterior şi că sarea
“se taie” pe bani;
 la 20 octombrie 1613, Dieta de la Cluj l-a ales principe pe marele Bethlen
Gábor. Lui Bethlen i s-au fixat condiţii electorale foarte detailate, printre
care şi menţinerea privilegiilor nobilimii şi ale secuilor. Oraşele erau obligate
ca, în vremuri tulburi, să-i adăpostească pe nobili şi pe secui. Între rezoluţiile
dietei regăsim articolul care garantează “sarea liberă” a secuilor;
 principele Rákóczi György I. a abrogat “dreptul regal de moştenire” a
secuilor (averea celui dispărut fără moştenitor direct, îi revenea
domnitorului), acesta fiind în vigoare încă din anul 1562 şi în scrisoarea sa
din anul 1641 (adresată consilierului său Tholdalagi Mihály) s-a îngrijit şi de
ocna din Praid;
 Szentmártoni Bodó János a scris un poem (în anul 1645) “Laudes Salis”, în
care este amintită şi sarea din Praid;
 Dieta din anul 1651 a restituit “sarea gratuită” iobagilor şi secuilor liberi,
însă s-a reglementat strict consumul de sare ai celorlalţi (numai pentru
necesităţile casei şi în schimbul unei “taxe”);
 în urma campaniei militare poloneze nereuşite din anii 1656-57, Rákóczi
Ferenc I a scăpat cu greu, iar grosul armatei sale a fost capturată de tătari,
printre ei foarte mulţi secui, cu conducătorul lor Béldi Pál. Secuii rămaşi
acasă au iniţiat o acţiune solidară de răscumpărare a prizonierilor, în care un
rol însemnat au avut şi “şuvagăii” şi paznicii de sare de la Praid;
 după 1661, turcii au dorit să pună mâna pe ocnele de sare Ardelene, dar
Apafi Mihály a apărat cu succes porturile sării, de atacurile otomane, astfel el
a reuşit să menţină independenţa economică a Transilvaniei. Din veniturile
ocnelor de sare s-au asigurat impozitele pe care trebuia să plătească Porţii;
 în anul 1673 principele Apafi Mihály a permis suvagăilor de la Ocna de Jos,
ca după tăierea “sării de casă” necesare pentru fisc, pot să taie şi pentru uzul
propriu;
 în anul 1702, pe timpul vistierului Apor István, scaunul Odorhei plătea o
chirie relativ mică, pentru utilizarea ocnei din Praid;
 “sarea gratuită” a fost redat secuimii pentru o perioadă scurtă (1702-1704),
doar pe timpul luptelor pentru libertate, conduse de Rákóczi Ferenc al II-lea;
 în anul 1703 patru dintre scaunele Secuieşti: Trei Scaune, Odorhei, Ciuc şi
Mureş au luat în arendă ocna din Praid, plătind anual 2700 forinţi maghiari;
 în cursul anului 1708 s-au înaintat mai multe plângeri câtre Guvern, cauza
fiind impozitele şi taxele foarte mari din scaunul Odorhei;
 după 1714, visteria Imperială pune mâna din nou pe producţia de sare, preţul
sării crescând brusc, iar din această cauză sarea era importată prin
contrabandă, din “Valahia” (Ţara Românească). În acest an Salina Praid a
fost arendată din nou de secuime, dar situaţia economică nu s-a ameliorat;
 adminisratorul Gruber Ferenc, în scrisoarea sa datată din 25 ianuarie 1725,
cere menţinerea dreptului de sare pentru localnici;
 în anul 1762 visteria Imperială a închis exploatarea din Sovata şi a întărit
paza acestuia, tot în acest an s-a deschis prima ocnă clopot subterană din
Praid - mina Iosif - sub conducerea inginerului de mină austriac Johann
Frendl;
 exploatarea sistematică începe în anul 1787, când salina din Praid trece în
proprietatea Trezoriei austriece;
 în anul 1809, la o distanţă de 140 m sud-est de mina Iosif, s-a deschis o altă
ocnă denumită “Mina Nouă”, acesta având însă o existenţă scurtă, fiind
inundată total în primăvara anului 1811;
 din anul 1840, începe explorarea propriu-zisă a zăcământului de sare, prin
două galerii de coastă, denumite: “Sáros” şi “Varga”;
 înaintea revoluţiei din anul 1848, se practica intens contrabanda cu sare,
secuii din Ciuc făcând-o în mod deschis, astfel jumătate din Ardeal folosea
sarea adusă ilegal din Moldova;
 în anul 1850 şuvagăii din Praid şi-au revendicat prin grevă privilegiile
anterioare şi o leafă mai mare, iar cererile lor au fost satifăcute, dar cei 14
conducători ai grevei au fost concediaţi;
 vizita marelui scriitor maghiar Jókai Mór la salina din Praid, din 20 mai
1853, care descrie într-un mod deosebit de sugestiv peisajul munţilor de sare
şi extracţia sării cu pene de lemn din mina Iosif;
 în anul 1864, paralel cu axul principal al ocnei Iosif („József”), s-a deschis
mina Paralela (“Párhuzamos”), în acelaşi timp s-a lărgit şi camera Ferdinand;
 la aniversarea unui mileniu de minerit maghiar, în anul 1896, salina din Praid
aparţine de “Regiunea Minieră Ocna Mureş”;
 în anul 1898 încep lucrările de deschidere la galeria de cercetare Elisabeta
(“Erzsébet-táró”), în partea nord-estică a masivului de sare;
 în anii 1900 producţia salinei din Praid era de 43.900q;
 în anul 1899 s-a terminat construcţia căii ferate pe valea Târnavei Mici, până
la Sărăţeni, iar în anul 1913 a fost finalizat gara din Praid, rezolvând astfel
definitiv transportul sării;
 frontul a traversat Praidul în luna august 1916, iar în perioada 29 septembrie
– 5 octombrie s-a desfăşurat “bătălia din Sovata-Praid”, de pe dealul Bekecs;
 în urma evenimentelor revoluţionare din anul 1918 minerii din Praid,
împreună cu soldaţii revoluţionari, au dezarmat jandarmeria, au înlăturat
conducerea comunei şi au înfiinţat un comandament denumit: „garda roşie”;
 după anul 1920 Salina Praid a fost administrată de Asociaţia Monopolurilor
Statului Român, iar în baza legii din 7 februarie 1929, dreptul de exploatare
a fost predat Casei Autonome a Monopolurilor (C.A.M.);
 în anul 1931 producţia sării de la Praid a atins 6.792 tone/an, dar până la
1939 a scăzut treptat la 3.020 tone/an;
 în anul 1939 inginerul şef de atunci al minei, Trâmbiţaş Ion, a dinamitat
mina Elisabeta;
 în cel de al II-lea război mondial, frontul a trecut prin Praid pe la mijlocul lui
septembrie 1944, când trupele sovietice şi române au străpuns graniţa
reaşezată pe crestele Carpaţilor Orientali;
 în anul 1945 a fost introdusă metoda de abatare cu explozivi;
 între anii 1947-1949 a fost deschisă mina Gheorghe Doja ("Dózsa György"),
sub conducerea inginerului de mine Koch Húgó, dar mina Paralela s-a aflat
în exploatare până în anul 1954;
 în 1950 salina din Praid a fost preluată de Ministerul Industriei Alimentare;
 în anul 1952 Salina Praid a trecut sub tutela Ministerului Industriei Chimice,
tot în acest an a fost pus în funcţiune puţul de transport Gh. Doja, cu colivii
acţionate electric;
 în anul 1961 toate salinele au fost transferate în cadrul Ministerului Industriei
Miniere şi Geologiei;
 în 1972 a fost început deschiderea unui nou sector minier, în partea nord-
estică al zăcământului de sare – la iniţiativa directorului Telegdy Károly –
calitatea sării interceptate însă nu a fost corespunzătoare, astfel lucrările s-au
sistat, dar a fost salvată mina de la închidere;
 în anul 1978, în zona inferioară al minei Gh. Doja s-a deschis a unui nou
sector minier, sub îndrumarea inginerului şef de atunci, Betegh János;
 baza de tratament şi vizitare din subteran a fost mutat pe locaţia actuală, în
anul 1980 (la orizontul +402m);
 în anul 1985 s-a întâmplat un accident de colectiv, care a costat trei vieţi
omeneşti: Fülöp Antal, Fülöp Izsák, Simonfi Imre. Acest accident a scos la
iveală faptul, că nivelul de cunoaştere al masivului de sare era foarte scăzută.
Tot în acest an a demarat un program complex de cercetare geologică al
zăcământului Praid;
 faţă de evenimentele din 19-20 martie 1990 de la Tg.Mureş, toţi salariaţii
salinei din Praid au protestat cu o grevă de 24 de ore;
 în data de 8 decembrie 1990 (pe baza hotărârii Guvernului nr. 1286) Centrala
Sării şi Nemetaliferelor Bucureşti s-a transformat în Regia Autonomă a Sării
Bucureşti;
 în 1991 a fost început deschiderea unui nou sector minier – sectorul Telegdy;
 în anul 1993 a fost dată în folosinţă capela ecumenică din baza de tratament
subteran, sfinţită în hramul Sfântului Ioan de Nepomuk;
 a fost început exploatarea sectorului minier Telegdy, în anul 1994;
 în amintirea celor trei victime a fost ridicat un monument lângă clădirea
biroului minei, la comemorarea de un deceniu – în data de 18 mai 1995;
 din luna mai 1997, la conducerea S.N.S. – SA. Bucureşti a fost numit
inginerul Reisz Péter, fostul director al Salinei Praid. El a rămas în această
funcţie până la moartea sa bruscă, din anul 2000;
 în anul 1997 s-a schimbat iar denumirea forului tutelar, acesta devenind
Societatea Naţională a Sării SA. Bucureşti, care este şi în prezent (2004);
 începînd din anul 2001 se organizează anual tabăra de creaţie artistică,
respectiv de sculptură în sare;
 în cursul anului 2002 a fost demarat sistematizarea suprafeţei incintei
minelor vechi şi s-au început lucrările de impermeabilizare din jurul
puţurilor Gh. Doja şi Iosif; tot în acest an (la 14 iunie) a fost inaugurat micul
muzeul istoric de la baza de tratament şi vizitare;
 în anul 2003 s-a pus problema extinderii exploatării în adâncime şi au fost
începute lucrările de cercetare geologică în acest sens;
 în 2004 au fost începute lucrările de renovare al ştrandului sărat, s-a realizat
noua centrală termică şi s-a definitivat consolidarea sistemului rutier din
incinta salinei;
 în condiţiile date, este foarte greu de intuit viitorul. Un viitor posibil, care să
corespundă cu interesele economiei de piaţă europene, şi bineînţeles cu cel al
localnicilor. Este oarecum ilogic ca o comună, având în subteran o astfel de
bogăţie naturală, să prezinte la suprafaţă o sărăcie economică şi materială
accentuată;