Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
prezent
INTREBARI
Ce demonstreaza studiul istoric al educatiei fizice si sportului in opinia lui C-tin
Kiritescu ?
Care este obiectul acstei discipline ?
Care sunt principalele izvoare ?
Exemplificati, referindu-va la o disciplina sportiva, in ce consta abordarea
monografica.
2.1. Exercitiile fizice nu au aparut in mod spontan, ele au o preistorie. Din cauza
numarului mic de documente materiale despre viata oamenilor din perioadele stravechi,
datele furnizate de arheologie si antropologie sunt completate cu cele obtinute in urma
observatiilor asupra unor grupuri de populatie care s-au mentinut pana aproape de zilele
noastre intr-un stadiu de civilizatie apropiat de primitivism: regiuni din Africa, Asia, Australia
, Polinezia, America. Aceste populatii au facut obiectul a numeroase studii realizate de
antropologi, sociologi sau etnografi.
Omul primitiv ducea o viata aproape identica cu cea a animalelor, dominata de
necesitatea luptei pentru cautarea hranei si asigurarea supravietuirii. Aceleasi miscari
fundamentale erau mijloacele luptei zilnice pentru existenta: alergarea, saritura, catararea.
Rivalitatea omului cu animalele si cu semenii sai pentru procurarea mijloacelor de trai a
introdus in viata omului si exercitiul luptei. Armele omului primitiv erau mainile, picioarele,
dintii. Apoi omul primitiv a inceput sa foloseasca obiecte: piatra, maciuca, cutitul , lancea.
Acestea i-au prelungit, amplificat si sporit forta si in acelasi timp l-au obligat la
perfectionarea unor alte feluri de miscari, reclamate de manuirea acestor obiecte.
Cea mai importanta perfectionare a atins-o omul primitiv atunci cand el nu s-a mai
multumit sa tina in mana aceste arme, ci a inceput sa le arunce la distanta asupra adversarului.
Aruncarea deosebeste esential omul de animale. Celelalte exercitii naturale: alergarea,
saritura, catararea sunt caracteristice si animalelor. Aruncarea insa, este apanajul omului.
Acest exercitiu a aparut in momentul in care omul a trecut de la statiunea patrupeda la cea
bipeda, obtinand astfel libertatea de miscare a membrelor superioare.
Paleoliticul inferior reprezinta prima etapa a evolutiei umane. Omul primitiv (Homo
primigenus) era bine dezvoltat fizic, dar nu si intelectual. Traia in grupuri mici, nomade, pe
malurile apelor, isi confectiona uneltele si armele rudimentare din piatra, se adapostea in
copaci sau in pesteri, se hranea mai ales cu plante si cu animale mici.
Homo de Neanderthal reprezinta o etapa superioara caracteristica paleoliticului
mijlociu. Capacitatea lui craniana era mai mare (1500 cm3 ), avea capacitatea de comunicare
prin limbaj, cunostea focul si se ocupa mai ales cu vanatoarea. Uneltele sale devin din ce in
ce mai diferentiate si mai precise ca forma, ele fiind confectionate prin slefuirea silexului.
Pagina 3 din 124
Conformatia fizica cu corpul scurt si indesat, trunchiul aplecat inainte si oasele femurale
arcuite, il faceau impropriu pentru alergare, in schimb partea superioara a corpului foarte bine
dezvoltata il ajuta sa se catere cu deosebita dexteritate.
Pentru paleoliticul superior, epoca care urmeaza dupa ultima glaciatiune, tipul
caracteristic a fost Homo sapiens fossilis, la care capacitatea craniana si dezvoltarea lobilor
cerebrali indica cresterea activitatii nervoase superioare, iar scheletul fetei si structura dintilor
demonstreaza o alimentatie mai evoluate, cu regim predominant carnivor. Corpul zvelt,
oasele femurale lungi si mai subtiri, indica ca Homo sapiens era un bun alergator, spre
deosebire de tipul descris anterior. In epoca mezolitica, omul ajunge la tipul actual Homo
sapiens recens si se diversifica in rase.
Conditiile de viata ale omului primitiv erau foarte grele. El trebuia sa duca o lupta
permanenta cu factorii exteriori, cu natura, cu animalele, cu semenii sai. Numai cei bine
inzestrati fizic puteau rezista. Armele lor erau rudimentare, lupta cu animalele se ducea
adesea, corp la corp. Numai cei dotati cu calitati deosebite de forta si indemanare puteau
invinge. Omul primitiv trebuia sa fie rezistent, sa fie capabil sa alerge mult si repede. Trebuia
sa stie sa se catere, sa sara peste obstacole, sa treaca inot prin apa. Exersarea acestor
deprinderi in viata de zi cu zi, a dezvoltat calitatile omului primitiv atat din punct de vedere
mental cat si fizic.
Vanatoarea devine inca din perioada omului de Neanderthal, ocupatia principala a
omului primitiv. Ea se facea cu arme din ce in ce mai perfectionate. Alaturi de piatra cioplita
grosolan, apar unelte si arme lucrate cu multa grija: varful de lance, razuitorul, prastia,
capcana, plasa de prins peste, harponul, etc. Dezvoltarea acestor indeletniciri, perfectionarea
tehnicii, organizarea oamenilor in cete si triburi au dus la formarea unei adevarate culturi,
caracteristice Comunei primitive. Pe langa armele si uneltele gasite, un izvor deosebit de
important pentru reconstituirea vietii omenesti din acea perioada il reprezinta desenele si
picturile rupestre descoperite pe peretii cavernelor sau a stancilor.
Constiinta sociala a inceput sa se dezvolte la omul primitiv odata cu imbunatatirea
conditiilor de viata. Epoca mezolitica este cea in care se inregistreaza cel mai semnificativ
progres. Este epoca in care apar arcul si sageata, se perfectioneaza uneltele de munca.
In epoca Neolitica cultura materiala si economia se afla intr-un permanent progres:
tehnica de prelucrare se imbunatateste, oamenii trec de la vanatoare la cultivarea plantelor si
cresterea animalelor. Primele regiuni unde apare aceasta diversificare, incepand cu mileniul al
VI-lea I. Hr. sunt cele din zona vaii Nilului si Mesopotamiei. Pe plan social dezvoltarea
fortelor de productie a determinat aparitia si apoi consolidarea comunitatilor gentilice. Se
Pagina 4 din 124
care se stie ca prindeau din fuga iepuri, cerbi sau cai. Din acest trib a provenit Louis Bennet,
care in anul 1863 a stabilit un prim record mondial al curselor de durata, alergand intr-o ora
18,589 km.
Studiati de etnograful norvegian Lumholtz, indigenii din tribul Taragumara au fost
socotiti ca cei mai buni alergatori de durata. Pentru acestia erau caracteristice intrecerile de
alergare de distante de 200-300 de km, in care participantii conduceau cu picioarele niste
mingi mari care reprezentau soarele.
Dintre jocuri cele mai raspandite erau jocurile de aruncare si jocurile cu mingea.
Aruncarea sulitelor la tinta pe un sant sapat in zapada se numea Sarpele de zapada, si se
juca iarna. Ciung-hik era un joc de precizie care consta in aruncarea unor bete lungi spre
inelele care se rostogolesec perpendicular pe directi de aruncare. Jocurile cu mingea aveau un
caracter sacru, mingea reprezentand soarele. Variantele de jocuri sunt numeroase, specifice
pentru fiecare regiune. Astfel, la tribul Monnitari, din bazinul superior al fluviului
Mississippi, mingea era lovita cu doua rachete. La tribul Ciotka, participantii la un joc
ajungeau pana la 1000 de persoane, iar spectatorii puteau fi in numar de cinci pana la sase
mii. In regiunile din vestul Braziliei, mingea se lovea cu capul, in zona Columbiei, cu
genunchiul, iar in alta parti ea trebuia introdusa intr-un cos suspendat intr-un copac.
2.3.2. Africa - Cercetatorii au avut ocazia sa constate o adevarata bogatie a formelor
de practicare a exercitiilor fizice si de catre populatiile de pe continentul african. Hotentotii,
studiati de exploratorul Peter Kolb in secolul al XVIII-lea, erau alergatori extraordinari,
urmareau vanatul in fuga pana cand acesta cadea epuizat. In bazinul inferior al fluviului
Congo, bastinasii erau inotatori si vaslasi foarte buni, intrecerile dintre ambarcatiuni fiind una
din distractiile lor favorite. Despre populatiile de bantusi, Adolf Mecklenburg a relatat de
asemenea ca erau foarte buni tragatori cu arcul si chiar saritori in inaltime.
Dintre jocurile cu mingea intalnite pe continentul african este mentionat jocul Tephu,
asemanator hocheiului. Alte exercitii descrise de cercetatori completeaza gama larga a
formelor de practicare: lupta cu pumnii intalnita in regiunea Nigerului, scrima cu bastoanele
care se practica pe intreg continentul in forme variate.
In conditiile speciale oferite de mediul ambiant locuitorii complexului insular intins
intre Oceanul Indian si Ocenul Pacific au oferit cercetatorilor imaginea unor variate forme de
practicare a exercitiilor fizice. Exercitiul cel mai reprezentativ pentru aceasta regiune este
calarirea valurilor, cu ajutorul unei scanduri, stramosul surfingului din zilele noastre. La
acesta se adauga catararea, exercitiu de asemenea obligatoriu intr-o astfel de regiune. Tehnica
de catarare a populatiilor insulare este specifica, diferita de cea folosita de europeni.
Pagina 6 din 124
Aruncarea este si ea raspandita in forme diferite. Se practica mai ales liber sau cu ajutorul
unor instrumente specifice. Liber se arunca cu bumerangul sau cu lancea. Pentru aruncarile
cu ajutorul unor instrumente cea mai veche unealta este prastia, la care se adauga arcul si
sarbacana. Inotul si scufundarile sunt de asemenea exercitii practicate in mod natural, dar nici
jocurile cu mingea nu lipsesc. Mingea putea fi o nuca de cocos sau o besica de cangur
umpluta cu iarba. Indigenii mai practicau cu pasiune si alte jocuri, precum jocul de-a trasul
si de-a impinsul, sau jocul inaltarii zmeului, iar dansurile au avut intotdeauna un loc
foarte important in viata acestor popoare.
2.3.3. In Asia, la populatiile paleosiberiene, cursele de reni sau de caini erau
intrecerile cele mai obisnuite. La acestea se adaugau alergarile, sariturile si luptele. Jocul cu
mingea confectionata din piele de ren si umpluta cu muschi nu lipseste nici la aceste popoare.
Se mai practicau vanatoarea si aruncarea harponului, iar in Siberia orientala s-a pastrat pina
in zilele noastre o traditionala intrecere de tir cu arcul in care tintele sunt ursi crescuti special
pentru acest scop.
2.3.4. Eschimosii, populatia arctica din regiunea Groenlandei, practicau o serie de
exercitii fizice care reflecta conditiile deosebite in care traiau. La acestia lipseau exercitiile de
alergare, fiind prezente in schimb cele legate de vanatoarea de reni si de pescuit: trasul cu
arcul, aruncarea harponului si vaslitul in ambarcatiunile de o singura persoana, caiacul.
In totalitatea lor, exercitiile fizice amintite in acest capitol dedicat perioadei de inceput
a societatii demonstreaza prin multitudinea de variante caracterul universal al exercitiului
fizic si prezenta lui in viata tuturor popoarelor inca de la inceputurile istoriei lor, dar si
specificitatea acestora, determinata mai ales de mediul caracteristicile mediului geografic.
INTREBARI
Care este actul motric care-l diferentiaza esential pe om de animale si de ce ?
In cate categorii de miscari isi au originea exercitiile fizice?
Care erau principalele forme de miscare practicate de indigenii de pe continentul
american ? Dar de catre eschimosi ?
Antichitatea a fost dominata de cultura greaca, care mai ales in domeniul educatiei
fizice a atins un grad de dezvoltare uimitor. Aportul cultural al altor popoare de pe scena
istoriei este de asemenea important. Miracolul grec nu a aparut din senin, ci a fost un
moment culminant al unei evolutii care se refera mai ales la dezvoltarea popoarelor din
bazinul oriental al Mediteranei, leaganul civilizatiei europene si la citeva popoare din Orient.
3.1. EGIPTUL ocupa un loc de frunte in istoria celor mai vechi popoare, in aceasta
zona a lumii antice dezvoltandu-se o cultura originala si impunatoare. Prin unificarea celor
doua state egiptene independente, din anii 3300-3200 I.Hr., Egiptul devine un stat unitar si
puternic, care pana in anul 525 I.Hr. s-a impus printr-o organizare politica si administrativa
bine stabilita si mai ales printr-un inalt nivel de dezvoltare al civilizatiei. Marturie sunt
monumentele legendare, piramidele, templele, urmele vastei retele de irigatii din jurul vaii
Nilului, mumiile perfect conservate din sarcofage, uimitoarele cunostinte de astronomie,
matematica si medicina pe care le detineau vechii egipteni, lucrarile de arta ale caror urme
sunt presarate cu generozitate pe intreg cuprinsul tarii.
Perioadele cele mai importante din istoria Egiptului Antic, care confirma preocuparile
pentru educatie fizica sunt cele din timpul Regatului vechi (3000-2000 I.Hr.), Regatului
mijlociu (2000-1550 I.Hr.) si Regatului nou (1550-1000 I.Hr.).
Din timpul primei perioade, cele mai frumoase monumente de arta, reprezentate mai
ales prin statui, printre care cea a Regelui Mycermas si a numitului Hosi sunt dovezi ale
fortei musculare si a frumusetii corpului omenesc. Basoreliefurile de Ptah-Hotep, confirma
existenta unei intense preocupari a egiptenilor pentru educatie fizica. In timpul perioadei de
mijloc se observa o atenuare a reliefului muscular. Din aceasta perioada dateaza picturile
murale descoperite la Beni-Hasan, unde un perete intreg este acoperit cu o fresca
reprezentand fazele unei lupte, cu 120 de figuri, deosebit de sugestiv realizate. Luptatorii sunt
desenati in culori diferite, pentru a se observa mai bine detaliile miscarilor. Arta rafinata cu
care este realizata aceasta opera, grija pentru detalii demonstreaza locul important pe care
exercitiile de lupta il ocupau in viata egipetenilor.
In perioada urmatoare, cea a Regatului nou, dominata de personalitatea regelui
Ramses, atentia acordata activitatilor de educatie fizica este atestata de numeroase
reprezentari artistice, care desi sunt mult mai stilizate decat cele din perioadele anterioare
contin suficiente detalii a caror analiza sa conduca la concluzia ca exercitiile fizice se bucurau
de mare apreciere in randurile populatiei.
Exercitiile fizice se practicau in scolile din Egipt, desi idealul educational al timpului
era pregatirea copiilor pentru meseria de scrib, prin care se putea aspira la o cariera de
Pagina 8 din 124
functionar considerata cea mai sigura si prestigioasa. Gimnastica analitica care cuprindea
exercitii pentru membre si coloana vertebrala era completata cu diferite jocuri de miscare,
jonglerii cu obiecte, sarituri cu coarda, lupta cu bastoane.
Pretuirea de care se bucura educatia fizica este confirmata de faptul ca exercitiile
fizice erau incluse in educatia principilor. Viitorul rege Sesostris, crescut impreuna cu alti
copii de seama lui era obligat sa alerge pina la 180 de stadii (35 km) pentru a avea dreptul sa
primeasca de mancare.
Vanatoarea se practica diferentiat pe categorii sociale: faraonul si suita sa vanau
animalele mari care se gaseau din belsug in delta Nilului, in timp ce oamenii de rand se
multumeau sa vaneze capre, antilope, gazele. Pescuitul era si el la mare pret, iar in pauzele
dintre partidele de pescuit pe apele Nilului se organizau adevarate intreceri de jute nautice.
Chiar daca egiptenii n-au fost un popor razboinic ei au avut totusi o armata bine
organizata, exercitiile militare demonstrand maiestria in manuirea armelor specifice: arcul,
securea, ghioaga, lancea si scutul. Calaria era destul de putin practicata, calul fiind folosit in
schimb pentru trasul carelor de razboi, ceea ce solicita indemanare si forta.
Poporul egiptean a fost un mare iubitor al muzicii si dansului, numeroasele
instrumente gasite in mormintele lor, picturile si basoreliefurile care surprind scene de dans
dovedind acest lucru. Caracterul dansurilor era diferit, de la dansurile sacre executate ca
elemente ale cultului lor religios pana la dansurile vesele populare sau executate de
profesionisti.
3.2. INDIA era locuita inca din mileniul al IV-lea I.Hr. de o populatie formata din
triburi de oameni cu piele de culoare inchisa care mai ales in regiunile nordice ale peninsulei
au dezvoltat o originala civilizatie. Cea mai veche dovada a culturii indiene sunt Vedele,
poemele scrise in limba sanscrita datand din mileniul al IV-lea I.Hr., cartea sfanta care a stat
la baza religiei, filozofiei, moralei si chiar a institutiilor sociale specifice hindusilor. Pe linga
instructiunile care se refera la viata de toate zilele, in Vedele se pot intalni si referiri la
activitatea fizica, care intregea educatia necesara atingerii idealurilor religioase si sociale.
La mijlocul mileniului al II-lea I.Hr. in urma invaziei triburilor plecate din podisul
Pamir care au supus populatiile locale, in India are loc un proces de stratificare sociala. Se
produce o impartire a societatii indiene in grupuri sociale, numite caste. Cuceritorii au
format casta sacerdotala a brahmanilor, casta militarilor kshatriya si casta comerciantilor
vaisya, in timp ce bastinasii au format casta sudra lipsita de drepturi. In legile lui Manu
care guvernau viata acestora se fac referiri la baile in lacuri si rauri, nu numai pentru
asigurarea igienei corporale cat mai ales ca mijloc de spalare a pacatelor. Brahmanii mai
Pagina 9 din 124
In afara exercitiilor clasice deja descrise chinezii mai practicau luptele cu pumnii,
scrima cu sabia si aruncarea cu piatra, Aceste exercitii cu pronuntat caracter razboinic au
ajuns la apogeu mai ales in perioadele de militarism ale Chinei Antice, cum ar fi cea din
timpul dinastiei Ciu (1122-1155 I.Hr.)
Primul sistem chinez de educatie fizica dateaza din anul 2698 I.Hr., are un caracter
medical si se datoreaza medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea ca orice boala isi are
originea in blocarea sau nefunctionarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient sa
se execute miscari insotite de gimanstica respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu a fost introdus in
ritualul religios, considerandu-se ca prin practicarea acestor exercitii se pot obtine nu numai
beneficii fizice ci si de ordin spiritual.
Multe secole mai tarziu, pe baza acestor stravechi exrcitii de gimnastica respiratorie,
generalul Yo-Fei (1102-1142 D.Hr.) a creat un nou sistem de educatie fizica chineza, cu
caracter national format din exercitii de tinuta si de lupta, practicat pana in zilele noastre.
Acesta sta la baza numeroaselor wushu, artele martiale chineze atat de apreciate astazi.
3.4. JAPONIA, prin poporul sau recunoscut ca un mare pastrator al traditiilor, a
mentinut pana astazi formele vechilor exercitii fizice adaptate la necesitatile perioadei
moderne. Acestea au format baza educatiei spiritului cavaleresc traditional, cel al
samurailor.
Sumo sau lupta corp la corp a fost la inceput un privilegiu al nobililor purtatori de
spada, al samurailor, constituind un spectacol pentru curtea imperiala. Treptat el a fost preluat
de popor, devenind in cele din urma un sport al profesionistilor. Pana astazi acest sport si-a
pastrat caracterul traditionalist, luptatorii de sumo folosind aceleasi 48 de procedee, iar in
competitii pana de curand nu au avut drept de participare decat luptatorii de origine japoneza.
Kendo este scrima cu bastoane lungi de bambus, tinute cu amandoua mainile.
Luptatorii sunt protejati cu masti, pieptare, mansete sI manusi de protectie, fiind permise doar
loviturile peste cap, brate si laturile corpului. La fel ca si sumo, kendo a fost la inceput
apanajul samurailor, dar a fost preluat si de populatie, iar in zilele noastre este o disciplina
sportiva apreciata.
Jiu-jitsu era lupta de aparare fara arme, prin care se urmarea zdrobirea adversarului si
anularea capacitatii lui de lupta, prin folosirea diverselor procedee dintre care unele erau
foarte periculoase, chiar mortale. Utilizata la inceput doar de samurai, a fost preluata de
luptatorii ninja, raspandindu-se in toate paturile populatiei. Prin adaptarea unora dintre
mijloacele specifice jiu-jitsului s-a creat in secolulul al XIX-lea sportul national al japonezilor
judo.
Pagina 11 din 124
Kyudo era un exercitiu traditional, considerat obligatoriu pentru toti tinerii japonezi,
constand in manuirea unui arc lung de 2,20 (yumi) cu o curbura asimetrica. Acest arc utilizat
din cele mai vechi timpuri era considerat in Japonia un obiect sacru fiind folosit mai ales in
cadrul ceremoniilor religioase. Reconsiderat in timpurile moderne kyudo a devenit de la
inceputul secolului al XX-lea unul din sporturile traditionale japoneze.
INTREBARI
Ce caracter aveau miscarile de gimnastica practicate de vechii egipteni ?
Putem vorbi despre un sistem de educatie fizica in India ?
Care a fost primul sistem de exercitii fizice cunoscut in China si in ce a constat el ?
Cate dintre vechile forme de practicare a exercitiilor fizice japoneze se pastreaza si in
zilele noastre ?
influentat-o puternic. Cele doua mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetatile
Tirint (patria lui Hercule) si Micene.
Invazia popoarelor venite din nord, in special a dorienilor a distrus aceasta
civilizatie, iar existenta ei a fost cunoscuta abia dupa ce expeditiile arheologice din perioada
moderna au scos la iveala de sub ruine, urme care au relevat o viata culturala, sociala,
religioasa cu nimic mai prejos de cea din secolele urmatoare. Descoperirea in secolul al XIXlea, de catre germanul Schliemann a ruinelor Troiei a fost confirmarea deplina a existentei
acestei civilizatii.
Alaturi de obiectele de arta, in special basoreliefuri datand din anii 2000 I.Hr., pe care
erau reprezentate scene de lupta (pugilat, tranta, lupte cu taurii), cele mai importante dovezi
care atesta practicarea exercitiilor fizice in acele timpuri se gasesc in documentele literare
Legenda Argonautilor si Poemele Homerice.
Legenda Argonautilor, compusa de Apolonius din Rhodos prin sec. al III-lea I.Hr,
descrie expeditia lui Iason cu corabia Argos pentru aducerea lanii de aur din Colchida. In
timpul expeditiei, argonautii se opresc pe o insula din Marea Egee si participa la jocurile care
se organizau aici. Sunt pomenite jocurile de palestre, cursele de cai, pugilatul, trasul cu arcu.
Orfeu primeste un premiu pentru cantecele sale. Din intreaga descriere reiese pe de o parte
caracterul sportiv al practicarii acestor exercitii dar si asocierea lor cu religia, poezia si
muzica, asociere care va caracteriza conceptia greaca despre educatie fizica pe tot parcursul
sau istoric.
Poemele homerice au o importanta documentara imensa pentru cunoasterea vietii
culturale a Greciei din perioada cuprinsa intre secolele al XII-lea si al VIII-lea I.Hr. Epopeea
homerica cuprinde doua pasaje referitoare la practicarea exercitiilor fizice de catre vechii
greci. Unul face parte din cartea a XXIII-a din Iliada fiind episodul care descrie
inmormantarea lui Patrocle, ucis de Hector. Jocurile si intrecerile constituie punctul cel mai
important. Personaje istorice care au luat parte la razboiul troian participa la intrecerile de
care, la cele lupta si pugilat, la alergari, la aruncarea sulitei si a discului, la tragerea cu arcul.
In cartea a VIII-a din ODISEEA este descrisa epopeea lui ULISE. Naufragiat pe
insula feacilor (fenicieni) acesta a fost invitat de regele Alcinaus sa asiste si apoi sa participe
la intrecerile lor care constau in aruncarea sulitei, tranta si alergare. Sunt descrise si jocuri cu
mingea, precum si dansuri executate de fiii regelui.
Prezenta acestor descrieri in poemele homerice atesta vechimea si raspandirea
exercitiilor fizice in randul vechilor greci, precum si faptul ca ele au devenit traditionale inca
din perioada Greciei preelenice.
Pagina 13 din 124
Civilizatia aheiana a atins apogeul intre anii 1400-1200 I.Hr., perioada in care cetatile
Tirint si Micene au ajuns la maxima inflorire, iar influenta lor s-a extins pe teritoriul Greciei
continentale. Razboiul troian a fost ultimul act al acestei expansiuni.
Dupa o perioada care a durat cateva sute de ani, Grecia devine din nou un centru al
civilizatiei lumii antice, viata politica fiind concentrata in jurul a doua mari centre, opuse din
multe puncte de vedere: Atena, intemeiata de urmasii ionienilor si Sparta, intemeiata de
urmasii invadatorilor dorieni.
4.2.Perioada clasica. Desi au existat adesea diferente destul de pregnante intre cele
doua mari centre ale Greciei clasice, Atena si Sparta, trebuie subliniat faptul ca una dintre
preocuparile principale ale poporului grec indiferent de cetate era aceea de ingrijire atenta si
continua a trupului si spiritului. In Grecia clasica se contureaza din ce in ce mai clar o
conceptie sistematica despre educatie, conceptie in care grija pentru educatia fizica era
asezata pe primul plan. In aceasta perioada educatia a devenit una dintre functiile
fundamentale ale statului, iar marii filozofi au fost preocupati sa precizeze cat mai clar
scopurile si sa gaseasca cele mai potrivite metode si mijloace de realizare.
In Grecia antica, marii filozofi si legislatori au fost in acelasi timp si principalii
educatori ai poporului lor.
Principiul fundamental al conceptiei grecesti era legatura indisolubila dintre corp si
spirit, un corp sanatos fiind conditia indispensabila pentru ca activitatea intelectuala sa fie
normala. Formulata de ganditorii Greciei antice ea se adauga la conceptiile utilitare, cum ar fi
cele referitoare la influenta exercitiilor fizice asupra sanatatii si importanta lor pentru
realizarea unei pregatiri militare, care au fost intalnite si la celelalte popoare vechi.
4.2.1.Conceptia greaca despre educatia fizica a evoluat in trei directii principale:
igienica, militara si armonioasa, fiecare dintre aceste directii bucurandu-se de atentia celor
mai luminate minti ale timpului. Exercitiile fizice si-au clarificat continutul, au fost
sistematizate si au dobandit o terminologie adecvata.
Conceptia igienica este reprezentata de o ilustra galerie de invatati, care din cele mai
vechi timpuri au aratat legatura dintre exercitiile fizice si sanatate:
Chiron, celebrul centaur, considerat unul dintre intemeietorii medicinei si farmaciei, a
indrumat educatia lui Achile, Nestor, Jason, Castor si Polux, deslusindu-le tainele vanatorii
dar si pe cele ale pastrarii sanatatii.
Asclepios (Esculap), in lucrarile sale de medicina recomanda exercitiile fizice, baile si
masajul, alaturi de un regim alimentar corect pentru intretinerea sanatatii.
Herodicos din Selimbria, predecesorul lui Hipocrat a fost primul care a stabilit
normele gimnasticii igienice si terapeutice, fiind considerat parintele gimnastice terapeutice
grecesti.
Hipocrate, marele medic al antichitatii grecesti, care a trait intre anii 460-377 I.Hr. nu
s-a ocupat direct de gimnastica, dar in tratamentul pe care-l recomanda pentru anumite boli el
a atribuit o mare importanta efectelor exercitiilor fizice, masajelor si regimului alimentar,
considerand ca acestea contribuie decisiv la realizarea echilibrului umoral si influenteaza
pneuma (principiul vital).
Galenus (Galen, Galien), celebru medic si igienist din secolul al II-lea D.Hr.(138-211)
a scris pe langa numeroase carti de medicina si trei lucrari care sunt legate direct de educatie
fizica. Higieinon logoi, Trasybul si un manual despre jocurile cu mingea care contin
observatii foarte interesante despre relatiile dintre gimnastica si igiena. Dupa Galenus,
medicina este stiinta corpului si se imparte in igiena si terapeutica. Gimnastica, fiind un
mijloc de pastrare a sanatatii, face parte din igiena, deci din medicina.
Filostrat (176-249 D.Hr.) a scris o lucrare deosebit de importanta Despre
gimnastica, in care trateaza cu multe detalii istoricul si tehnica exercitiilor din gimnastica
greceasca. Cartea este un adevarat document depre conceptiile grecesti despre fiziologie,
igiena si influenta exercitiilor asupra sanatatii.
Antylos, alt medic celebru din secolul al II-lea D.Hr. continua edificarea gimnasticii
terapeutice. Theon din Alexandria, a scris o Enciclopedie a gimnasticii in 16 volume din
care din pacate au ramas doar cateva fragmente.
Conceptia militara a fost caracteristica statului spartan, fiind o consecinta naturala a
originii, dar si a structurii psihice si politice a acestui popor. Sparta s-a organizat ca stat
militar in care fiecare cetatean trebuia sa fie soldat. Copiii nu mai apartineau familiei, inca de
la nastere ei erau preluati de stat. Viata cetateneasca era un serviciu militar permanent care
incepea inca din copilarie. Copii mai putin dotati sau infirmi erau lasati sa moara, expusi pe
muntele Taiget. Cei sanatosi si vigurosi erau lasati in grija familiei doar pana la varsta de 6
ani, dupa care baietii erau preluati de stat si dati in grija pedotribilor. Indrumati de acestia
pana la 18 ani ei erau educati intr-un regim sever prin care se urmarea cresterea rezistentei
fizice, antrenarea lor pentru lupta prin marsuri, calarie, inot, manuirea armelor. La 18 ani
tinerii deveneau efebi, iar la 20 de ani soldati. Abia dupa 30 ani erau socotiti barbati si
primeau dreptul de a se casatori.
Fetele erau crescute si educate in acelasi spirit. Ele trebuiau sa-si intareasca trupul
pentru a putea da nastere unor copii sanatosi si voinici. Una dintre capodoperele sculpturii
Pagina 15 din 124
antice, aflata azi in muzeul de la Vatican, infatiseaza alergatoarea dorica, o fata imbracata
cu un chiton scurt, cu cingatoare si cu umarul gol, al carui trup este plin de gratie dar si de
forta. Pe langa alergare, fetele spartane aruncau discul si sulita, inotau, se jucau cu mingea,
dansau. Educatia aspra a spartanilor nu excludea latura spirituala, care se cultiva mai ales in
timpul meselor luate impreuna cu conducatorii lor, cand tinerii erau obisnuiti sa discute
probleme de politica sau invatau cantece si versuri ale unor poeti ca Terpandru si Tirteu,
scrise in acelasi spirit al dragostei si sacrificiului pentru patrie.
Conceptia armonioasa (a idealului armonic) a caracterizat statul atenian. Spre
deosebire de spartani, atenienii (urmasi ai ionienilor) erau o populatie cu fire blanda si
inclinata spre preocupari intelectuale. Ei au ramas in istorie ca oameni cu simtul masurii, al
frumosului si al armoniei. Pentru atenieni valoarea fiintei umane era un lucru complex, care
depindea de foarte multe calitati. Din imbinarea acestor calitati trebuia sa rezulte perfectiunea
umana, ideal al vechilor atenieni. Acest ideal era concretizat in formula kalos kai agatos,
adica om frumos si bun. Educatia trebuia sa vizeze in egala masura latura fizica si cea
spirituala. Prin educatie se obtinea in primul rand sanatate, putere si agilitate. Insumarea
acestor calitati avea ca rezultat frumusetea corpului manifestata prin proportii armonioase si
tinuta. Aceste calitati fizice stateau la baza dezvoltarii calitatilor morale: curajul, cumpatarea,
iar paralel cu acestea prin studiul filozofiei si al artelor se desavarsea educatia spirituala. Cel
care a contribuit decisiv la fundamentarea teoretica a acestei conceptii despre educatie a fost
Platon. In lucrarile sale Legile si Republica, el a elaborat un sistem de educatie in care
educatia fizica este prezenta ca cel mai important element al educatiei armonioase. Platon
arata origine ei in necesitatea fiziologica de miscare a omului, fiind primul care studiaza
fundamentarea fiziologica si psihologica a miscarii, precum si efectele ei. In acest mod, el
pune bazele abordarii stiintifice a educatiei. Ingloband termenului gimnastica, alimentatia,
baile, masajul si odihna, Platon ridica gimnastica la rangul de sophia, stiinta.
Alt mare ganditor ale carui conceptii au influentat conceptiile lumii antice grecesti
despre educatie, a fost Aristotel. Pe langa calitatile sale de om de stiinta, acesta a fost si un
mare pedagog. Dupa ce s-a ocupat de educatia lui Alexandru cel Mare, a fondat la Atena
gimnaziul Lykenion. Spre deosebire de Platon, considera educatia nu numai o obligatie a
statului ci si una a familiei. Creatorul logicii si al silogismului considera educatia fizica
indispensabila, alaturi de gramatica, muzica sau desen, pentru formarea personalitatii copiilor.
Bucurandu-se de atentia marilor spirite ale antichitatii, nu este de mirare ca gimnastica a
devenit una dintre componentele esentiale ale vietii cetatenesti si a influentat considerabil
viata politica, sociala si militara a poporului grec.
Pagina 16 din 124
4.2.2. Atena era renumita pentru atentia si grija cu care se urmarea educatia copiilor si
a tinerilor. Aici exista un numar mare de scoli, invatatura fiind considerata ca o obligatie a
familiei, iar pentru copiii orfani ai caror parinti au murit pentru apararea cetatii, obligatia
statului. Pana la 7 ani copiii traiau in familie unde primeau primele invataturi si deprinderi,
iar de la aceasta varsta, baietii intrau in scoli si isi incepeau instructia sub indrumarea atenta a
unor persoane special pregatite. Pana la 18 ani ei invatau literele cu gramatistul, muzica cu
cytaristul si gimnastica cu pedotribul. La 18 ani baietii deveneau efebi, continuandu-si
inca doi ani educatia in cadrul Efebiei, iar la 20 de ani erau considerati maturi.
Nota caracteristica a procesului de educatie era importanta care se acorda educatiei
fizice, careia ii era consacrata aproape in exclusivitate perioada cuprinsa intre 14 si 18 ani.
Daca la inceput, practicarea gimnasticii era rezervata exclusiv celor din clasele bogate, din
secolul al IV-lea I.Hr., in urma reformelor lui Solon, acest drept il aveau toti tinerii nascuti
liberi. Gimnastica se invata in "Palestre", institutii scolare specifice. Toti participantii aveau
corpul complet gol, nuditatea fiind o regula generala pentru orice exercitii gimnastice, atat in
scoala cat si in cadrul unor intreceri. Practicarea exercitiilor cu corpul gol era posibila datorita
climei calde, pentru ca se obisnuia ungerea pielii cu diverse unguente si uleiuri, precum si
presararea cu nisip dar si pentru ca un trup armonios dezvoltat constituia motiv de mandrie
pentru orice barbat grec. Etimologic, cuvantul gimnastica provine din aceasta caracteristica
a practicarii exercitiilor fizice de catre vechii greci. Gymnazien, inseamna a se dezbraca,
a ramane gol, iar gimnastica era in conceptia greceasca "arta care se executa cu corpul gol".
Exercitiile gimnastice se invatau si se practicau sub directa indrumare a
pedotribilor. Pregatirea lor era empirica, ei fiind recrutati cel mai adesea din randul fostilor
practicanti ai exercitiilor fizice. Mai tarziu a aparut o noua categorie de educatori in domeniul
educatiei fizice: gimnastii. Acestia erau oameni cu o pregatire completa avand si cunostinte
medicale, fiind pedagogi si medici, in egala masura.
La implinirea varstei de 18 ani tinerii erau primiti in Efebia, o institutie de stat unde se
desavarsea educatia lor cetatenesca si militara. Pentru a deveni efebi tinerii erau supusi unui
examen riguros numit dokimassia". Acest examen consta intr-o evaluare a insusirilor morale
si cunostintele de baza. Prin marsuri, exercitii de manuire a armelor, garzi si patrule, efebii isi
faceau ucenicia de soldati, conditie indispensabila pentru a deveni cetateni ai cetatii. Pe langa
pregatirea militara si fizica efebii frecventau lectiile unor retori si filozofi din gimnazii. Cand
implineau 20 de ani, efebii deveneau cetateni si faceau doi ani de serviciu militar, dupa care
se puteau bucura de toate drepturile cetatenesti.
Daca scolile pentru prima etapa a educatiei si palestrele erau institutii particulare, cele
pentru efebi erau institutii ale statului, numite gimnazii. La originea acestora au fost
palestrele. La inceput, acestea erau constructii simple sau mai degraba spatii inchise in care
se desfasurau activitati care nu necesitau suprafete foarte mari pentru desfasurare: lupte,
sarituri. Treptat acestor palestre li s-au adus perfectionari si au fost completate cu diferite
anexe: camere de depozitare a uleiurilor pentru ungere, vestiare, bai, incaperi pentru masaj si
odihna. Activitatile care necesitau spatii mari de desfasurare, precum alergarile sau aruncarile
se exersau la inceput in afara incintelor palestrei, dar pe masura cresterii importantei acordate
activitatilor sportive au fost amenajate spatii speciale, adesea acoperite, care au devenit
gimnaziile propriu-zise. Portiunile care ramaneau neocupate de constructii erau plantate cu
arbori, impodobite cu statui, porticuri, bazine. Astfel, gimnaziile au devenit constructii din ce
in ce mai impozante pentru care s-a creat un stil arhitectonic propriu. Cetatile isi faceau un
punct de onoare din a construi gimnazii cat mai frumoase si mai bine dotate. Un oras fara
gimnaziu era de neconceput: Pausanias, descriind Grecia, refuza sa acorde numele de oras
localitatii Panopeea, pentru ca aceasta nu avea gimnaziu.(Kiritescu, 1943)
In secolul al V-lea, aflata in perioada cea mai infloritoare a istoriei sale, Atena avea
trei gimnazii, asezate toate in afara orasului. Primul era Akademia, asezat langa Kifissia, pe
aleile caruia preda Platon filozofia sa discipolilor sai. La est de Atena, se gasea Lykenion,
gimnaziul lui Aristotel, iar ceva mai departe Kinosarges, un gimnaziu unde aveau acces si
strainii. Mai tarziu, s-au ridicat si alte gimnazii in interiorul cetatii, toate fiind construite in
apropierea cursurilor de apa. Apa era un element absolut indispensabil pentru alimentarea
bailor, intretinerea curatenia si mentinerea plantatiilor de arbori.
4.2.3. Exercitiile fizice si deprinderile motrice care au alcatuit fondul educatiei fizice
din Grecia antica, au fost clasificate in trei mari categorii, dupa scopurile pe care le urmareau
si metodele pe care le foloseau:
Gimnastica propriu-zisa - al carei scop era formarea omului prin exercitii care sa-i
dezvolte forta si indemanarea;
Orchestrica - alcatuita din dansuri, pentru formarea unei tinute frumoase si educarea
sensibilitatii prin muzica si dans;
Agonistica - prin jocurile si intrecerile care-i sunt caracteristice avea ca scop
evidentierea calitatilor fizice si morale ale participantilor, dar si intarirea vointei si a
caracterului.
Gimnastica greceasca era alcatuita dintr-un numar nu foarte mare de exercitii, destul
de simple ca tehnica de executie si care nu necesitau aparate speciale. Acestea erau: alergarea,
Pagina 18 din 124
saritura libera, lupta, aruncarea cu discul, aruncarea cu sulita, (considerate exercitii usoare),
pugilatul si pancratiul, (cotate ca exercitii grele). Se mai adaugau dansurile si jocurile cu
mingea.
De obicei atletii practicau una dintre cele doua categorii, sau chiar unul dintre
exercitii. Cei care-si propuneau sa devina atleti completi se antrenau intr-un program complex
numit penthatlon, compus din cinci exercitii: alergarea, saritura, aruncarea discului si
sulitei, lupta, iar mai tarziu si pugilatul. Introdus in programul Jocurilor Olimpice in anul 708
I.Hr., pentatlonul a inlocuit exercitiile izolate.
Alergarea era exercitiul cel mai vechi si mai simplu, primul din cadrul pentatlonului.
Se executa pe pistele gimnaziului si putea fi de viteza sau de durata Alergarea de viteza
avea doua probe: dromos pe distanta de un stadiu (192 de metri) si diaulos pe distanta
dubla. Alergarea de durata se numea dolicos si se desfasura pe distanta de 24 de stadii,
adica aproximativ 4,5 km.
Saritura se executa in lungime sau in inaltime, de pe loc sau cu elan, peste coarda sau
prin cerc. E drept ca ultimele doua variante erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor.
Specific gimnasticii grecesti era faptul ca sariturile se executau cu acompaniament muzical,
mai ales pe muzica de flaut. O alta particularitate era obiceiul de tine in maini in timpul
sariturii mici greutati, asemanatoare ganterelor folosite azi. Tehnica sariturilor sau rolul
acestor greutati nu este foarte bine cunoscut.
Aruncarea cu discul era unul dintre exercitiile pur sportive, acest gen de aruncare
neavand nici o legatura cu vanatoarea sau cu exercitiile militare. Discul a fost la inceput din
lemn sau piatra, iar mai tarziu din arama, rotund si turtit, cu suprafata ornamentata de figurine
cizelate. El avea un diametru de 32 de cm si o greutate variabila de la 2 kg pana la 5 kg. Cei
mai buni discoboli reuseau sa-l arunce pana la 32 de metri, tehnica de aruncare fiind
asemanatoare cu cea din zilele noastre.
Aruncarea sulitei era un exercitiu de precizie care se practica in gimnazii. Sulitele care
se foloseau in acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul ca erau din lemn cu
varful metalic, mai scurte si mai usoare si se aruncau intr-o tinta.
Lupta facea parte din categoria exercitiilor grele, dar era cel mai iubit si apreciat
exercitiu din cadrul pentatlonului in competitii. Daca la inceput a fost un exercitiu brutal si
grosolan, in care doar greutatea si forta erau hotaratoare, el s-a perfectionat si a ajuns sa fie
apeciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite pentru mentinerea sanatatii si intarirea
organismului tinerilor.
Pugilatul sau lupta cu pumnii era forma arhaica a boxului modern, un exercitiu brutal,
in care adversarii cautau sa-si aplice lovituri cu pumnii pana unul dintre ei ceda si abandona.
Se putea desfasura in doua forme: una cu pumnii goi si una in care pumnii erau infasurati in
curele numite ceste. Cei mai multi dintre vechii greci nu apreciau acest exercitiu
considerandu-l brutal si nesanatos, iar unii medici s-au delarat total impotriva lui. Totusi, el
era iubit de masele mari ale publicului si chiar de unii oameni de cultura, care vedeau in el un
mijloc de intarire a vointei.
Pancratiul era considerat cel mai greu exercitiu din gimnastica greceasca.
Pankration inseamna in limba greaca lupta din toate puterile. Era o lupta care combina
tranta cu pugilatul si in care erau permise orice mijloace pentru invingerea adversarului:
apucari , ridicari, strangulari, calcarea in picioare, piedici, etc. Lupta se desfasura pana cand
unul dintre luptatori se declara invins. Exercitiul era deosebit de periculos, adeseori se solda
cu accidente mortale. Nu facea parte din pentatlon, dar se desfasura odata cu el la intrecerile
din cadrul jocurilor, fiind apreciat de spectatorii dornici de senzatii tari. Devine foarte
apreciat mai ales in ultima perioada din istoria Greciei antice, cea de sub stapanirea romana.
Jocurile cu mingea, practicate sub denumirea generica de sferistica se bucurau si ele
de pretuire. Primele indicatii despre jocurile cu mingea apar inca in Poemele homerice si in
Legenda Argonautilor, iar mai tarziu le-au fost dedicate chiar lucrari speciale, mai ales pentru
ca medicii timpului le recomandau pentru intarirea membrelor si pentru dezvoltarea
indemanarii. Galenus a scris intr-un mic tratat dedicat acestui subiect ca jocurile aduc
"sanatate trupului, simetrie membrelor si virtute sufletului" (Kiritescu, 1943). Mingile cu care
se juca erau de dimensiuni diferite si confectionate din cele mai diverse materiale: piele, lana,
stofa, umplute cu fulgi, seminte de smochine sau nisip. Ele erau aruncate si lovite cu mana,
cu piciorul sau cu bastoane curbate. Jocurile se practicau in incaperi special amenajate din
cadrul gimnaziilor, sub conducerea unui maestru numit sferisticos. Jocurile in care mingea
se lovea cu un baston curbat numit "keratinozes" erau practicate mai ales de adulti.
Un alt exercitiu foarte raspandit era inotul, aspect foarte normal daca tinem cont de
specificul asezarii geografice a Greciei. Grecii deprindeau tehnica inotului inca din copilarie,
mai ales pentru ca multi dintre ei aveau ocupatii care impuneau stapanirea acestei deprinderi:
navigatia, pescuitul, etc. Chiar si multe dintre femei cunosteau si practicau inotul in Grecia
antica.
Trasul cu arcul era si el practicat, fapt dovedit de multe din pasajele Poemelor
homerice. Arcul era arma scitilor si a partilor, iar cretanii erau cei mai buni arcasi. In perioada
clasica popularitatea tragerii cu arcul a scazut, desi razboiul cu persii a dovedit importanta lui.
Acest exercitiu nu figura in programele jocurilor traditionale.
Cursele de cai si de care erau de asemenea practicate. Daca calaria a fost mai putin
raspandita ca activitate sportiva, in schimb cursele de care se bucurau de pretuire si erau
incluse in programele jocurilor.
ORCHESTRICA, era constituita din arta dansului. Idealul educational specific
Greciei, nu se putea realiza daca exercitiile de gimnastica nu erau imbinate cu dansuri care sa
dea miscarilor eleganta, gratie, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire sa exprime prin
miscarile trupului starile sufletesti ale dansatorilor. In viata vechilor greci dansul avea un loc
foarte important, fiind considerat o activitate serioasa care reusea sa-i apropie pe oameni de
zei, asa ca dansurile sacre erau mai raspandite decat cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri
speciale, peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia in
functie de divinitatea careia ii era inchinat: cele in cinstea lui Dionisos-zeul vinului sau a
zeitei Artemis-zeita vanatorii, erau vioaie, in timp ce acelea dedicate lui Zeus sau lui Apollo
aveau un caracter solemn. La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sarituri.
Fetele din Atena dansau cu multa gratie, iar miscarile lor erau subliniate cu ajutorul unor
esarfe sau valuri. Muzica insotea intotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau :
flautul, cytara, tamburina.
Principalele forme ale dansului erau: dansurile funebre, dansurile religioase, dansurile
phyrice sau razboinice si dansurile bachice sau dionisiace, fiecare dintre ele cu specificul sau
dat de ocazia in care se dansa.
AGONISTICA, reprezinta totalitatea jocurilor de intrecere, pe care le organizau grecii
pentru a consacra exercitiile fizice si a stimula ambitia si daruirea tinerilor. Agon insemna
lupta si caracterizeaza perfect spiritul in care erau organizate aceste intreceri, pe sistemul
concurentei, a luptei de intrecere. Jocurile de intrecere sunt pomenite inca din cele mai vechi
timpuri, legate de cultul mortilor si de sarbatorirea eroilor. Data la care ele si-au piedut
caracterul ocazional si s-au transformat in adevarate institutii nu se poate stabili cu precizie.
Originea lor se reflecta in caracterul sacru pe care aceste manifestari si le-au pastrat tot
timpul, numai ca vechiul cult al mortilor sau eroilor a fost inlocuit cu legarea jocurilor de
divinitatea tutelara a locului unde se desfasurau. Zeii nu erau numai protectorii sau privitorii
jocurilor, ci adesea imaginatia grecilor i-a coborat in arene ca participanti. Apollo, era
considerat arcas, discobol si pugilist, Hermes, cel mai bun alergator. Legendele descriu
intreceri intre Zeus si Cronos, intre Hermes si Apollo, descriu ispravile lui Hercule si a altor
nenumarate divinitati.
Pagina 21 din 124
In cadrul agonisticii existau doua categorii festivitati: unele care aveau un caracter
local si altele cu caracter national. Dintre acestea din urma cele mai importante erau: jocurile
Olimpice, jocurile Isthmice, jocurile Nemeice, jocurile Pythice si jocurile Panathenae. Fiecare
dintre acestea a avut propriile caracteristici in ceea ce priveste periodicitatea, genul jocurilor
si detaliile concursurilor.
4.2.4.Jocurile Olimpice Antice - pot fi considerate fara exagerare un simbol al vietii
grecesti, o culme culturala a Greciei antice. De-a lungul a douasprezece secole OLIMPIA, a
fost locul sacru unde erau consacrati cei mai buni dintre fiii Eladei.
Originea acestor jocuri se pierde in vremurile stravechi ale perioadei preclasice din
istoria Greciei. Exista surse istorice care considera anul 884 I.Hr. ca data probabila a primelor
Jocuri Olimpice, an in care regele Ifitos incheiat o conventie cu Licurg, prin care se proclama
pace vesnica intre Elida si Sparta, iar micul stat neutru a fost pus sub protectia intregii Grecii.
Pentru istorici insa, anul in care aceste jocuri au inceput sa se organizeze cu regularitate este
anul 776 I.Hr. Din acest an exista o cronologie exacta a jocurilor, care poate fi considerata
cronologia istoriei poporului grec.
Olimpia nu era un oras propriu-zis, ci o asezare care timp de trei ani statea nelocuita,
fara viata, pentru ca sa se insufleteasca in vara celui de-al patrulea an, devenind centrul
interesului pentru intreaga tara. Asezarea era situata in nord-vestul Peloponesului, in regatul
Elidei, pe o campie, numita si dumbrava sacra. In timpurile stravechi, aici s-a aflat un altar
al zeitei Hera, iar in vecinatatea lui se desfasurau in perioada preelenica jocuri cu un caracter
local. Invazia dorica a distrus asezarile politice ale regiunii prin secolul al XII-lea I.Hr.
In Olimpia au fost ridicate in decursul secolelor numeroase constructii. Unele aveau
un caracter religios, altele serveau pentru adapostirea institutiilor olimpice sau gazduiau
oaspetii sositi in numar mare la celebrarea jocurilor. In centrul Olimpiei se gasea maretul
templu al lui Zeus patronul jocurilor, iar in interior, statuia zeului, opera a marelui sculptor al
antichitatii Phidias. Statuia din marmura, fildes si aur, capodopera a artei grecesti antice, era
considerata una dintre cele sapte minuni ale lumii. Alaturi de templu se gasea maslinul sacru
sadit conform traditiei, chiar de Hercules. Din ramurile lui se confectionau cununile
invingatorilor. In jurul tempului erau constructiile palestrelor, gimnaziul, stadionul,
hipodromul si un intreg oras format din temple, altare, statui inchinate zeilor si eroilor
jocurilor, cladirile administrative.
Jocurile Olimpice aveau loc din patru in patru ani si durau cinci zile, incepind in
prima saptamana cu luna plina a lunii Hecatombeon, dupa solstitiul de vara, adica
aproximativ prin 27 iulie. Intervalul dintre doua editii se numea olimpiada. Exactitatea cu
Pagina 22 din 124
care se masura acest interval, care era de 1457 de zile, 10 ore si 40 de minute, este un alt
indiciu alt importantei ce se acorda evenimentului. Toate datele importante din istoria acestei
perioade sunt fixate in timp si exprimate prin numarul de ordine al Olimpiadei: de exmplu
lupta de la Termopile, a avut loc in primul an al Olimpiadei 75 (480 I.Hr.). Jocurile s-au
desfasurat regulat, fara nici o intrerupere timp de 12 secole, pana in anul 392 I.Hr. Timp de
1172 de ani au avut loc 293 de editii. Nici una din calamnitatile naturale sau catastrofele
politice care nu au lipsit in aceste secole nu le-au intrerupt sirul.
Olimpia era sacra si inviolabila, un armistitiu tacit se instaura pe tot teritoriul grecesc
in timpul jocurilor olimpice. Odata la patru ani in perioada jocurilor numita "hieromenia"
(luna sacra) nimeni nu avea voie sa se apropie sau sa traverseze acest teritoriu inarmat: lancea
si scutul erau lasate la granita.
Admiterea concurentilor se facea dupa reguli stricte, iar pregatirea lor reprezenta un
lung si serios proces de antrenament. Criteriile de selectie erau etnice, sociale, morale si
tehnice. Erau admisi doar barbatii de origine greceasca, femeile nefiind admise nici ca
spectatoare. Doar cetatenii liberi puteau participa, sclavii fiind de asemenea exclusi. Se cerea
concurentilor dovada unei bune reputatii si o moralitate ireprosabila.
Conducerea jocurilor era incredintata unor magistrati numiti Helladonike. Acestia
erau investiti cu aceasta cinste cu un an inainte si erau raspunzatori de organizarea serbarilor,
de judecarea rezultatelor si decernarea premiilor. Sub comanda lor se gaseau un numar
impresionant de functionari cu diferite atributii dintre care cei mai importanti erau
aghonotetii" care arbitrau intrecerile.
Jocurile Olimpice durau cinci zile. n prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80 de
altare, defilarea concurentilor si juramntul olimpic, care se desfasura in fata statuii lui Zeus.
n cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorti si ntrecerea tinerilor de 18-20 ani. Alergarea,
luptele, pugilatul si pancratiul se desfasurau n cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta cu
pentatlonul urmat de ntrecerile hoplitodorilor (oameni narmati, alergarile de care si
calaria.De a lungul secolelor aceasta ordine initiala a suferit numeroase modificari, dar
intotdeauna si indiferent de ordine pentatlonul a fost cea mai disputata si pasionanta proba.
Ziua a cincea, era ziua incoronarii invingatorilor. Ceremonia nu se desfasura pe
stadion sau pe hipodrom, ci in fata templului lui Zeus, linga maslinul sacru al lui Hercule. Era
momentul culminant al celei mai mari cinstiri care se putea acorda in vechea Elada.
Proclamarea unui concurent drept Olimpionike, invingator la Olimpia, insemna ridicarea
oamenilor care obtineau acest titlu la rangul de eroi national, aproape semizei. La intoarcerea
in cetatile de origine pe eroii jocurilor ii asteptau alte onoruri: ei se bucurau de o intrare
Pagina 23 din 124
triumfala, urcati intr-un car tras de patru cai, precedati de torte si urmati de un adevarat
cortegiu. Cea mai inalta expresie a spiritului atletic grecesc era reprezentata de asa numitii
periodonikes, nume ce se dadea celor care reuseau sa-si mentina titlul de campion la mai
multe editii succesive sau erau cistigatori a mai multor jocuri care se desfasurau pe teritoriul
Greciei.
Ultima editie a jocurilor a avut loc in anul 392 D.Hr., iar in anul 394, printr-un edict al
imparatului roman Teodosiu I, jocurile sunt desfiintate. In anul 426, Teodosiu al II-lea ordona
distrugerea edificiilor Olimpiei. In secolul al VI-lea, un cutremur scoate din matca apele
raurilor Alpheos si Kladeos acoperind cu namol ruinele Olimpiei. Abia dupa alte 12 secole, in
anii 1875-1881, Olimpia este redescoperita in urma expeditiilor arheologice conduse de Ernst
Kurtius.
Pe langa marile jocuri din Olimpia in Grecia se organizau numeroase agone locale
legate de numele unor eroi sau divinitati regionale. Dintre acestea unele au primit o
importanta care a depasit cadrul local si au imbracat acelasi caracter panelenic ca si cele
organizate la Olimpia.
Jocurile Nemeice si-au primit numele de la orasul Nemeea din Argolida si erau legate
de cultul mortilor. Infiintate initial de Andrastos, conducatorul expeditiei celor sapte
impotriva Tebei, au fost dedicate amintirii unui baiat ucis de muscatura unui sarpe in timp ce
pazea izvorul de apa necesar luptatorilor. Reorganizate de Hercules, au fost apoi dedicate lui
Zeus. Cronologia lor oficiala incepe in anul 573 I.Hr., se disputau din doi in doi ani, vara, cu
un program asemanator celor de al Olimpia. Helladonicii erau imbracati in negru pentru a le
sublinia caracterul, iar invingatorii primeau coroane de iedera.
Jocurile Isthimice aveau loc al Corint, in fiecare al doilea si al patrulea an al
Olimpiadei, primavara. Data fondarii lor nu se cunoaste cu exactitate, la inceput ele fiind
jocuri locale dedicate unui zeu regional, inlocuit apoi cu Poseidon. Se disputau aceleasi probe
ca si la Olimpia, mai tarziu introducandu-se si concursurile muzicale. Cistigatorii erau
incununati cu coroane de pin.
Jocurile Phythice se tineau la Delphi in Phocida, in cinstea lui Apollo pentru a celebra
victoria zeului asupra dragonului Python si instituirea oracolului de la Delphi. La inceput
aceste jocuri au avut doar un caracter muzical constand mai ales in imnuri dedicate lui
Apollo, dar ulterior ele au evoluat si au ajuns dupa cele de la Olimpia, cele mai importante
din Grecia. Se desfasurau din opt in opt ani, in al treilea an al Olimpiadei, erau dedicate
vechilor eroi, iar cununa invingatorilor era din laur. Din anul 582 I.Hr., au inceput sa se
dispute din patru in patru ani, iar cronologia lor a devenit mai riguroasa.
Pagina 24 din 124
Jocurile Panathenaee erau jocuri locale ale Athenei, dar din cauza prestigiului cetatii
si al dezvoltarii generale a agonisticii ele au inceput sa fie frecventate si de locuitorii altor
cetati grecesti primind un caracter national. Intemeietorul lor este considerat Pisistrat, care lea infiintat pentru a comemora evenimentul istoric al unirii celor 12 state ale vechii Atici sub
conducera lui Theseu. La inceput se tineau din patru in patru ani, in cel de-al treilea an
Olimpiadei, programul fiind alcatuit din intreceri intre rapsozi la poezie, cantece si muzica
instrumentala. Permiile constau in vase pictate cu scene de agonistica. Mai tarziu programul a
fost completat cu intreceri de gimnastica, dansuri, curse de lampadofori, concursuri de
frumusete corporala.
Bucurandu-se de atentia atator spirite mari ale antichitatii, nu este de mirare ca
gimnastica a devenit una dintre componentele esentiale ale vietii cetatenesti si a influentat
considerabil viata politica, sociala si militara a poporului grec. Pentru multe din cele mai
stralucite genii si talente ale vietii spirituale grecesti, participarea la jocurile traditionale care
se desfasurau in arenele si pe stadioanele Greciei a fost un lucru normal. Daca pe langa
participare ei reuseau sa obtina si un premiu, acest fapt devenea un foarte serios motiv de
mandrie. Pitagora, filozoful si matematicianul, a reusit obtinerea unui titlu de campion la
pugilat chia la jocurile organizate in Olimpia. Platon a concurat la competitia de lupte din
cadrul jocurilor Nemeice si Istmice, Sofocle frecventa palestrele din Atena, iar poetii Euripide
si Timocreon au obtinut si ei premii sportive.
4.3. Istoria educatiei fizice in Grecia antica se intinde pe o perioada de mai bine de 12
secole, timp in care conceptiile care au stat la baza acestei activitati au suferit modificari
legate de evolutia conceptiilor generale filozofice, politice si sociale ale poporului grec. Toate
acestea s-au reflectat in felul de viata al cetatenilor si in educatia pe care o primeau tinerele
generatii. Astfel in epoca descrisa de Homer, exercitiile fizice erau practicate doar de regii si
fiii lor, in timp ce soldatii si oamenii de rand erau simpli spectatori. In perioada clasica a
antichitatii grecesti educatia fizica a devenit o preocupare a aristrocratilor de la care erau
exclusi scavii sau micii meseriasi. Paralel cu evolutia social-politica s-au produs in decursul
timpului si transformari ale ideilor despre valoarea fiintei umane si a raporturilor dintre
elementele sale componente, care la randul lor au avut o influenta directa asupra culturii si
educatiei. Educatia fizica a fost puternic influentata de aceste modificari. Din punctul de
vedere al evolutiei educatiei fizice istoricii impart istoria Greciei antice in cinci mari
perioade, care corespund cu marile diviziuni ale istoriei politice.
Dupa N.Gardimer (Kiritescu,1943) istoric englez, cercetator al fenomenului aceste
perioade sunt:
Pagina 25 din 124
de viata grecesc, arta, conduita. Dar structura psihica a romanilor era mult diferita de cea a
popoarelor grecesti. Romanii erau oameni practici, iar forta lor militara foarte puternica le-a
permis cucerirea unor noi si intinse teritorii, pe care cu capacitatea lor organizatorica, le-au
stapanit timp de multe secole. Ei au adoptat institutiile grecesti, dar le-au schimbat esenta
spirituala, transformandu-le in conformitate cu propriile lor cerinte si structuri spirituale.
Armonia si estetismul grecesc erau straine romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era
folositor pentru viata. Iar Roma avea nevoie de oameni sanatosi, robusti care sa poata deveni
soldati puternici. Din acest motiv criteriul care statea la baza educatiei fizice specifice Romei
antice era dezvoltarea capacitatii de lupta a indivizilor. La Romani, educatia nu era organizata
de stat, ci era o problema a familiei.
5.1.In perioada Republicii (sec. al VI-lea I.Hr sec. al II-lea I.Hr) romanii duceau o
viata simpla, austera. Educatia era utilitara si militara avand ca scop formarea unor cetateni
curajosi, disciplinati, buni soldati. Accentul era pus pe educatia morala care viza respectarea
legilor si disciplina. Educatia intelectuala nu era nici ea neglijata dar se limita la scriere si
lectura. Nu se facea nici muzica, nici arta, nici filosofie. Educatia fizica se bucura de atentie
in masura in care pentru ca tinerii sa poata deveni buni soldati era nevoie de exercitii fizice
care sa le dezvolte calitatile necesare, atat pe plan fizic cat si moral.
In Roma antica, la varsta de 15 ani, baietii isi incepeau pregatirea militara pe un teren
special amenajat numit "Campul lui Marte" (astazi Piazza dei Popoli). Alaturi de exercitiile
pur militare ei mai practicau : trasul cu arcul, lupta, calaria, inotul. Scopurile militare ale
exercitiile erau subliniate de detaliile de executie: saritura se executa peste un cal de lemn,
alergarea se desfasura alaturi de un cal in galop, iar marsurile aveau loc pe distante de cel
putin 20 de km. cu echipament de lupta. Un exercitiu special il constituiau lucrarile de
amenajare a unor santuri, valuri de pamant, etc. Inotul in apele Tibrului era un exercitiu iubit
si respectat.
Romanii n-au fost capabili sa inteleaga si sa simta dansul. Ei n-au cultivat nici una
dintre formele lui: religios sau razboinic, sau vesel. Desconsiderand dansul, ei dispretuiau
dansatorii. Dansul era practicat numai de profesionisti ca element scenic in arta dramatica.
Romanii au preluat de la greci si ideea de "pentatlon" numind "quinquertium" si au
construit gimnazii si palestre. Astfel gimnastica greceasca era practicata de romani, dar de la
modelul grecesc s-au preluat doar aspectele exterioare, fara continutul ei conceptual. Romanii
au dat un alt inteles exercitiilor fizice: popor de cuceritori, exersat pentru razboi, ei au folosit
educatia fizica pentru formarea aparatului militar care a sustinut Imperiul lor.
5.2. Baile romane sunt institutii care reprezinta adaptarea palestrelor grecesti la
mentalitatile si stilul de viata specific romanilor. Bazinele cu apa care in cadrul palestrelor
erau niste anexe care serveau la curatarea corpului dupa contactul cu nisipul de pe pista, cresc
in dimensiuni si importanta devenind elementul cel mai important al institutiei, in timp de
spatiile amenajate pentru practicarea exercitiilor fizice scad ca dimensiuni si importanta,
devenind accesorii. Porticele devin locuri de plimbare si odihna, iar restul spatiilor primesc si
ele diverse intrebuintari legate de bai. Stabilimentele de bai se inmultesc considerabil, in sec.
al IV-lea ajungandu-se la un numar de peste 854 de bai publice, numai in Roma. Cele mai
importante dintre baile construite la Roma au fost termele lui Caracalla care s-au intins pe o
suprafata de 11 hectare, avind o capacitate de peste 1600 de persoane si cele ale lui Diocletian
care au acoperit o suprafata de aproape 13 hectare. Instalatiile bailor romane erau numeroase
si complicate: existau bazine de apa rece (frigidarium), apa calduta ( tepidarium), apa
fierbinte ( caldarium). Mai existau sali de sudatie uscata si cu aburi, sali de masaj, bai la cada,
etc. In jurul bazinelor existau ca anexe: gradini, saloane de odihna, sali de gimnastica,
biblioteci, muzee si chiar pravalii. Romanii isi petreceau foarte mult timp in bai. Dupa ce-si
puneau organismul in miscare cu ajutorul catorva exercitii fizice, de obicei alergari, sarituri,
aruncari sau jocuri cu mingea, urma ritualul lung si complicat al imbaierii. In Roma
imperiala, baile faceau parte din viata publica, fiind in acelasi timp club, gimnaziu si for.
Jocurile cu mingea erau execitiile favorite ale romanilor, cele mai multe fiind
practicate in interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta
vechea denumire preluata de la greci: "sferisterium".
Caracteristicile si denumirea jocurilor erau date de dimensiunile mingilor si modul in
care aceasta manuita:
"Follis" era o minge mare umpluta cu aer, care se batea cu pumnul sau cu bratul
inarmat cu o manusa rigida ca o racheta;
Asemanatoare cu o minge de tenis din zilele noastre "Trigonul" era o minge mica care
se juca in trei jucatori, asezati in triunghi;
"Pagaenica" sau mingea taraneasca era o minge de dimensiuni mari, destul de grea,
folosita mai ales de oamenii din popor;
"Harpastum" era o minge de piele umpluta cu fulgi, faina sau pamant care se batea cu
mana de catre jucatorii impartiti in doua echipe pe un teren acoperit cu nisip.
Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de intrecere ale
grecilor din cadrul "agonisticii". Ele reprezinta cel mai elocvent exemplu de deformare a
institutiilor grecesti. Organizate dupa modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de nota de
Pagina 31 din 124
intrecere sportiva al acestora, aveau un caracter pur spectacular in care scopul primordial era
acela de a distra spectatorii.
Jocurile romane, cunoscute sub numele de "ludi" erau de trei feluri, fiecare
reprezentand o institutie deosebita:
Teatrul destinat reprezentatiilor scenice;
Circul pentru cursele de cai si de care;
Amfiteatrul destinat luptelor de gladiatori.
Jocurile publice au luat o dezvoltare foarte mare in perioada imperiului, cand au
devenit afaceri de stat, organizate pe seama visteriei publice si au fost folosite de conducatorii
imperiului ca mijloc de castigare a simpatiei poporului. Ele au constituit unul dintre
simptomele de degenerare ale natiunii romane, pentru ca incurajau lenea si au ajuns sa cultive
nu sentimente frumoase sau nobile, ci instincte primare, violenta, bestialitate.
Jocurile de circ ("circenses") erau distractia favorita a poporului si constau in
alergarile de care si cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriase. Faimosul "Circus
Maximus" acoperea un intreg cartier al Romei, iar in timpul lui Nero, dupa cateva secole de
continue extinderi si infrumusetari, pista avea 600 de metri lungime si 200 de metri latime, cu
255.000 de locuri pentru spectatori. Un tur de pista masura 568 de metri, o cursa fiind
alcatuita din sapte tururi. In timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungandu-se ca
in timpul dinastiei Flavia numarul curselor sa fie de 100. Cursele incepeau in zorii zilei si se
desfasurau pana la caderea serii.
Jocurile de amfiteatru reprezinta completa deformare a jocurilor agonistice. Originea
acestor sangeroase spectacole este foarte probabil celtica. Romanii le foloseau la inceput in
cadrul ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participa doar familia, dar
cu timpul aceste ritualuri au capatat amploare si au fost transformate intr-un gen de intreceri
dupa modelul jocurilor agonistice grecesti. Spectacolul din amfiteatrele romane era astfel un
amestec de elemente religioase traditionale si altele de origine greceasca.
In timpul Imperiului jocurile de amfiteatru au ajuns la dezvoltarea lor maxima. Au
fost construite edificii speciale, fiind creat chiar un nou tip arhitectonic pentru ele:
amfiteatrul. Cel mai reprezentativ edificiu al genului este "Colosseul" construit in perioada
dinastiei Flavia, cladire ale carei vestigii s-au pastrat pana azi. El avea 45.000 de locuri pe
scaune si 5.000 in picioare, arena avea 86/56 metri si era in asa fel construita incat putea fi
transformata in lac pentru intreceri nautice.
Cele mai importanta jocuri de amfiteatru au fost:
Venationes consta intr-o lupta a venatoresului cu animale. De cele mai multe ori se
reducea la un macel in masa a celor mai diverse animale salbatice: ursi, tigri, lei, pantere,
elefanti, mistreti, care erau lovite cu sulita, sabia sau se tragea asupra lor cu arcul. Pentru o
completa satisfacere a instinctelor sangeroase a plebei, erau introdusi in arena bestiarii,
oameni neinarmati, de obicei condamnati sau persecutati politic si religios, care erau sfasiati
de animale.
Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" si era la fel de cruda. Gladiatorii erau
recrutati voluntari sau prin constrangere din randul sclavilor, aventurierilor, delicventilor si
erau instruiti in scoli speciale. Ei purtau in arena un echipament special, care era menit sa
asigure nu atat protectia lor cat mai ales prelungirea luptei. Se lupta de obicei cu sabia, dar
existau si alte forme. Una dintre cele mai apreciate era cea a retiarilor in care unul dintre
luptatori era inarmat cu furca lunga cu trei dinti si cu o plasa cu ochiuri, pe care trebuia sa o
arunce peste celalalt luptator, care se apara cu o spada scurta si un scut. Lupta se desfasura
pana la ranirea sau chiar omorarea unuia dintre luptatori. Cel doborat putea cerea gratierea,
care era sau nu acordata de catre Imparat dupa consultarea publicului, printr-un semn al
mainii, faimosul "police verso".
In Roma antica au fost destule personalitati care au incercat sa se opuna degenerarii
ideii de educatie fizica si au promovat educatia bazata pe dezoltarea rmonioasa si plenara a
personalitatii umane. Dintre acestia trebuie amintiti: istoricul Tacitus, care descriind viata
vechilor germanici, subliniaza importanta activitatilor de ordin fizic pentru pastrarea sanatatii
fizice si morale ale unei natiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educatie
completa, din care nu lipseau activitatile fizice. In fine, nu poate fi omis marele poet satirivc
Juvenal care a fost un critic foarte aspru al mentalitatilor si conduitelor morale ale romanilor,
cel care le adreseaza celor care proclamau necesitatea cultivarii spirituale si dispretuiau
ingrijirea fizica celebrele cuvinte din Satira X: Optandum est ut sit mens sana in corpore
sano.
INTREBARI
Care sunt trasaturile caracteristice ale educatiei fizice la romani in comparatie cu cea
din Grecia antica ?
Prin ce detalii era subliniat caracterul militar al educatiei fizice a tinerilor romani in
perioada Republicii ?
Ce institutii au preluat romanii de la greci si cum le-au adaptat ?
Cate categorii de jocuri erau organizate in Imperiul roman si care se bucurau de cea
mai mare popularitate ?
Dati o defintie pentru termenul "gladiator".
Ostilitatea fatisa a bisericii crestine fata de educatie fizica si-a gasit deplina si
completa aplicare in sistemul de educatie al timpului. Scolile medievale erau conduse de
ordinele religioase, educatia se facea in scolile manastiresti conduse de calugarii benedictini,
franciscani sau dominicani. In scoli se invatau cele sapte arte liberale in doua cicluri
trivium ( gramatica, dialectica, retorica) si quadrivium (aritmetica, muzica, geometria,
astronomia). Ca metoda de invatare se utiliza metoda scolastica, bazata pe rationamentul
deductiv si silogismul, urmarindu-se legarea cunostintelor intr-un rationament riguros, fara
folosirea faptelor sau argumentelor.
In acest sistem de educatie era exclusa orice preocupare pentru educatie fizica, nu mai
poate fi vorba de practicarea exercitiilor fizice in scoli. Ele sunt chiar interzise la fel ca si baia
sau inotul.
Dar, chiar daca exercitiile fizice nu au mai fost practicate in sistemul scolar feudal, nu
inseamna ca ele au disparut din viata popoarelor. Exercitiile fizice au continuat sa faca parte
din viata oamenilor si sa fie practicate. Pe de o parte ele erau exersate din necesitatea
asigurarii pregatirii militare, dar si din dorinta naturala de miscare a oamenilor din cele mai
diferite categorii si grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exercitiile fizice in cadrul
institutiei cavaleresti, in timp ce oamenii din popor, tarani sau oraseni in diverse ocazii
specifice vietii feudale.
Manifestarile variate si pitoresti ale practicarii exercitiilor fizice in perioada Evului
Mediu au asigurat pastrarea unei continuitati a educatiei fizice de-a lungul acestor veacuri
destul de intunecate din istoria omenirii.
6.2. Popoarele germanice reprezentate prin diferite ramuri (goti, scandinavi, danezi,
islandezi, flamanzi, burgunzi, longobarzi, etc) au fost un factor important care a influentat
evolutia educatiei fizice mai ales in perioada de inceput a Evului Mediu.
Din cele mai vechi timpuri, popoarele germanice duceau in regiunile de nord ale
Europei o viata patriarhala cu institutii proprii. Felul de viata al vechilor germani este
cunoscut traditii, mituri si naratiuni istorice consemnate in operele literare populare ale
nordicilor: edda sau sagas. Poemul german Niebelungenlied desi este de data mai
tarzie a avut ca sursa de inspiratie aceleasi vechi naratiuni mitice si contine numeroase
amanunte despre obiceiurile si credintele vechilor germani. Din punct de vedere documentar
putem compara acest poem cu poemele homerice. Documentele preistorice si descoperirile
arheologice la care se aduga miturile si traditiile au reusit sa dezvaluie amanuntele vietii
vechilor germani inca din perioadele epocii bronzului.
Calaria era apreciata mai ales de germanii din sud. Visigotii, vandalii, francii
obisnuiau sa lupta calare, iar calul era considerat animal sfant.
Patinajul si mersul pe schiuri erau de asemenea practici obisnuite mai ales la poparele
germanice din nord. Patinele preistorice confectionate din oase de animale descoperite in
localitatile din zona Marii Nordului, in Islanda, Olanda si chiar Elvetia sunt dovezi in acest
sens. Schiul era folosit ca mijloc de deplasare in timpul iernii din cele mai vechi timpuri.
Dansurile sunt mai putin pomenite, se pare ca ele nu erau foarte iubite de vechii
germani. Tacit vorbeste intr-un singur loc despre un dans spectaculos executat de tineri
printre sabii si lanci deci un dans razboinic, asemanator dansurilor pyrice ale vechilor greci.
Anglo-saxonii, vechii locuitori ai insulelor britanice inainte si dupa invazia saxonilor
au cultivat si ei o serie de exercitii fizice specifice, care pe langa pronuntatul caracter militar
serveau si la satisfacerea dorintei de miscare a populatiei. Reconstituirea obiceiurilor vechilor
locuitori ale insulelor britanice pana la cucerirea lor de catre normanzi (1066) a fost realizata
prin studiul poemele eroice, a unor cronici si insemnari ale preotilor. Vanatoarea era
activitatea care se bucura de cea mai mare atentie. Literatura epica abunda in descrierea
episoadelor de fapte vanatoresti ale vechilor englezi. Calaria era necesara pentru deplasare,
lupta, vanatoare. Calul era foarte pretuit: practicile rituale descrise dovedind existenta unui
adevarat cult pentru cal. Tragerea cu arcul era folosita in lupta, dar si pentru distractie.
Aruncarea cu prastia, lupta, inotul, canotajul, patinajul, navigatia cu corabii cu panze,
aruncarea cu pietre sunt deasemenea pomenite in aceste documente.
Slavii care traiau raspanditi pe o mare zona geografica, intre Marea Baltica si Marea
Neagra, au format dupa destramarea Imperiului Roman, incepand cu sec. al VI-lea, mai multe
grupe de popoare:
in partea de rasarit: rusii, bielorusii, ucrainienii;
spre vest: polonii, cehii, slovacii;
ramura sudica: bulgarii, sarbii, croatii si slovenii.
Slavii s-au dovedit luptatori de seama, puternici, curajosi, bine dezvoltati fizic. Din
viata lor nu lipseau exercitiile fizice, mai ales cele cu caracter militar: trasul cu arcul,
aruncarea pietrelor si a sulitei, lupta cu palosul si securea, scrima cu bastoane, inotul,
canotajul, lupta cu pumnii.
6.3. Dupa sec. al X-lea viata medievala a depasit starea de haos si dezordine care a
caracterizat-o in primele secole. Factorii care au avut o influenta deosebita asupra educatiei in
general si asupra educatiei fizice in special sunt aceiasi ca si la inceputul Evului mediu, dar
acum conceptiile despre educatie sunt mult mai clar si mai precis conturate. Biserica crestina
Pagina 38 din 124
a determinat suprimarea exercitiilor fizice din programul medieval de educatie scolara, dar pe
de alta parte feudalismul ca adept al apararii cu puterea armelor a fost un factor care a
influentat favorabil practicarea exercitiilor fizice.
Sub influenta acestor factori contradictorii, educatia fizica in timpul perioadei clasice
a Evului Mediu va lua forme particulare de practicare, concretizate mai ales in institutia
cavalereasca.
Cavalerismul n-a fost infiintat ca o institutie decretata de vreo autoritate politica sau
spirituala, ci a aparut ca un efect natural al necesitatilor politice si aspiratiilor morale ale
timpului. La originea lui stau niste vechi practici ale popoarelor germanice.
Esenta cavalerismului era formata din doua calitati de baza: prima de natura militara
iar cea de a doua de natura etica. Calitatile de bun militar se formau prin parcurgerea de carte
aspirantul la titlul de cavaler al unui adevarat program de educatie in care exercitiile fizice
erau pe primul loc.
La formarea conceptiilor etice specific cavaleresti au contribuit mai multe popoare
fiecare cu insusirile sale specifice. Cavalerismul a preluat caracterul razboinic de la germani,
spiritul combativ, eleganta si buna dispozitie de la poporul francez. Spiritul mandru si simtul
onoarei au fost caracteristici imprumutate de la spanioli, iar bravura si generozitatea de la
arabi.
Locul unde toate aceste calitati au gasit teren favorabil pentru a se dezvolta a fost
Franta, tara in care instiututia cavalereasca a luat nastere si s-a dezvoltat ca forma si esenta
spirituala oferind un adevarat model pentru celelalte popoare din Europa care au cultivat
cavalerismul.
Conceptia etica predominanta a cavalerismului era bravura dezinteresata. Cavalerul
practica religia onoarei, sacrificiul individual si colectiv pentru o idee; el era protectorul celui
mai slab, in special al femeii pe care o respecta in mod deosebit si era aparatorul credincios al
bisericii. Trebuia sa fie curajos si intreprinzator, sa nu ia in calcul primejdiile, drept cu
dusmanii si mariminos cu cei invinsi. El era insa gata oricand sa spele o eventuala ofensa cu
sange. Respectarea cuvantului dat si a juramintelor erau alte reguli pe care un cavaler le
respecta cu sfintenie. Pe langa toate astea trebuie sa se arate intotdeauna plin de buna
dispozitie, iar eleganta si gratia trebuie sa insoteasca forta.
Aceste principii morale au fost reunite in perioada de apogeu a cavalerismului (sec.al
XII-lea si al XIII-lea) in cele 10 porunci ale cavalerilor, care erau tot atat de sacre ca si
decalogul biblic.
Partea cea mai importanta si mai consistenta a educatiei cavaleresti era educatia
fizica. Scopul era obtinerea fortei si a indemanarii necesare pentru practicarea celor doua
activitati caracteristice vietii feudale: razboiul si vanatoarea. Exercitiile fizice specifice
cavalerilor erau grupate in asa numitele "sapte virtuti" cavaleresti: calaria, inotul, manuirea
armelor, lupta, aruncarea, curtenia si turnirul.
Calaria era un exercitiul de baza, viata feudala nu putea fi conceputa fara aceasta
deprindere. Eleganta cu care se calarea era o nota importanta in aprecierea calitatilor unui
cavaler. Saritura era un exercitiu necesar la urcarea si coborarea de pe cal.
Inotul era o deprindere absolut necesar pentru conditiile din acele timpuri in care
existau destul de putine poduri peste ape.
Manuirea armelor era o deprindere fundamentala: lupta cu sabia, cu lancea, cu
bastonul erau exercitiile favorite ale tinerilor. Armele albe erau considerate nobile, cele care
actionau la distanta erau dispretuite. Principiul luptei era lealitatea si lupta cu arme egale.
Cavalerii nu luptau niciodata mai multi contra unui singur adversar.
Lupta se practica dupa regulile stravechi ale acestui exercitiu. Era utila din punct de
vedere militar atunci cand cavalerul cadea sau isi pierdea calul, dar era practicata si sub forma
unor intreceri cu caracter sportiv.
Aruncarea isi avea si ea locul printre exercitiile cavaleresti, desi nu era agreata ca
mijloc de lupta, ci mai ales ca un exercitiu pentru masurarea fortei.
Viata la curte sau curtenia nu era un exercitiu fizic, dar era o deprindere eminamente
cavalereasca. Scopul era sa-l invete pe cavaler regulile vietii de curte, bunele maniere. Se
deprindea arta de a purta o conversatie interesanta, regulile de politete fata de femei, precum
si o serie de jocuri de societate: tablele, damele. Compunerea de versuri era si ea exersata.
Turnirul era exercitiul cavaleresc capital, un joc razboinic care punea in valoare toate
calitatile cavalerilor si consta in simularea razboiului. Era o scoala de pregatire a razboiului
adevarat. Adversarii se atacau, se urmareau, existau invingatori si invinsi. Rezultatul jocului
consacra valoarea cavalerilor. In Evul Mediu a fi invingator la turnir echivala cu cinstea de a
fi castigator la J.O din antichitate. Turnirul era o sarbatoare fastuoasa si spectaculoasa,
organizata ca o parada cu ocazia celor mai diferite evenimente publice sau doar familiale: o
casatorie, o adunare nobiliara, o vizita mai importanta, incheierea unei paci sau a unei aliante.
In lumea medievala cu viata ei izolata, cu lipsa de comunicare care o caracteriza, turnirul era
un prilej de intalnire al oamenilor, o adevarata sarbatoare. Originea turnirului este celtica. In
forma lui primitiva el se numea buhurt si era un joc primejdios, care adesea depasea
limitele unei intreceri sportive. Primele reglementari i-au fost aduse prin sec. al XI-lea de
Pagina 41 din 124
catre francezi. A fost practicat de mai toate popoarele Europei: germani, englezi, italieni,
spanioli, ajungand prin intermediul cruciatilor sa fie cunoscut si in Imperiul bizantin. Dupa
cateva secole de practicare a unor forme de lupta asemanatoare cu buhurtul, prin secolul al
XII-lea incep sa apara adevarate reguli care vor face din turnir un spectacol de mare
frumusete care punea in valoare calitatile cavalerilor fara sa le primejduiasca viata. Perioada
de apogeu cuprinsa intre sec. al XIII-lea si al XV-lea este marcata de aparitia unor adevarate
manuale de desfasurare a turnirurilor. O forma simplificata a turnirului era juta (justa= lupta
regulata in lb. latina) care consta in singularizarea unui episod al luptei si anume lupta dintre
doi adversari. In cadru "jutei" se puteau observa mai bine amanuntele, calitatile personale si
echipamentul luptatorilor. Erau mai putin costisitoare si pentru organizarea lor era suficienta
curtea castelului. Aparuta mai tarziu decat turnirul, prin sec. al XIII-lea, juta s-a dezvoltat
odata cu turnirul, pe care l-a inlocuit prin sec. al XV-lea si XVI-lea. La inceput un joc brutal
de forta pura, juta s-a perfectionat atat ca modalitate de desfasurare, cat si ca reguli si
echipament de protectie, devenind un joc elegant, plin de precizie si cu un grad inalt de
spectaculozitate.
Cavalerismul a cunoscut epoca sa de apogeu in timpul Cruciadelor, in perioada
cuprinsa intre a doua jumatate a secolului al XII-lea pana la sfarsitul secolului al XIII-lea.
Cavalerii au alcatuit elita armatelor cruciate. Printre cei mai straluciti cavaleri s-au numarat
Richard Inima de Leu, regele Angliei si regele Frantei Philipe August.
Declinul cavalerismului a inceput prin secolul al XIV-lea. Infrangerile armatelor de
cavaleri suferite in bataliile de la Crecy, Poitiers, Azincourt, Nicopole, la care s-au adaugat
schimbarea strategiilor de lupta datorita cresterea importantei pedestrimii ca armata in dauna
armatelor care luptau calare si aparitiei armelor de foc au fost cauze care au favorizat
procesul de disparitie al cavalerismului. Aversiunea institutiilor regale fata de aceasta
institutia care se caracteriza printr-un accentuat spirit de independenta si inlocuirea armatelor
de cavaleri cu armate formate din profesionisti sunt alte aspecte care au contribuit la
degradarea si disparitia cavalerismului. In fine, schimbarile produse la nivelul mentalitatii
colective a societatii care a inceput sa pretuiasca o viata mai linistita, fara atatea lupte,
razboaie sau simulari ale luptelor.
Chiar daca institutia ca atare a disparut traditia ei a ramas peste secole prin acele
trasaturi specifice care si astazi sunt apreciate: apararea celor mai slabi, jertfa dezinteresata
pentru apararea unei idei, seninatatea in fata primejdiei, respectul pentru cuvantul dat,
pretuirea si respectul aratat fata de femei. Iar in plan sportiv, cel putin o disciplina sportiva
moderna isi datoreaza dezvoltarea si raspandirea cavalerismului, si anume scrima. In perioada
Pagina 42 din 124
imediat urmatoare, secolele al XV-lea si al XVI-lea arta de a lupta era asociata cu disciplinele
artistice, literare, stiintifice. Descoperirea tiparului si a gravurii a incurajat aparitia primelor
lucrari tehnice despre arta armelor. Pe teritoriul Italiei si apoi si in alte tari europene se
infiinteaza numeroase scoli de scrima. Primele tratate despre scrima au fost scrise de maestrii
italieni Manciolino (1531), Marozzo (1536), Agrippa (1553). Acesta din urma, arhitect,
matematician si inginer, a descris pozitiile de baza folosind o terminologie care este valabila
si astazi. Stimulati de autorii italieni spaniolii, francezii, englezii si germanii au scris si ei
lucrari dedicate scrimei. In Franta, prima astfel de lucrare apartine gentilomului provensal
Henry de Saint-Didier si a aparut la Paris in anul 1573.
Marea raspandire a scrimei in tarile europene prin intermediul scolilor care s-au
infiintat sub conducerea unor maestri italieni si francezi, a determinat aparitia unei adevarate
manii, cea a rezolvarii tuturor problemelor de onoare (tot un rest de mentalitate
cavalereasca) prin intermediul duelului. In secolele ale XVI-lea si al XVII-lea, aceste dueluri
au devenit un adevarat flagel. Numai in Franta intre anii 1588-1608 au fost omorati in duel
peste 10.000 de oameni. Puterea regala a fost nevoita sa intervina interzicand astfel de
manifestari, duelul a intrat in clandestinitate, dar a continuat binenteles sa fie practicat. Prin
forta acestor imprejurari, intensa practicare a duelului a dus la perfectionarea scrimei ca
ramura sportiva, care este prezenta la J.O. moderne, inca de la prima lor editie, cea de la
Atena din anul 1896.
6.4. In Evul Mediu nu numai cavalerii practicau exercitiile fizice. Desi imprejurarile
si conditiile de viata ale celorlate categorii sociale: tarani, mestesugari, comercianti nu le
permiteau practicarea lor in mod constant si organizat, serbarile populare erau marcate prin
organizarea unor intreceri de alergari, sarituri, popice, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea,
alaturi de dansurile populare traditionale.
Exercitiile fizice practicate de populatia din jurul feudelor si din orasele medievale
care au cunoscut cea mai mare raspandire au fost: chintena, lupta si jocurile cu mingea.
6.4.1.CHINTENA era un exercitiu care se asemana cu juta, insa tinta era fixa si
reprezenta un manechin sau un scut care se prindea pe un lemn lung, fixat pe verticala.
Cateodata manechinul era personalizat, reprezentand silueta unui sarazin, dusmanul
traditional al cavalerilor. Exercitiul era folosit de catre cavaleri ca mijloc de pregatire pentru
turniruri si juta. Prin imitarea exercitiului cavaleresc de catre tinerii tarani s-a ajuns la aceasta
forma hazlie de parodiere a obiceiurilor cavaleresti, care imbina exercitiul fizic cu distractia.
Adesea cu ocazia unor turnire, erau invitati si "chintanierii" pentru a distra publicul cu
demonstratiile lor. Acest exercitiu sau joc s-a practicat in Franta pana in sec. al XVIII-lea.
Pagina 43 din 124
Exista si o varianta care se desfasura pe apa si consta in intrecerea intre doua barci.
Acestea alunecau in sens contrar, intr-o barca se afla un jucator cu o lance, care trebuia sa-l
nimereasca si sa-l doboare pe adversarul din cealalta barca care se apara cu un scut. Cel mai
putin indemanatic, cadea de obicei in apa spre hazul celor care asistau. Aceste exercitii s-au
practicat in Franta pana in sec. al XVIII-lea.
6.4.2. LUPTA a fost un exercitiu traditional practicat de catre toate popoarele de-a
lungul timpurilor. La curtile seniorilor erau angajati cei mai buni luptatori din rindurile
taranilor. Acestia erau partenerii de pregatire sau de intrecere ai cavalerilor si reprezentau
castelul cu prilejul unor intreceri organizate.
Originea lor populara este intarita si de faptul ca intrecerile de lupte se organizau
numai in zilele de duminica. Aveau loc in pietele centrale ale satelor sau oraselor si erau
aproape intotdeauna urmate de petreceri. Cele mai faimoase intreceri de lupta se desfasurau
in zona Bretaniei din Franta, in regiunile muntoase ale Elvetiei si in Germania.
6.4.3. JOCURILE CU MINGEA au fost practicate de toate populatiile primitive. In
antichitate numeroase popoare au continuat sa le practicace in forme diferite, iar in Evul
Mediu oamenii au continuat sa fie fascinati de jocurile cu mingea pe care le-au cultivat cu
mare placere in forme variate si pitoresti. Toate popoarele din Europa de nord si de vest
iubeau jocurile cu mingea, dar in Franta ele s-au dezvoltat intr-o masura mai mare de aceea si
denumirea lor este mai ales in limba franceza. Jocurile erau variate, mingile erau de
dimensiuni diferite, ele se loveau la cu mana, cu racheta sau erau conduse cu un baston.
Bineinteles ca nu puteau lipsi jocurile in care mingea se lovea cu piciorul. La inceput jocurile
se dsfasurau in aer liber, dar pe masura ce s-au dezvoltat si au inceput sa castige teren si in
randul clasei nobiliare a societatii, au fost construite sali speciale pentru practicarea lor.
Jeu de paume era un joc popular practicat initial mai ales de tarani in aer liber, pe
spatiile virane. Mingea era lovita cu palma si transmisa la distante cat mai mari, de unde si
denumirea de longue paume. Jeu de paume sau jocul mingii batute cu mana putea fi un
mijloc de divertisment dar se organizau adesea si intreceri. In functie de marimea si
materialul mingii, jocul purta mai multe denumiri: paume, eteuf, balle, bonde,
pelote, boule, s.a. In Anglia, la un astfel de joc se angaja intreaga populatie a unei
localitati. Participantii loveau mingea pana o scoteau in afara orasului, fara sa se respecte nici
o regula. Inversunarea cu care se juca provoca multe accidente si pagube: se spargeau
geamuri, obloane, etc. Adesea autoritatile erau oblligate sa emita ordonante prin care sa
tempereze elanul jucatorilor si sa limiteze pagubele: se permitea oragnizarea jocurilor doar in
zilele de duminica, iar mingile trebuia confectionate din materiale moi: lana, stofa, par de
animale.
Courte paume a aparut la inceputul sec. al XVI lea, ca un joc nou, destinat de data
aceasta celor din clasele avute cae se desfasura in localuri inchise. La inceputul sec. al XVIlea apare racheta, la inceput cu forma patrata apoi rotunda, cu care este lovita mingea. Salile
in care se juca, numite "Tripot" erau construite in centrul oraselor, dupa o anumita arhitectura
avand o forma dreptunghiulara de 40/14 m, delimitata la mijloc de o franghie sau o plasa
pentru terenul celor doua echipe. Pentru spectatori erau prevazute galerii pe marginea
terenului.
In Anglia jocul care se desfasura in "courts" (sali) se numea royal-tennis, iar varianta
in aer liber "field-tennis". Alte variante ale jocului se numea "fives" si "raquets". In Spania
jocul in care mingea se lovea cu un fel de racheta purta denumirea "juego de pelota".
La crosse era un joc care consta in lovirea unei mingi de mici dimensiuni
confectionata din lemn sau piele umpluta, cu un baston incovoiat la un capat. Mingea era
trimisa spre o tinta care putea fi un cerc, un loc delimitat de tarusi, o gaura in pamant, sau un
loc anume trasat pe sol.
Jeu de mail a fost foarte raspandit in sec. al XVI-lea mai ales in Franta si Anglia, desi
avea origine celto-germanica. Mingea de lemn se lovea cu un ciocanas cu coada lunga,
conducand-o pana la tinta pe un traseu dificil. Jocul a avut trei variante:
prin cat mai putine lovituri jucatorul trebuia sa-si dirijeze mingea proprie la tinta
stabilita;
doua echipe isi disputau o singura minge in acelasi scop;
combinata de doua jocuri in care o singura minge de dimensiune mare, putea fi jucata
si cu mana si cu piciorul - numita chouler la crosse;
La soule era un joc intre doua echipe care loveau mingea cu piciorul (in Franta se mai
numea si choule) spre terenul advers sau o tinta trasata pe sol. Mingea a fost confectionata
la inceput din lemn, apoi din piele umpluta cu iarba, muschi, etc. Din sec. al XVI lea, tinta s-a
modificat, luand forma actuala, adica o poarta in forma de dreptunghi, limitata de doua bare
verticale si de una transversala.
Varianta italiana a cestui joc a fost Calcio, indragit de toti italienii, de la popor la
studentii din Padova, si de la nobili la preoti. Era considerat un joc nobiliar, avand legatura cu
harpastum jocul practicat de catre patricienii romani.
In Anglia jocul mingii cu piciorul se numea Football si se desfasura pe orice teren si
pe strazi. Marea popularitate cistigata de acest joc l-a impus ca joc national.
Pagina 45 din 124
Cele mai multe dintre jocurile sportive practicate in zilele noastre isi au originea in
jocurile cu mingea practicate in Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul si binenteles
jocul de fotbal, ca sa le pomenim doar pe cele mai cunoscute.
INTREBARI
Care au fost factorii care au contribuit decisiv la modificarea conceptiei dspre
educatie fizica in perioada de inceput a Evului Mediu ?
Cum a fost asigurata continuitatea educatiei fizice de-a lungul acestei perioade
istorice?.
Ce caracter aveau exercitiile fizice practicate de popoarele germanice, anglo-saxone si
slave ?
Ce inseamna "cavalerismul" ?
Care erau cele sapte virtuti cavaleresti ?
Cum se desfasura jocul numit "chintena"?
Care dintre jocurile sportive moderne isi au originea in jocurile cu mingea practicate
in Evul Mediu ?
Sistemul sau de educatie l-a expus in principala sa opera De tradensis disciplinis. Vives era
adeptul unei educatii echilibrate din care exercitiile fizice nu trebuie sa lipseasca, fiind
considerate deosebit de importante pentru pastrarea sanatatii, dezvoltarea fizicului si
realizarea echilibrului sufletesc. In opinia sa lectiile trebuie alternate cu jocuri si plimbari.
Exercitiile fizice nu trebuie sa aiba un caracter militar ci unul scolar. Jocurile elevilor trebuie
sa se desfasoare sub supravegherea unui adult, pentru a degenera, iar scolile trebuie sa aiba
locuri special amenajate pentru ca exercitiile fizice sa se poata face pe orice vreme.
Hieronymus Mercurialis (1530-1606) medic, a realizat o opera care desi are mai ales
un caracter igienic si medical, prin bogatia materialului si prezentarea lui, este si o opera
pedagogica de mare valoare. Din anul 1562 a fost medicul cardinalului Alexandru Farnese,
un mare protector al stiintei si al artelor. In aceasta calitate are acces la bogatia de carti si
manuscrise ale anticilor care se gasea la Vatican. Rezultatul studiilor ( s-a aplecat mai ales
asupra operelor lui Galenus) este lucrarea Ars gymnastica care apare in 1569, la Venetia.
Este o lucrare impresionanta formata din sase parti. (Titlul ei complet este: Sase carti despre
celebra arta gimnastica a celor vechi, in timpurile noastre inca necunoscuta) Cartea a fost
retiparita inca in sase editii. ( 4 la Venetia, una la Paris in anul 1577 si ultima la Amsterdam in
1672).
Lucrarea lui Mercurialis are o valoare remarcabila atat documentara cat si literara,
reprezentand una dintre monumentele literare ale Renasterii. Prin raspandirea ei considerabila
a avut o influenta mare asupra oamenilor, contribuind la redesteptarea interesului pentru
gimnastica antica pe baza unui material bogat si foarte bine prezentat.
Umanistii germani au fost savanti, cercetatori de biblioteca, pasionati de arheologie.
Ei au studiat cultura antica, au proclamat virtutile exercitiilor fizice clasice, dar au ignorat ce
se afla in imediata lor apropiere, adica cultura populara originala a timpului lor si nu au luat
in considerare exercitiile traditionale ale poporului german.
Erasmus din Rotterdam, erudit filosof si pedagog, condamna brutalitatea unor
profesori care foloseau bataia ca metoda pedagogica, fiind prin natura sa un adversar al
violentei. Din acest motiv ne agrea nici exercitiile fizice dinamice, considerandu-le nedemne.
Nici vorba despre incurajarea practicii acelor exercitii traditionale ale vechilor germani.
Martin Luther, fondatorul religiei protestante a fost si unul dintre marii educatori ai
poporului sau. In lucrarile sale este de acord cu practicarea exercitiilor fizice, considerandu-le
necesare pentru ca oamenii sa nu cada prada exceselor si obiceiurilor nesanatoase.
In Anglia, Thomas Elliot (1490-1546), medic, a reusit o combinatie fericita intre
umanism si cavalerism, preluand idei si conceptii atat de la Erasmus cat si de la Castiglione.
Pagina 49 din 124
Cartea sa The Gouvernour publicata in 1531, sintetizeaza ideile sale despre educatie.
Aceasta trebuia pusa in serviciul statului, pentru a pregati o tanara generatie folositoare
scopurilor sale. A fost primul educator englez care a insistat asupra valorii educative a
exercitiilor fizice. Acest principiu va fi de acum inainte prezent permanent in toate sistemele
de educatie engleza.
Roger Acham (1516-1568) a fost educatorul reginei Elisabeta. Activitatea lui s-a
desfasurat intr-o perioada in care se puneau bazele Imperiului colonial englez. Opera sa
pedagogica de capatai, a fost lucrarea Schoolmaster aparuta in 1570. Pentru Acham, idealul
educational trebuia sa fie formarea "gentlemenului", omul cumsecade, intelept, religios, dar
in acelasi timp sanatos si bine dezvoltat fizic. Secretul echilibrului si a fortei natiunii era
asigurarea unei educatii care sa dezvolte atat trupul cat si spiritul.
Scriitorul francez Francoise Rabelais si-a exprimat ideile indraznete si inovatoare intrun roman fantezist Gargantua et Pantagruel, publicat in perioada 1532-1564. Romanul,
scris intr-un stil luxuriant, grotesc, adesea la limita decentei, este o critica aspra la adresa
conceptiilor de viata feudale si la modul in care se facea educatia tineretului. Rabelais
schiteaza un sistem revolutionar de educatie in care combina conceptiile cavaleresti cu cele
umaniste si care acorda atentie sporita educatiei fizice si igienei. Poetul Michel de Montaigne
(1533-1592) preocupat de ideea ca educatia trebuie sa vizeze in egala masura corpul si
spiritul isi exprima si el ideile intr-un mod mai putin formal. Conceptiile sale asupra acestei
probleme sunt sintetizate in scrisorile pe care le trimite unei doamne, Diane de Foix contesa
de Gurson, cuprinzand sfaturi cu privire la educatia pe care trebuie sa o primeasca fiul
acesteia.
Umanistii au incercat prin eforturile lor concretizate cel mai adesea in lucrari cu
caracter medical, pedagogic sau chiar literar sa readuca in centrul atentiei importanta
educatiei fizice in procesul de formare al omului modern. Oamenii de cultura din secolele
care au marcat perioada Renasterii au fost in marea lor majoritate, teoreticieni, putin
preocupati de aplicarea practica a conceptiilor pe care le propagau. Precizarea rolului
educatiei fizice in sistemele educative, a scopurilor acestei activitati, precum si a celor mai
potrivite metode si forme de practicare vor fi tot atatea probleme care isi vor gasi partial
rezolvarea prin eforturile oamenilor de stiinta, pedagogi in special, din secolele care au urmat.
INTREBARI
Care era scopul educatiei pentru pedagogii umanisti si care erau limitele conceptiei lor
?
Pagina 50 din 124
INTREBARI
In care dintre lucrarile sale fundamentale, Comenius se refera la fundamentarea
pedagogica a exercitiilor si jocurilor pe care le considera esentiale pentru procesul de
educatie al copiilor ?
Care era dictonul latin dupa care s-a orientat in activitatea sa pedagogica, J. Locke ?
La ce se refera principiul fundamental al conceptiei lui Rousseau si in care etapa din
procesul de educatie pe care-l preconiza educatia fizica avea rol predominant ?
Ideile enciclopedistilor francezi s-au raspandit in intreaga Europa, dar avut un mare
rasunet deosebit in Germania, unde limba franceza si obiceiurile de viata ale francezilor s-au
bucurat de un prestigiu deosebit. S-a ajuns chiar la dispretul fata de limba germana, care era
considerata barbara.
In secolul al XVIII-lea, in Germania s-a produs o puternica miscare de lupta impotriva
tiraniei religioase. Biserica catolica germana redevenise o mare putere, care controla spiritual
poporul german, cenzurand orice libertate de idei, persecutand autorii care cutezau sa-si
exprime pareri care nu erau in concordanta cu conceptiile religioase stricte.
Aceasta epoca de renastere numita in Germania "aufklarung" (iluminare) este
considerata la fel de importanta ca si Renasterea din sec. al XV-XVI-lea. Principiile noului
curent erau: restituirea drepturilor individuale ale fiecaruia si emanciparea fata de biserica, iar
pe plan politic abolirea monarhiei absolutiste. Cele mai reprezentative figuri ale
aufklarungului au fost: Leibnitz, Wolf, Kant si Herder.
Daca in Franta ideile enciclopedistilor si rationalistilor au avut mai ales o influenta
politica, contribuind la declansarea Revolutiei din 1789, in Germania, efectele iluminismului
autohton s-au manifestat mai ales in plan cultural si au avut o influenta puternica asupra a tot
ceea ce insemna la timpul respectiv educatia.
Pedagogii germani isi vor indrepta atentia si spre educatie fizica. Dupa ce umanistii au
incercat in lucrarile lor sa o readuca in atentia oamenilor, iar pedagogii secolelor urmatoare
au ridicat-o la rangul unei conceptii fundamenatale in educatia generala, pedagogii germani
de la sfarsitul sec. al XVIII-lea vor reusi sa o introduca in practica vietii scolare. Aceasta
reusita va deschide un nou capitol in evolutia istorica a educatiei fizice.
Dupa o lunga perioada de timp si multe obstacole, educatia fizica disparuta din scoala
dupa prabusirea lumii antice, se va intoarce din nou la scoala.
Ideile iluminismului german si-au gasit cea mai buna expresie in scoala filantropica,
dezvoltata in a doua jumatate a sec. la XVIII-lea, care a reunit si sintetizat toate curentele din
lumea
intelectuala:
rationalismul,
utilitarismul,
conceptiile
lui
Locke,
cultivarea
sentimentelor, etc.
Pedagogii germani de la sfarsitul secolului al XVIII-lea sunt cei care reusesc sa faca
marele pas de la conceptiile promovate de umanisti si iluministi inca din secolul al XVI-lea la
aplicarea in practica a ideii ca educatia fizica trebuie sa redevina o piatra de temelie a
educatiei scolare. Educatia fizica si-a gasit un loc central in preocuparile pedagogilor care
apartineau scolii filantropiste. Continuand opera inaintasilor lor, ei nu s-au multumit doar cu
exprimarea si sustinerea in scris a ideilor despre aceasta activitate, ci au introdus-o efectiv in
programele institutiilor scolare pe care le-au infiintat sau condus.
9.1. Intemeietorul scolii filantropiste a fost Johann Basedow (1732-1790). Originar
din Hamburg, a studiat teologia, iar in anii 1750 este profesor la o Academie cavalereasca din
Danemarca, unde are ocazia sa cunoasca si sa pretuiasca virtutile exercitiilor cavaleresti.
Ideile sale pedagogice progresiste atrag atentia principelui din Anhalt, care ii ofera sansa de
infiinta o institutie de educatie in conformitate cu conceptiile sale. Astfel ia nastere in 1774,
Pagina 54 din 124
Om cu spirit ales, mare iubitor al copiilor, dar si cu o mare capacitate de munca si bun
organizator, Salzman s-a devotat acestei institutii si a facut din ea un model de scoala
moderna. Ajutat de echipa de profesori cu care a lucrat intr-o deplina armonie a reusit sa
imprime institutiei un bun renume care i-a asigurat o foarte lunga functionare.
La fel ca si Rousseau (al carui adept a fost) Salzman si-a sintetizat ideile pedagogice
intr-un roman, intitulat dupa numele personajului principal, "Konrad Kiefer". Spre deosebire
de eroul lui Rousseau, acesta era un copil de tarani, care frecventeaza scoala din satul natal.
Scopul educatiei in opinia lui Salzman era sa formeze oameni sanatosi, si voiosi, inteligenti
si buni, pentru ca prin aceasta sa fie fericiti ei insisi si in stare sa colaboreze la prosperitatea
generala.(Kiritescu, 1942)
Intre el si predecesorul lui ale carui conceptii si le-a insusit Basedow, erau mari
deosebiri de personalitate: pe cat de plin de temeperament si ciudatenii era acesta, pe atat de
ponderat, simplu si modest era Salzman. Punand pe primul plan formarea personalitatii
elevilor, Salzman a acordat o atentie speciala personalitatii educatorului: acesta trebuia sa
caute in el insusi cauza greselilor elevilor sai. Cunoasterea de sine, conduita exemplara si
continua perfectionare a propriei personalitati este dupa Salzman, secretul educatiei.
Desi a fost preot, educatia fizica s-a bucurat de mare atentie in programele de educatie
de la Schephenthal. Elevii sai faceau numeroase excursii, practicau exercitiile fizice si
jocurile. In opinia lui, profesorul trebuia sa ia parte in mod activ la aceste jocuri: Cine nu
stie sa se joace cu copiii si este destul de nepriceput ca sa creada ca acest amuzament este mai
prejos de demnitatea sa, nu trebuie sa se faca educator. Kiritescu, 1942)
In curtea scolii de la Schephenthal erau amenajate spatii speciale si aparate pentru
practicarea exercitiilor fizice: barna de echilibru, santuri pentru sarituri, stalpi pentru catarari,
leagane pentru balans, etc. Pe langa aceste exercitii fizice in programul elevilor mai erau si
dansurile, muzica instrumentala si activitatile manuale.
Marele merit al scolii filantropiste este ca a demonstrat importanta educatiei fizice si a
readus-o in programul scolar pe o pozitie egala cu cea a educatiei intelectuale si morale.
9.3 Cel care a reusit intr-un mod stralucit sa concretizeze eforturile pedagogilor
filantropisti in domeniul educatiei fizice a fost Johan Gutsmuths (1759 - 1839). Cu studii de
teologie, filologie, geografie, matematica si fizica la Universitatea din Halle, datorita unui
concurs de imprejurari, devine profesor de gimnastica la scoala lui Salzmann. Angajarea lui
s-a dovedit foarte inspirata, Gutsmuths dedicandu-se cu mare devotament si seriozitate
acestui domeniu de activitate. Dupa opt ani de exercitare a profesiei si foarte mult sudiu al
unor predecesori, in anul 1793, publica cartea "GYMNASTIK FR DIE JUGEND"
Pagina 56 din 124
(Gimnastica pentru tineret), o lucrare de mare valoare care poate fi considerata prima carte de
specialitate din epoca moderna. Prin profunzimea gandirii, bogatia documentarii, justetea
observatiilor, claritatea expunerii, aceasta lucrare este nu numai prima carte moderna de
Educatie fizica, dar si cea care pune temeliile pedagogice ale educatiei fizice scolare. Cartea a
fost publicata in mai multe editii, mereu revizuite si completate si a fost tradusa in mai multe
limbi.
11.4. Gerhard Vieth (1763-1836) a fost contemporan cu Gutsmuts, desfasurandu-si
activitatea practic in acelasi timp. Om de stiinta, cu o pregatire ce atingea eruditia, excelent
pedagog, a reusit sa contribuie fundamentarea stiintifica a educatiei fizice, desi nu a predat-o
niciodata ca profesor. Dupa studii de foarte serioase de drept, matematica si fizica la
Universitatile din Gotingen si Leipzig, din anul 1786 este profesor de matematica, apoi
director la scoala filantropista din Dessau. Bogata lui activitate stiintifica a fost surprinzator
completata cu o lucrare dintr-un domeniu care aparent nu avea legatura cu preocuparile lui
obisnuite: INCERCARE DE ENCICLOPEDIE A EXERCITIILOR FIZICE, o lucrare
fundamentala, una dintre cele mai complete care s-a scris vreodata in educatie fizica.
In prima parte a lucrarii, autorul a descris bazandu-se pe o documentare foarte bogata,
exercitiile fizice practicate din cele mai vechi timpuri de toate popoarele lumii, incercand in
acelasi timp sa explice si procesul de evolutie al lor. In partea a doua, a sistematizat exercitiile
fizice dupa alte criterii decat cele ale lui Gutsmuts. Vieth utilizeaza pentru sistematizare
criterii anatomice si fiziologice, fiind primul autor care apeleaza la acestea. El descrie
structura corpului omenesc in legatura cu mecanica miscarilor, efectele de parghie ale oaselor,
etc. Toate exercitiile sunt tratate din acest punct de vedere, iar descrierile unor pozitii si a
unor miscari sunt atat de bine realizate incat au ramas valabile pana in zilele noastre.
Cartea lui Vieth, scrisa pe baza unei documentari exceptionale, fundamentata stiintific
a completat in mod fericit opera lui Gutsmuths, cele doua lucrari realizand impreuna
fundamentarea stiintifica a activitatii de educatie fizica.
8.5. Alaturi de filantropisti germani, au fost si alti pedagogi care prin conceptiile si
realizarile lor de ordin teoretic, dar mai ales practic au determinat evolutia pozitiva a
procesului de dezvoltare a educatiei fizice, mai ales in mediul scolar, in aceasta perioada.
Printre acestia se detaseaza personalitatea elevetianului de origine italiana Pestalozzi (1746 1827). Mare admirator si adept al ideilor lui Rousseau, avand studii teologige si juridice,
dupa incercari nereusite in domeniul agriculturii, Pestalozzi a infiintat la ferma lui de la
Brugg un institut pentru educatia copiilor orfani sau de conditie foarte modesta. Marea forta a
acestui om provenea mai ales din exceptionalele sale calitati morale: altruismul, bunatatea si
o imensa generozitate.
Opera sa pedagogica, scrisa in stilul unui roman popular LEONARD SI
GERTRUDA , a aparut in anul 1781 si s-a bucurat de un succes imens. La fel ca si ultima
dintre scolile pe care le-a infiintat si condus, cea de la Yverdon, o localitate de langa
Neuchatel. Aceste ultime realizari l-au consacrat ca o personalitate pedagogica de prim rang.
Conceptia pedagogica a lui Pestalozzi, porneste de la ideea Rousseau, conform careia
baza oricarei educatii este intuitia. Intuitia nu consta numai in perceptia exterioara a
senzatiilor, ci se aplica si in sfera constiintei, a sentimentelor si emotiilor. Cunoscator al
filozofiei platoniene, Pestalozzi promoveaza educatia fizica ca factor decisiv in formarea
armonioasa a personalitatii umane. In scolile pe care le-a infiintat sau condus, exercitiile
fizice numite de pedagog "naturale sau elementare" se adresau in primul rand articulatiilor.
Ele constau in flexii, extensii, rasuciri ale membrelor si trunchiului, se executau liber si erau
exersate intr-un mod frontal care angrena intreg colectivul de elevi.
Daca sistemul pedagogic al lui Pestalozzi la modul general s-a bucurat de o apreciere
unanima, fiind considerat deschizator de drum in pedagogia moderna, nu acelasi lucru se
poate spune despre gimnastica scolara preconizata de el. Crititata pentru artificialitate si
caracterul ei mecanic, trebuie totusi apreciata pentru faptul ca in elaborarea sistemului de
exercitii fizice Pestalozzi a folosit cunostinte de anatomie si biomecanica, dand un caracter
stiintific contributiei sale la dezvoltarea acestui domeniu.
INTREBARI
Care a fost marele pas pe care l-au facut pedagogii germani de la sfarsitul secolului al
XVIII-lea, referitor la conceptiile despre locul educatiei fizice in procesul de educatie general
?
Cine a fost intemeietorul scolii filantropiste, cum s-a numit institutia pe care a fondato si care au fost principalele trasaturi ale sistemului sau de educatie ?
Prin ce calitati s-a detasat C. Salzman in randurile pedagogilor filantropisti ?
Care sunt diferentele principale dintre cele doua lucrari de mare valoare din domeniul
educatiei fizica aparute in aceasta perioada ? Dar autorii lor prin ce se diferentiaza ?
Ce caracter aveau exercitiile fizice preconizate de Pestalozzi ?
sai. Neglijenta statului fata problemele educatiei a dus la cresterea influentei congregatiilor
religioase, in special a iezuitilor care controlau intregul sistem de invatamant. Dupa
expulzarea acestora in 1762, in sistemul de invatamant s-a produs un adevarat gol.
Revolutia franceza prin fruntasii sai a incercat punerea invatamantului sub directul
control al statului, considerand ca scoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea
poporului. Ideile pedagogilor Revolutiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului in
care s-au derulat evenimentele in Franta. Preluarea puterii de catre Napoleon Bonaparte care
a preluat din ideile generoase ale enciclopedistilor numai pe acelea care-i serveau
fundamentarii conceptiei statului militar a redus scopul invatamantului public francez la acela
de a creste si educa soldati. In scolile din timpul sau, exercitiile fizice constau doar in marsuri
si manuiri ale armelor, elevii erau organizati in companii iar scoala devenise o adevarata
cazarma.
In acest context educational isi va desfasura activitatea cel care este considerat
creatorul primului sistem de educatie fizica francez colonelul spaniol Don Francesco Amoros
y Ondeano (1770-1848) care a reusit sa adauge la spiritul militarist al epocii o conceptie
superioara despre educatie.
Amoros s-a nascut la Valencia in Spania si s-a dedicat carierei militare. Bun
cunoscator al pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educatie militara bazat pe
ideile acestuia. A avut ocazia sa-si puna in practica ideile progresiste despre educatie la
Institutul pestalozzian din Madrid. Acest institut a fost infiintat in 1807 de catre regele Carol
al IV-lea al Spaniei pentru formarea inginerilor si ofiterilor, iar Amoros a fost numit la
conducerea lui. Pe langa aceasta functie, el s-a ocupat de educatia principelui mostenitorul al
tronului Spaniei si a detinut o serie de functii importante in stat: intendent al politiei, ministru
de interne, consilier de stat. In timpul campaniei lui Napoleon in Spania, s-a alaturat
francezilor, devenind guvernator al provinciei. La prabusirea regimului napoleonian s-a
refugiat in Franta, iar in anul 1816 a obtinut naturalizarea ca cetatean francez, dedicandu-si
intreaga activitate noii sale patrii.
Activitatea sa principala a constat in raspandirea exercitiilor fizice pentru practicarea
carora a creat un sistem propriu. Om charismatic, intreprinzator, de mare inteligenta, bun
vorbitor a reusit sa creeze o miscare puternica in favoarea educatiei fizice. Teoretician si
practician in acelasi timp, a scris o multime de carti si brosuri care au fixat sistemul si
metodele sale, dar a si infiintat si condus o serie de institutii in care se preda gimnastica dupa
principiile sale.
sta intuitia, care porneste de la asocierea a cat mai multe senzatii: auditive, vizuale, tactile.
Asocierea exercitiilor cu muzica este un element important al metodei sale prin asocierea
miscarilor cu ritmul pe care il ofera muzica. La valoarea psiho-pedagogica a exercitiilor
Amoros adauga necesitatea ca exercitiile fizice sa aiba si un caracter utilitar.
Gimnastica lui Amoros are la baza in ceea ce priveste alegerea, sistematizarea, si
executarea exercitiilor sale criterii stiintifice care se fundamenteaza pe cunostinte de
anatomia si fiziologie, mecanica miscarilor si examenul fizic si moral ale elevilor. El are
marele merit de a fi primul care a individualizat educatia motrica tinand cont de constitutia
fizica si de personalitatea elevului, alcatuind un adevarat dosar pentru fiecare pentru fiecare
elev, care cuprindea o multime de date si masuratori somatice, precum si de predispozitii
pentru anumite exercitii. Amoros alegea si recomanda fiecarui elev exercitiile care le
considera potrivite.
Lectiile concepute de Amoros aveau au aspect variat, cautand sa realizeze toate
scopurile sistemului sau. La inceputul orei, incolonati, elevii intrau in sala, condusi de
profesorul lor. Echipamentul lor era format din pantaloni albi si vesta simpla. Dupa inspectie,
elevii executau pe muzica exercitii elementare si marsuri. Partea a doua a lectiei se desfasura
in aer liber si consta in alergari si exercitii de lupte. A treia parte era dedicata asimilarii unor
cunostinte teoretice. Se desfasura in sala de fiziologie pe ai caror pereti se gaseau o serie de
planse, tablouri, statistici, maxime morale. A patra parte se desfasura din nou afara, constand
in exercitii de aplicatie. In fine, ultima parte a lectiei era gazduita din nou de sala de
fiziologie: aici se analiza lectia si se atribuiau calificativele si recompense morale celor care
s-au distins.
Importanta operei lui Amoros este considerabila. El a valorificat la un nivel superior
conceptii inaintasilor Locke, Rousseau, Diderot si mai ales Pestalozzi, iar in propriile
conceptii au deschis drumul pentru modernizarea si fundamentarea stiintifica a activitatii de
educatie fizica. Foarte multe dintre aparatele de gimnastica folosite si astazi au fost inventate
de Amoros. Criticile care au fost aduse sistemului sau au vizat mai ales aspecte legate de
tehnica execitiilor, reprosandu-i-se atentia exagerata acordata exercitiilor acrobatice, in
special cele executate cu partea superioara a corpului.
10.2. Elvetia - Fara sa se ridice la inaltimea de spirit a lui Amoros, al carui adept dar si
rival a fost, elvetianul Henri Clias (1782-1854) a avut si el o contributie importanta la
progresul educatiei fizice din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Nascut la Boston, fiu al
unui emigrant elevetian, a studiat in Olanda, iar in anul 1810 ajunge in Elvetia unde isi
desfasoara activitatea ca maestru de gimnastica la diverse institutii si apoi in cadrul armatei.
Pagina 62 din 124
In anul 1816, publica cartea Bazele gimnasticii, ulterior tradusa in franceza si italiana. Un
an mai tarziu, pleaca in Franta dornic sa se faca cunoscut, dar aici Amoros este in plina
ascensiune, asa ca nu are prea mare succes.
In anul 1819 publica o noua lucrare Tratat de gimnastica elementara. Trece in
Anglia si timp de 6 ani se ocupa cu pregatirea fizica a militarilor englezi, ajungand sa aiba in
anul 1823 in jur de 1400 de elevi. Pe linga educatia fizica militara, incepe sa fie preocupat de
gimnastica pentru femei, publicand si o lucrare in acest domeniu, numita Calistenia. Se
reintoarce in Elvetia, unde preda gimnastica la o serie de institutii scolare si in armata, iar
sfera lui de preocupari se extinde si in domeniul gimnasticii pentru copiii de varsta foarte
mica (sugari) si gimnastica medicala.
Dupa catva timp pleaca din nou in Franta, reusind de aceasta data sa se faca remarcat
si chiar sa-l detroneze pe Amoros, aflat in declin de popularitate, primind o serie din functiile
oficiale ale acestuia.
Sistemul lui Clias nu are multe elemente de originalitate, teoria si sistematizarea
exercitiilor sale fiind inspirata in mare parte din principiile lui Gutsmuts, iar aparatele si
tehnica de executie sunt preluate de la Amoros, pe care desi l-a contestat, l-a copiat in cea mai
mare parte. Marele sau merit ramane faptul ca a pus bazele gimnasticii pentru copiii foarte
mici si a contribuit la dezvoltarea gimnasticii feminine.
10.3. Germania - La sfarsitul secolului al XVIII-lea armatele franceze conduse de
Napoleon cuceresc Prusia, iar toate celelalte state germane devin sateliti ai noii puteri. Din
dorinta unor personalitati animate de gandul recastigarii independentei si a realizarii unitatii
nationale se naste ideea de a intari poporul prin educatie fizica. O educatie fizica care la
randul ei sa stea la baza educarii caracterului in asa fel incat sa fie formati soldati puternici,
curajosi si devotati. Se poate spune ca in Germania, interesul pentru educatia fizica a
populatiei a fost determinata de necesitati de ordin politic si militar.
Cel care a creat sistemul de educatie fizica german a fost Friedrich Ludwig Jahn
(1778-1852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (parintele gimnasticii).
Jahn s-a nascut ca fiu al unui predicator in localitatea Lanz, care se gasea in
apropierea a trei state germane: Prusia, Hanovra, Meklenburg. Desi tatal sau dorea pentru el o
cariera ecleziastica, Jahn a preferat inca din copilarie si adolescenta viata in aer liber.
Personalitate puternica si plina de energie, dar indisciplinat a fost in permanent conflict cu
profesorii si colegii sai. Din acest motiv a fost nevoit sa schimbe mai multe scoli. A calatorit
mult, ajungand in contact cu o multime de oameni din cele mai diferite clase sociale. A
frecventat Universitatile din Halle, Iena si Grunwald, studiind teologia, filosofia si istoria,
Pagina 63 din 124
fara sa reuseasca insa sa finalizeze nici unul dintre cursurile incepute. La 25 de ani calatoreste
singur, pe jos colindand orasele si satele din Germania de nord, traind chiar pentru catva timp
ca pustnic intr-o pestera aflata la marginea localitatii Salle. Este perioada in care se
cristalizeaza vocatia sa consacrata redesteptarii poporului, a intaririi tineretului prin practica
exercitiilor fizice. Sentimentele sale patriotice sunt evidente, dar in spatele lor stau cele de ura
profunda impotriva francezilor, pe care ii socotea raspunzatori pentru toate relele care
macinau natia germana. In anul 1806 se inroleaza in armata prusaca si are nesansa sa
participe la finalul dezastruos al luptei de la Iena. Aceasta experienta il va marca pentru
intreaga viata.
In anul 1810 se stabileste la Berlin si incepe sa lucreze ca profesor la gimnaziul
Grauen Kloster si la Institutul Plamman. Ambele institutii fiind organizate pe principii
pestalozziene, exercitiile fizice erau prezente in programul lor educativ. Are ideea de a scoate
elevii din cadrul traditional al scolii, ducandu-se cu ei in afara orasului, la camp sau in padure
pentru lectiile de gimnastica.
Impreuna cu un grup de ofiteri infiinteaza "Deutscher Bund" (Liga Germana) si cu
ajutorul catorva adepti devotati incepe activitatea de pregatire a tineretului. In anul 1811
organizeaza linga Berlin, primul Turnplatz, un teren de exercitii fizice, cu aparate si instalatii
variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanti ai exercitiilor fizice. Un an mai tarziu, un
nou "turnplatz" este amenajat, pentru a face fata numarului mare de amatori.
Scopul sistemului sau se preciza din ce in ce mai bine: intarirea tineretului in vederea
razboiului de eliberare. In paralel cu activitatea sa in domeniul educatiei fizice, Jahn ducea si
o intensa activitate publicistica care avea acelasi scop.
La izbucnirea razboiului de eliberare, in anul 1813, Jahn se inroleaza impreuna cu
turnerii sai ca voluntari, formand un batalion. In perioada cat Jahn a fost inrolat,
turnplatzurile si-au continuat activitatea, conduse de un discipol al sau: Eiselen. Numarul
practicantilor gimnasticii dupa sistemul lui Jahn a continuat sa creasca si in lipsa lui,
ajungand la peste 1000 in anul 1816.
In anul 1816 intors din razboi Jahn publica cartea sa fundamentala: Die Deutsche
Turnkunst, continuandu-si si activitatea de fervent propagandist si organizator. Datorita
activitatii sale si a colaboratorilor sai, precum si atmosferei de entuziasm care stapanea
Germania dupa succesul din razboiul de eliberare, gimnastica lui devenea din ce in ce mai
populara: terenurile de exercitii apareau la marginea a tot mai numeroase orase. Asociatiile
studentesti s-au alaturat si ele acestei miscari.
Gutsmuts si Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originala o constituie exercitiile de
suspensie si cu sprijinul bratelor, pentru care a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui
Jahn este in mare parte o gimnastica la aparate.
Turnplatzul avea in mijloc un foisor de lemn, o schelarie care servea la exercitiile de
agatare si urcare. In jur se gaseau tot felul de aparate si accesorii: calul pentru voltije, grinda
oscilanta, paralelele, prajini, franghii, bete sau sulite pentru aruncari. Terenul din jur era
amenajat cu santuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la marginea localitatilor, pe
preferinta langa paduri si erau considerate institutii publice. Participantii care proveneau din
toate categoriile sociale ale comunitatii: elevi de liceu, studenti, profesori, militari, burghezi,
se intruneau odata pe saptamana.
Daca turnplatzul deservea o scoala publica, trebuia sa se gaseasca in imediata ei
vecinatate. Echipamentul era simplu si uniform pentru toti participantii tocmai pentru a
realiza si in acest mod omogenizarea si egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese in asa
fel incat sa aiba o influenta benefica asupra sanatatii fizice si spirituale dar sa si contribuie la
formarea spiritului de echipa. Jahn acorda o atentie foarte mare personalitatii profesorului si
conducatorului de turnplatz: acestia trebuie sa aiba pe langa calitati personale si o deosebita
pregatire tehnica, capacitatea de a intelege tinerii.
Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morala prin care s-a
dorit realizarea unei educatii nationale si populare pur germane. A avut un caracter popular,
accentul fiind pus nu pe scoala ci pe institutiile populare de gimnastica. Criticile care au fost
aduse sistemului se refereau la exagerarile in privinta nationalismului, la respingerea a tot ce
nu era german. Francezii l-au criticat pentru ca a subordonat interesul pedagogic, unui scop
politic si pentru ca il considerau prea mecanic si rigid. Ceea ce insa a ramas meritul de
necontestat al lui Jahn, intelegerea faptului ca exercitiile fizice sunt necesare pentru
dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si pentru antrenarea adultilor si ca aceste exercitii sunt
mai eficiente daca sunt exersate in aer liber, in diferite conditii climatice. De asemenea Jahn a
deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind considerat precursorul turismului, activitate
atat de draga germanilor.
10.4.Crearea unei scoli de educatie fizica in Danemarca este legata de numele lui
Franciscus Nachtegall (1777-1847). Acesta, desi a facut studii de teologie, ajunge datorita
contactului cu cartea "Gymanstic fur die Jugend" a filantropistului Gutsmuths, sa aiba
revelatia importantei pe care exercitiile fizice o pot avea in viata si dezvoltarea oamenilor.
La catva timp dupa ce a devenit un practicant serios al exercitiilor fizice, in anul 1798,
se angajeaza profesor la un institut particular din Copenhaga, iar un an mai tarziu
Pagina 66 din 124
studieze la modul cel mai serios acest domeniu, in paralel cu studiile de literatura, filozofie si
istorie pe care le urma la Universitatea din Copenhaga.
Cei cinci ani petrecuti in capitala Danemarcei au fost esentiali pentru formarea lui ca
viitor om de cultura, pentru ambele domenii in care s-a remarcat: literatura si educatia fizica.
Sub influenta curentului neeoumanist, care era in voga in acei ani, a devenit adeptul
dezvoltarii armonioase a omului dupa idealul conceptiei elene. Acest ideal il va transfera ca
scop si gimnasticii suedeze, pe care a creat-o mai tarziu, imbogatindu-l in acelasi timp cu
idealurile vechilor popoare scandinave.
Intors in Suedia in anul 1804, si-a inceput activitatea in domeniul educatiei fizice ca
profesor de scrima la Universitatea din Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez
Nachtegall, in paralel cu aceasta activitate a infiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi
moderne pentru studenti. Lectiile cu studentii care-i frecventeaza cursurile ii releva lipsa unei
fundamentari stiintificea in predarea exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna,
Ling incepe sa studieze cu multa seriozitate anatomia, fiziologia si biomecanica.
Cunostintele din acest acest domeniu se adauga la conceptiile sale deja formate sub
influenta lucrarilor studiate pana atunci din operele lui Rousseau, Pestalozzi, Gutsmuths,
Vieth si lectiile practice efectuate dupa metodele lui Nachtegall. Pe masura ce cunostintele
teoretice se acumulau, Ling le aplica in lectiile sale. Astfel, a inceput sa se contureze sistemul
sau propriu de educatie fizica, cunoscut ca gimnastica suedeza.
In anul 1811, stimulat de realizarile sale care i-au adus aprecieri si elogii, a incercat
infiintarea unui institut model de educatie fizica la Stockholm. Desi proiectul sau nu s-a
bucurat de sprijinul autoritatilor, nu se descurajat. Perseverent si ambitios, in anul 1813, Ling
ajunge sa fie numit profesor de scrima la Academia regala din Karlsburg. Un an mai tarziu,
isi realizeaza visul, fiind autorizat sa infiinteze si sa conduca Institutul Regal de Gimnastica
din Stockhlom.
Animat de un patriotism profund, Ling a dorit prin intreaga sa activitate sa contribuie
la regenerarea morala si fizica a poporului sau, sa redea suedezilor vigoarea, sanatatea si
increderea in sine, iar educatia fizica era in conceptia sa cel mai potrivit mijloc de realizarea a
acestor scopuri. In ciuda unei sanatati destul de precare, si-a desfasurat cu multa daruire
activitatea pana la sfarsitul vietii. A avut bucuria, ca inainte de a stinge din viata la 63 de ani,
munca sa-i fie recunscuta si prin alegerea sa ca membru al Academiei Suedeze.
Desi era bine fundamentat stiintific si a fost experimentat in mod practic pe durata a
multi ani, sistemul sau nu a fost publicat in timpul vietii sale, ci la un an dupa moartea sa, in
1840 intr-o lucrare cu titlul "Principii generale ale gimnasticii". Forma si continutul definitiv
Pagina 68 din 124
al operei sale a fost realizata dupa citiva ani de catre fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut
misiunea de a sistematiza gimnastica pedagogica suedeza, reusind sa redea intr-o forma
completa intreaga conceptie caracteristica lui P.H.Ling.
Lucrarea poarta denumirea "Fundamentele generale ale gimnasticii" si este formata
din sase parti:
prima parte se refera la legile organismului omenesc;
a doua parte se ocupa de principiile fundamentale ale Pedagogiei;
partile a treia, a patra si a cincea au ca obiect principiile gimnasticii militare, medicale
si estetice;
partea a sasea contine cunostinte despre elementele si mijloacele gimnasticii.
Principiile generale ale sistemului suedez se refereau mai ales la modul in care erau
alese exercitiile fizice. Cel mai important era principiul dezvoltarii armonioase, care preciza
ca exercitiile trebuie alese in asa fel incat sa dezvolte armonios toate segmentele si grupele
musculare ale corpului, iar exersarea sa fie simetrica. Apoi, este necesar ca exercitiile sa
foloseasca miscari naturale si sa fie verificate in practica ca avand o contributie reala asupra
dezvoltarii normale sau corectarii unor deficiente. Principiul gradarii exercitiilor, semnifica
respectarea intrarii progresive in efort, a trecerii treptate de la un exercitiu usor la unul mai
greu, de la unul mai simplu la altul complex, evitandu-se accidentele si aparitia prea devreme
a oboselii. In fine, principiul preciziei miscarilor se referea la stabilirea modului de
desfasurare, de la inceput pina la terminarea exercitiului, toate miscarile din gimnastica
suedeza fiind formate din trei parti distincte: pozitia initiala, miscarea propriu-zisa si
atitudinea finala.
Principalele subdiviziuni ale gimnasticii suedeze erau:
Gimnastica pedagogica sau educativa, avea ca scop pastrarea sanatatii, dezvoltarea
normala a organismului si a unor calitati de morale. Se adresa tuturor persoanelor indiferent
de virsta, sex sau ocupatie si se compunea din:
exercitii de ordine si mers;
exercitii de gimnastica propriu-zise, impartite la randul lor in trei categorii:
miscari pregatitoare;
miscari fundamentale(pentru muschii dorsali, abdominali si laterali); exercitii de
respiratie; exercitii de echilibru; extensia coloanei vertebrale; exercitii de suspensie si
sarituri)
miscari de aplicatie, cu si fara arme;
motivate si constiente a exercitiului fizic de un numar foarte mare de persoane din Suedia si
din alte tari europene care l-au preluat introducandu-l si in sistemul scolar.
10.6.Anglia - Secolul al XIX-lea gaseste societatea engleza intr-un stadiu avansat al
schimbarilor economice si politice, dar traditionalista si conservatoare in ceea ce priveste
sistemul de educatie. Scolile publice, dar mai ales institutiile traditionale ale vechii nobilimi,
(Colegiile de la Eton, Harow si Rugby fiind cele mai reprezentative), isi pastrau modul de
organizare si principiile pedagogice neschimbate, deja de cateva secole. Idealul educational
promovat de Locke, "gentlemenul perfect (sau complet), perfectionat apoi de Daniel Defoe in
"Robinson Crusoe" prin adaugarea unor trasaturi caracteristice deschizatorului de drumuri,
intreprinzator si neinfricat , se putea atinge numai prin integrarea in educatie a practicii
constante a exercitiilor fizice. De aceea, in scolile engleze 2-3 dupa amieze pe saptamana
erau dedicate acestor activitati. Se practicau exercitii fizice si jocuri traditional englezesti:
tenisul, canotajul, crichetul.
Celebra afirmatie a Ducelui de Wellington: "Batalia de la Waterloo a fost castigata pe
cimpurile de joc de la Eton , subliniaza ca educatia fizica era considerata un factor important
in formarea tinerilor englezi.
Dar problemele sistemului englez de educatie din aceasta perioada erau altele:
mentinerea disciplinei se realiza prin folosirea unor metode brutale si tocmai din acest motiv,
ineficiente. Se practica in scoli acel sistem de sobordonare a copiilor din clasele mai mici de
catre elevii din clasele mari: "faggingul", nivelul de instruire era mediocru, elevii obisnuiau
sa bea, sa joace carti, totul denotand a decadere din punct de vedere moral si nu numai a
tarditionalului sistem englez de educatie.
Doi oameni de cultura s-au implicat in mod deosebit in stoparea acestui proces:
Charles Kigsley si Thomas Arnold, fiecare dintre ei cu mijloacele specifice.
Kingsley, preot si romancier, a scris romane cu caracter moral in care critica viciile
timpului si prezenta cititorilor sai eroi plini de calitati doesebite, dintre care nu lipseau cele
fizice. De altfel, Kingsley a promovat in lucrarile sale exercitiile fizice pe care le considera
cel mai bun remediu impotriva obiceiurilor nesanatoase ale tineretului. Sistemul promovat de
el a si fost denumit "muscular christians" (crestinism muscular). (Kiritescu, 1942)
Thomas Arnold (1795-1842), de formatie preot, cu studii de istorie, geografie,
filosofie la Universitatea din Oxford, a fost mai ales un educator prin vocatie. A reusit prin
mijloace specifice activitatii didactice sa reformeze sistemul englez de educatie, folosind intro maniera personala exercitiile fizice si mai ales activitatile cu caracter sportiv pentru a forma
Cronologic, primul Club Atletic s-a infiintat in anul 1850 la Universitatea din Oxford,
urmata al cativa ani de Universiatea din Cambridge. In jurul acestei universitati se realizeaza
si prima "federalizare" prin asocierea a unui numar de 17 colegii. In anul 1855 are loc prima
Adunare generala interscolara, iar in anul 1864 prima dintre faimoasele intalniri atletice
dintre Oxford si Cambridge, precedate de la fel de cunoscutele intreceri nautice pe Tamisa
dintre echipajele celor doua universitati in anul 1861. In anul 1866, la Londra se infiinteaza
Clubul Atletic de Amatori, destinat practicarii si organizarii de competitii atletice, care
editeaza si un ziar propriu, "The Athlet".
In acest fel, pornind de la conceptia lui Arnold, despre importanta si valoarea
sportului ca metoda de educatie, in Anglia se dezvolta sportul ca activitate organizata, iar de
aici, ideea de sport, competitie, antrenament se raspandeste in Europa, in lumea anglo-saxona
(Australia, America etc.) si apoi in intreaga lume.
INTREBARI
In ce perioada si in care dintre tarile europene se fundamenteaza primele sisteme
nationale de educatie fizica ?
In ce a constat in principal activitatea lui Amoros ? Cum dfineste el gimnastica ?
Care sunt meritele lui H.Clias ?
Carui scop se subordonau conceptiile si continutul sistemului german de educatie
fizica ? De ce a fost interzisa activitatea in "turnplatzuri" ?
In ce a constat contributia lui F. Nachtegall al dezvoltarea educatiei fizice din
Danemarca ?
Pe baza caror cunostinte si-a fundamentat Ling, propriul sistem de gimnastica ? Cum
a dobandit acest sistem un caracte stiintific ?
Care erau principiile fundamentale dupa care erau selectionate exercitiile in sistemul
suedez?
Pentru care aspecte a fost criticat acest sistem ?
Ce caracter a avut contributia lui T. Arnold la fundamentarea unui sistem englez de
educatie
fizica
realizata cand avea 26 de ani, coubertin isi va dedica intreaga viata si energie acestui scop:
renasterea si mai apoi dezvoltarea olimpismului in forma lui moderna.
Descoperirea in anii 1875-1881 a ruinelor Olimpiei de catre expeditia arheologica
germana condusa de Ernst Curtius, a contribuit la cresterea numarului celor care considerau
ca timpurile moderne si activitatea sportiva in plina dezvoltare au nevoie si merita o astfel de
competitie.
11.1.1.Nu vom trece la prezentarea evenimentelor care au condus spre decizia de
restaurare a Jocurile Olimpice, inainte de a-l prezenta pe cel care inaintea lui Pierre de
Coubertin a sustinut ideea de renastere olimpica, cetateanul roman, Evanghelie Zappa, (18001865).
ntemeietorul olimpiadelor moderne s-a nascut n comuna Lampobo din provincia
otomana Epir, actualmente n Albania. A emigrat n Tara Romneasca, ntre 1830-1835 si s-a
ocupat cu comertul de cereale si cu agricultura, arendnd terenuri, apoi cumparndu-le. A
introdus in practica agricola metode moderne si a obtinut venituri fabuloase. A devenit
cetatean roman prin anul 1859, iar prin atitudinea sa de "mecena" fata de romani, greci, dar si
albanezi, s-a comportat ca adevarat cetatean al Balcanilor. Sprijinirea ideii de renastere a
Jocurilor Olimpice nu a fost singura actiune de "mecenat" cultural in care s-a implicat E.
Zappa. n februarie 1860 el a oferit domnitorului Alexandru Ioan Cuza donatia de 3000 de
galbeni, din care 2000 pentru intocmirea unui dictionar romnesc, 200 pentru o gramatica si
800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici. A donat 50.000 de galbeni pentru
nzestrarea armatei romne cu o baterie de tunuri si pentru construirea Atheneului Romn si
alti 10.000 de galbeni pentru a tiparirea unor carti albaneze cu caractere latine si pentru
primul ziar n limba albaneza.
Daca ne referim la ideea restaurarii Jocurilor Olimpice, trebuie spus ca inca din 1836,
un grup de eruditi si entuziasti greci au propus ministrului de interne Ioan Coletti organizarea
annuala a Jocurilor olimpice la 25 martie (Ziua nationala a Greciei) la Atena, Tripoli,
Missolonghi si Idra, pentru a reaminti eliberarea de sub jugul otoman. n anul urmator,
consiliul orasului Pirgos (n circumscriptia caruia se afla si Olympia) si-a arogat succesiunea
antica, dnd publicitatii chiar o hotarre n acest sens. Dar ruinele Olympiei, acoperite de
noroi, erau improprii organizarii unor competitii sportive.
n prima jumatate a anului 1856, E. Zappa trimitea din Bucuresti, regelui Otto de
Bavaria al Greciei si guvernului, propunerea renfiintarii Jocurilor Olimpice la Atena. El
dadea asigurari ca va pune la dispozitie fondurile necesare si propunea nceperea jocurilor n
1859. Regele a transmis scrisoarea ministrului de Externe, Alexandru Rangabe. Acesta a
Pagina 75 din 124
intrat n corespondenta cu Zappa, nsa a tergiversat luarea unei hotarri, deoarece intentiona
ca jocurile sa nu fie pur sportive. n 1858, Zappa se adresa din nou regelui, aratnd ca este
gata sa cedeze 400 de actiuni la Societatea elena a vapoarelor, n vederea constituirii unui
capital din care sa fondeze, la Atena, o institutie care sa se ocupe de organizarea jocurilor.
Mai oferea pentru nceput, nca 3.000 de galbeni. Pe 15 august 1858, regele a emis decretul
prin care primea darul lui E. Zappa si se nsarcina cu organizarea Olimpiilor (concursuri si
expozitii).
Prima editie a jocurilor initiate de Evanghelie Zappa a avut loc la mijlocul lui
noiembrie 1859, la Atena. Au fost incluse probe de alergare de 200, 400 si 800 de metri,
sarituri, aruncari, ntreceri hipice, dar si concursuri literare si folclorice. Au mai fost
organizate expozitii cu premii pentru produse industriale si agricole. Manifestarile s-au
desfasurat n pietele Ludovic, Libertatii, a teatrului (Kogia), a primariei etc. cu participarea a
peste 300 de concurenti. Pe lista nvingatorilor s-au numarat Dimitrie Atanasiu, ncoronat n
proba de viteza (probabil alergare 200 de metri) si Constantin Cristu la aruncari, posibil din
Romnia, dupa nume. Au mai participat, la calarie, un ministru si doi atasati de la ambasada
Marii Britanii la Atena. Competitia a avut un modest caracter international. Au fost acordate
premii n bani, asa cum a dorit Evanghelie Zappa.
n 1862, Evanghelie Zappa a mai facut un demers n vederea popularizarii ideii
Jocurilor Olimpice moderne, prin publicarea la Bucuresti a unei publicatii "Societatea
Olimpica Romna". Jocurile au fost reluate n 1870, n conditii mai bune si apoi organizate
din 5 n 5 ani. Dar Grecia acelor ani era o tara mica si saraca, asa ca eforturile lui Zappa nu au
avut un ecou prea mare in lumea sportului din Europa.
Evanghelie Zappa a stipulat n testamentul sau, construirea unei cladiri destinate ca
stabiliment olimpic. Prin legea din 30 noiembrie 1869, guvernul grec a dispus constructia
cladirii. Denumita "Zappeion" cladirea a fost inaugurata n 1888. n fata Zappeionului, a fost
amplasata statuia lui Evanghelie Zappa, cioplita din marmura de Pendeli de catre sculptorul
Ioan Coso.
11.1.2. Baronul Pierre de Coubertin (1 ianuarie 1863- 2 Septembrie1937), istoric si
pedagog, s-a nascut la Paris intr-o familia aristocratica. Contactele sale cu colegiile britanice
si americane ii releva importanta pe care educatia fizica su sportiva o are in dezvoltarea
personalitatii tinerilor. Se implica in organizarea si conducerea unor asociatii sportive din
Franta, ajungand in pozitia de scretar general al "Uniunii societatilor franceze pentru
sporturile atletice".
Dupa o vizita in Grecia, realizata pe cand avea 26 de ani (1889) se alatura grupului de
sustinatori al ideii de renastere a vechii competitii antice, Jocurile Olimpice, intr-o forma
moderna adecvata timpurilor si oamenilor din secolul al XX-lea care se apropia.
Pentru a-si sustine planurile de restaurare a Jocurilor Olimpice, Pierre de Coubertin
foloseste ocazia creata de organizarea sub egida U.S.F.S.A, la Sorbona, Paris, in luna iunie a
anului 1894, a unui Congres International pentru studierea si propagarea principiilor
amatorismului, la care participa delegati din 49 de tari. La 16 iunie, in fata Conferintei, el
propune reinfiintarea J.O. Cei 79 de delegati prezenti la acea data la Sorbona accepta si sustin
ideea lui Pierre de Coubertin de a organiza la fiecare patru ani, pe rand in diferite tari,
Jocurile Olimpice, care sa cuprinda toate formele de exercitii fizice folosite in lumea
civilizata. La 23 iunie 1894, ia fiinta primul Comitet International Olimpic, format din 15
membri reprezentand 13 tari, presedinte fiind ales grecul Demetrius Vikelas, iar secretargeneral Pierre de Coubertin. Acest organism avea ca sarcina pregatirea primei editii a J.O
moderne, care urma sa se desfasoare in anul 1896 la Atena.
La jocuri puteau lua parte sportivi din toate tarile indiferent de religie, rasa sau
convingeri politice, dorindu-se dupa cum spunea creatorul lor, ca ele sa devina cel mai
important mijloc prin care sportul sa contribuie la dezvoltarea armonioasa a omului si la
construirea unei societati umane superioare.
Daca prima editie a putut fi considerata un succes, urmatoarele au fost organizate cu
mari eforturi si nu au reusit sa capteze atentia opiniei publice. Dar, pentru Pierre de
Coubertin, devenit presedinte al Comitetului Intenational Olimpic nici unefort nu era prea
mare pentru a reusi sa impuna in fata lumii ideea olimpismului. De la editie la editie, in ciuda
unor evenimente care au franat adesea evolutia normala a societatii umane in general (primul
si al doilea razboi mondial, razboiul rece, apartheid-ul, divizarea lumii in blocuri de orientari
diferite, globalizarea, terorismul, etc) miscarea olimpica s-a dezvoltat ajungand sa fie astazi
reprezentanta celui mai important eveniment sportiv al lumii, care mobilizeaza forte si energii
din cele mai diverse sfere de interes ale societatii.
Pierre de Coubertin a detinut functia de presedinte al C.I.O pana in anul 1924, cand a
fost inlocuit de belgianul Henri de Baillet-Latour, pastrandu-si insa pana la moarte functia de
presedinte de onoare al miscarii olimpice. S-a stins din viata in anul 1937, la Geneva in
Elvetia, fiind inmormantat la Lausane, unde s gaseste sediul C.I.O, iar conform dorintei sale,
inima sa a fost ingropata separat, in Grecia chiar in mijlocul ruinelor antice ale Olimpiei.
Pe langa activitatea sa de organizator si conducator al miscarii olimpice Pierre de
Coubertin nu a incetat sa pledeze pentru introducerea ideii de olimpism in educatie,
Pagina 77 din 124
A VI-a editie, a J.O era programata sa se desfasoare in anul 1916, la Berlin, dar din
cauza declansarii primului razboi mondial nu a mai avut loc.
A VII-a editie a J.O. 1920 - Anvers, Belgia Reluarea atat de prompta a jocurilor,
imediat dupa incetarea primului razboi mondial a demonstrat lumii intregi ca ideea
olimpismului era deja stabilizata si puternica in mintea si inima tineretului din intreaga lume.
Organizarea J.O. de la Anvers nu a fost usoara din nici un punct de vedere: financiar
cheltuielile nu au putut fi suportate in intregime de guvernul belgian care a apelat la
concursul unor sponsori, iar pentru recuperarea fondurilor alocate a stabilit preturi mari la
biletele de intrare, astfel ca numarul spectatorilor nu a fost cel asteptat. Ceremonia de
deschidere a avut loc in data de 14 august, desi intrecerile incepusera la 20 aprilie si au durat
pana la 12 septembrie. Pentru prima data este arborat drapelul olimpic, creatie a lui Pierre de
Coubertin si se rosteste pentru prima data juramantul olimpic. In randurile sportivilor care au
defilat nu sunt prezenti reprezentantii tarilor invinse si nici cei ai proaspetei Uniuni Sovietice.
Competitia olimpica la care s-au intrecut 2066 de sportivi din 29 de tari, din care 63
de femei, a cuprins 23 de sporturi cu 158 de probe, din care 8 erau feminine. Toate
recordurile anterioare privind numarul tarilor participante, a concurentilor, a disciplinelor si
probelor sportive au fost depasite la aceasta editie. Cu toate ca intrecerile au avut loc in
conditii materiale aproape rudimentare, s-au obtinut si cateva rezultate sportive remarcabile.
S-au stabilit recorduri mondiale si 13 recorduri olimpice. Cei mai buni s-au dovedit a fi la
atletism, americanii, dar si spre surpriza tuturor, sportivii din Finlanda care au cucerit aurul
olimpic in probele de aruncari si alergari pe distante lungi prin Kolehmainen si Paavo Nurmi.
La inot au dominat americanii, la calarie si pentatlon modern suedezii, iar la canotaj englezii
au fost invinsi de aceiasi neobositi sportivi americani. La scrima aproape toate medaliile au
fost castigate de doi frati italieni: Nedo si Aldo Nadi.
A VIII-a editie - 1924 - Paris, Franta Dorinta exprimata de presedintele C.I.O., Pierre
de Coubertin era de a reabilita editia din 1900. Dar si de data aceasta autoritatile franceze au
alaturat jocurilor si alte manifestari sau serbari fapt ce a dus la extinderea perioadei de
desfasurare a J.O. la aproape trei luni, din 4 mai pana la 27 septembrie. Un fapt benefic
pentru buna desfasurare a jocurilor a fost construirea pentru prima data a unui asezamant
special pentru sportivii participanti, satul olimpic, devenit de atunci un simbol al acestei
manifestari sportive universale. Numarul tarilor participante a fost un nou record: 44, iar
sportivii de asemenea au fost in numar foarte mare: 3075, dintre care 136 de femei. S-au
desfasurat intreceri la 18 discipline sportive cu 126 de probe din care 10 feminine.
Echipa olimpica a Uruguayului cucereste titlul la fotbal, iar cea a Indiei la hochei pe
iarba. Reprezentantii Elvetiei sunt protagonistii concursului de gimnastica, iar la box italienii
si argentinienii ii inving pe americani si pe englezi care erau cotati ca favoriti.
Tara noastra a luat parte la aceasta editie cu o echipa formata din atleti si scrimeri,
avand 26 de componenti, dintre doua erau femei. Clujul sportiv a avut o contributie
importanta la formarea echipei olimpice prin atletii Peter Ladislau, Tiberiu Rus si Berta
Jikely, care au reprezentat onorabil culorile sportului romanesc desi rezultatele lor nu au fost
remarcabile.
A X-a editie a J.O. - 1932 - Los Angeles, S.U.A In ciuda dificultatilor economice prin
care trecea S.U.A. ca urmare a crizei economice din anii 1929-1930, americanii au reusit
organizarea in conditii destul de bune a jocurilor. J.O. au debutat la 30 iulie si au durat pana la
14 august. 38 de tari, cu 1331 de sportivi (127 de femei ) s-au intrecut la probele cuprinse in
cele 15 discipline olimpice.
Atletismul a fost ca de obicei "sportul rege", intrecerile fiind urmarite de un numar
mare de spectatori, iar sportivii reusind sa doboare nu mai putin de 25 de recorduri olimpice
si 16 recorduri mondiale.
La natatia s-au impus de aceasta data sportivii japonezi, iar la canotaj medaliile le-au
impartit echipajele tarilor cu traditie in acest sport: Anglia si S.U.A. Surprinzatoare a fost insa
victoria americanilor la gimnastica in dauna unor tari care porneau favorite: Italia si Ungaria.
Intrecerile hipice au fost dominate de sportivii francezi. Romania nu fost reprezentata la
aceasta editie a J.O..
A XI-a editie a J.O. - 1936 - Berlin, Germania Alegerea locului de desfasurare a
jocurilor olimpice devenea o problema din de in ce mai dificila pentru membrii C.I.O., din
cauza numarului mare de orase care doreau sa aiba onoarea de a le organiza. De data aceasta
alegerea s-a facut dintre orasele Alexandria, Barcelona, Buenos Aires, Roma si Berlin. A
castigat Berlinul, in ciuda protestelor unor tari care nu vedeau cu ochi buni organizarea
acestei competitii care se vroia un simbol al pacii, de catre o tara in care militarismul si
autocratia erau in plina ascensiune. Dupa obtinerea dreptului de organizare autoritatile
germane au depus eforturi deosebite pentru a crea conditii cat mai bune de desfasurare a
jocurilor in care ei vedeau si un prilej de crestere a influentei mondiale a Germaniei.
Pentru prima data flacara olimpica este aprinsa de la soarele Olimpiei, iar torta ajunge
la Berlin purtata prin stafetele care de acum inainte vor face parte din ceremonialului olimpic.
Au participat 4069 de sportivi (328 de femei) din 49 de tari, intrecerile desfasuranduse in perioada 1-16 august. Sporturile incluse in program au fost in numar de 20.
Pagina 86 din 124
intrecerilor a fost cursa de maraton desfasurata pe via Apia si incheiata la lumina tortelor in
apropierea Colisseumului, sub arcul lui Constantin.
Flacara olimpica, aprinsa cu tot ceremonialul antic la Olimpia in Grecia, a ajuns la
Roma in 24 august, iar a doua zi ea a fost dusa pe stadionul olimpic marcand deschiderea
oficiala a editiei romane a jocurilor.
Participarea a intrecut toate asteptarile: delegatiile a 84 de tari, cuprinzand aproape
6000 de sportivi si-au disputat intaietatea la cele 150 de probe, iar rezultatele au fost si ele pe
masura. Este greu de desemnat vreun erou al acestei editii. S-au stabilit 73 de recorduri
olimpice si 31 de recorduri mondiale.
Atletismul, ca de obicei a fost sportul rege al jocurilor, iar unii dintre atleti au intrat in
legenda. Printre ei: maratonistul etiopian care a alergat descult Bikila Abebe sau atleta numita
gazela neagra, Wilma Rudolph care a castigat proba da 100 m cu timpul 11,0 secunde. Ca
de obicei, atletii sovietici obtin rezultate d exceptie atat la intrecerile masculine, cat si la cele
feminine.
Romania s-a intors acasa cu un bilant bun: 3 medalii de aur castigate de: Iolanda
Balas la saritura in inaltime, Dumitru Parvulescu la lupte greco-romane si Ion Dumitrescu la
tir. S-au mai cucerit o medalie de argint si 6 medalii de bronz la atletism, box, gimnastica,
lupte, scrima si canoe. Delegatia formata din 109 sportivi a reusit sa se claseze pe locul 10 in
clasamentul natiunilor participante.
A XVIII-a editie - 1964 - Tokio, Japonia Poporul nipon s-a dovedit a fi o gazda atenta
care pe langa competitiile sportive, a avut grija sa organizeze si o serie de alte manifestari,
mai ales culturale. Doza de inedit a acestei editii a fost sporita de conditiile geografice si
climatice naturale ale Japoniei: taifunul Wilda care si-a facut simtita prezenta sau miscarile
seismice care au mutat locuintele din satul olimpic.
Aceasta editie a programat intreceri la 20 de discipline sportive, cele mai noi sporturi
intrate in familia olimpica la aceasta editie fiind voleiul si judo-ul.
S-au intrecut 5586 de sportivi (732 de femei) din 90 de tari. Pe drept cuvant editia
japoneza a fost numita, editia recordurilor, pentru ca au fost stabilite 76 de noi recorduri
olimpice si 45 de recorduri mondiale. Cei mai reprezentativi sportivi au fost americanul Don
Hollander cu cele 4 medalii de aur cucerite la inot, maratonistul etiopian Bikila Abebe, dar si
romanca Iolanda Balas care a cucerit din nou titlul olimpic, stabilind si un nou record olimpic
la saritura in inaltime. Cea de a doua medalie de aur a delegatiei romane a fost cucerita de o
atleta in varsta de numai 17 ani, Mihaela Penes.
Bilantul olimpic romanesc a fost unul foarte bun, cele 12 medalii (2 de aur, 4 de argint
si 6 de bronz) situand tara noastra pe locul 12 in clasamentul general.
A XIX-a editie a J.O. - 1968 - Ciudad de Mexico, Mexic Incredintarea spre organizare
a intrecerilor olimpice unui oras situat la o altitudine de 2260 de metri, a fost un act de mare
curaj din partea C.I.O. Multe voci si-au exprimat convingerea ca altitudinea ridicata va
constitui un impediment serios n organizarea si buna desfasurare a ntrecerilor. Contrar
parerii pesimistilor, aceasta editie s-a dovedit una in care performantele deosebite si
recordurile au fost foarte numeroase. Mai mult chiar, unele dintre ele s-au mentinut decenii in
sir.
Pentru desfasurarea concursurilor gazdele au pregatit numeroase baze sportive
moderne: un stadion pentru intrecerile de atletism cu o capacitate de 80.000 de spectatori cu
pista de alergare acoperita cu nou aparutul material sintetic tartanul, piscina acoperita, sala
de jocuri numita Gimnaziu olimpic, Palatul sporturilor, sala de arme, velodromul olimpic,
stadionul Azteca pentru fotbal si un sat olimpic construit pe "verticala".
Au participat 6626 de sportivi (768 de femei ) din 113 tari, care au reusit la aceasta
editie sa doboare un numar dublu de recorduri mondiale fata de editia precedenta.
La atletism, americanii s-au impus la sprint, dar alergarile pe distanta lungi au fost
dominate de atletii etiopieni si kenieni. Probele de sarituri s-au desfasurat in general sub
auspiciile recordurilor, dar performanta cea mai uluitoare a fost cea a lui Bob Beamon, la
saritura in lungime cu 8,90 metri. Acest record va fi doborat abia dupa un sfert de veac. La
saritura in inaltime, americanul Dick Fosbury introduce o noua tehnica, cea cu rasturnare
dorsala, care va fi cunoscuta sub denumirea de "flop" si va fi adoptata de tot mai multi atleti
in viitorii ani, inlocuind clasica saritura "ventrala".
Concursurile de lupte greco-romane au fost dominate de sportivii din Ungaria,
Bulgaria, Germania. In probele de caiac-canoe si canotaj, sportivii romani, unguri si sovietici
au fost printre protagonisti.
In fruntea clasamentului general s-a situat reprezentativa S.U.A. urmata de cea a
U.R.S.S., Romania clasandu-se pe locul 10. Cele mai bune rezultate ale sportivilor romani au
fost realizate la urmatoarele discipline sportive:
atletism: medalii de aur - Lia Manoliu la aruncarea discului si Viorica Viscopoleanu la
saritura in lungime; medalii de argint - Mihaela Penes la aruncarea sulitei si clujeanca Ileana
Silai la proba de 800 de metri;
caiac-canoe: medalia de aur - echipajul format din Ivan Patzaichin si Serghei
Covaliov;
Pagina 91 din 124
si Teodora Ungureanu, luptatorii Stelian Morcov, Roman Codreanu si Ladislau Simon, echipa
masculina de sabie - medalii de bronz.
A XXII-a editie a J.O. - 1980 - Moscova, U.R.S.S. Este pentru prima data cand J.O se
desfasoara intr-o tara socialista. Organizatorii au depus eforturi deosebite pentru amenajarea
bazelor sportive si a satului olimpic, dar din pacate razboiul rece era inca in plina
desfasurare. In semn de protest pentru invadarea Afganistanului de catre armatele sovietice
tarile democratice ale lumii nu vor lua parte la aceasta editie a J.O.
Cu toate ca au lipsit multi dintre sportivii de mare valoare ai momentului au fost
stabilite 76 de recorduri olimpice si 36 de recorduri mondiale. Si numarul spectatorilor a fos
unul record, cele 203 probe pentru care s-au organizat intreceri la 21 de discipline olimpice
au fost urmarite de peste 5 milioane de spectatori.
La atletism s-au inregistrat 7 recorduri mondiale si 16 olimpice. Intrecerile de caiaccanoe si canotaj i-au adus in prim plan pe sportivii romani care au concurat de la egal cu cei
din R.D.G. si U.R.S.S. Si la lupte, box si scrima sportivii romani au fost printre protagonistii
intrecerilor, alaturi de bulgari, sovietici si cubanezi. Natatia a fost dominata categoric de
sportivele est germane si de inotatorii sovietici.
Jocurile sportive au dat ocazia unor turnee echilibrate si de buna valoare. La handbal,
dupa ce a depasit intr-un meci dramatic echipa U.R.S.S. nationala Romaniei a cedat in finala
in fata Yugoslaviei, iar echipa de volei masculin a reusit sa obtina medaliile de bronz.
La gimnastica, desi au avut probleme deosebite cu arbitrajul care le-a fost total ostil,
sportivele noastre si-au demonstat valoarea. Nadia Comaneci a obtinut doua medalii de aur si
una de argint, Emilia Eberle o medalie de argint, iar echipa s-a clasat pe pozitia doua in
clasament.
In total delegatia Romaniei formata din 239 de sportivi, dintre care 76 de femei, a
reusit sa cucereasca 25 de medalii, clasandu-se pe locul al VI-lea in clasamentul general.
A XXIII-a editie - 1984- Los Angeles, S.U.A Dupa 52 de ani, "orasul ingerilor" are
pentru a doua oara onoarea de a gazdui marea manifestare sportiva mondiala. Din nou se
dovedeste ca olimpismul modern nu mai are aceleasi valente ca si cel antic, iar sportul nu se
poate desparti de politica. Ca raspuns la boicotul editiei moscovite, tarile din sistemul
socialist nu participa la aceasta editie, cu exceptia Romaniei si a Yugoslaviei.
Din punct de vedere organizatoric, americanii nu se dezmint. Permisiunea acordata de
C.I.O. de a folosi publicitatea, o schimbare in principiile si regulile olimpismului motivata de
costurile din ce in ce mai mari de organizare, a creat posibilitatea implicarii financiare a
marilor firme in efortul gazdelor de a crea conditii materiale perfecte pentru competitori,
Pagina 94 din 124
locuitorii se bucurau de un foarte bun nivel de trai, cu cladiri, sosele, baze sportive
impresionante prin modernismul lor.
Editia J.O. de la Seul a fost un eveniment care a anuntat sfarsitul razboiului rece si
inceputul unei noi perioade din istoria multor tari. Dupa multa vreme nu este o editie
boicotata, iar C.I.O numara in randurile sale mai multe tari membre tari Organizatia
Natiunilor Unite. La intreceri se aliniaza 161 de tari, dar numarul sportivilor este mai mic
decat la editiile anterioare, 1626 de sportivi, datorita restrictiilor impuse de C.I.O. in efortul
de a controla fenomenul de gigantism al jocurilor.
La aceasta editie, desi media de varsta a sportivilor a fost una dintre cele mai scazute,
s-au inregistrat performante sportive de valoare exceptionala.
J.O. de la Seul au facut din atletii Florence Griffity-Joyner, Jan Zelezni si Carl Lewis,
adevarati zei ai sportului. In acelasi timp au fost propulsati spre ierarhia mondiala si
Marlene Ottey, Gwen Torrence, Paula Ivan, Heike Drechler, Alina Astafei, Stefka
Konstandinova. Editia de la Seul a fost si editia cu cel mai rasunator caz de dopaj, cel la
canadianului Ben Johnson, recordman mondial al sprintului. Descoperit pozitiv la analizele
efectuate acesta a fost suspendat pe viata din activitatea sportiva.
La gimnastica feminina s-a relansat disputa olimpica dintre echipele U.R.S.S., S.U.A.
si Romania. Au castigat de data asta gimnastele sovietice urmate de cele din echipa
Romaniei.
Numarul sporturilor olimpice a crescut si la aceasta editie, tenisul reintrand dupa 64
de ani in familia olimpica.
Pentru sportul din Coreea, intrecerile olimpice au insemnat o adevarata lansare pe
drumul marilor performante, locurile fruntase pe care s-au situat echipele de handbal
masculin (medalia de aur) si feminin (medalia de argint), medaliile obtinute de judocani si
boxeri, constituind rezultate deosebit de valoroase.
Delegatia putin numeroasa a tarii noastre, formata doar de 63 de sportivi a obtinut un
total de 24 de medalii, dintre care 7 de aur, 11 de argint si 6 de bronz. Trei medalii de aur a
cucerit gimnasta Daniela Silivas, iar cate una, atleta Paula Ivan, luptatorul Vasile Puscasu,
canotoarele Rodica Arba si Olga Homeghi, precum si Sorin Babii la tir. Medaliile de argint au
fost obtinute la inot, de Noemi Lung, de echipa feminina de gimnastica si de Daniela Silivas
la individual compus, de sportivii de la canotaj si caiac-canoe: Elisabeta Lipa, Veronica
Cogeanu, Dimitrie Popescu, Ioan Snep, Valentin Robu, Vasile Tomoioaga, Danut Dobre,
Doina Balan, Veronica Nicula, Mihaela Armasescu, de halterofilul Nicu Vlad si boxerul
1, iar finala masculina s-a disputat ntre echipele Braziliei si Olandei, meciul terminandu-se
cu scorul de cu 3 0 in favoarea primei.
Dupa trei reprize de prelungiri, Italia a nvins echipa Spaniei n turneul de polo cu 9
8. La handbal masculin, echipa fostei URSS a cstigat finala cu Suedia, iar pe locul al III-lea
s-a situat echipa Frantei.
Delegatia Romaniei s-a intors de la Barcelona cu 18 medalii: 4 de aur, 5 de argint si 8
de bronz. Medaliile de aur au fost cucerite de gimnastele Lavinia Milosovici si Cristina
Bontas, de canotoarea Elisabeta Lipa si echipajul masculin de canotaj 4+1. Medalii de argint
au obtinut: atleta Alina Astafei, echipa de gimnastica feminina, echipajele masculine si
feminine de canotaj, iar medalii de bronz, halterofilul Traian Ciharean, luptatorul Grigoras,
boxerul leonard Doroftei, echipa feminina de floreta, tragatorul Sorin Babii si canotorii din
proba de doua persoane.
A XXVI-a editie a J.O. - 1996 - Atlanta, S.U.A. Editia jubiliara care marcheaza
trecerea unui veac de cand Jocurile Olimpice ele au fost reinfiintate a fost incredintata spre
organizare S.U.A., desi lumea sportiva a fost umanim de acord ca C.I.O. trebuia sa acorde
aceasta onoare orasului Atena care-si depusese si el candidatura. Dar puterea financiara a
orasului Atlanta, capitala Georgiei si a concernului Coca-Cola, a primat inaintea traditiei si a
respectului pentru poporul care a dat lumii conceptul de Kalos kai agatos si Jocurile
Olimpice antice.
Organizarea intrecerilor a constituit o adevarata provocare pentru orasul Atlanta, dar
toata lumea a recunoscut ca intrecerile olimpice, organizate de acest oras american, s-au
desfasurat pe cele mai moderne baze sportive din lume, cu dotari de exceptie. Capacitatea
satului olimpic amenajat aici a fost de 15.000 de locuri, cea mai mare din istoria J.O.
La competitia desfasurata in perioada 19 iulie- 4 august, au participat echipele
olimpice din 197 de tari, care s-au intrecut in 270 de competitii organizate pentru 33 de
discipline sportive. In total au luat parte la intreceri 10.305 sportivi (6809 barbati si 3496 de
femei). Rezultatele obtinute la aceasta editie au evidentiat evolutia fara precedent a
performantelor sportive, ca rezultat al noilor tehnologii si metodologii aplicate in procesul de
pregatire.
Romania a participat cu o delegatie de 168 de sportivi. Canotajul si gimnastica si-au
facut din nou datoria. La canotaj s-au obtinut 2 medalii de aur prin echipajele feminine la
proba de 2 vasle si proba de 8+1. La gimanstica s-a castigat o medalie d aur, 4 de argint si 5
de bronz.
La floreta feminin Laura Badea a devenit Campioana Olimpica, iar echipa de floreta
s-a clasat pe locul al II-lea, aceasta disciplina sportiva obtinand cel mai bun rezultat din
istoria participarii sale la intrecerile olimpice.
Atleta Gabriela Szabo si gimnastul Marius Urzica au obtinut medaliile de argint, in
timp ce la box au cucerit doua medalii de argint Leonard Doroftei si Marian Simion. Sportivii
de la caiac-canoe au obtinut o medalie de bronz, la fel ca si halterofilul Nicu Vlad.
La finalul intrecerilor, sportivii nostri au ocupat locul al 19-lea in clasamentul pe
puncte, al 13-lea in cel pe medalii si al 20-lea in ierarhia alcatuita pe baza medaliilor de aur
obtinute.
A XXVII-a editie a J.O. - 2000 - Sydney, Australia Dupa 44 de ani de la editia
desfasurata la Melbourne, Australie este din nou gazda Jocurilor Olimpice, ultimele ale
mileniului al doilea.De aceasta data onoarea i-a revenit orasului Sydney, renumit port al
emisferei sudice, asezat pe coasta estica a Australiei, capitala Statului New South Wales.
La aceasta editie desfasurata in perioada 15 septembrie - 1 octombrie, au fost prezente
delegatii din toate cele 199 de tari invitate de catre C.I.O. Numarul sportivilor a fost de trei
ori mai mare decat cel de la precedenta editie australiana (Melbourne, 1956), ridicandu-se la
impresionanta cifra de 11.084 de sportivi, dintre care 4254 de femei, reprezentand 38 la suta
din numarul participantilor. S-au organizat 300 de competitii la 37 de discipline sportive.
Delegatia pe care Romania a deplasat-o la antipozi a fost alcatuita din 156 sportivi
( 76 barbati si 80 femei) care au concurat la 16 discipline sportive.
Gimnastica si-a afirmat inca o data valoarea incontestabila. La feminin echipa formata
din Andreea Raducan, Simona Amanar, Maria Olaru si Claudia Presecan s-a clasat pe primul
loc, castigand in fata traditionalelor sale adversare. La individual compus podiumul
castigatoarelor in finala probei de individual compus a fost exclusiv romanesc pe el urcanduse Andreea Raducan, Simona Amanar si Maria Olaru. Chiar daca dupa incidentul bizar in
care gimnasta Andrea Raducan a fost depistata ca "dopata" cu Nurofen si i s-a retras medalia
de aur, in memoria noastra Campioana Olimpica la individual compus ramane Andrea
Raducan. Gimnastele au mai obtinut 2 medalii de argint si una de bronz. Pentru prima data in
istoria jocurilor si gimnastica masculina are un Campion Olimpic, in persoana lui Marius
Urzica. Acesta a castigat finala in proba de cal cu manere, dupa o evolutie exceptionala.
Canotajul feminin a confirmat din nou ca este cel mai bun din lume, castigand trei
medalii de aur prin echipajele:
Georgeta Damian si Doina Ignat in proba de 2 rame;
Angela Alupei si Constanta Burcica in proba de 2 vasle;
Pagina 99 din 124
in
ierarhia
olimpica
cu
26
de
medalii,
dintre
care
11
de
aur.
Nordice, concepute ca anexe ale J.O de vara. In perioada 1901-1926, aceasta competitie s-a
organizat din patru in patru ani, intrecerile se desfasurau in Suedia pentru disciplinele
sportive practicate cu precadere in tarile nordice, iar sportivii participanti erau in exclusivitate
numai cei care apartineau acestor tari.
Dezvoltarea sporturilor de iarna si in alte tari din Europa si in S.U.A si succesul
inregistrat de probele de patinaj desfasurate cu ocazia la J.O de la Londra din anul 1908, la
sesiunea C.I.O. din 1911, a determinat crearea unui curent de opinie care dorea
universalizarea acestei competitii. La sesiunea C.I.O din anul 1911, reprezentantul Italiei
propune ca Jocurile Nordice sa fie transformate in J.O. de iarna. Propunerea este respinsa din
cauza opozitiei tarilor scandinave, care nu doreau sa-si piarda suprematia in acest domeniu.
Rediscutata in anul 1914, C.I.O. accepta sa fie introduse in programul olimpic al
Jocurilor Olimpice de la Berlin din anul 1916, patinajul, schiul si hocheiul. Editia respectiva
nu mai are loc din cauza primului razboi mondial.
Preocuparile pentru infiintarea J.O. de iarna sunt reluate in anul 1919, in conditiile in
care opozitia nordica nu mai are puterea dinainte de razboi. La sesiunea C.I.O. anul 1921 se
ia in discutie propunerea reprezentantilor Frantei, Canadei si Elvetiei care cer promovarea
J.O. de iarna. In ciuda dezacordului norvegienilor si suedezilor, C.I.O. decide sa patroneze
Saptamana internationala a sporturilor de iarna o mare competitie ce urma sa aiba loc in
anul 1924, la Chamonix, ca un preludiu la J.O. care urmau sa se desfasoare in acel an la Paris.
Prin aceasta hotarare, sporturile de iarna au intrat in familia olimpica, chiar daca asta nu a
insemnat inca infiintarea oficiala a Jocurilor Olimpice de iarna.
Abia dupa ce Saptamana de la Chamonix s-a desfasurat cu mare succes obligand si
persoanele cele mai refractare sa-si revizuiasca parerile si sa tina cont de marea raspandire a
sporturilor de iarna, a fost posibila adoptarea hotararii de a se institui un ciclu distinct al J.O.
de iarna. La sesiunea C.I.O. de la Praga din anul 1925, aceasta hotarare este adoptata,
precizandu-se ca orasul gazda va fi ales odata cu cel pentru J.O de vara. Tot cu aceasta ocazie
s-a decis ca Saptamana internationala a sporturilor de iarna de la Chamonix sa fie
considerata ca prima editie a J.O. Drumul parcurs de aceste jocuri de la infiintare pana in
zilele noastre a marcat a ascensiune permanenta a sporturilor de iarna, dar totodata si o noua
victorie a ideii olimpice. Numarul probelor a crescut, iar participarea natiunilor a fost din ce
in ce mai mare.
Tocmai din cauza dezvoltarii acestei competitii si din dorinta de a nu aglomera
calendanrul olimpic, in anul 1992 C.I.O. a luat hotararea de a desparti din punct de vedere
calendaristic cele doua competitii olimpice surori, urmand ca J.O. de iarna sa aiba loc la
Pagina 102 din 124
Schiorul austriac Toni Sailer cistiga trei medalii de aur, devenind cel mai mare schior al
tuturor timpurilor.
1960 - Squay Valley, S.U.A. Datorita omului de afaceri Alex Cushing, proprietarului
acestui loc din vestul S.U.A., aceasta editie s-a bucurat de conditii de organizare foarte bune.
Au fost introduse ca discipline olimpice biatlonul si patinajul viteza feminin.
1964 - Innsbruck, Austria La aceasta editie a inceput sa se faca simtita tendinta de
"gigantism". A crescut numarul de probe si numarul de participanti.
1968 - Grenoble, Franta La 24 de ani dupa prima editie, Franta organizeaza din nou
jocurile. Schiorii francezi se dovedesc a fi cei mai puternici la probele alpine iar Jean Claude
Killy intra si el in legenda. Italianul Franco Nones obtine titlul olimpic la schi fond, fiind
primul Campion Olimpic la aceasta proba care nu apartine tarilor nordice.
La aceasta editie, echipajul de bob format din sportivii Panturu Ion si Neagoe Nicolae
s-a clasat pe locul al III-lea, obtinand prima (din pacate si singura) medalie la J.O. de iarna
pentru Romania.
1972 - Sapporo, Japonia Intrecerile olimpice s-au desfasurat pe o zapada moale si
sarata. La intrecerile de schi au dominat sportivii elvetieni, iar la sarituri cei mai buni s-au
dovedit a fi japonezii.
1976 - Insbruck, Austria Aceasta editie trebuia sa aiba loc la Denver, S.U.A., dar din
cauza protestelor organizate de miscarea ecologista care se opunea distrugerii padurilor,
americanii au declinat organizarea. Stafeta organizatorica a fost imediat preluata de statiunea
austriaca. Schiul alpin a fost sportul care a consacrat o noua vedeta, de data asta o femeie,
austriaca Rosi Mittemaier. Pentru prima data in programul olimpic la patinaj artistic este
inclusa si proba de dans.
1980 - Lake-Placid, S.U.A A fost o editie desfasurata in tensiune politica
internationala, cauzata de invazia Afganistanului de catre U.R.S.S. si anuntarea boicotului
american pentru J.O. de vara care urmau sa se desfasoare la Moscova. Totusi intrecerile sau
desfasoara normal, fiind consemnata prezenta in premiera a achipei olimpice a Chinei.
Patinatoarea sovietica Irina Rodnina a cucerit cel de al treilea titlu olimpic la patinaj artistic.
1984 - Sarajevo, Iugoslavia Organizata pentru prima data intr-o statiune din blocul
comunist si in ciuda timpului capricios care a obligat concentrarea tuturor probelor alpine in a
doua saptamana, editia iugoslava a fost un mare succes. A intrat in istorie cuplul de patinatori
englezi Jayne Torvill - Christopher Dean, care in proba de dans evoluand pe muzica piesei
"Bolero" de Ravel, au obtinut nu mai putin de 9 note maxime, intr-un program in care arta si
sportul s-au impletit genial.
Pagina 104 din 124
1988 - Calgary, Canada Organizate pentru prima data de Canada, jocurile au durat 16
zile, iar vedetele au fost italianul Alberto Tomba si elvetianul Vreni Schneider care au cucerit
cate trei titluri olimpice.
1992 - Albertville, Franta Cu trei editii organizate Franta egaleaza S.U.A. Pentru
prima data schiorii nordici obtin trei titluri la schi alpin, prin norvegienii Jagge si Aamodt si
suedeza Pernilla Wyberg. Germania unificata termina in fruntea clasamentului pe medalii,
inaintea C.S.I. (fosta U.R.S.S.).
1994 - Lillehammer, Norvegia Chiar daca timpul avut la dispozitie de pentru
organizarea editiei "suplimentare" a fost redus, competitia olimpica norvegiana desfasurata
intr-un decor feeric a fost una dintre cele mai reusite. Cresterea impactului jocurilor asupra
publicului si implicit a mediilor de afaceri este demonstrat prin faptul ca de dragul participarii
la J.O. o serie de patinatori profesionisti au revenit la statutul de amator. Printre ei faimosul
cuplu de dansatori britanici J. Torvill si C. Dean, eroii jocurilor din '84, clasati de data asta in
finala doar pe locul al III-lea.
1998 - Naganno, Japonia La aceasta editie au participat echipele olimpice din 72 de
tari, cu un numar de 2302 sportivi (1488 barbati si 814 femei) care s-au intrecut in 68 de
competitii la 7 disciplice olimpice: patinaj artistic, patinaj viteza, sanie, schi alpin, schi fond,
biatlon si bob. Romania a participat cu o echipa formata din 13 sportivi si 5 sportive.
2002 - Salt Lake City, S.U.A. Cea de a patra editie americana a jocurilor olimpice de
iarna a fost o reusita a locuitorilor din statul Utah, care au facut eforturi desosebite pentru a
reusi sa realizeze fara subventii de la stat toate constructiile necesare bunei desfasurari a
competitiei. A fost o editie cu atat mai speciala cu cat nu trecusera decat cateva luni, de la
atentatele teroriste din 11 septembrie care au zguduit S.U.A si lumea intreaga. Comitetul
International Olimpic (CIO) a acceptat ca drapelul american care a fost gasit in ruinele World
Trade Center sa fie arborat pe "Stadionul Olimpic" din Salt Lake City, in cadrul ceremoniei
de deschidere, iar in cadrul unui spectacol care a avut loc inaintea ceremoniei de deschidere
s-a adus un omagiu victimelor atentatelor. din 11 septembrie. Masurile de securitate care s-au
luat au fost impresionante: 3.500 de soldati din Garda Nationala, 7.000 de ofiteri de politie si
peste 5.000 de membri ai Comitetului de Organizare au fost implicati in asigurarea securitatii.
La aceasta editie au obtinut primele medalii olimpice de aur din istoria acestor jocuri, sportivi
din tari ca Australia, China si Croatia. A impresionat asistenta sportivul Patrick Singleton,
port-drapelul si in acelasi timp unicul membru al delegatiei Insulelor Bermude, care a defilat
doar in sort la ceremonia de deschidere, desfasurata la o temperatura de multe grade sub zero.
Sportivii romani care au alcatuit echipa olimpica au demonstrat ca din pacate ca la
Pagina 105 din 124
disciplinele de iarna nu suntem competitivi pe plan mondial. Evolutia sportivei Eva Tofalvi,
considerata principala speranta pentru o clasare buna, a dezamagit, ea situandu-se pe pozitia a
52-a in final probei de biatlon. In finala probei de sanie masculin, romanii s-au clasat pe
locurile 32 si 34, boberii Florian Enache si Adrian Duminicel pe locul 25, schioarea
Alexandra Munteanu pe locul 29 in proba de super-G, iar patinatoarele de viteza Andreea
Jakab si Daniela Oltean au ocupat si ele pozitii modeste in clasamentele probelor la care au
concurat.
INTREBARI
Descrieti cateva aspecte care au determinat necesitatea restaurarii Jocurilor Olimpice
in varianta moderna.
Ce stiti despre Evangelie Zappa ? Dar despre Pierre de Coubertin ?
Cu ce ocazie, unde si cand s-a decis reinfiintarea J.O. ?
Cum poate fi definit "olimpismul", dar "miscarea olimpica" ?
Care este structura miscarii olimpice ?
Cand s-a infiintat Comitetul Olimpic roman ?
La care editie a participat pentru prima data un reprezentant al tarii noastre ? Dar
echipa Romaniei ?
Unde a fost castigata prima medalie olimipica pentru Romania ? Dar prima medalie
de aur ?
La care discipline sportive au obtinut sportivii romani cele mai bune rezultate la J.O.?
Explicati de ce credeti ca nu se obtin rezultate si la alte discipline sportive.
Care dintre sportivii romani sau straini reprezinta pentru voi un "olimpionike" al
timpurilor moderne ? De ce?
Cate olimpiade s-au derulat in perioada 1896-2004 si cate editii ale J.O moderne s-au
desfasurat ?
Cate medalii au cucerit sportivii romani la editiile de iarna ale J.O ?
In conditiile istorice specifice teritoriului tarii noastre, evolutia educatiei fizice a fost
influentata de cultura si civilizatia poporului grec si roman. Relatiile geto-daco-scite cu
populatia din cetatile grecesti de pe litoralul dobrogean Histria (inca din sec.VI I.Hr.), Callatis
(Mangalia) si Tomis (Constanta) au transmis populatiei autohtone modelul grecesc al
educatiei fizice si modelul institutiilor speciale de educatie: palestrele si gimnaziile. Dupa
cucerirea romana, educatia fizica a primit caracterul spiritului razboinic, continutul si
mijloacele folosite subordonate acestuia. Marturii ale dezvoltarii si pe acest teritoriu ale
formele de practicare ale exercitiilor fizice cu specific roman sunt constructiile specifice,
reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri descoperite la Sarmizegetusa si Porolissum,
termele, inscriptiile, basorieliefurile cu scene de lupta, serbarile etc.
Dupa anul 274 D.Hr., cand legiunile lui Aurelian au parasit Dacia si pana la instalarea
feudalismului, continutul si formele de practicare a exercitiilor fizice si jocurilor s-au
modificat mai ales sub influenta contactului cu alte popoare.
Nu exista prea multe documente care sa evidentieze preocupari semnificative pentru
domeniul educatiei fizice in oranduirile precapitaliste, astfel izvoarele care permit o
investigatie reala sunt mai ales legate de viata taranimii. Prin obiceiurile populare si formele
traditionale de manifestare, baladele populare si jocurile populare reusesc sa redea aspecte
sociale si culturale din viata poporului roman , inclusiv cele legate de practicarea exercitiilor
fizice. In baladele populare sunt prezentati eroi care pe langa calitati moralesunt inzestrati cu
frumusete fizica si vigoare.
Exercitiile fizice care apar cel mai des in continutul baladelor populare sunt: lupta sau
tranta, scrima sau lupta cu buzduganul, trasul cu arcul, aruncarea, inotul, calaria si vaslitul.
Un exemplu in acest sens este balada "Pintea viteazul", in care este sugerata
pregatirea pentru lupta: "El a adunat voinici de postat, harnici la lupta si frumosi la stat, pe
care i-a-nvatat, in locul Tabarisca, din sus de Gradisca si la sarituri si la puscaturi si la
aruncare, peste apa mare".
Aruncarea buzduganului este descrisa in balada " Mihu Copilul " in care acesta este
prezentat ca un erou de tip cavaleresc, cu insusiri atletice deosebite: " In graba se ducea, briul
ca-ncingea, buzduganul lua si mi-l opintea si mi-l azvarlea si cind l-azvarlea, frunza suiera,
codrul rasuna ... ", iar in balada " Movila lui Burcel ", acesta povesteste domnitorului Stefan
cel Mare : " Pan-a nu ajunge plugar, aveam falnic armasar si o ghioagha vestrujita, cu piroane
tintuita, care cand o invarteam, proasca prin dusmani faceam, cate opt pe loc turteam ".
Aruncarea buzduganului, ca exercitiu traditional, a facut parte din programul
serbarilor " junilor ", din Scheii Brasovului pana aproape de zilele noastre.
Pagina 107 din 124
Tragerea cu arcul era un exercitiu dar si o arma folosita pe timp de razboi. In legenda
" Altarul manastirii Putna (versificata de Vasile Alecsandri, dupa cronicarul Neculce) " este
prezentat modul in care Stefan cel Mare a ales locul pe care urma sa fie ridicata manastirea:
"Copii, trageti ... eu vreau astazi sa ma-ntrec in arc cu voi". Dupa ce sagetile acestora s-au
oprit departe, cea pornita din arcul lui Stefan a marcat locul altarului: "Zbarnaie coarda din
arcu-i, fulgera sageata-n vint, pere, trece mai departe si-ntr-un paltin vechi s-au frint ". Iar
apoi, cuvintele domnului: " Acolo fi-va altarul ", zice falnicul monarh, ce se-nchina si se
apleaca pe razboinicul sau arc."
Eroii baladelor si basmelor populare alegeau lupta dreapta, Fat-Frumos provocat de
zmeu "... in palos sa ne taiem, ori in tranta sa ne-ncercam ? , " ... ba-n trinta dreapta ca-i de
la Dumnezeu lasata". Fie ca se intreceau prin "lupta voiniceasca" (in care apucarea se facea
numai de brate) fie prin "lupta cu prinderea de brau", descrierea acestor lupte desfasurate
dupa reguli cavaleresti, au evidentiat darzenia confruntarilor. In balada "Vidra" este
prezentata infruntarea dintre Paunasul Codrilor si Stoian Soimul: "ei de braie s-apucara si la
lupta se luara, zi de vara pina-n seara, cind in loc mi se-invartea, cind la vale s-aducea,
niciunul nu dovedea ..."
Calaria, deprindere de mare utilitate, a fost practicata si ca exercitiu sportiv. In
cronicile timpului se pomeneste despre calarie in toate relatarile despre evenimentele
traditionale ale Evului Mediu: lupte, vanatoare, serbari, festivitati, nunti, vizite etc.
Baladele populare au cantat iscusinta, abilitatea si indemanarea calaretilor, dar si
gesturile de atasament fata de calul sau in versuri ca si cele care urmeaza: "ne-nsauat si
neinfranat, zbura vesel pe pamant, nara-n vint si coama-n vint ... " sau "zidurile ca sarea,
pinteni roibul cind da, cum pe-o pana-o duce vantul, de nici n-atinge pamantul".
Chiar daca nu se poate vorbi despre existenta unei institutii a cavalerismului, exista
mai multe surse documentare care atesta practicarea unor jocuri cavaleresti in tarile romane
in secolele al XV - XVI-lea:
picturile murale de Biserica domneasca din Curtea de Arges, unde exista portretul
unui cavaler muntean in armura;
participarea unei echipe de cavaleri la un turnir organizat la Buda in timpul lui Mircea
cel Batrin la 1414;
desfasurarea unor turniruri cavaleresti la Suceava, capitala Moldovei;
epopeea germana "Nibelungenlied" unde este elogiata vitejia celor 700 de cavaleri din
Tara Vlahilor, care au fost invitati sa participe la jocurile cavaleresti cu cei mai vestiti cavaleri
ai Europei;
Pagina 108 din 124
INTREBARI
Sub influenta caror culturi si civilizatii s-a desfasurat activitatea de educatie fizica in
antichitate ? Cum s-a manifestat aceasta influenta ?
Care sunt izvoarele izvoarele care permit o investigatie reala asupra formlor de
practicare a exerctiilor fizice pe teritoriul tarii noastre in Evul Mediu ?
Ce documente atesta existenta unor jocuri cavaleresti ?
Descrieti jocul denumit "geridul".
Reforma invatamantului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus si in
scolile primare.
Au aparut si primele programe oficiale, care au stabilit continutul si volumul de ore
pentru fiecare an, precum si instructiunile necesare aplicarii (Programa scolara de gimnastica
din anul 1893).
14.2. Dezvoltarea educatiei fizice in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, a fost in
mod decisiv determinata de activitatea unor personalitati, a caror contributie la organizarea si
conducerea acesteia cu precadere in mediul scolar, a fost remarcabila.
14.2.1.GHEORGHE MOCEANU (1831-1909) considerat parintele educatiei fizice
scolare din tara noastra, a fost un militant activ pentru introducerea educatiei fizice in scoli.
Timp de mai bine de treizeci de ani si-a dedicat energia organizarii si conducerii activitatii de
educatie fizica din sistemul scolar si militar, dar si in infiintarea unor societati sportive si in
formarea instructorilor si profesorilor de specialitate. Prin calitatile sale si prin modul in care
s-a implicat in aceste activitati a reusit sa atraga atenta si sa obtina sprijin din partea multor
personalitati ale timpului: generalul E. Florescu, dr. C.Davila, B.P.Hasdeu, V.A.Urechia, s.a.
Nascut in satul Orman din apropierea orasului Gherla, Moceanu a studiat la Gherla si
apoi la seminarul teologic la Blaj, remarcandu-se de la inceput ca un mare iubitor al
exercitiilor fizice si un foarte bun gimnast. Dupa perioada in care a fost acrobat intr-o trupa
ambulanta, a predat gimnastica la cateva scoli din Cluj.
In anul 1862 se stabileste la Bucuresti, fiind angajat a profesor de gimnastica la
pensionul Seicaru, din Calea Rahovei si apoi la Colegiul Sf.Sava.
Moceanu nu s-a multumit doar cu latura practica a profesiunii sale, el a fost preocupat
si de elaborarea unor lucrari de specialitate. Adept al sistemului german de gimnastica, in
anul 1869 a publicat o prelucrare a faimoasei "Deutsche Turnkunst a lui Jahn si Eiselen, cu
denumirea "Carte de gimnastica". Pe langa aceasta in decursul anilor a mai publicat:
Gimnastica populara si rationala pentru uzul scolilor primare, secundare si
superioare (Bucuresti, 1875);
Carte de gimnastica pentru uzul scolilor primare si secundare de fete (Bucuresti,
1887);
Scoala de patinaj si inot (Bucuresti, 1892);
Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din Romania si asupra calatoriilor mele in
intreaga lume ( Bucuresti, 1895).
Din initiativa sa, la data de 21-24 septembrie 1904 a avut loc la Bucuresti, la Liceul
Gheorghe Lazar, prima conferinta pe tara a profesorilor de gimnastica, prezidata de catre
profesorul universitar Paul Bujor din Iasi si onorata de prezenta ministrului Spiru Haret. La
aceasta conferinta au participat 43 de profesori de educatie fizica care pe langa dezbaterile
asupra programelor, au asistat la lectii practice ilustrative asupra exercitiilor gimnastice si au
purtat discutii asupra jocurilor scolare, a practicarii jocului popular oina si a dansurilor
nationale.
Dupa trei ani, in 25-28 noiembrie 1907, tot in localul Liceului Gheorghe Lazar" a
avut loc a doua conferinta pe tara a profesorilor de educatie fizica, la care s-au purtat discutii
asupra aplicarii programei de gimnastica in invatamantul secundar si asupra terminologiei.
Pentru prima data au avut loc discutii, privind tendintele de introducere a gimnasticii suedeze
in programele scolare.
Castigand tot mai multi adepti, sistemul suedez de educatie fizica este viu discutat cu
prilejul cursurilor de perfectionare a profesorilor de educatie fizica, organizate in vara anilor
1909 si 1910. Pentru anul scolar 1909 -1910 noile programe de educatie fizica pentru scolile
secundare de fete, au adoptat sistemul suedez de gimnastica, iar peste un an gimnastica
suedeza se va introduce treptat si la baieti.
Conceptia progresista a lui S.Haret despre educatie fizica s-a manifestat si prin luarea
altor masuri destinate propagarii acesteia pe plan national, desi a intampinat multe greutati,
chiar ostilitate din partea oficialitatilor. A intervenit la nivelul prefecturilor judetene si oraselo
pentru a se sprijini infiintarea de societati de gimnastica, de jocuri, de tragere la semn, de
natatie si de canotaj si organizarea de serbari locale si competitii inter-judetene. A luat masuri
pentru introducerea jocurilor in aer liber la gradinitele de copii, incepand cu anul 1910 si
organizarea unui sanatoriu la Predeal pentru coloniile de vara a elevilor, a initiat turismul
scolar, ca o recompensa pentru cei mai buni elevi ai scolii.
Pentru rezolvarea uneia dintre cele mai acute neajunsuri ale domeniului, lipsa unui
sistem
de
pregatire
cadrelor
didactice
de
specialitate,
oficializat
scolile
infiintate de catre societatile de gimnastica din Bucuresti si Iasi, pentru pregatirea cadrelor de
specialitate. Astfel Societatea de gimnastica din Iasi (pe baza aprobarii ministrului, in anii
1904 si 1907) a pregatit 56 de profesori titulari si 18 suplinitori, iar Societatea Inainte din
Bucuresti (in anul 1912) a pregatit 39 de profesori titulari si patru suplinitori.
INTREBARI
Pagina 114 din 124
In aceasta etapa se evidentiaza o serie de noi ramuri de sport: baschet, volei, alpinism,
tenis de masa, box, canotaj, handbal precum si aparitia mai consistenta a sexului feminin in
practicarea unor discipline la inot, handbal, volei, atletism, baschet. In anul 1922 au aparut
primele forme de profesionism la box si fotbal.
15.2. Organizarea studentilor romani in societati si cluburi sportive isi are originea in
interesul pentru sport manifestat de tinerii care studiau in Germania, Ungaria si Austria.
Primele preocupari in acest sens se remarca in a doua jumatatea a secolului al XIX-lea.
Preocuparile comune si legaturile dintre studentii care studiau la Berlin, Leipzig, Viena,
Budapesta si in Transilvania, au generat ideea organizarii primelor nuclee ale sportului
universitar.
Un rol important in organizarea actiunilor sportive studentesti l-a avut "Societatea
Academica Petru Maior , constituita in anul 1862 de catre studentii romani care studiau la
Budapesta si Romania buna, infiintata in anul 1864 la Viena. Studentii sportivi ardeleni,
membrii ai acestor societati, au obtinut rezultate deosebite in competitii. S-au remarcat
Simion Nemes, la concursul international de tir din anul 1910 de la Viena, Teofil Moraru,
campion la aruncarea greutatii, Virgil Salvanu, sportiv multilateral, campion de box a orasului
Budapesta in anul 1912 si medaliat cu argint in 1919 la Jocurile Armatelor Interaliate
desfasurate la Paris.
Un eveniment important a avut loc la data de 20 ianuarie 1913, cand in cadrul
Societatii Academice Petru Maior a luat fiinta Sectia Sportiva care s-a implicat apoi activ in
organizarea unor actiuni sportive in Transilvania.
De la nivelul studentimii, curentul sportiv s-a transmis in tot Ardealul si astfel apar
primele unitati sportive organizate:
Clubul sportiv Gloria, in 1913 la Arad;
Societatea de gimnastica, sport si exercitiuni in anul 1913 la Sibiu;
Clubul Sportiv Ardelean (sau Clubul Sportiv al Tinerimei Romane), in anul 1914 al
Cluj (cu disciplinele sportive: atletism, fotbal, gimnastica, scrima, tir, box, tranta)
Dupa 1 decembrie 1918, activitatea sportiva clujeana a inregistrat rezultate care au
plasat-o in avangarda miscarii sportive din Romania. Clubul Sportiv Ardelean a devenit
Clubul Sportiv al Oficiantilor Municipiului Cluj (27 august, 1919) acordand dezlegare
studentilor, care s-au organizat intr-un club al lor.
Premergator actiunilor care au condus la formarea primul club sportiv universitar,
documentele timpului atesta ca la data de 11 decembrie 1918, a avut loc la Cluj prima
adunare de dupa Unire, a Societatii Petru Maior, fiind recunoscuta de oficialitati sub
Pagina 117 din 124
denumirea de Societatea de lectura a studentilor romani din Cluj in cadrul careia functiona
cu bune rezultate Sectia sportiva.
Anul 1919 a fost marcat de infiintarea Universitatii Romanesti a Daciei Superioare.
Adunarea studentilor clujeni din data de 19 noiembrie 1919 gazduita de caminul Avram
Iancu a hotarat mutarea Societatii Petru Maior de la Budapesta la Cluj, sub denumirea de
Centrul studentesc Petru Maior. In spiritul curentului sportiv care a cuprins masa de
studenti, la inceputul primului an universitar romanesc din Cluj, 1919-1920, sub egida
Centrului studentesc se infiinteaza Societatea sportiva a studentilor universitari (S.S.S.U.),
care va deveni clubul sportiv "U", atat de cunoscut si iubit in Cluj si Romania.
La Bucuresti, in anul 1916, din initiativa profesorului Traian Lalescu , se infiinteaza
prima organizatie sportiva studenteasca, Sporting Club Universitar, devenit Sportul
Studentesc, cu o echipa de fotbal si una de rugby.
Ulterior s-au mai infiintat Clubul sportiv al medicinistilor la Bucuresti in anul 1920,
Clubul sportiv Politehnica la Timisoara, in anul 1920, Politehnica din Bucuresti, in anul
1927, Dreptul din Bucuresti in anul 1941 etc.
15.3. Intrecerile si concursurile studentesti, au aparut mult mai tarziu, comparativ cu
organizatiile lor sportive. Pana in anul 1929, studentii participau la competitii locale, cu
caracter amical si oficial sub forma unor echipe reprezentative.
Prilejul care a oferit studentimii sa realizeze o prima comportare remarcabilaa fost
oferit de Concursurile atletice inaugurale ale Romaniei, organizate la Cluj in 12-13
septembrie 1920, cand studentii clujeni s-au evidentiat in mod deosebit.
Amploarea pe care o luare miscarea sportiva studenteasca pe plan international a
determinat organizarea sub egida Confederatiei Internationale a studentilor (infiintata la
Strassbourg in anul 1919 a primelor Concursuri Sportive Universitare Internationale la Roma,
1929, Paris, 1923, Varsovia,1924.
In istoria sportului universitar din Romania, primul Campionat national universitar a
fost organizat in anul 1929 si s-a desfasurat la Bucuresti (la atletism, fotbal, scrima si tenis) si
la Cluj (la natatie, singura disciplina la care au participat si studentele la proba de 50 m.
liber).
In anii urmatori campionatele nationale universitare s-au mai desfasurat la Bucuresti
in 1932 si 1935 si la Timisoara in 1933. Primele intreceri la sporturile de iarna (schi si bob)
au avut loc in anul 1930. In anul 1940 s-a stabilit desfasurarea anuala a campionatelor
universitare, in anul 1941 au fost infiintate alte cluburi sportive universitare, la Bucuresti,
Iasi, Sibiu si Timisoara, iar in anul 1942 se constituie Sportul universitar roman, o organizatie
Pagina 118 din 124
care a dirijat activitatea sportiva studenteasca in timpul clui de al doilea razboi mondial. Prin
Consiliul superior de indrumare condus de profesorul Iuliu Hatieganu, profesorul C.Stoicescu
si profesorul Gr.Benetatto noul organism infiinteaza Centrele sportive universitare si initiaza
intreceri in cadrul Saptamanii sportului universitar.
Urmatoarele campionate nationale universitare, organizate in acest fel, au avut loc in
anii 1942 si 1943 angajand peste 800 respectiv 1.500 de studenti din centrele universitare
Bucuresti, Iasi, Sibiu, (unde se mutase temporar Universitatea din Cluj) si Timisoara, la
disciplinele: atletism, baschet, box, fotbal, tenis de masa, tir, cros, tenis de camp, volei.
Pentru prima data la aceste campionate au participat si studentele la intrecerile de atletism si
tir.
In perioada celui de al doilea razboi mondial si pana in anul 1956, activitatea
competititionala studenteasca s-a desfasurat mai mult la nivel local, intre ani de studii si
facultati sau intre reprezentativele de institute.
Intre anii 1956-1958 apar forme de organizare care vor contribui la stabilirea si
consolidarea unui sistem competitional studentesc, ce vor sta la baza campionatelor nationale
universitare, cuprinzand toate etapele de desfasurare, pana la faza finala, pe tara. In urma
reorganizarii cluburilor sportive universitare, din anul 1966, la nivelul campionatelor
municipale si orasenesti la jocuri sportive se formeaza serii studentesti, cu drept de
promovare in diviziile nationale C si B.
Sistemul competitional studentesc din ultimele doua decenii si pana in prezent,
functioneaza sub forma campionatelor nationale universitare, a caror finale le organizeaza
anual diferite institutii de invatamant superior, prin rotatie si prin competitii pe plan local.
15.4. In perioada interbelica, in viata universitara s-a inregistrat o intensa preocupare
pentru organizarea activitatii de educatie fizica si sport din invatamantul superior. La nivelul
senatelor universitare a inceput dezbatarea propunerilor privind introducerea educatiei fizice
in invatamantul superior.
In anul 1929, anul primelor campionate nationale universitare, Nicolae Iorga, rector al
Universitatii din Bucuresti, a propus senatului introducerea obligatorie a educatiei fizice in
facultati.
La Cluj, cel care a promovat educatia fizica si sportul in mediul universitar este
profesorul universitar, medicul IULIU HATIEGANU. Discurs sau despre "Igiena
universitara", sustinut la 21 octombrie 1930, cu ocazia deschiderii solemne a anului
universitar si a preluarii functiei de rector a ramas in istoria invatamantului superior , dar si a
educatiei fizice si sportului, ca cel mai complet si bine fundamentat argument in favoarea
introducerii educatiei fizice in invatamantul superior din Romania:
"Problema educatiei universitare niciodata nu a fost atat de viu discutata ca in zilele
noastre. Astazi suntem in epoca de experimentare si nu cunoastem inca metoda care ar putea
fi considerata ca cea mai buna. Totusi, se pare ca se deseneaza tot mai mult o metoda, care
priveste pe om in intregimea sa si nu face separatia trupului de suflet. Azi este o constatare
biologica confirmata ca despartirea intelectului, sufletului si fizicul nu poate fi prelungita mai
mult timp, nepedepsita. Ideologia educatiei din timpurile noi izvoraste din conceptia
timpurilor antice, care da pshicului si fizicului partea care i se cuvine..."
"Sanatatea nu se pastreaza numai prin lupta contra igienei defectuoase. Pentru
asigurarea unei sanatati integrale este nevoie de o igiena pozitiva, vivanta, constructiva; in
domeniul acestei igiene pozitive se impune tot mai mult o disciplina educativa, care
urmareste o ameliorare a starii fizice, o fortificare a individului atat din punct de vedere al
formei cat si al functiei care da rezistenta fata de agentii nocivi, o noua disciplina, intarind
fizicul, formeaza si caracterul, o noua disciplina care priveste pe om in intregime. Aceasta
disciplina este educatia fizica, ramura cea mai importanta a igienei pozitive, parte integranta
si indinspensabila culturii generale. Introducand educatia fizica in universitate, vom introduce
un invatamant de igiena pozitiva, vom introduce in acelasi timp un invatamant de educatie
nationala;
"Fiind in acelasi timp si o igiena a sufletului prin augumentarea simturilor, trezirea
curajului, independentei, stapanirii de sine, prezentei de spirit, vointei, disciplinei, simtului de
dreptate, favorizeaza prin aceasta moralizare a fizicului si psihicului formarea omului
caracter;
"Stapanirea fizicului, a vointei, dispozitia de a face bine, tot atatea calitati prin
educatia fizica, ar favoriza puterea omului-sanatate, omului-lumina, omului-caracter, gata
oricand sa se jertfeasca pentru dreptate si pentru adevar;
Prin educatie fizica s-ar introduce o noua viata, o noua morala indrumatoare spre
progres, care prin influenta ei binefacatoare asupra intregii natiunii ar deveni unul din factorii
principali ai regenerarii si renasterii nationale;
Numai universitatea poate reinvia timpurilor lui Homer, Socrate, Platon, Aristotel si
Galen, timpurile gimnaziilor si palestrelor cu acel Kalos kai agatos aner.
Numai universitatea poate trezi natiunea la intelegerea ca cel mai puternic factor de
reintinerire, de regenerare, de igiena, este educatia fizica si ca arenele sportive sunt adevarate
temple ale sanatatii.
Pagina 120 din 124
Demersul Prof. dr. I. Hatieganu a determinat constituirea unei comisii sub conducerea
sa, pentru intocmirea unui proiect de introducere a educatiei fizice in universitatea clujeana.
Proiectul a fost prezentat senatului Universitatii in luna febrruarie a anului 1931 si a fost
acceptat in totalitate de facultatile de Medicina si Stiinta, hotarandu-se aplicarea lui in mod
obligatoriu, incepand cu anul scolar 1931 - 1932, facultatea de Litere a admis doar in
principiu ideea proiectului, iar facultatea de Drept nu s-a pronuntat.
Statutul elaborat in anul 1931 a stat la baza hotararii conform careia in anul
universitar 1936-1937, educatia fizica a devenit disciplina obligatorie pentru toate facultatile
din Cluj. Activitatea era condusa de un colectiv de profesori format din O. Cheteanu, T. Faur,
G. Comanar, C. Suciu, A. Nicoara, I. Drumes si I. Arnaut.
Un mare eveniment al timpului l-a reprezentat construirea la initiativa si cu
contributia financiara substantiala a aceluiasi profesor Iuliu Hatieganu a unui Parc sportiv,
destinat tineretului, elevilor si studentilor, sanctuar al sanatatii, un loc ideal pentru practicarea
exercitiilor fizice si sporturilor.
In anul 1934 la Cluj a avut loc "Primul congres de educatie fizica" care a avut menirea
sa stabileasca principiile fundamentale ale educatiei fizice la toate gradele de invatamant. Cu
acest prilej, profesorul universitar Iuliu Hatieganu a prezentat raportul privind educatia fizica
din invatamantul superior, afirmand printre altele: Educatia fizica a devenit o preocupare
pentru toate universitatile si ca aproape in toate tarile europene, educatia fizica universitara
este in plina evolutie si pusa alaturi de educatia stiintifica, in vederea realizarii educatiei
integrale. Necesitatile actuale ale vietii de stat si ale vietii sociale ... au contribuit ca usile
universitatilor, aproape in toate tarile, sa se deschida si sa faca posibila introducerea educatiei
fizice in universitate .
Realizarile Universitatii clujene privind introducerea educatiei fizice in toate
facultatile a stimulat si alte institutii de invatamant superior din Romania.
Senatul Universitatii din Bucuresti, dupa ce a stabilit o comisie pentru studierea
acestei probleme care a prezentat un raport la 10 noiembrie 1935, n-a reusit sa introduca
educatia fizica in planul de invatamant decat in anul 1940 si atunci numai pentru doua luni de
zile (din aprilie si pana in 8 iunie a aceluiasi an) . Fiind in general in afara preocuparilor
senatelor universitare, educatia fizica in rindul studentilor n-a avut suportul moral si material
necesar pentru a-si gasi loc alaturi de celalalte discipline, pana in anii ce-au urmat dupa
terminarea celui de-al doilea razboi mondial, educatia fizica a fost introdusa oficial in
invatamantul superior numai la inceputul anului universitar 1950 - 1951.
15.4. O data istorica pentru educatia fizica din Romania, a ramas ziua de 15 iunie
1922, cand a aparut Legea Educatiei Fizice, prin care s-au stabilit normele de functionare a
doua institutii de stat in domeniul educatiei fizice si sportului:
Oficiul National de Educatie Fizica (ONEF) infiintat in acelasi an;
Institutul National de Educatie Fizica (INEF), primul institut superior de educatie
fizica si sport din Romania, care si-a inceput activitatea la 1 decembrie 1922 la Bucuresti.
Consiliul profesoral al Institutului a avut prima sedinta la 25 noiembrie 1922, urmat de
deschiderea festiva a anului la data de 29 noiembrie, iar la 1 decembrie 1922 au inceput
cursurile.
Rodnica activitate depusa de cadrele didactice inca de la inceputul existentei sale,
INEF fiind printre primele institutii de acest gen din Europa, a contribuit la afirmarea acestuia
pe plan national si european.
La realizarile de seama in domeniul educatiei fizice romanesti, si-au adus contributia
personalitati marcante ale stiintei, care in calitate de profesori ai institutului au servit prin
competenta, entuziasm si credinta, nobila idee a educarii tineretului pentru practicarea
organizata a educatiei fizice si sportului.
In primul sfert de veac de existenta, rectorii si profesorii care i-au pus bazele si au
contribuit la dezvoltarea institutiei reprezinta un loc insemnat in istoria acestuia:
Prof. Virgil Badulescu (primul rector, 1922 - 1930) ;
Prof. dr. Francisc Rainer (rector, 1930);
Prof. Constantin Kiritescu ;
Acad. Octav Onicescu (rector, 1930 - 1938) ;
Prof. dr. C. Mihailescu (rector, 1938 - 1941 si 1944) ;
Prof. dr. doc. Horia Dumitrescu (rector 1942- 1944 si 1944 - 1946)
Prof. dr. doc. Leonida Alexiu (rector 1946 - 1948) ;
Prof. dr. doc. Gheorghe Zapan, prof. dr. doc. Iacob Mihaila, prof. dr. R. Olinescu,
prof. dr. Gheorghe Tataru, prof. dr. doc. Adrian Ionescu, Prof. dr. doc. Anghel Manolache,
prof. dr. doc. Florian Ulmeanu, prof. univ. Virgil Rosala.
Initiatorul si organizatorul primului institut superior de educatie fizica in Romania,
primul rector al INEF, prof. Virgil Badulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcanta in
domeniul educatiei fizice si sportului.
Dupa absolvirea Institutului de Educatie Fizica din Stockholm in anul 1913, a fost
profesor la Liceul Manastirea Dealul, iar in primul razboi mondial a condus primul batalion
de Vanatori de munte. A fost adeptul sistemului suedez de educatie fizica, ale carui conceptii
Pagina 122 din 124
si continut le-a promovat. Pe langa gimanstica suedeza sub conducerea lui la INEF au fost
introduse si alte discipline: atletism, scrima, jiu-jitsu, judo, box, gimnastica ritmica, unele
jocuri sportive, gimnastica medicala si practica pedagogica, istoria, teoria si organizarea
educatiei fizice, pedagogia, psihologia, igiena, anatomia, fiziologia, mecanica si statistica.
Prezenta la catedrele institutului a unor cadre didactice cu autoritate stiintifica (la anatomie,
fiziologie, igiena si psihologie, cultura fizica medicala, teoria educatiei fizice si metodica
jocurilor de miscare si altele), a asigurat de la inceput un proces de pregatire al studentiilor la
un nivel universitar.
Inzestrat cu o mare capacitate de munca a reusit sa transforme terenul de instructie al
elevilor scolii militare de infanterie din Dealul Spirii intr-un stadion modern care a fost
inaugurat in anul 1926. Din anul 1926 s-a introdus organizarea cursului de inot pentru
studenti in tabara de la Eforie si a inceput editarea primei reviste stiintifice de specialitate din
Romania Analele Educatiei Fizice".
De la infiintare si pana astazi, institutul din Bucuresti si-a schimbat de mai multe ori
denumirea, in functie de modul cum era integrat in sistemul de invatamant si social al
timpului:
1922 - INEF (Institutul National de Educatie Fizica) ;
1929 - ISEF (Institutul Superior de Educatie Fizica) ;
1937 - ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica) ;
1942 - SSEF (Scoala Superioara de Educatie Fizica) ;
1945 - ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica) ;
1948 - IEF (Institutul de Educatie Fizica) ;
1950 - ICF (Institutul de Cultura Fizica) ;
1968 - IEFS (Institutul de Educatie Fizica si Sport) ;
1990- AEFS (Academia de Educatie Fizica si Sport);
1992 - ANEF (Academia Nationala de Educatie Fizica) ;
Invatamantul superior de educatie fizica din Romania s-a extins incepand cu anii '60
ai secolului al XX-lea prin infiintarea facultatilor si sectiilor de profil din alte centre
universitare: Cluj, Timisoara, Bacau, Galati, Constanta, Oradea, Brasov, Pitesti, Craiova.
INTREBARI
Din ce perioada se poate vorbi despre o activitate sportiva in Romania si care au fost
primele nuclee ale sportului romanesc ?
Pagina 123 din 124
Cum s-a numit prima organizatie infiintata pentru a creea cadrul organizatoric necesar
dezvoltarii activitatii sportive ?
Care a fost rolul "Societatii Academice Petru Maior in dezvoltarea activitatii sportive
studentesti din tara noastra ?
Cand si unde s-a infiintat primul club sportiv studentesc din Romania ?
Datorita cui, educatia fizica a fost introdusa in invatamantul superior din tara noastra ?
Unde si cand.
In ce an si unde s-a infiintat primul institut superior de educatie fizica de la noi din
tara ?